Sunteți pe pagina 1din 17

REALISMUL SI CRIZELE RAZBOIULUI RECE

Realismul in relatiile internationale


O reflecţie asupra realismului în disciplina relaţiilor internaţionale ar fi îndreptăţită să
urmeze strategia şcolii de filosofie din Torino. Căci realismul se bucură, ca orice teorie
politică (sau ideologie) importantă, de o impresionantă varietate internă. Există aproape tot
atâtea teorii realiste câţi teoreticieni sunt. Conştiinţa acestei diversităţi interne a apărut relativ
recent. În perioada postbelică, disciplina şi-a însuşit un limbaj realist comun. La un nivel mai
elevat, tratatele teoretice erau folosite ca introduceri şi se ocupau în exclusivitate de teme sau
concepte specifice; de exemplu, studiul politicii puterii (Morgenthau 1947), al războiului
(Waltz 1957, Aron 1962) sau al ordinii caracteristice politicii mondiale (Bull 1977).

Realismul era definit negativ, în opoziţie cu idealismul de mai mult nici nu era
nevoie. Astăzi, o abordare atît de simplă a realismului şi a disciplinei relaţiilor internaţionale
nu mai este posibilă. Anii anii 80 şi anii 90 au marcat o perioadă de autoreflecţie a acestei
discipline, în urma căreia realismul a devenit doar una printre multele teorii concurente din
domeniul relaţiilor internaţionale. Deşi tipologiile teoriilor din această disciplină oferă
delimitări bine conturate, realismul pare să se sustragă unei categorisiri facile. Se spune că
realismul este ceva legat de rolul statului în relaţiile internaţionale o afirmaţie deloc inedită.
Pornind de aici, s-ar putea înţelege că realismul se axează pe state că unici actori ai
sistemului internaţional. Dar această afirmaţie este incorectă, mărturie fiind nu doar teoriile
realiste în economia politică internaţională. Acelaşi lucru se poate spune şi despre alte
concepte centrale ale realismului, cum ar fi puterea, care ocupă un loc central şi în alte
abordări, de pildă în teoriile dependenţei. De asemenea, nici înclinaţia normativă către
scepticism nu îl deosebeşte: din acest punct de vedere, el s-a văzut depăşit, nu cu mult timp
în urmă, de către poststructuralism. Ne apropiem cel mai mult de o presupoziţie care să ducă
la o demarcare a realismului, dacă luăm în considerare ideea de anarhie.

Anarhia se referă la ideea fundamentală că nu există un guvern internaţional,


comparabil cu cele naţionale. Această distincţie are, se spune, o influenţa decisivă asupra
comportamentului statelor. Dar şi de această data, vedem că partizanii tradiţionali ai
securităţii colective, reuniţi de obicei sub cupolă conceptului de idealism, au acelaşi punct de
plecare, din punct de vedere teoretic. În loc să diferenţieze realismul de alte teorii
internaţionale, postulatul anarhiei diferenţiază relaţiile internaţionale de alte discipline. Astfel
că s-ar putea argumenta că realismul corespunde unei anumite combinaţii de categorii şi
postulate. Însă, din nefericire, nu toţi realiştii subscriu aceleiaşi combinaţii. Într-adevăr,
conceput astfel, realismul apare că o varietate de teorii de genul .1

O teorie realista a relatiilor internationale

Istoria gândirii politice moderne este povestea unei competiţii între două şcoli care se
deosebesc fundamental în concepţiile lor despre natură oamenilor, a societăţii şi a politicii.
Una crede că o ordine politică raţională şi morală, derivate prin principiile valide universal şi
abstracte, poate fi realizată aici şi acum. Presupune bunătatea esenţială şi infinită
maleabilitate a naturii umane şi blamează eşecul ordinii sociale de a se ridica la standardele
raţionale din cauza absenţei cunoaşterii şi a înţelegerii, a instituţiilor sociale depăşite sau a
depravării anumitor indivizi izolaţi sau grupuri. Are încredere în educaţie, reforma şi în
recursul sporadic la forţă pentru a remedia aceste defecte.

