ROLUL ȘI LOCUL NATO ÎN

SECURITATEA EUROATLANTICĂ
 CUPRINS
REZUMAT 3
NATO – O COMUNITATE DE SECURITATE 4
ROLUL ȘI LOCUL NATO ÎN SECURITATEA EUROATLANTICĂ 10
CONCEPTUL STRATEGIC NATO 2022 11
CONCLUZII 13
BIBLIOGRAFIE 14

2
 REZUMAT

În planul securităţii, NATO joacă un rol din ce în ce mai important pe scena

internaţională, nemaifiind o simplă alianţă politico- militară, ci o veritabilă construcţie a
securităţii colective care dezvoltă parteneriate substanţiale cu o serie de actori internaţionali.
Graţie tratatului său constitutiv, Alianţa este integrată în ordinea juridică internaţională, iar
acţiunile sale militare sunt circumscrise articolului 51 din Carta ONU. Este de remarcat şi
faptul că NATO, pe măsură ce se extinde şi creează reţele de parteneriate, pare a- şi abandona
rolul clasic de alianţă militară defensivă, transformându- se în organizaţie de securitate. O
dovadă în acest sens este şi dialogul cu Federaţia Rusă, care se desfăşoară în cadrul
Consiliului NATO- Rusia.

O analiză a reformei şi persistenţei NATO pune în evidenţă o legătură profundă între

mediul internaţional şi NATO (ca instituţie internaţională). Observăm astfel că există o
influenţă reciprocă: dinspre actor (agent) către mediu (structură), dar şi invers, dinspre
structură spre actor. Înseamnă că, pe o parte, noile realităţi internaţionale care rezultă pe
fondul încetării Războiului Rece sunt integrate în noua doctrină de securitate a NATO, iar
NATO influenţează aceste realităţi prin mecanismele nou create (EAPC, PfP), iar mediul
internaţional se modifică în urma acestor presiuni instituţionalizate (spre exemplu, extinderea
NATO).

3
 NATO – O COMUNITATE DE SECURITATE

Ca răspuns la demersul occidentalilor de a crea NATO, în 1955 fusese creat

Pactul de la Varşovia între Uniunea Sovietică şi statele din Europa răsăriteană.
Practic, această decizie nu reprezenta altceva decât instituţionalizarea unui
comportament care devenise evident încă din timpul celor două conferinţe de
pace care puneau capăt celui de al Doilea Război Mondial (Yalta şi Potsdam), şi
anume faptul că lumea, în ansamblul ei, devenise bipolară. Cu alte cuvinte, o
astfel de situaţie legitima existenţa unui pol de putere doar prin existenţa şi
comportamentul celuilalt; numai că tot această logică părea să impună într- o
manieră aproape automată faptul că dispariţia unui pol crea grave probleme de
legitimitate existenţei celuilalt. 1
Uniunea Sovietică, sub conducerea lui Mihail Gorbaciov, nu era pregătită să
facă faţă reformelor din Europa de Est, iar înlăturarea regimurilor comuniste şi
colapsul Pactului de la Varşovia au subliniat că prezenţa forţelor sovietice în
regiune pentru o perioadă mai mult decât tranzitorie nu era sustenabilă ( realitate
evidenţiată de retragerea trupelor sovietice din toată Europa Centrală şi de Est).
O parte dintre teoreticienii relaţiilor internaţionale consideră că statele aleg să
participe la angajamente militare internaţionale doar ca o consecinţă a
identificării unor ameninţări externe reale la adresa securităţii lor. Prin urmare,
alianţa trebuie înţeleasă ca “un aranjament formal sau informal pentru o cooperare
în scop de securitate între două sau mai multe state suverane atunci când acestea
identifică o ameninţare externă semnificativă”.2 Datorită acestui fapt, apare ca
fiind firesc ca o dată ce ameninţările care au dus la formarea alianţelor dispar, să
se destrame şi alianţele create pentru a le face faţă. În ciuda acestui fapt şi a
viziunilor pesimiste exprimate la sfârşitul Războiului Rece cu privire la soarta sa,
NATO nu numai că a supravieţuit, dar şi- a dezvoltat noi structuri organizaţionale
şi decizionale, şi, totodată, a inclus în aria sa de interes activităţi noi, continuând
să se bucure de un sprijin puternic din partea statelor membre. Urmare a acestui
fapt, suntem determinaţi să căutăm argumente, o serie de factori esenţiali care au
permis perpetuarea Alianţei Nord- Atlantice de- a lungul timpului. Dintre aceştia,
enumerăm:

