Şcoala de la Copenhaga şi Securitatea Europeană

Tim Bird şi Stuart Croft

Universitatea din Birmingham

Introducere

Securitatea europeană nu este doar o serie de probleme şi evenimente. Felul în

care interpretăm aceste evenimente şi probleme este de asemenea important pentru a
întelege relaţiile de securitate şi pentru a identifica acele probleme care sunt realmente
legate de securitate. În a doua jumătate a secolului douazeci conceptul de securitate a fost
privit ca referându-se în mod exclusiv la relaţiile de securitate militară. Mulţi analişti au
contestat foarte serios această definiţie. ‘Şcoala de la Copenhaga’ a devenit numele
comun pentru întreaga analiză a conceptului de securitate prin care s-a reconceptualizat
fundamental înţelesul termenului de securitate şi al elementelor cărora trebuie să li se
asigure securitatea. Toată această literatură a fost generată de anumiţi analişti asociaţi
Centrului de la Copenhaga pentru cercetare în domeniul păcii şi conflictelor. În mod clar,
cei mai influenţi analişti au fost Barry Buzan şi Ole Waever. Activitatea lor inovatoare a
contribuit major, şi în unele cazuri a reorientat, dezbaterea asupra naturii securităţii şi a
studiilor de securitate. Deosebit de important este felul în care au încercat să ‘extindă’
conceptul de securitate. Şcoala de la Copenhaga a considerat studiile de securitate ca
fiind problematice dacă sînt construite îngust, în jurul dimensiunii militare a securităţii şi
excluzând alte dimensiuni.
Şcoala de la Copenhaga a pus în discuţie cine şi ce trebuie sa fie protejat; în ce
dimensiuni trebuie să opereze securitatea; de asemenea, mijloacele prin care limba şi
discursul influenţează interese şi acţiuni legate de securitate. Impactul Şcolii a fost
enorm. Gândirea Şcolii de la Copenhaga a influenţat politica majorităţii statelor membre
ale organizaţiilor europene de securitate. În 1991 la întîlnirea la nivel înalt de la Roma,
NATO a decretat – în limbajul clasic al Şcolii de la Copenhaga – că securitatea are acum
cinci dimensiuni: militară, societală, politică, economică şi de mediu. Şcoala de la

1
Copenhaga nu a influenţat doar modul în care cercetătorii analizează conceptul de
securitate; ea a avut impact şi asupra comunităţii care formulează politici.
Pentru a explica esenţa gândirii Şcolii de la Copenhaga, acest capitol va fi împărţit
în trei secţiuni. Prima va aborda dezvoltarea studiilor de securitate în perioada de după
războiul rece, pentru a ilustra perspectiva limitată care privilegia ameninţările de natură
militară la adresa securităţii. A doua secţiune examinează natura analizei critice a acestui
discurs dominant la sfirşitul războiului rece. Ultima secţiune va examina în detaliu
analizele Şcolii de la Copenhaga şi va ilustra mijloacele prin care aceasta şi-a întărit
profilul în anii 90 şi la începutul secolului douazeci şi unu.

‘Victoria’ Realismului şi Îngustarea Dezbaterii Asupra Securităţii

Insuccesul ordinii internaţionale între primul şi al doilea război mondial părea să
justifice abordarea acelor analişti şi oameni de stat care au criticat drept idealiste şi
utopice acele politici liberale, ‘Wilsoniene’, care fuseseră promovate1. Ororile
conflictului din timpul celui de-al doilea Război Mondial au încurajat credinţa că nu
există substitut pentru analiza dură şi fără sentimentalism a puterii militare şi mai ales a
consecinţelor distribuţiei ei inegale. Deteriorarea rapidă a relaţiilor dintre Uniunea
Sovietică şi foştii aliaţi vest-europeni a fost de aceea interpretată în termenii experienţei
istorice recente care dovedea că lipsa de
‘Să compătimim pe cei implicaţi în
fermitate genera dezastrul, că slabiciunea formularea de politici, care au devenit
militară invita atacul şi că umanitatea avea o prizonieri ai oamenilor de ştiinţă cu
opinii adesea divergente, şi care au
infinită capacitate de a face rău. petrecut mult mai mulţi ani studiind
În 1947, George Kennan, diplomat chestiunile nucleare decît au avut
guvernanţii vreodată timp să o facă.
american din cadrul Departamentului de Stat Dezbaterile privind subiecte ezoterice
care primise de scurt timp un post la Moscova, cum ar fi vulnerabilitate, precizie şi
calcul, au ajuns la nivelul de
a scris un articol anonim sub pseudonimul ‘X’ complexitate a disputelor medievale de
pentru revista ‘ Afaceri Externe2. În acest natură teologică...’ Henry Kissinger,
Diplomatia, p. 716
articol el a susţinut politica de ‘limitare a
puterii’ astfel încît sovieticii sa fie confruntaţi cu o ‘contra-putere’ în cazul în care
încercau sa-şi extindă influenţa. Politica de ‘limitare a puterii’ este adesea considerată ca
1
Vezi în special Carr E. H., The Twenty Years’ Crisis, 1919-1939, (London: Macmillan, 1939).
2
Kennan, George F., “The Sources of Soviet Conduct”, Foreign Affairs, Vol. 25, No. 4, (July 1947).