Cealaltă şcoală consideră că lumea, imperfectă cum este ea din perspective punctului
de vedere raţional, reprezintă rezultatul forţelor inerente în natura umană. Pentru a face
lumea mai bună, trebuie lucrat în interiorul acestor forţe, nu împotrivă lor. Fiind inerent o
lume a intereselor opuse şi a conflictelor între ele, principiile morale nu pot fi realizate în
întregime, ci, cel mult, aproximate prin intermediul veşnicei balansări temporare a intereselor
şi eternei soluţionări precare a conflictelor. Şcoală respectivă, deci, vede într-un sistem de
echilibre şi contraponderi un principiu universal pentru toate societăţile pluraliste. Ea face
apel mai curând la precedentul istoric decât la principiile abstracte şi îşi propune mai mult
materializarea raului celui mai mic decât cea a binelui absolut.

Această preocupare teoretică pentru natura umană (aşa cum este ea) şi pentru
procesele istorice (aşa cum se petrec de fapt) i-a adus teoriei prezentatea aici numele de
2
realism.

Principiile realismului
1
Guzzini Stefano, “Realism si relatii internationale”, Editura Institutul European, 2000
Morgenthau a formulat in lucrarea sa “Politics Among Nations: The Struggle of
Power and Peace” sase principii ale realismului:
• Politica internaţională este guvernată de legi obiective ce se regăsesc în natura umană.
Aceasta este neschimbătoare şi orientată către câştigarea de putere şi dominaţie asupra
celorlalţi. Pe baza acestor legi obiective ale politicii ce îşi au originea în natura umană este
posibil să concepem o teorie raţională a politicii înternaţionale care le reflectă fidel.
• Interesul statelor este definit în termeni de putere- conceptul de putere este absolut
necesar şi definitoriu pentru relaţiile internaţionale care, în esenţă, sunt relaţii de putere înre
statele naţionale ale sistemului internaţional. Puterea este un concept central al viziunii
realiste, întrucat este motorul care determină toate raportările reciproce ale statelor într-un
sistem internaţional. Totodată, puterea este conceptul care transformă politica într-o sferă
autonomă în raport cu economia, morala, religia şi alte domenii.
• Interesul definit în termeni de putere este o categorie obiectivă, universal valabilă, dar
fără un înţeles fix şi definitiv. Acesta este conceptul cheie al realismului clasic şi al politicii
internaţionale. Toate statele acţionează în funcţie de interesele pe care şi le definesc singure
în baza suveranităţii naţionale, în termeni de putere. Astfel că interesul devine parte a esenţei
politice şi nu se alterează în timp sau în spaţiu. Chiar dacă interesul ca putere este neschimbat
în ceea ce priveşte statul, circumstanţele şi condiţiile particulare în care acesta operează se
modifică totuşi în timp şi spaţiu, ele depinzând de contextul cultural şi politic general în care
este plasat statul.

• Principiile morale universale nu pot fi aplicate statelor naţionale în forma lor abstractă,
ci trebuie filtrate prin intermediul circumstanţelor concrete de spaţiu şi timp. Morala nu este
unică în timp şi spaţiu, or relaţiile internaţionale au nevoie de o serie de principii universal
valabile în timp şi spaţiu. Puterea este astfel principiul suprem al relaţiilor internaţionale în
paradigma realistă.

• Trebuie făcută o distincţie clară între aspiraţiile morale la un moment dat al unei naţiuni
şi legile morale. În lupta lor pentru maximizarea puterii şi securităţii, statele care deţin o

2
Hans J. Morgenthau “Politica intre natiuni. Lupta pentru putere si lupta pentru pace”, Editura Polirom,
2007, pg. 43-55
putere semnificativ mai mare decât celelalte pot exercita presiuni pentru universalizarea,
generalizarea aspiraţiilor lor morale. Deşi puterile majore sunt cele care impun regulile după
care se ghidează relaţiile interstatale, totuşi trebuie evitată situaţia în care acestea urmăresc să
transforme sistemul după chipul şi asemănarea lor.

• Principiile realismului menţin autonomia sferei politice în raport cu toate celelalte care
ar trebui să i se subordoneze. Lupta pentru putere şi dominaţie în raport cu ceilalţi, puterea şi
voinţa de putere în sine diferenţiază politica în mod fundamental de orice altă sferă, fie ea
economică, morală, religioasă etc.3

Realismul in secolul XXI

Instituţiile îndepărtează statele de război şi promovează pacea. Teoriile


“institutionaliste” sunt în mare măsură reacţii la acest curent şi fiecare contesta direct logica
de la bază lui. Realiştii şi instituţionaliştii au păreri diferite mai ales când se pune problema
dacă instituţiile influienteaza serios şansele stabilităţii internaţionale. Realiştii spun nu,
ceilalţi răspund da. Primii consideră că instituţiile sunt în esenţa o reflectare a distribuţiei
puterii pe plan mondial. Ele au la bază calculele interesante ale marilor puteri şi nu au un
efect independent asupra comportamentului actorilor. În consecinţă, realiştii consideră că
instituţiile nu constituie o cauza importantă a păcii. Ele doar au rol marginal.