1
Ionuţ Nistor, Paul Nistor, Relaţii internaţionale. Lumea diplomaţiei. Lumea conflictului, Editura Pim, Iaşi, 2009,
p. 317
2
Stephen M. Walt, Originile alianţelor, Editura Institutul European, Iaşi, 2008, p. 57

4
 1. Este o alianţă naturală a statelor membre, care împărtăşesc aceleaşi
valori, nefindu- le impusă din exterior participarea la Alianţă;
2. Cei mai optimişti care au suprestimat dipariţia oricărei forme de
ameninţare la adresa statelor membre sau la adresa valorilor occidentale
par să se fi înşelat pentru că au apărut noi conflicte în regiunile
învecinate;
3. Pe de altă parte, a existat şi o altă categorie, cu un spirit mai puţin
optimist, care a eşuat în a prevedea capacitatea de adaptare
instituţională a NATO, reflectată în abilitatea sa de a dezvolta două noi
funcţii esenţiale: controlul şi îngrădirea conflictelor militare din Europa
Centrală şi de Est, pe de o parte, şi împiedicarea izbucnirii unor astfel
de conflicte în interiorul fostului bloc sovietic, pe de altă parte;
4. Deşi ameninţarea blocului sovietic a dispărut, membrii NATO au fost
conştienţi că Alianţa lor e un bun câştigat şi trebuie redefinită pentru a
răspunde unor noi ameninţări; rezultă deci capacitatea ridicată de
adaptare la un mediu de securitate schimbat;
5. Un alt aspect vizează valoarea funcţiilor intr- alianţă care rămân
relevante mai ales după sfârşitul Războiului Rece: “diminuând până la
minim dilema securităţii şi oferind un mecanism instituţional pentru
dezvoltarea unor politici de securitate comune, NATO a făcut ca
utilizarea forţei în relaţiile dintre sate să devină de neacceptat.”3 Un
exemplu în acest sens îl reprezintă capacitatea Alianţei de a intui
pericolele reprezentate de instabilitatea tinerelor democraţii est-
europene, propunându- le parteneriate la începutul anilor ’90. Criza din
Golf (1990- 1991) a întărit aceste parteneriate. De asemenea, criza
iugoslavă a fost un imbold pentru redefinirea rolului Alianţei în raport
cu statele din Estul Europei, ajungându- se la lansarea Parteneriatului
pentru Pace în 1994.
NATO a avut capacitatea de a- şi redefini conceptul strategic. Încă din
noiembrie 1991, după Summit- ul de la Roma, Alianţa a lansat un nou concept
strategic, reafirmând cele mai importante funcţii ale sale şi menţinerea legăturii
transatlantice. Prin urmare, continuarea existenţei şi a funcţionării NATO şi după
1989, trebuie să evidenţieze o serie de funcţii pe care Alianţa se obligă să le
îndeplinească. Capacitatea de adaptare şi flexibilitatea instituţională de care
NATO a dat dovadă pot fi incluse în două categorii distincte, dar, în acelaşi timp,
suficient de convergente pentru a oferi o imagine solidă Alianţei: funcţii externe
şi funcţii intra- alianţă.
Prima categorie se referă la faptul că NATO continuă ceea ce şi-a propus
în 1949, adică să asigure securitatea membrilor săi, chiar dacă pentru acest lucru
trebuie să se ţină cont de noile tipuri de ameninţări externe care se profilează. De