2
tipica unei abordări înguste a securităţii, dar nu acesta a fost cazul la începuturile ei.
Articolul lui Kennan a subliniat slăbiciunile interne ale sistemului sovietic. Ulterior el a
condamnat militarizarea exagerată a recomandarilor sale de politică.
Motivul pentru care politica de securitate şi-a îngustat aria de interes până la a se
concentra aproape exclusiv pe chestiuni militare a fost începutul cursei înarmării
nucleare. De la sfârşitul anilor 40, ideile şi modul de abordare a securităţii internaţionale
au devenit tot mai preocupate de elementul ‘nuclear’; asta înseamnă că discursul a fost
influenţat tot mai mult de catre chestiunea dominantă a armelor nucleare. La începutul
anilor 60 conceptul strategic de prevenire domină discursul în domeniul securităţii. În
anii 50 părea logic să se creadă că uriaşa putere distructivă a armelor nucleare garanta
faptul că folosirea lor devenea de neconceput. Cu toate aceste, un articol al lui Albert
Wohlstetter din 1959 a zguduit această convingere confortabilă3. Conform teoriei lui
Wohlstetter, concentrarea armelor nucleare într-un număr limitat de locaţii geografice ar
putea însemna că este posibil ca un adversar să distrugă aceste forţe printr-un atac
surpriză, sau cel puţin să distrugă o cantitate suficient de mare pentru a menţine un
eventual atac în limite tolerabile. În plus, se credea că teama pentru un atac surpriză ar
putea încuraja o lovitura de prevenire.
Astfel a apărut conceptul de forţe pentru lovituri primare şi secundare. Odată cu
dezvoltarea rapidă a tehnologiei de ambele părţi, prevenirea devenea un întreg set de
chestiuni tot mai complexe din punct de vedere ştiinţific. Într-o oarecare măsură,
‘echilibrul terorii’ a devenit aproape lipsit de conţinut politic. A fost acceptat de toate
laturile dezbaterilor politice. Iar fenomenul ştiinţific era atît de dificil de înţeles de către
public, încât profesorii de fizică teoretică deveneau jucători tot mai importanţi în
formularea de politici şi în procesul de implementare a acestora.
Din cauza războiului din Vietnam, a dezacordului profund între superputerile din
Europa şi a complexităţii crescânde a prevenirii convenţionale şi nucleare, studiile de
Securitate şi Strategie păreau sa se suprapună fără a se mai deosebi unele de altele.
Această noţiune de securitate militară a susţinut, iar în ţările vestice a fost susţinută de
către paradigma care devenea dominantă în teoria Relaţiilor Internaţionale, realismul. În
cadrul perspectivei realiste, politica internaţională este dominată de state autonome ale

3
Wohlstetter, Albert, “The Delicate Balance of Terror”, Foreign Affairs, Vol. 37, No. 2, (January 1959).

3
căror trăsături definitorii sunt acelea de actori care acţionează unitar, motivaţi să-şi
dezvolte la maximum puterea de către necesitatea supravietuirii (Morgenthau, 1985).
Acestor fundamente teoretice li s-a adăugat la sfîrşitul anilor 70 conceptul de neorealism.
Avînd ca principal exponent lucrarile lui Kenneth Waltz, neorealiştii au aceptat, în linii
generale, conceptualizarea statului aşa cum a fost prezentată de către realişti, dar au
subliniat natura anarhică a sistemului internaţional ca principal element determinant al
comportamentului statelor (Waltz, 1979)..
Aşadar, imperativele strategice ale echilibrului militar, aşa cum au fost percepute
ele, au confirmat fundamentele poziţiei teoretice dominante, dar şi invers. În consecinţă,
dupa cum a subliniat Edward Kolodziej, ‘Un set restrâns de convingeri au definit dilema
securităţii: state-naţiuni cuprinzând o lume anarhică, fiecare cautând să supravieţuiască şi
ghidate de o structură definită de distribuţie a capacităţilor militare în cadrul diferitelor
secţiuni.’ (1992). Rivalitatea militară bipolară a celor două blocuri de putere părea să
ofere dovezi suficiente care să verifice convingerile teoretice ale realiştilor. Această
părere dominantă asupra domeniului şi ariei de cuprindere a ‘securităţii’ şi studiilor de
securitate nu a generat controverse serioase.
Un element esenţial în validarea opiniei neorealiste asupra securităţii o reprezintă
noţiunile corelate de politică ‘de nivel înalt’ şi ‘de nivel coborât’. Aceste concepte au
efecte politice puternice întrucât se potrivesc uşor cu înţelegerea intuitivă a termenului
‘securitate’ ca referându-se la aspectele ‘vitale’, ‘imediate’ sau ‘periculoase’ ale politicii.
Agenda politico-militară care a dominat politica de securitate a reprezentat epitomia
politicii ‘de nivel înalt’. În contrast, chestiunile economice, de mediu, sociale sau de
politică internă au fost expediate în domeniul politicii ‘de nivel coborât’4. Consecinţa a
fost stabilirea unei ierarhii explicite în agenda securităţii. Politica ‘de nivel coborât’
ajungea rareori să fie discutată, exceptînd cazul în care ea avea un impact direct si lipsit
de ambiguitate asupra domeniilor diplomatice sau militare. Asa cum vom discuta mai
tîrziu în acest capitol, acest discurs constitutiv al conceptului de securitate va deveni o
tema semnificativă în activitatea Şcolii de la Copenhaga şi mai ales în activitatea lui Ole
Waever.

4
Vezi Tickner, J., Ann, “Re-visioning Security”, în Booth, Ken, and Smith, Steve, International Relations
Theory Today, (Cambridge: Polity, 1995), p. 177.