Realismul prezintă o imagine destul de sumbră a politicii mondiale. Sistemul


internaţional este descris ca o arenă brutala unde statele caută ocazii de a profita unul de
celalat şi unde au în consecinţă, puţine motive de încredere reciprocă. Viaţă de zi cu zi este în
esenţa o luptă pentru putere, în care fiecare stat nu numai că face eforturi să devină cel mai
important actor din sistem, ci şi sa asigure că nici un alt stat nu ajunge în această poziţie
superioară.

Relaţiile internaţionale nu se află într-o continuă stare de război, ci în una de


neîncetată competiţie pentru securitate, existând tot timpul în fundal posibilitatea conflictului.
Intensitatea rivalităţilor variază de la caz la caz. Deşi ar putea părea nefiresc, statele
cooperează frecvent în această lume competitiva. Totuşi, colaborarea dintre state are limitele

3
Andrei Miroiu “Manual de relatii internationale”, Editura Polirom, 2006, pg.100-103
ei, în principal deoarece este constrânsă de logică dominant a competiţiei pentru securitate,
pe care nici un fel de cooperare nu o poate elimina. Pacea adevărată sau o lume în care statele
nu concurează pentru putere, nu este, în viziunea realiştilor, probabilă.4

Razboiul Rece

Al Doilea Război Mondial, mult mai sângeros şi mai devastator decât Primul Război
Mondial a adus schimbări fundamentale în politica internaţionala după 1945. Dacă înainte de
1939 Europa era arbitrul relaţiilor internaţionale, iar Statele Unite şi Uniunea Sovietică erau
preocupate în special de dezvoltarea lor internă, a două conflagraţie mondială a determinat o
profundă implicare militară şi politică a celor două “super-puteri” în continentul European,
aceasta devenind teatrul de acţiune şi mărul discordiei între cele două state.5

„Dupa Al Doilea Război Mondial, lumea şi mai ales Europa au stat parcă suspendate
între o pace imposibilă şi un război improbabil”.6

Războiul Rece poate fi definit ca un conflict nonmilitar, deschis şi limitat, care s-a
dezvoltat după cel de-al doilea război mondial şi s-a încheiat în 1991, între URSS şi SUA,
state cu ideologii şi siteme politice diametral opuse. S-a evitat al treilea război mondial, iar
aceasta s-a realizat printr-un comportament condiţionat al celor două super-puteri
protagoniste.

Contextul Războiului Rece reflectă incapacitatea de a implementa principiile hotărâte


pe timp de război la conferinţele de la Yalta şi Postgane.

Asemenea celui De-al Doilea Război Mondial, Războiul Rece îşi are originile în
Europa, întrucât cele două super-puteri s-au luptat pentru supremaţia pe acest continent,
combinând obiectivele politice (impunerea propriilor ideologii democraţia liberal occidentala
şi regimul communist totalitar) cu efectivele militare, în special armele de distrugere în masă,
având în vedere faptul că printre cele mai notabile “mosteniri” ale celui De-al Doilea Război
Mondial se număra şi bomba atomica care a jucat un rol essential în desfăşurarea Războiului

4
Hans J. Morgenthau “Politica intre natiuni. Lupta pentru putere si lupta pentru pace”, Editura Polirom, 2007,
pg. 581-600
5
Kenneth Waltz, “Teoria politicii internationale”, Editura Polirom, 2006
6
Martin McCauley- “Rusia, America si Razboiul Rece, 1949-1991” Ed. Polirom, Iasi, 1999, pg.9
Rece, chiar şi după sfârşitul acestuia. Termenul de „Razboi Rece” a fost popularizat de către
ziaristul american Walter Lippmann şi a intrat în limbajul uzual în 1947.