3
John S. Duffield, NATO’ s functions after the Cold War, Political Science Quarterly, Nr. 5, 1994- 1995, p. 767

5
aceea, Alianţa Nord- Atlantică trebuie să asigure menţinerea unei balanţe
strategice în Europa, în principal prin neutralizarea ameninţării reziduale
provenită dinspre puterea militară rusească.4 Pe de altă parte, NATO a reuşit să
elimine o mare parte din pericolele care ameninţau izbucnirea unor conflicte
extrem de violente între statele Europei Centrale şi de Est, utilizând, în primul
rând, mecanismele parteneriatelor, apoi luând decizia extinderii spre aceste ţări.
Datorită garanţiilor de securitate oferite de NATO, multe state foste comuniste au
reuşit să se concentreze cu precădere asupra reformelor care priveau
democratizarea şi reforma economică şi mai puţin asupra cheltuielilor de apărare:
începând cu anii ’90 a stabilit o serie de programe şi instituţii care vizau
cooperarea şi dialogul pe probleme de securitate, cele mai relevante fiind
Consiliul de Cooperare Nord- Atlantică şi Parteneriatul pentru Pace. Prin urmare,
reiese că, din perspectiva funcţiilor externe, se conturează o serie de ameninţări
care constituie tot atâtea argumente pentru necesitatea perpetuării NATO:
neutralizarea ameninţărilor provenite din spaţiul ex- sovietic, stabilizarea
spaţiului central şi est- european prin încurajarea (directă sau indirectă) a
reformelor democratice al căror rezultat final l- a reprezentat statutul de membru.
Există tendinţa de a percepe NATO ca fiind o alianţă îndreptată exclusiv
spre exterior, cu alte cuvinte, din perspectiva măsurilor de securitate generate
pentru a elimina o serie de ameninţări externe la adresa membrilor săi. Însă
aceasta îndeplineşte şi un set de funcţii interne, numite funcţii intra- alianţă, în
sensul că joacă un rol în diminuarea asperităţilor care marchează relaţiile dintre
statele membre. Din acest punct de vedere, marea provocare pentru NATO a
reprezentat- o Germania: în primul rând, prin faptul că imediat după cel de al
Doilea Război Mondial, NATO şi- a oferit contribuţia la soluţionarea acutei
probleme germane prin aceea că a oferit statutul de membru R.F.G- ului; apoi,
după sfârşitul Războiului Rece, unificarea germană readuce în discuţie (poate mai
evident ca oricând, luând în considerare că iminenţa unei ameninţări externe era
redusă) funcţiile interne extrem de importante. NATO reuşeşte astfel să
controleze puterea germană şi să o facă acceptabilă atât pentru aliaţi, cât şi pentru
adversari; cu alte cuvine, privit din perspectiva intra- instituţională, rolul NATO
este acela de a reduce posibilitatea şi incidenţa conflictului între membrii săi.
Pentru a explica persistenţa NATO, trebuie să apelăm la ideea că alianţele
nu reprezintă întotdeauna doar simple asocieri ale puterii şi interesului naţional,
ci pot fi, în acelaşi timp, instituţii de securitate. Dintr- o astfel de perspectivă,
constatăm că instituţiile persistă pentru că sunt costisitor de creat şi mult mai
ieftin de menţinut, astfel că ele rămân folositoare şi în condiţiile în care
circumstanţele se modifică. Şi totuşi, este un argument care nu reuşeşte să explice
de ce unele instituţii continuă să existe, în timp ce altele dispar (ex: Pactul de la
Varşovia). La fel cum instituţiile dispar atunci când ele nu mai îndeplinesc