4
Sfârşitul Războiului Rece şi Critica (Neo)Realismului
Prăbuşirea Uniunii Sovietice a generat o problemă teoretică acută pentru realism
şi argumentul tradiţional privând securitatea politico/militară cu care a fost asociat.
Esenţa problemei a fost aceea că la vremea declinului ei rapid şi imploziei ulterioare
Uniunea Sovietică poseda cel puţin a doua forţă militară care existase vreodată în lume.
Securitatea Uniunii Sovietice a fost compromisă în mod fatal de către slăbiciunile
fundamentelor ei socio-economice şi ale politicii instituţionale şi nu de către un deficit de
forţă militară (Kolodziej, 1992). Implicaţiile acestui fapt au fost acelea că ierarhia
problemelor din agenda tradiţională de securitate susţinută de noţiunile de politică ‘de
nivel înalt’ şi ‘de nivel coborât’ a ignorat, sau cel puţin a simplificat interacţiunile foarte
complexe între chestiunile socio-economice interne şi securitatea statului.
Autoritatea de care părea să se bucure neorealismul în chestiuni de securitate
poate fi privită retrospectiv ca deosebit de semnificativă, dată fiind importanţa forţelor
interne, atît în ceea ce priveşte împingerea lui Gorbaciov către reformă, cât şi în pierderea
controlului asupra acestui proces. În mod clar, mulţi teoreticieni şi practicieni ai politicii,
toţi foarte influenţi, erau conştienţi de crizele interne din Uniunea Sovietică. Cu toate
acestea, cei care critică noţiunea ‘tradiţională’ de securitate susţin că aceste crize nu au
primit atenţia meritată datorită abordării înguste a agendei de securitate. Paradigma
(neo)realistă găsea dificilă includerea chestiunilor socio-economice interne pe agenda sa.
Argumentul este că acest fapt contribuia la, şi de asemenea susţinea logica politicii ‘de
nivel înalt’ şi ‘de nivel coborât’. Chestiunile de securitate erau considerate de importanţă
primară, iar aspectele politico-militare, sau politica ‘de nivel înalt’ erau sinonime cu
securitatea. În acest fel, forţele complexe
‘Am putea argumenta că este nedrept să
care acţionau în cadrul Uniunii Sovietice şi identificăm studiile de securitate ca purtând
care au condus în cele din urmă la responsabilitatea principală în această
privinţă întrucât nici un domeniu de studiu
prabuşirea ei, nu erau incluse pe agenda sau arie de interes nu s-a dovedit mai bine
securităţii. În consecinţă, mulţi teoreticieni informat decât altul în ceea ce priveşte
sfârşitul-surpriză al Războiului Rece.
şi practicieni au fost descumpăniţi de Pentru studiile de securitate, totuşi, chiar
sfârşitul brusc al războiului rece şi de pretenţia de a deţine expertiza în domeniul
Războiului Rece face ca eşecul anticipării
prăbuşirea Uniunii Sovietice. sfârşitului să fie jenant. Războiul Rece nu
era doar un eveniment oarecare ce trebuia
analizat; era mai degrabă părintele
domeniului şi principalul element de
interes.’
David Baldwin, (1995), p.132 5
 Modul în care s-a încheiat Războiul Rece şi mai ales acuzaţia că acest fenomen a
reprezentat ‘eşecul’ abordărilor tradiţionale ale securităţii au intesificat dezbaterile în
cadrul comunităţii studiilor de securitate cu privire la domeniul şi aria de cuprindere ale
disciplinei.
Unele idei din această dezbatere asupra modului în care trebuie înţeleasă
securitatea existau cu mult înainte de sfârşitul Războiului Rece. Mare parte din literatura
asupra zonelor de influenţă din anii 1960 şi 1970 precum şi apariţia discuţiilor despre
factorii economici şi de mediu din anii 1970 şi 1980 conţineau referiri implicite la
extinderea agendei securităţii. În Europa de Vest şi Statele Unite această agendă a fost
preluată de diferitele mişcări pacifiste care susţineau că acordurile asupra armelor
nucleare nu doar că nu generează securitate, dar de fapt o ameninţă. Războiul putea
izbucni, susţineau ei, nu pentru că l-ar fi dorit vreun lider din Moscova sau Washington,
ci din instabilitate, teamă, reacţii nervoase la crize sau neînţelegeri în cadrul politicii
militare bazate pe scenariul cazului cel mai grav.
Acest argument a avut succes în cercurile de analişti care studiau chestiuni de
securitate în lumea a treia. S-a sugerat că armatele Lumii a Treia erau departe de a
asigura securitatea populaţiei, ba chiar reprezentau un element de insecuritate pentru
propriul popor. Cursa înarmărilor şi dominaţia liberalismului economic (la care acum ne
referim cu termenul globalizare) au îndepărtat resursele de cei saraci; şi că această sărăcie
era ea însăşi un element de securitate. Autori precum Mohammed Ayoob şi Caroline
Thomas au ilustrat modurile în care studiile de securitate, asa cum erau înţelese în lumea
a treia, au avut doar o vagă influenţă asupra restului umanităţii. Odată cu publicarea
volumului Popoare, State şi Teamă (People, States and Fear), Barry Buzan a început
procesul de extindere a conceptului de securitate prin includerea altor tipuri de securitate
pe lângă cea militară.
Cu toate aceste, fenomenele care au adus în atenţie dezbaterea asupra sensului
securităţii şi a naturii studiilor de securitate au fost destrămarea agendei centrale politico-
militare cuplate cu prăbuşirea Uniunii Sovietice. Diviziunea iniţială a fost între cei care
nu vedeau rostul devierii de la sensul tradiţional al securităţii şi cei care credeau că o
astfel de abordare restrânsă ducea în mod inevitabil la ‘eşecul’ analizei şi politicilor.

6
 Poziţia tradiţionalistă susţinea că securitatea trebuia restrânsă ‘la studiul
ameninţării, folosirii şi controlului forţelor militare.’ (Walt, 1991). Vigoarea acestei
poziţii consta în coerenţa intelectuala pe care şi-ar păstra-o Studiile de Securitate. Mulţi
dintre adepţii acestei opinii sunt de acord că abordarea unor chestiuni non-militare ar
avea un impact asupra întregii tipologii de relaţii internaţionale, dar cred că ele ar trebui
studiate de domeniul mai larg al Relaţiilor Internaţionale. Astfel, termenii de ‘securitate’
şi ‘strategie’ pot fi considerate că având acelaşi înteles, iar orice diferenţă conceptuală
între ele pare să fie o chestiune de semantică. Totuşi, cei care au dorit extinderea agendei
securităţii în perioada care a urmat Războiului Rece au contestat concepţia militarizată şi
centrată asupra statului din abordarea tradiţională. În consecinţă, aceştia au susţinut
semnificaţia unor obiecte de referinţă altele decât statul sau/şi semnificaţia ameninţărilor
de alta natură decât militară. A existat un acord categoric printre adepţii ‘extinderii’
noţiunii de securitate în privinţa abordării securităţii din perspectiva ‘ameninţării’, astfel
încât chiar dacă se punea problema securităţii statului (lasând la o parte considerarea altor
obiecte de referinţă) domeniul militar nu cuprindea întreaga gamă de ameninţări
împotriva cărora statul trebuie să se protejeze.