De asemenea, începutul Războiului Rece pe continentul European a marcat colapsul


alianţei maritime dintre Marea Britanie, URSS şi SUA. După cel De-al Doilea Război
Mondial, politica internaţionala s-a concentrat în jurul relaţiilor dintre Uniunea Sovietică şi
aliaţii săi din Europa de Est şi SUA. Situaţia tensionată dintre cele două mari puteri
internaţionale a fost caracterizată de lipsa atacurilor directe dintre ele. În schimb teatrele de
acţiune ale Războiului Rece au fost ţările din “lumea a treia”, drept care crizele Războiului
Rece au concis în mare parte cu luptele pentru independenta ale coloniilor asiatice şi
africane. Nu există o data exactă care să marcheze începutul Războiului Rece, însă printer
evenimentele declanşatoare se număra declaraţia preşedintelui american Henry Truman din
1947, conform căruia SUA avea să sprijine ţările est-europene în lupta împotriva extinderii
comunismului în regiune. Astefel, America a renunţat la izolationalism, aşa cum precedase
după Primul Război Mondial şi a acordat ajutor financiar şi militar Greciei, ameninţată de
comunism şi Turciei, unde U.R.S.S. revendica partea de nord-est (Anatolia).

Această politică de îngrădire a comunismului a fost pusa în practică prin intermediul


Planului Marshall, plan de reconstrucţie militară şi economică a Europei de Est. Cu toate
acestea reginul communist a fost instalat în majoritatea ţărilor est-europene, acestea devenind
dependente de URSS, cu excepţia Iugoslaviei, care sub conducerea lui Tito, un lider
7
comunist de altfel, a reuşit să îşi păstreze independenţa faţă de Moscova.

Cauzele Razboiului Rece

În funcţie de orientarea politică şi ideologica diferă şi părerile istoricilor şi


specialiştilor în relaţiile internaţionale asupra cauzelor Războiului Rece.

7
Peter Calvocoressi, “Politica mondiala dupa 1945”, Editura Allfa, 2000
Ameninţarea rusească.
Toate conflictele şi crizele au fost iniţiate de URSS şi de expansionismul rusesc care
făcea parte integrată din ideologia marxist-leninistă; această premarea victoria mondială a
socialismului asupra capitalismului. Este genul de teorie în care un stat este blamat pentru
toate problemele care se ivesc în relaţiile internaţionale.8
Imperialismul american.
Această este imaginea în oglindă a variantei anterioare, cu Washingtonul privit ca
sursă a raului, exponent al capitalismului agresiv şi expansionist. Din nou, responsabilitatea
este atribuită acţiunilor unui singur stat în timp ce partea opusă încearcă să evite conflictul
militar.9
Teoria superputerilor.
Dezvoltată de chinezi în anii 60 pentru a demonstra îndepărtarea Moscovei de
adevărată cale marxist-leninistă, teoria are în vedere o aşa numită înţelegere tacită şi o
competiţie acerbă între superputeri, având drept scop dominarea lumii. Această subliniază
ruptura dintre Beijing şi Moscova, fiind în acelaşi timp o expresie a insecurităţii chineze. 10
Teoria cursei înarmărilor.
Construirea armei nucleare atinsese proporţii care lăsa impresia că fenomenul este scăpat de
sub control. Din această cauza stoparea cursei înarmărilor şi promovarea dezarmării erau
considerate de o importantă capitală. Această teorie se bucură de popularitate în special în
rândul statelor înscrise în mişcarea pentru pace.11
Teoria nord sud.
Susţinătorii acestei teorii consideră că principalul conflict din lume este cel dintre
nord şi sud, dintre naţiunile bogate şi cele sărace, dintre statele dominante şi cele dominate.
Competiţia pentru poziţia dominantă în lumea a treia este privită că sursă a tuturor
conflictelor.12
Teoria vest vest.

8
McCauley, Martin, „Rusia, America şi Războiul Rece, 1949-1991”, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pg.41