4
Ionuţ Nistor, Paul Nistor, op. cit., p. 319

6
interesele pentru care au fost create, la fel şi alianţele create doar pentru a face
faţă unor ameninţri dispar o dată cu acestea. Spre deosebire de o cooperare
interstatală, instituţiile de securitate, în afară de misiunea de a oferi răspunsuri
adecvate ameninţărilor extreme, trebuie să gestioneze o gamă largă de probleme
precum instabilitatea, incertitudinea sau relaţiile dintre aliaţi. 5
Una dintre posibilele explicaţii pentru persistenţa instituţională a NATO
(şi nu numai), poate fi oferită de putere, de distribuţia puterii în sistem: la finalul
Războiului Rece, Statele Unite ale Americii au fost cele care au hotărât care
instituţii se adaptează şi care dispar. Aşa cum se exprima John J. Mearsheimer în
articolul său, “NATO a fost în principal o manifestare a distribuţiei bipolare a
puterii în Europa în timpul Războiului Rece, iar balanţa de putere, nu NATO în
sine a menţinut stabilitatea pe continent. Alianţa a fost în esenţă un instrument
american pentru gestionarea puterii în faţa ameninţării sovietice. Acum, o dată cu
prăbuşirea Uniunii Sovietice, realiştii argumentează fie că NATO va dispărea, fie
că se va reconfigura în funcţie de noua distribuţie a puterii.”6 În ultima perioadă
de timp, mai ales în urma războiului din Irak, între SUA, care deţine rolul de lider
în NATO, şi principalele state europene au apărut divergenţe la nivel de principii,
care au afectat legătura transatlantică.
După încheierea Războiului Rece, poate una dintre cele mai mari provocări pe
care NATO a inclus- o în agenda sa a fost extinderea sa către Est, prin includerea
fostelor ţări comuniste din blocul sovietic destrămat ca state membre ale
Tratatului. Pe baza articolului 10 al Tratatului, care prevede că, prin acord
unanim, poate fi invitat să adere orice alt stat european capabil să contribuie la
dezvoltarea principiilor Alianţei şi să contribuie la securitatea regiunii nord-
atlantice, celor doisprezece membri fondatori (Belgia, Olanda, Luxemburg,
Canada, Franţa, Danemarca, Islanda, Norvegia, Italia, Statele Unite ale Americii,
Portugalia, Regatul Unit), ai Lianţei Nod- Atlantice, li s- au adăugat, în perioada
1949- 1982 patru alte state: Grecia şi Turcia în 1952, Republica Federală
Germană în 1955 şi Spania în 1982.
În ianuarie 1994, la Reuniunea la nivel înalt de la Bruxelles, conducătorii
Alianţei Nord- Atlantice au adoptat o poziţie de principiu favorabilă “unei
extinderi a NATO la statele democratice din Est...în cadrul unui proces progresiv,
ţinând seama de evoluţiile politice şi de securitate în întreaga Europă.7 În perioada
următoare, Alianţa a definit un set de principii care trebuiau respectate în
extinderea sa:

5
Ibidem, p. 321
6
John J. Mearsheimer, The false promise of international institutions, International Security, Nr. 3, 1994- 1995,
p. 49
7
Jean- Luc Sauron, Curs de instituţii europene, Editura Polirom, Iaşi, 2010, p. 375