Securitatea la Sfârşitul Războiului Rece şi Şcoala de la Copenhaga

Prima analiză cuprinzătoare care a lansat ideea diferitelor sensuri ale securităţii, şi care a
contribuit la includerea acestei perspective pe agenda academică, a fost facută în cartea
lui Barry Buzan Popoare, State şi Teamă publicată în 1983. Datorita apariţiei ei în timpul
primei administraţii Reagan şi la mijlocul a ceea ce unii numeau un ‘al doilea Război
rece’, cartea a avut un impact real. Iar publicarea ediţiei a doua în 1991 a avut un impact
şi mai mare.5 Poziţia lui Buzan era că noţiunea de securitate avea potenţialul de a fi o
lentilă conceptuală deosebit de puternică prin care să privim relaţiile internaţionale.
(1991: 5). Motivul principal era capacitatea analizelor din sfera securităţii de a se
concentra asupra noţiunii de ameninţare. Cautând un model pentru Studiile de Securitate
Internaţională care să aducă la un loc chestiuni diverse precum sărăcia şi controlul
armelor, Buzan a cerut să se acorde atenţie relaţiei cheie dintre ameninţări şi
vulnerabilităţi (ibid: 26)..

5
Buzan, Barry, People, States and Fear, (London: Harvester Wheatsheaf, 1991).

7
 Pentru Buzan securitatea ‘Securitatea colectivităţilor umane este afectată de factori care
este de neînţeles fără a raspunde, ţin de cinci sectoare majore: militar, politic, economic,
societal şi de mediu. În general, securitatea militară priveşte
în primul rând, la întrebările interacţiunea la doua niveluri a forţelor armate de ofensivă şi
conexe ‘Ce anume este protejat?’ de defensivă ale statelor precum şi a percepţiilor unui stat
asupra intenţiilor celuilalt. Securitatea politică priveşte
adică obiectul de referinţă al stabilitatea organizaţională a statelor, sistemelor de guvernare
securităţii; şi ‘Împotriva căror şi a ideologiilor care le dau legitimitate. Securitatea
economică se ocupă de accesul la resurse, mijloace financiare
ameninţări este protejat obiectul şi pieţe necesare pentru menţinerea unor niveluri acceptabile
de referinţă?’ (ibid.). Într-o mare de bunăstare şi putere statală. Securitatea societală priveşte
menţinerea, în condiţii acceptabile de evoluţie, a unor modele
măsură dezbaterea asupra tradiţionale de limbă, identitate culturală, religioasă şi
domeniului şi ariei de cuprindere naţionala şi obiceiuri. Securitatea de mediu se leagă de
păstrarea biosferei locale şi planetare ca sistem esenţial de
ale ‘securităţii’ şi Studiilor de suport de care depind toate celelalte activităţi umane. Aceste
Securitate s-a concentrat asupra cinci sectoare nu funcţionează izolat unele de altele. Fiecare
defineşte un aspect esenţial în problematica securităţii şi un
acestor întrebări. Un susţinător al mod de ordonare a priorităţilor, dar toate sunt legate într-o
agendei tradiţionale de securitate reţea cu conexiuni puternice.
Barry Buzan, 1991, pp 19-20
la baza căreia se afla concepţia
(neo)realistă asupra sistemului internaţional ar răspunde la aceste întrebări afirmând că
obiectul de referinţă trebuie sa fie statul, iar amninţarea faţă de care trebuie protejat
obiectul de referinţă este atacul militar de către alte state. (Patrick, 1992: 446).
(Neo)realiştii convinşi, precum John Mearsheimer, ar merge mai departe şi ar susţine că
rivalitatea militară între state este în mod fundamental esenţa politicii internaţionale.
(citat în Baldwin, 1995: 136) În mod ironic, o astfel de opinie ne face sa ne îndoim chiar
de faptul că înţelegerea securităţii în termeni militari ar putea reprezenta un sub-domeniu
al politicii internaţionale în condiţiile în care întregul domeniu este definit de o abordare
tradiţională a securităţii (ibid.).
Buzan exprimă dificultatea oricarei încercări de a oferi o definiţie general
acceptabilă a conceptului de ‘securitate’. El categorizează ‘securitatea’ facând referire la
noţiunea de ‘concepte contestate în mod fundamental’ elaborată de W.B. Gallie. Astfel de
concepte generează dezbateri despre sensul lor, adesea greu de reconciliat întrucit ele
‘conţin un element ideologic care face ca evidenţa empirică sa devină irelevantă ca mijloc
de rezolvare a disputei.6’ Cu toate acestea, el oferă o definiţie posibilă în care spune că ‘În
6
Gallie, W.B., “Essentially Contested Concepts” în Black, Max (ed.), The Importance of Language,
Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall, 1962, pp. 121-146; citat din Little, Richard, “Ideology and Change”,