9
Ibidem
10
Ibidem
11
Ibidem , pg.42
12
Ibidem , pg.42
Politică mondială este dominată de conflicte între statele capitaliste bogate. Conflictul
ruso-american este doar o perdea de fum menită să ascundă adevăratul conflict care este cel
dintre Statele Unite, Japonia şi Uniunea Europeană. Originile celui de-al doilea război rece se
află în conflictele, din ce în ce mai acute, dintre statele capitaliste bogate. Acestea, la rândul
lor, favorizează şi agravează conflictele din interiorul lumii a treia. 13
Teoria intrastatala.
Politică internă a statelor determină politică lor externă. Schimbările în politică
externă sunt legate de modificări ale raportului forţelor interne, de apariţia unor noi
insuficiente economice, şi de modificări ale structurii sociale. Politicienii folosesc anumite
conjuncturi şi evenimente internaţionale pentru a rezolva conflictele interne şi pentru a obţine
avantaje în faţa competitorilor naţionali, în luptă internă pentru putere.14
Teoria conflictului de clasă.
Această teorie este clădită pe analiza marxistă a conflictului de clasă că promotor al
schimbării. Tensiunea este produsul declinului şi expresia revoluţiei sociale. Conflictul dintre
capitalism şi comunism se manifestă prin tensiunile care apăr între super puteri. Mişcarea
revolutionara din lumea a treia implică şi super puterie în conflict.15
Viziunea ortodoxă sau tradiţională.
Această corespunde tezei anterioare a ameninţării ruseşti. Rusia a fost permanent
ostilă Occidentului şi a cooperat doar atunci când a fost necesar din punct de vedere tactic.
Această a fost, prin definiţie, o putere expansionistă.16
Viziunea revizionista.
Este un tip de analiză similar celui din teoria despre imperialismul american de mai
sus.17

Interpretările postrevizioniste.
Aceasta caută să evite teoriile cauzei unice că sursă a stării conflictuale, eliminând
astfel punctele slabe ale celor două teorii anterioare. Interpretarea ortodoxă acordă prea
puţină atenţie nevoilor legitime de securitate ale Rusiei, în timp ce revizioniştii nu scot în
13
Ibidem
14
Ibidem
15
Ibidem
16
Ibidem
17
Ibidem
evidenţa modificările survenite în modalităţile ruseşti de abordare a problemelor, care au
condus la schimbări în politică americană.18
“Lovitura de deschidere” a Războiului Rece, a fost data de dicursul rostit de Winston
Churchill în 1946 în localitatea Fulton din SUA, discurs prin care atrăgea atenţia asupra
pericolului în care se aflau democraţiile occidentale, pe punctul de a fi înghiţite de
comunism, şi propunea o strânsă alianţă anglo-americană pentru a le apăra. Şantajul cu
bomba atomică nu putea servi atunci manierei în care politicianul englez vedea rezolvată
situaţia. Mai ales că sovieticii dispuneau şi ei de această armă.
Acest război ciudat a fost inaugurat nu printr-o lovitură de tun, ci printr-un discurs
rămas celebru, care, a fost deschizător de drum al unei noi ere.

Crizele Razboiului Rece


Momentele de vârf ale Războiului Rece au fost cele în care confruntarea dintre cele
două puteri a părut inevitabilă: Blocadă Berlinului (iunie 1948 - mai 1949), Războiul din
Coreea (1950 - 1953), Crizal Suezului (1956) şi Criza rachetelor din Cuba (octombrie 1962).

Blocada Berlinului (iunie 1948 - mai 1949)

A fost una din primele crize majore internaţionale ale Războiului Rece, marcată de
momentul când Uniunea Sovietică a blocat accesul rutier şi feroviar către Berlinul de Vest,
provocând atât o criză politică cât şi una umanitara. În consecinţă, aliaţii occidentali au trimis
provizii aeriene. Blocada a luat sfârşit în anul 1949, an în care s-a creat şi NATO, prin
semnarea Tratatului Atlanticului de Nord în care se prevedea că toate ţările membere să
participle militar în cazul atacului asupra vreuneia dintre ele. Că răspuns la iniţiative
Americană, Uniunea Sovietică şi aliaţii săi au semnat în 1955 Pactul de la Varşovia. Crearea
Pactului de la Varşovia a fost grăbită de integrarea Germaniei de Vest “remilitarizata” în
NATO. Criza a luat sfârşit atunci când Uniunea Sovietică a permis sosirea ajutoarelor
americane, britanice şi franceze, care erau trimise pe calea aeriana în Berlinul de Vest,
operaţiune cunoscută sub numele de Operaţiunea Vittles. Blocada Berlinului a fost una dintre
cele mai mari blocade din istorie.19

18
Ibidem , pg.43
19
McCaulez, Martin, „Rusia, America şi Războiul Rece, 1949-1991”, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pg. 47
Razboiul din Coreea