7
 ● Conformarea noilor membri la principiile fundamentale ale Alianţei
(democraţia, statul de drept, respectarea libertăţilor individuale);
● Prin acceptarea de noi membri va trebui să se consolideze eficienţa şi
coeziunea Alianţei şi să se păstreze capacitatea politică şi militară de a
îndeplini funcţiile esenţiale de apărare comună;
● Se vor accepta numai state europene care pot contribui le securitatea
regiunii nord- atlantice, conform art. 10 al Tratatului;
● Noii membri vor beneficia de toate drepturile pe care le implică
apartenenţa la Alianţă, dar, în aceeaşi măsură, vor trebui să îşi asume
şi toate obligaţiile care decurg de aici.
Urmare a acestei atitudini, la Reuniunea la nivel înalt de la Madrid din
1997, NATO a demarat prima etapă a extinderii ale către Est, însă din doisprezece
state care şi- au exprimat dorinţa de a participa la Alianţă, doar trei dintre ele au
fost acceptate, şi anume Polonia, Ungaria şi Republica Cehă, urmând ca ulterior
să reexamineze toate aceste candidaturi, conform principiului “porţilor deschise”.
Către toate cele nouă state neacceptate în primul val, NATO a lansat un Plan de
Acţiune pentru Aderare, în cadrul Reuniunii la nivel înalt de la Washington din
aprilie 1999, plan care avea menirea de a înlesni calea acestor state către aderare.
Miniştrii afacerilor externe ai acestor state (Albania, Bulgaria, Estonia, Letonia,
Lituania, România, Macedonia, Slovacia şi Slovenia) au lansat în mai 2000, la
Vilnius, o iniţiativă politică al cărei scop era să ceară ca statele lor să fie invitate
împreună pentru următorul val de extindere, opţiune cunoscută sub numele de big
bang.
Două state ale NATO (SUA şi Marea Britanie) doriseră ca Alianţa să facă
o pauză după primirea celor trei state noi şi ceruseră ca problema celui de al doilea
val să nu fie abordată înainte de Reuniunea de la Prga adin 2002, însă atacurile
teroriste de a 11 septembrie 2001 aveau să modifice circumstanţele celui de al
doilea val de extindere. În urma acestor evenimente, Statele Unite au resimţit
nevoia de a reuni un număr cât mai mare de susţinători în plan politic şi militar
pentru a combate terorismul, iar preşedintele George W. Bush s- a pronunţat la
începutul anului 2002 în favoarea unei extinderi ambiţioase. Tot acum poate fi
observată o reînnoire profundă a relaţiei strategice cu Rusia, considerată partener
în combaterea proliferării cu arme nucleare şi a terorismului. Acest lucru a condus
la crearea Consiliului NATO- Rusia, în cadrul căruia Rusia era pe picior de
egalitate cu cele 19 state ale Alianţei şi care urmărea o asociere mai strânsă a ei
la activităţile NATO.
În noiembrie 2002, la Praga a fost lansat un al doilea val de extindere, mult
mai larg decât primul. Albania şi Macedonia nu au fost însă invitate, fiind
aşteptate din partea lor eforturi suplimentare în ceea ce priveşte stabilitatea
internă şi reformele militare. Cât despre Croaţia, candidatura sa a fost doar
înregistrată, în vederea unei extinderi ulterioare. Astfel, şapte state (Bulgaria,

8
România, Estonia, Lituania, Letonia, Slovacia, Slovenia) au fost invitate să
iniţieze negocierile de aderare, iar protocoalele care permiteau aderarea fiecărui
stat la Alianţă au fost semnate la Bruxelles, pe 29 martie 2004.
Admiterea a zece noi state membre într- un interval de cinci ani intervine
într- o perioadă de transformare profundă care a văzut pentru prima oară NATO
conducând misiuni militare, dar în afara cadrului misiunii sale de apărare
colectivă. Crizele cu care s- a confruntat de la încheierea Războilui Rece au
condiţionat direct evoluţia conceptelor strategice, a priorităţilor militare şi a
structurilor Alianţei Atlantice. NATO a fost implicată, după încheierea
Războiului Rece, în cel puţin două operaţiuni militare discutabile:
● În fosta Iugoslavie (1999) a desfăşurat acţiuni militare fărăr autorizarea
Consiliului de Securitate, eludând atât Carta ONU, cât şi prevederile
tratatului constitutiv, care precizează la art. 7: “Tratatul nu afectează şi nu
ar trebui interpretat ca afectând în niciun fel drepturile şi obligaţiile care
decurg din Cartă ale părţilor care sunt membre ale Organizaţiei Naţiunilor
Unite, sau responsabilitatea principală a Consiliului de Securitate de a
menţine pacea şi securitatea internaţională.”8 NATO a acţionat însă în
spiritul mai multor rezoluţii care avertizau guvernul iugoslav, iar la
sfârşitul conflictului, Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite i- a
încredinţat responsabilitatea unei prezenţe internaţionale de securitate în
Kosovo (KFOR);
● În Afganistan asigură, din august 2003, comandamentul şi coordonarea
Forţei Internaţionale de Asistenţă şi Securitate (ISAF). Deşi aici
staţionează în prezenţa unui mandat al Consiliului de Securitate, problema
care se pune este aceea a ariei de aplicare a Tratatului de la Washington.
Potrivit acestuia, aria de aplicare a art. 5 o reprezintă “teritoriul oricărei
părţi în Europa sau America de Nord, inclusiv insulele de sub jurisdicţia
acestora”.9
NATO a mai intervenit şi în Macedonia, în 2001, pentru a pune capăt
insurecţiei armate a grupurilor albanofone şi pentru a favoriza reluarea dialogului
politic între diferitele părţi. De asemenea, şi în Irak sunt angajate, alături de
coaliţia americano- britanică, trupele a opt state membre şi ale altor şase din cei
şapte noi membri. Conceptul de securitate se extinde, astfel, din punct de vedere
geografic şi nu mai este centrat exclusiv pe zona euro- atlantică.