8
cazul securităţii, toată discuţia se poartă în jurul încercării de a obţine eliberarea de
ameninţare.’ (Buzan, 1991: 18).
Buzan prezintă sistemul internaţional, statele şi indivizii ca obiecte de referinţă,
iar peisajul militar, politic, economic, societal şi de mediu ca surse de ameninţare
potenţiale la adresa acelor obiecte de referinţă. Acesta este un punct de plecare pentru a
desluşi complexităţile înţelegerii clare a ‘problemei’ securităţii. Poate cea mai dezbatută
dintre aceste dileme priveşte măsura în care este util să privilegiem oricare dintre
obiectele de referinţă ale securităţii. Dezbaterea cea mai puternică s-a concentrat asupra
pretenţiilor rivale ale statelor şi indivizilor asupra poziţiei de referenţi primari ai
securităţii. Această dilemă a fost enunţată cel mai clar de catre Ken Booth atunci când a
întrebat: ‘ Testul cel mai simplu se referă la obiectul de referinţă principal: statele sau
oamenii? Securitatea cui anume este pe primul plan?’ (1991: 319).
Pentru Buzan, raspunsul, cel puţin în Popoare, State şi Teamă, este acela că la
nivel conceptual elementul central al securităţii trebuie sa fie statul. El a fost aspru
criticat pentru asta pe motiv că privilegiază statul datorita antecedentelor sale neorealiste.
Buzan a adaptat ca model de securitate conceptul de ‘clepsidră’, elaborat mai înainte de
Ole Weaver, pentru a ilustra faptul că deşi dinamica multidirecţională se deplasează
dinspre stat spre unităţile de analiza de la nivelul sub-statal al sectoarelor, şi înapoi, doar
prin interacţiunea lor cu nivelul statal aceste dinamici capată sens. (Buzan, 1991: 328).
Aceasta este situaţia prezentată de Buzan întrucit el considera că doar la nivelul statului
se formulează, în cea mai mare măsură, politici care sa asigure securitatea.
Acest element de concentrare asupra statului în Popoare, State şi Teama a fost cel
mai adesea atacat. Pentru cei care susţin că individual trebuie sa aibă o poziţie
privilegiată ca referent primar al securităţii, statul devine mai degrabă o ameninţare la
adresa securităţii decât o sursă de securitate. Există, în principal, două tipuri de analiză,
separate dar şi relaţionate ale acestei abordări centrate asupra statului. Prima este aceea că
pentru milioane de oameni, cea mai mare ameninţare la adresa bunăstării lor, şi chiar la
adresa vieţii lor, vine din partea propriilor guverne sau alte organizaţii ale statului. Buzan
recunoaşte acest lucru în mod explicit, dar îl considera drept ‘o contradicţie
inevitabilă...generată de natura colectivităţilor politice.’ (ibid: 51). Astfel, paradoxul
în Buzan, Barry şi Barry Jones, R. J., Change and the Study of International Relations, (London: Pinter,
1981), p.35; fragment din Buzan, People, States and Fear, p. 7.

9
poziţiei statului atât ca referent al securităţii, cât şi ca sursă de ameninţare, este
considerată o complexitate în plus în cadrul unui concept deosebit de complex prin natura
lui mai curând decât o contestare a poziţiei prioritare a statului în cadrul problematicii
securităţii. Al doilea tip de argument este acela că poziţiile bazate pe poziţia centrala a
statului, aşa cum este cea a lui Buzan , sunt în mod intrinsec etnocentrice. Acest element
a fost adesea consemnat de catre autori preocupaţi în special de chestiunile legate de
‘Sud’. Esenţa argumentului este că sensul noţiunii de stat, în sensul Westphalian, este o
construcţie a vestului lipsită de înţeles pentru o bună parte a populaţiei lumii.
Buzan a încercat sa concilieze aceste dileme introducând logica statelor ‘slabe’ şi
‘puternice’(ibid: 97).. Acest pas este important pentru mai multe motive, nu în ultimul
rând pentru că se îndepărtează de analizele tradiţionale (neo)realiste care privesc statul ca
pe un referent unitar, lipsit de complicăţii. Este important sa remarcăm că felul în care
Buzan descrie statele ‘slabe’ şi ‘puternice’ nu se referă la capacităţi sau putere. Mai
curând se referă la nivelul de coeziune socio-politică (ibid: 99). Implicaţia este că statele
slabe (asociate de obicei cu ‘Sudul’) sunt cele care vor fi represive şi deci o sursă de
insecuritate pentru propriile populaţii, datorită temei crescânde faţă de ameninţările la
adresa securităţii interne care ar rezulta din lipsa lor de legitimitate în faţa populaţiei şi
lipsa de coeziune socio-politică.
Există probleme potenţiale cu această încercare a lui Buzan de a accepta dilema
statului ca ameninţare la securitatea propriei populaţii. Prima problemă este presupunerea
implicită că statele puternice nu sunt o ameninţare la adresa propriului popor. Câteva
exemple evidente pot fi amintite (Germania nazistă în primul rând) de state care au un
grad înalt de coeziune socio-politică, dar folosesc totuşi forta coercitivă asupra propriilor
popoare. A doua problemă, poate mai relevantă, este aceea că în centrul dihotomiei stat
puternic/stat slab se află o recomandare implicită care sugerează că statele slabe ar deveni
mai puţin periculoase pentru propria populaţie în măsura în care dobândesc tot mai multe
caracteristici ale statelor puternice. Există aici un pericol ascuns în aceea că pentru multe
state, ‘slăbiciunea’ lor provine din faptul că au frontiere trasate de cuceritorii istorici care
nu ţin seama de disensiunile etnice, lingvistive, tribale sau culturale. S-ar putea considera
că singurul mod în care se poate întări coerenţa socio-politică a unui stat ar fi prin
retrasarea frontierelor sau prin angajarea în epurarea etnică de tipul celei petrecute în