Acest război este considerat cel mai devastator al perioadei. La momentul diviziunii
Coreei, secretarul de stat american, Byrnes a înclinat către ideea împingerii graniţei cât mai
spre nord posibil. SUA a sugerat Paralela 38 ca linie de demarcaţie şi propunerea a fost
acceptată de Stalin, deoarece chiar dacă lasă două treimi din populaţie în sud, plasa sub
influenţa sovietică zonă nordică care era mult mai industrializată. Că urmare URSS a instalat
la guvernare un Partid Comunist, care să servească intereselor sovietice, suprimând în acelaşi
timp şi revoltele anti-comuniste. SUA, considerând Coreea că fiind de o importantă strategică
redusă, a decis să instaleze un guvern autohton şi să se retragă cu un minim de efecte
negative. A urmat organizarea alegerilor libere din mai 1948, sub tutela ONU, urmate la scurt
timp de adoptarea Constituţiei Republicii Coreea. În acest timp în nord Rusia a contra-atacat
prin instituţionalizarea Republicii Democrate Populare Coreene şi şi-a retras trupele în luna
decembrie; iar SUA au urmat exemplul sovieticilor retrăgându-şi de asemenea trupele.
Deoarece SUA nu dorea să asiste la o prăbuşire a Coreei de Sud, a furnizat guvernului de la
Seul suficient suport economic şi militar pentru a putea face faţă provocărilor interne şi
atacurilor de guerilă. Până în 1950 Coreea de Sud şi-a consolidat securitatea internă. Liderul
nord-coreean, Kim ÎI Sung, a fost cel care i-a propus lui Stalin o invazie a Coreei de Sud
motivând că celulele Partidului Muncitoresc sunt extrem de active în Sud, iar populaţia va
declanşa o revoltă atunci când Partidul va da semnalul. Astfel la 25 iunie 1950 două corpuri
de armată nord-coreene au invadat sudul, trecând paralelă 38. Decizia Statelor Unite de a se
implica în conflict nu a fost luată în virtutea unor sentimente de simpatie faţă de naţiunea
coreeana sau datorită importanţei sale strategice, ci în dorinţa amortizării tensiunilor generate
în sistemului internaţional.

Iniţial, ajutorul Statelor Unite şi al Marii Britanii s-a materializat în suport aerian şi
naval. Însă în curând (până la sfârşitul lunii iunie) s-a conturat nevoia unei implicări concrete,
astfel încât preşedintele Truman a autorizat trimiterea de trupe terestre.Astfel, pe 7 octombrie
1950, o rezoluţie britanică, aprobată cu o majoritate covârşitoare de Adunarea Generală, a
împuternicit forţele ONU să traverseze Paralela 38, să restabilească ordinea în Peninsulă şi să
organizeze alegeri. La sfârşitul lunii noiembrie Macarthur lansează ofensiva finală în dorinţă
de a atinge malurile Fluviului Yalu, dar acţiunea să a coincis cu contra-ofensivă chineză. La
data de 6 decembrie, forţele comuniste au ocupat P’yongyang, iar a două zi frontul a fost
împins la doar 32 km deasupra Paralelei 38. La aproape 3 săptămâni de la debutul contra-
ofensivei sud-coreene, Coreea de Nord a fost eliberată de trupele inamice. În Ajunul Anului
Nou forţele chineze şi nord-coreene au lansat o altă ofensivă majoră, capturând şi evacuând
Seulul, capitala Sudului. În iulie 1951 Rusia s-a arătat dispusă la negocieri, însă acestea au
fost deosebit de dure întinzându-se pe o perioadă de doi ani. Un prim progres s-a înregistrat
în noiembrie 1951, când s-a convenit asupra unei linii de armistiţiu de-a lungul frontului
(conferind o poziţie uşor avansată Coreei de Sud faţă de Paralelă 38). În octombrie 1952
Comandamentul ONU a făcut o ofertă finală de pace şi o data cu respingerea ei de către
comunişti s-a retras de la masa negocierilor pentru o perioadă nedefinită. Un factor decisiv în
reluarea negocierilor de pace a fost, după toate probabilităţile, decesul lui Stalin din 5 martie
1953. Prezent la Moscova pentru funeralii, Zhou En-lai a sugerat reaşezarea la masă
tratativelor şi constatându-se acordul tuturor părţilor implicate, negocierile au fost reluate.
Din nou acestea au fost deosebit de dificile, fiind îngreunate şi mai mult de rezistentă
liderului sud-coreean, Syngman Rhee, la orice armistiţiu ce ar fi lăsat Coreea divizată. De
asemenea, negocierile au fost împovărate de intensitatea bombardamentelor americane,
precum şi de puternica ofensivă finală a armatei chineze. Armistiţiul s-a semnat la Pân Mun
Jon pe 27 iulie 1953, la 5 luni după moartea lui Stalin. Bilanţul războiului este înfiorător:
900.000 de chinezi, 1, 5 milioane de nord-coreeni şi 1, 3 milioane de sud-coreeni (în mare
majoritate civili) au căzut victime conflictului. De asemenea, 34.000 de americani au murit în
luptă şi peste 100.000 au fost răniţi. 20