8
Adrian Alexe, op. cit., p. 132
9
Ibidem

9
 ROLUL ȘI LOCUL NATO ÎN SECURITATEA EUROATLANTICĂ

NATO se străduiește să asigure o pace durabilă în Europa, bazată pe valori

comune ale libertății individuale, democrației, drepturilor omului și statului de
drept. Deoarece izbucnirea crizelor și a conflictelor dincolo de granițele aliate
poate pune în pericol acest obiectiv, Alianța contribuie, de asemenea, la pace și
stabilitate prin prevenirea și gestionarea crizelor și prin parteneriate. În esență,
NATO nu numai că ajută la apărarea teritoriului membrilor săi, ci se angajează și
acolo unde este posibil și atunci când este necesar pentru a-și proiecta valorile
mai departe, pentru a preveni și gestiona crizele, pentru a stabiliza situațiile post-
conflict și pentru a sprijini reconstrucția. NATO întruchipează, de asemenea,
legătura transatlantică prin care securitatea Americii de Nord este legată de cea a
Europei. Este o organizație interguvernamentală, care oferă un forum în care
membrii se pot consulta cu privire la orice problemă pe care o pot alege să ridice
și să ia decizii cu privire la chestiuni politice și militare care le afectează
securitatea. Nicio țară membră nu este forțată să se bazeze exclusiv pe capacitățile
sale naționale pentru a-și îndeplini obiectivele esențiale de securitate națională.
Sentimentul care rezultă de securitate comună între membri contribuie la
stabilitatea în zona euro-atlantică.
Sarcinile fundamentale de securitate ale NATO sunt stabilite în Tratatul de
la Washington (tratatul fondator al Alianței, cunoscut și sub denumirea de
Tratatul Atlanticului de Nord). Ele sunt suficient de generale pentru a rezista
testului timpului și sunt traduse mai detaliat în conceptele strategice ale
Organizației. Conceptele strategice sunt declarația cu autoritate a obiectivelor
Alianței: ele oferă cel mai înalt nivel de îndrumare cu privire la mijloacele politice
și militare care trebuie utilizate pentru atingerea acestor obiective și rămân baza
pentru implementarea politicii Alianței în ansamblu.
În timpul Războiului Rece, NATO s-a concentrat pe apărarea colectivă și
pe protecția membrilor săi de potențialele amenințări emanate din Uniunea
Sovietică. Odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice și ascensiunea actorilor nestatali
care afectează securitatea internațională, au apărut multe noi amenințări de
securitate, cum ar fi terorismul. Mai mult, din 2014, acțiunile agresive ale Rusiei
împotriva Ucrainei și războiul brutal și neprovocat asupra țării din februarie 2022
au modificat radical mediul de securitate.
NATO contracarează această gamă largă de amenințări, consolidându-și
descurajarea și apărarea ca o coloană vertebrală a angajamentului său față de
apărarea colectivă; ajută la prevenirea și gestionarea situațiilor de criză; și