10
fosta Iugoslavie. Nici una dintre aceste strategii nu pare promiţătoare pentru sporirea
securităţii populaţiei.
Noţiunea de state ‘puternice’ şi ‘slabe’ nu ne spune ce ar trebui facut atunci când
statul nu există sau s-a prăbuşit. Probabil că Buzan însuşi a avut niste îndoieli asupra
compatibilităţii acestor aserţiuni teoretice atunci când a spus că ‘ Dacă nu există o
structura statală iar institutiile care guvernează sunt ele însele o ameninţare la adresa
multor indivizi, noţiunea de securitate naţională devine aproape lipsită de conţinut şi
trebuie să considerăm indivizii sau departamentele sub-statale drept referenţi ai
securităţii.’ (ibid: 102). Aceasta este o concesie majoră având în vedere că întregul ton al
cărţii sugerează faptul că privilegierea statului este un imperativ conceptual al securităţii.
Buzan pare vulnerabil în faţa acuzaţiei că etnocentrismul, considerat de mulţi ca o
trasatură semnificativă a agendei tradiţionale de securitate, s-a păstrat în ciuda încercării
lui de a extinde agenda securităţii7.
În ciuda comentariilor critice pe care le-a generat Popoare, State şi Teamă,
cartea reprezintă un text inovativ cu adevărat fundamental pentru studiul securităţii
internaţionale. Chiar numarul mare de cronici, critici şi dezbateri pe care le-a generat stau
mărturie a impactului cărtii asupra disciplinei. Acest lucru este ilustrat şi de comentariul
lui Ken Booth. Deşi a criticat în mod elocvent anumite elemente ale cărţii, el a afirmat că
publicarea în 1983 a volumului Popoare, State şi Teamă ‘rămâne cea mai cuprinzătoare
analiza teoretică a conceptului de securitate în literatura relaţiilor internaţionale până la
această oră, iar de când a fost publicată noi ceilalţi am scris note de subsol la ea.’ (ibid:
317).
Cadrul de analiză a lui Buzan a fost adâncit prin colaborarea lui cu alti specialişti
în anii 90. Punctul culminant al acestei colaborări a fost volumul ‘Securitatea: un nou
cadru de analiză a securităţii’ (Security: a New Framework for Analysis) în care Buzan şi
colaboratorii au încercat sa enumere aspectele cheie ale analizei securităţii din punctul de
vedere al celor cinci dimensiuni cheie: militară, societală, economică, de mediu şi
politică. Aceste cinci dimensiuni pot opera la diferite niveluri: al statului, grupurilor de
indivizi (poate o ‘naţiune’ în cadrul unui stat multi-etnic) sau chiar la nivel regional sau
global. Acest mod de a conceptualiza securitatea permite analistului să abordeze în orice

7
Aspect remarcat de Booth, Ken, “Security and Emancipation”, p. 318.

11
studiu întreaga gamă de aspecte care au fost neglijate în analize timp de treizeci de ani
înainte de apariţia volumului: de la cursa înarmărilor, la sărăcie, riscuri de mediu şi
ameninţările de natură economică la adresa securităţii, la ameninţările la adresa
democraţiei în cadrul statelor. În plus, a devenit un cadru de analiză a dilemelor cheie ale
securităţii europene la vremea respectivă: prăbuşirea violentă a statului iugoslav, precum
şi ameninţări la adresa stabilităţii statului în spaţiul est european şi al fostei uniuni
sovietice.

Diferite definiţii ale securităţii:

Dacă Şcoala de la ‘studiul ameninţării, folosirii şi controlului forţei militare’.
Copenhaga se poate Stephen Walt, (1991), p.212
mândri cu un ‘ păstrarea unui mod de viaţă acceptabil ... pentru populaţie şi compatibil cu
membru care a nevoile şi aspiraţiile legitime ale altora. Include protecţia faţă de atacuri
militare sau exercitarea forţei, protecţia faţă de subversiunea internă şi faţă
contribuit mai mult de erodarea valorilor politice, economice şi sociale esenţiale pentru calitatea
decât oricine vieţii.’
Colegiul Naţional de Aparare (Canada), în Buzan (1991), p.17
altcineva la
aducerea unei ‘...în orice sens obiectiv, măsoară absenţa ameninţărilor la adresa valorilor
stabilite, iar în sens subiectiv, absenţa temerii că aceste valori vor fi
agende extinse a atacate.’
securităţii în atentia Arnold Wolfers, în Buzan, (1991), p.17
lumii academice, ea ‘... un act de vorbire. În acest sens, securitatea nu prezintă interes ca un
mai are un membru semn care se referă la ceva real; enunţul însuşi este actul. Prin rostirea lui,
se performează un act (ca la stabilirea unui pariu, a unei promisiuni, botezul
marcant care a unei nave). Prin pronunţarea cuvântului securitate reprezentantul unui stat
contribuit în mod transferă un anume fenomen într-o zonă specifică şi astfel solicită dreptul
de a folosi orice mijloace sunt necesare pentru a bloca acel fenomen.’
inovator la Ole Waever, în Lipschutz (1995), p.55
conceptualizarea ‘Încercarea de a ne elibera de ameninţare’.
discursului Barry Buzan, (1991), p.18
securităţii. Pentru
Ole Waever, securitatea este ‚un act de vorbire’ (Waever, 1995: 55). Ceea ce vrea sa
spună este faptul că ‘securitatea’ nu este ceva ‘obiectiv’ sau ‘real’ care aşteaptă să fie
descoperit, ci este mai degrabă ‘rostirea însăşi, adică actul de vorbire.’ (ibid.). Enunţând