Criza Suezului

Criza Suezului este un episod al Războiului Rece constând în atacarea


Egiptului de către Franta şi Marea Britanie pentru redobândirea controlului asupra Canalului
Suez şi Israel. Criza politico-militară a izbucnit că urmare directă a hotărârii lui Gamal Abdul
Naser din 26 iulie 1956 de a naţionaliza Canalul Suez, respectiv respingerea ofertei
americano-britanică de a construi barajul de la Assuan, lucrare care urma să permită irigarea
20
Peter Calvocoressi, “Politica mondiala dupa 1945”, Editura Allfa, 2000
unui million de hectare în Egipt şi să rezolve o parte din problemele de aprovizionare ale
ţării. Hotărârea luată are repercursiuni negative asupra Mării Britanii care era principala
beneficiară a canalului şi pentru Franta. Negocierile nu au dus la nici un acord şi astfel Franta
şi Marea Britanie se pun de acord cu Israelul, stabilesc în secret un plan la 22 octombrie
1956. Acest plan presupunea că Israelul să atace Egiptul pe 29 octombrie, apoi Franta şi
Marea Britanie, sub pretextul securitarii canalului, ar adresa un ultimatum Egiptului şi
Israelului, cerând retragerea trupelor lor la 15km de canal. Dacă nu, vor ocupa canalul pentru
asigurarea libertăţii navigaţiei. Această operaţiune a fost văzută că o operaţiune colonială de
lumea a treia, iar URSS profită de aceasta pentru a încearca să înconjoarere ţările NATO prin
intermediul lumii a treia. Americanii au fost nemulţumiţi de decizia luată de Franta şi Marea
Britanie fără consimţământul lor, astfel le-a refuzat garantarea securităţii faţă de URSS, care
a dat un ultimatum cu privire la a se pune capăt operaţiunii şi a declarat că este gata să
ulitizeze arme moderme distructive. Războiul din Suez are doi învingători URSS şi Egiptul.

O noua criză a Berlinului în 1961 şi criză rachetelor din Cuba în 1962 au


reprezentat cele mai tensionate momente ale Războiului Rece, întrucât în ambele situaţii a
existat riscul unei confruntări militare directe dintre SUA şi URSS, precum şi posibilitatea
izbucnirii unui razboi nuclear.

Criza rachetelor din Cuba

În istoria frământată a secolului al XX-lea, între sutele de crize mai mari sau
mai mici, izbucnite în lungul şi în latul Globului, crizele din Cuba din anii 1961-1962
marchează un moment crucial în desfăşurarea relaţiilor internaţionale. Ele sunt appreciate, de
cei mai avizaţi comentatori drept cele mai grave de după cel de Al Doilea Război Mondial.

Cunoscută sub numele generic de “criza rachetelor”, această criză-ruptură


confruntă direct cele două mari puteri, în climatul încins al Războiului Rece, alimentat de
competiţia în dotarea cu arme termonucleare, tot mai ucigătoare.

Se recunoaşte astăzi, după aproape jumătate de veac, că timp de şapte zile, în


octombrie 1962, omenirea fără să fie complet informată la acel moment de amploarea
confruntării s-a aflat pe marginea prăpastiei, în pragul unui război nuclear.
Criză rachetelor cubaneze a izbucnit în momentul în care Statele Unite au
descoperit baze ruseşti de lansare a rachetelor SS-4 Sandal în Cuba. Administraţia Kennedy a
ordonat o “carantina” năvală a Cubei, pentru a împiedică navele sovietice să mai transporte
pe insulă armament. Criza a luat sfârşit atunci când Hruşciov a anunţat intenţia guvernului
sau de a demonta şi îndepărta toate armele ofensive sovietice din Cuba. Curând după acestea,
SUA şi-a retras în tăcere proiectele din Turcia.21