10
încurajarea securității cooperative, așa cum este subliniat în Conceptul strategic
2022.10

CONCEPTUL STRATEGIC NATO 2022

Scop și principii
1. NATO este hotărâtă să protejeze libertatea și securitatea Aliaților. Scopul
său cheie și cea mai mare responsabilitate este să ne asigure apărarea
colectivă, împotriva tuturor amenințărilor, din toate direcțiile.
2. Legătura transatlantică dintre națiuni este indispensabilă pentru securitatea
noastră. Suntem legați împreună de valori comune: libertatea individuală,
drepturile omului, democrația și statul de drept. Rămânem ferm angajați
față de scopurile și principiile Cartei Națiunilor Unite și ale Tratatului
Atlanticului de Nord.
3. NATO este forumul transatlantic unic, esențial și indispensabil pentru a
consulta, coordona și acționa în toate problemele legate de securitatea
noastră individuală și colectivă. Ne vom consolida Alianța pe baza
securității noastre indivizibile, a solidarității și a angajamentului ferm de
a ne apăra reciproc, așa cum este consacrat în articolul 5 din Atlanticul
de Nord.
4. NATO va continua să îndeplinească trei sarcini de bază: descurajare și
apărare; prevenirea și managementul crizelor; și securitatea cooperativă.
Acestea sunt complementare pentru a asigura apărarea colectivă și
securitatea tuturor Aliaților.
5. Ne vom spori reziliența individuală și colectivă și avantajul tehnologic.
Aceste eforturi sunt esențiale pentru îndeplinirea sarcinilor de bază ale
Alianței. Vom promova buna guvernare și vom integra schimbările
climatice, securitatea umană și agenda Femei, pace și securitate în toate
sarcinile noastre. Vom continua să promovăm egalitatea de gen ca o
reflectare a valorilor noastre.11

Asigurarea succesului continuu al Alianței

1. Investiția în NATO este cea mai bună modalitate de a asigura o legătură
durabilă între aliații europeni și nord-americani, contribuind în același timp
la pacea și stabilitatea globală. Vom continua să ne consolidăm unitatea și
solidaritatea politică și să lărgim și să aprofundăm consultările noastre
pentru a aborda toate problemele care ne afectează securitatea. Ne

10
https://www.nato.int/cps/en/natohq/organisation.htm
11
https://www.nato.int/nato_static_fl2014/assets/pdf/2022/6/pdf/290622-strategic-concept.pdf

11
 angajăm să consolidăm consultări atunci când securitatea și stabilitatea
unui Aliat sunt amenințate sau când valorile și principiile noastre
fundamentale sunt în pericol.
2. NATO va împărți în mod echitabil responsabilitățile și riscurile pentru
apărarea și securitatea noastră. Vom oferi toate resursele, infrastructura,
capacitățile și forțele necesare pentru a ne îndeplini pe deplin sarcinile
principale și pentru a ne implementa deciziile. Ne vom asigura că națiunile
noastre întâlnesc angajamentele din angajamentul de investiții în apărare,
în întregime, de a oferi întreaga gamă de capabilități necesare. Ne vom
baza pe progresele înregistrate pentru a ne asigura că creșterea
cheltuielilor naționale de apărare și finanțarea comună a NATO vor fi
proporționale cu provocările unui ordin de securitate mai contestat.

3. NATO este indispensabilă pentru securitatea euro-atlantică. Ne garantează

pacea, libertatea și prosperitatea. În calitate de Aliați, vom continua să fim
uniți pentru a ne apăra securitatea, valorile și modul democratic de viață. 12

12
https://www.nato.int/nato_static_fl2014/assets/pdf/2022/6/pdf/290622-strategic-concept.pdf

12
 CONCLUZII

NATO continuă să se adapteze pentru a ne menține în siguranță în acest

deceniu, dar și mai departe. Inițiativa NATO 2030 este de a ne asigura că Alianța
pregătită astăzi pentru a face față provocărilor viitoare.