12
conceptul de securitate, un reprezentant autorizat al ‘statului’ transferă o chestiune sau un
eveniment într-o zonă specifică a activităţii politice care garantează acţiune şi mijloace
excepţionale. Din acest punct de vedere se poate considera că Waever privilegiază statul
ca ‘actor al securităţii’ . Totuşi, logica este foarte diferită faţă de modul în care a fost
tratat statul de către perspectivele tradiţionale (neo)realiste. ‘... termenul ‘securitate’ a
devenit indicatorul unei problematici specifice, al unui domeniu de activitate specific.
Securitatea este, în termeni istorici, spaţiul în care statele se ameninţă unele pe altele, îşi
ameninţă suveranitatea, încearcă sa-şi impună voinţa unele asupra altora, îşi apără
independenţa, şi aşa mai departe’. (ibid: 50). Pe scurt, securitatea este un proces discursiv
care în mod tradiţional a privilegiat statul, mai curând decât o realitate obiectivă în care
statul este privilegiat datorită caracteristicilor lui inerente.
Acest proces discursiv a dus la o focalizare
‘Pornând de la o idee clară asupra naturii
pe ameninţările considerate ‘existenţiale’. Adică securităţii, studiile de securitizare urmăresc să
acele ameninţări care ar putea afecta rapid şi obţină o înţelegere mai bună a celor care
securitizează, a aspectelor implicate
fundamental suveranitatea şi autodeterminarea (ameninţări), a celor carora le este destinată
unui stat. Pentru Weaver, elementul central e actiunea (obiecte referente), a motivelor,
rezultatelor, şi, nu cel mai putin important, a
cuprins în întrebarea “ ‘Ameninţările sunt cele condiţiilor in care se produce (de exemplu, ce
care determină dacă un stat va exista sau nu?’ anume explică faptul că securitizarea are
succes).’
(ibid: 53). Această idée duce la un progres
teoretic extrem de important. Dacă ameninţările Buzan, Waever, & De Wilde, (1998), p.32.
de ‘securitate’ sunt ‘existenţiale’, atunci a ‘Este nevoie să construim o conceptualizare a
‘securitiza’ un element sau un set de elemente securităţii care înseamnă ceva mai specific
decât orice ameninţare sau problemă.
înseamnă a te deplasa într-un spaţiu politic cu o Ameninţările şi vulnerabilităţile pot apărea în
probabilitate mult mai mare de interacţiune multe domenii diferite, militare şi nemilitare,
dar pentru a fi numite elemente de securitate
militarizată violentă. acestea trebuie să îndeplinească anumite
Prin urmare, ‘securitizarea’ este un proces criterii strict definite care le disting de
contextul normal al sferei politice. Ele trebuie
demn de a fi dezaprobat şi cu toate că, pentru formulate ca ameninţări existenţiale faţă de un
Şcoala de la Copenhaga, este vital sa fie studiat obiect referent de către un actor securizator
care generează prin aceasta aprobarea unor
pentru a înţelege modul în care încercările de măsuri de urgenţă dincolo de regulile care s-ar
aplica altminteri.’

Buzan, Waever, & De Wilde, (1998), p.5.

13
‘securitizare’ pot avea succes, accentul trebuie pus, în cele din urmă, pe procesele de
‘desecuritizare’.
Această nevoie de a înţelege procesele de ‘securitizare’ a animat un proiect
colaborativ major al Şcolii de la Copenhaga care i-a inclus pe Buzan, Waever şi Jaap de
Wilde. Intitulat ‘Securitate: Un Nou Cadru de Analiza (Security: A New Framework for
Analysis)’, volumul a continuat modul de gândire al lui Waever în ‘Despre Securitate’
(On Security) şi a căutat să-l aplice în cele cinci domenii sectoriale conturate de Buzan în
‘Popoare, State şi teama’8. Această îmbinare a poziţiei lui Weaver asupra securitizării şi
desecuritizării cu faimosul cadru de analiză a lui Buzan, ca şi colaborarea cu ‘liberali’ ca
Jaap De Wilde şi, într-un alt proiect semnificativ, cu Morten Kelstrup şi Pierre Lemaitre
(Waever, Buzan, Kelstrup, Lemaitre, 1993), suggests sugerează o agendă de studiu
inovatoare şi o dorinţa laudabilă de a lucra cu cercetători care au antecedente teoretice
diferite. Totuşi, unii critici susţin că au detectat anumite tensiuni în ce priveşte cadrul
teoretic adoptat, în special între Waever şi Buzan.
În mod sigur, contextul teoretic în care funcţionează cei doi ‘În termeni de securitate,
pare să sugereze o incompatibilitate. Deşi, aşa cum am “regiune” înseamnă existenta
arătat mai înainte, Buzan s-a îndepărtat în mod semnificativ unui sistem distinct şi
de (neo)realismul tradiţional, antecedentele sale teoretice semnificativ de relaţii de
rămân legate de această tradiţie. Între timp, realismul post- securitate între un grup de state
structuralist al lui Waever ar putea să-l ducă într-o direcţie cărora le-a fost sortit să se afle
metodologică foarte diferită de Buzan. Sigur, amândoi au în vecinătate geografică unul
trebuit sa facă compromisuri pentru a putea lucra în mod faţă de altul.’
regulat şi productiv împreună. Dar una din contribuţiile Buzan, (1991), p. 188.
majore ale Şcolii din Copenhaga, una din caracteristicile
care i-au permis să fie considerată o Şcoală, este că ‘Presupunerea noastră generală
membrii ei au fost pregătiţi să investigheze fundamentele şi una din motivaţiile cheie
teoretice ale propriilor poziţii, să caute colaborarea şi nu pentru acest proiect este că
excluderea colegilor. Într-o perioadă în care mare parte din lumea de după Războiul Rece
studiul relaţiilor internaţionale în Statele Unite a funcţionat va manifesta nivele substanţial
printr-o serie de excluderi – neo-realiştii, neo-liberalii şi mai ridicate de regionalizare şi
mai târziu, constructiviştii – Şcoala de la Copenhaga a fost nivele mai scăzute de
privită ca fiind un experiment complet diferit, european. globalizare decât a fost cazul în
Fuziunea care a rezultat între perspective variate a fost bine cursul Războiului Rece.’
primită de o serie de analişti cu poziţii teoretice diverse.
Steve Smith este convingător când afirmă că lucrările lui Buzan, Waever, and De Wilde,
Waever asupra securitizării şi interesul lui Buzan în (1998), p. 43.
structurile sistemice, în mod special ‘complexele de