Sfârşitul Războiului Rece

Sfârşitul Războiului Rece a reprezentat, pentru structurile politice internaţionale,


punctul culminant al balanţei puterilor, iar sistemul bipolar de concentrare a acesteia a fost
treptat înlocuit cu unul multipolar. Aşadar în noul mileniu a fost necesară o redefinire a
rolurilor şi funcţiilor statelor naţiune.
Cauza principală ce a dus la sfârşitul Războiului Rece a fost căderea comunismului
în Uniunea Sovietică şi în ţările Europei de Est. Problemele interne ale blocului comunist
precum şi politica izolationista au dus la dizolvarea din interior a socialismul sovietic. După
cel de-Al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a cunoscut un declin economic ceea ce
a făcut aproape imposibilă revenirea aceasteia la statutul de mare putere. Această situaţie l-a
determinat pe Mihail Gorbaciov să reformeze Uniunea Sovietică, însă lipsa unei corelări între
planuri şi realitate a lăsat neclară problema reformelor.
Evenimentele din 1989-1991 de la căderea Cortinei de Fier, la dizolvarea Uniunii
Sovietice în decembrie 1991, au reprezentat punctul culminant ce au adus trei mari
schimbări.
În primul rând, evenimentele au marcat sfârşitul structurii bipolare a puterii bazată pe
ideologiile comuniste reprezentate prin Uniunea Sovietică şi cele capitaliste prin Statele
Unite.
În al doilea rând, sfârşitul Războiului Rece a dat un impuls statelor ce formau
Uniunea Sovietică, în ceea ce priveşte redefinirea naţionalismului, a intereselor naţionale,
clamând independenţa faţă de Moscova. O astfel de manifestare a avut loc şi în Uniunea
Sovietică însă la un nivel mai mic şi priveau ţările lumii a treia.

21
Claude Delmas, “Crizele din Cuba (1961-1962 )”, Editura Corint, 2003
În al treilea rând, sfârşitul Raboiului Rece a modificat rolul organizaţiilor
internaţionale, aşadar un rol important l-au avut Naţiunile Unite, care după decenii de
paralizie, a ajuns, prin Consiliul de Securitate, să dobândească o capacitate de decizie şi de
acţiune nemaivăzută până atunci. În acest context Pactul de la Varşovia a fost dizolvat “cand
rând pe rând ţările comuniste s-au retras din organizaţia militara”. De asemenea, s-a pus
problema dacă NATO mai are raţiune de a există odată cu încheierea războiului, însă Alianţa
şi-a impus o restructurare care să-i permită funcţionarea în calitate de structură socială de
securitate şi cooperare în întreagă Europa. Asemenea probleme s-au pus şi în cazul altor
organizaţii precum Uniunea Europeaa de Vest s.a. 22

Concluzii
Putem observa că principiile esenţiale ale realismului se confirmă din evoluţia
relaţiilor internaţionale din timpul Războiului Rece, interpretarea acestor relaţii din
perspectivă realistă, fiind una foarte potrivită.

BIBLIOGRAFIE

Guzzini Stefano, “Realism si relatii internationale”, Editura Institutul European, 2000

Andrei Miroiu “Manual de relatii internationale”, Editura Polirom, 2006

Martin McCauley- “Rusia, America si Razboiul Rece, 1949-1991” Ed. Polirom, Iasi, 1999

22
Andrei Miroiu- “Manual de Relatii Internationale”, Ed. Polirom, Bucuresti, 2006
Hans J. Morgenthau “Politica intre natiuni. Lupta pentru putere si lupta pentru pace”, Editura
Polirom, 2007

Peter Calvocoressi, “Politica mondiala dupa 1945”, Editura Allfa, 2000

Claude Delmas, “Crizele din Cuba (1961-1962 )”, Editura Corint, 2003

Kenneth Waltz, “Teoria politicii internationale”, Editura Polirom, 2006

STRUCTURA

I. Realismul in relatiile internationale

II. O teorie realista a relatiilor internationale


III. Principiile realismului

IV. Realismul in secolul XXI

V. Razboiul Rece

VI. Cauzele Razboiului Rece

VII. Crizele Razboiului Rece

VIII. Sfarsitul Razboiului Rece

IX. Concluzii

UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA, IASI


FACULTATEA DE FILOSOFIE SI STIINTE SOCIAL POLITICE
REALISMUL
SI
CRIZELE RAZBOIULUI RECE

STUDENT

Andrei Georgiana
Anul II
Stiinte Politice