În iunie 2020, secretarul general al NATO Jens Stoltenberg a lansat NATO

2030, o inițiativă de consolidare militară a Alianței, de a o întări politic și de a
adopta o abordare mai globală. NATO a contactat societatea civilă, tinerii și
sectorul privat pentru a evalua contribuția lor cu privire la NATO 2030, inclusiv
printr-o serie de șase dialoguri - NATO-sectorul privat, desfășurate în cooperare
cu GLOBSEC. Aceste dialoguri au analizat modul în care relațiile NATO-
sectorul privat ar trebui să evolueze, deoarece conflictele sunt din ce în ce mai
definite.
În 22 aprilie 2021, GLOBSEC a facilitat cel de-al șaselea și ultimul
webinar între NATO și reprezentanții sectorului privat, axat pe infrastructura
critică și securitatea lanțurilor de aprovizionare.
Infrastructura critică și lanțurile de aprovizionare au devenit din ce în ce
mai complexe, globale și interconectate. Liderii industriei au recunoscut că acest
lucru face mai complicată abordarea vulnerabilităților și au discutat despre o
gamă largă de provocări existente și emergente.
Remarcând accentul pus de sectorul privat pe minimizarea costurilor,
participanții au subliniat în special necesitatea ca întreprinderile să atingă un
echilibru între un nivel adecvat de securitate și costuri. Sectorul public, au sugerat

13
ei, ar putea facilita acest efort prin armonizarea sistemelor de reglementare și
facilitarea schimburilor între industriile din spațiul transatlantic.

BIBLIOGRAFIE

Lucrări de autor:
1. Alexe, Adrian, Sfârşitul lumii libere. Securitatea internaţională şi
folosirea forţei după încheierea Războiului Rece, Editura Aldo Press,
Bucureşti, 2009
2. Duffield, John S., NATO’s functions after the Cold War, Political Science
Quarterly, Nr. 5, 1994- 1995
3. Fidler, Jiri, Mares, Petr, Istoria NATO, Editura Institutul European, Iaşi,
2005
4. Kolodziej, Edward, Securitatea şi relaţiile internaţionale, Editura Polirom,
Iaşi, 2007
5. Manualul NATO, Office of Information and Press, Brussels, 2001
6. Mearsheimer, John J., The false promise of international institutions,
International Security, Nr. 3, 1994- 1995
7. Neguţ, Silviu, NATO- o alianţă în permanentă transformare, Geopolitica,
Nr. 1, 2003
8. Nistor, Ionuţ, Nistor, Paul (coord.), Relaţii internaţionale. Lumea
diplomaţiei. Lumea conflictului, Editura Pim, Iaşi, 2009
9. Pâlşoiu, Ion, Organizaţii politice şi militare internaţionale, Editura
Universitaria, Craiova, 2006
10. Sauron, Jean- Luc, Curs de instituţii europene, Editura Polirom, Iaşi, 2010
11. Ungureanu, Radu- Sebastian, Securitate, suveranitate şi instituţii
internaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2010
12. Walt, Stephen M., Originile alianţelor, Editura Institutul European, Iaşi,
2008

Resurse internet:

1. http://daccess-dds-
ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N99/172/89/PDF/N9917289.pdf?OpenEle
ment
2. http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/7249034.stm
3. http://news.bbc.co.uk/2/hi/special_report/1999/03/99/kosovo_strikes/318
104.stm

14
4. http://www.dw-world.de/dw/article/0,,4123329,00.html
5. http://www.gwu.edu/~nsarchiv/coldwar/documents/episode-
1/kennan.htm
6. http://www.nato.int/cps/fr/natolive/official_texts_17120.htm
7. https://www.nato.int/cps/en/natohq/organisation.htm
8. https://www.nato.int/nato_static_fl2014/assets/pdf/2022/6/pdf/290622-
strategic-concept.pdf
9. www.cssas.unap.ro
10. www.nato.in

15