8
Buzan, Barry, Waever, Ole, De Wilde, Jaap, Security: A new Framework for Analysis, (Boulder: Lynne
Rienner, 1998).

14
securitate’ regionale sunt compatibile „…de vreme ce fiecare este de acord că, în sistemul
internaţional contemporan, securitizarea se produce, de cele mai multe ori, într-o maniera
realistă’(Smith, 2000: 86-87).
Totuşi, au fost exprimate rezerve serioase în ce priveşte maniera în care Buzan şi
Waever au gândit “dualitatea securităţii de stat şi a securităţii societale, prima având
suveranitatea drept criteriu suprem, iar cea de-a doua fiind constituită de preocupările
legate de identitate.’ (Waever, Buzan, Kelstrup, Lemaitre, 1993: 25). Elementul ‘critic’ a
fost adus de Bill McSweeney, cel mai clar exprimat într-un articol din Revista de Studii
Internaţionale (1996). Există două seturi de critici. Primul priveşte maniera în care sint
formulate argumentele privind identitatea. Al doilea set de comentarii explică
contradicţiile dintre argumentarea din Identitate şi migraţie (Identity and Migration)…şi
abordarea conceptului de societate de catre Buzan în Popoare, State şi Teamă.
McSweeney ii acuza pe autori că tratează ‘identitatea’ ca o variabilă independentă.
‘Identitatea’ societăţii este tratată ca ‘un lucru’ care poate fi ameninţat şi „ale cărui valori
şi vulnerabilităţi sunt la fel de obiective ca cele ale statului.” (ibid: 84). Această
perspectivă asupra identităţii este un fel de anatemă pentru McSweeney având în vedere
convingerile sale epistemologice. Oricum, cel mai interesant aspect este acela că această
perspectivă ar trebui sa-l deranjeze şi pe Waever având în vedere preocuparea sa pentru
procesele discursive de construcţie. Tentaţia este de a-l suspecta pe Waever că a făcut un
compromis semnificativ pentru a ajuta soluţionarea problemelor mai serioase de coerenţă
cu care se confrunta Buzan. În Popoare, State şi Teamă, după cum am remarcat deja,
Buzan s-a depărtat de poziţia tradiţională (neo)realistă, introducând noţiunile de state
‘slabe’ şi ‘puternice’. El menţine statutul privilegiat al statului, astfel că cele cinci
‘sectoare’ capătă sens şi îşi manifestă efectele de securitate prin nucleul statal al
modelului ‘clepsidra’ lansat de Waever.
Oricum, caracteristica definitorie a unui stat ‘puternic’ este subordonarea ‘societăţii’
faţă de coeziunea socio-politică solidă a statului. ‘Societatea’ nu este un obiect de
referinţă rival, ci, mai curând, o sursă sectorială subordonată de ameninţări potenţiale.
Menţionarea sa ca un obiect de referinţă egal ontologic în volumul Identitate şi Migraţie
(Identity and Migration)…, pare lispsita de coerenţă. Răspunsul lui Buzan către
McSweeney pare să implice că această mişcare a fost făcută din motive pragmatice. El
afirmă că naţionalismul şi conflictele etnice care au caracterizat securitatea europeană

15
după sfârşitul Războiului Rece „nu ar putea fi reprezentate în teoria clasică centrată
asupra statului.” (Buzan and Waever, 1997: 242). Probabil că aceasta este situaţia, dar
ea mai degrabă justifică critica asupra cadrului teoretic iniţial.

Concluzii
Contribuţia Şcolii de la Copenhaga a fost definitorie în domeniul studiilor de securitate şi
a dezvoltat gândirea asupra securităţii pe continentul european de azi. Pornind de la o
nemulţumire datorată îngustării agendei de securitate în timpul Războiului Rece, cadrul
conceptual de la Copenhaga – extinzând abordarea conceptuală asupra securităţii la cele
cinci sectoare care operează la nivele diferite şi implică statul şi societatea – a avut un
impact contemporan foarte puternic. Articularea unei game largi de ameninţări,
vulnerabilităţi şi structuri sistemice care caracterizează securitatea după sfârşitul
Războiului Rece în Europa, bazată pe contribuţia teoretică adusă de Buzan, combinată cu
noţiunea de securitizare creată de Waever, conduce la cercetarea cu adevărat inovatoare
care se desfăşoară în prezent. Contorversa pe care o generează este un semnal de
originalitate şi profunzime.

Subiecte de discuţie
1. De ce este securitatea împărţită în cinci sectoare de Şcoala de la
Copenhaga?

2. Există o definiţie generală a securităţii stabilită de Şcoala de la

Copenhaga având în vedere că spre deosebire de perioada Războiului
Rece nu mai avem o ameninţare unică în Europa?

3. Care sunt limitele abordării Şcolii de la Copenhaga şi ce anume exclud?

4. Cum putem atinge o reală ‘desecuritizare’ în Europa?

16
Referinţe

Baldwin, David, “Security Studies and the End of the Cold War”, World Politics, Vol.
48, No. 1, October 1995.

Booth, Ken, “Security and Emancipation”, in Review of International Studies,Vol. 17,

No. 4, 1991

Buzan, Barry, People, States and Fear, London: Harvester Wheatsheaf, 1991.

Buzan, Barry and Waever, Ole, “Slippery? Contradictory? Sociologically untenable? The
Copenhagen School Replies”, in Review of International Studies, Vol. 23, No. 2, April
1997

Buzan, Barry, Waever, Ole, De Wilde, Jaap, Security: A new Framework for Analysis,
Boulder: Lynne Rienner, 1998.

Kennan, George F., “The Sources of Soviet Conduct”, in Foreign Affairs, Vol. 25, No. 4,
(July 1947).

Kolodziej, Edward A., “What is Security and Security Studies: Lessons From the Cold
War”, in Arms Control, Vol. 13, No. 1, April 1992, p. 2.

Morgan, Patrick, “Safeguarding Security Studies”, Arms Control, Vol. 13, No. 3,
December 1992

Morgenthau, Hans J., Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace, 6th
Edition, New York: Knopf, 1985.

Smith, Steve, “The Increasing Insecurity of Security Studies: Conceptualizing Security in

the Last Twenty Years”, in Croft, Stuart, and Terriff, Terry (eds.), Critical Reflections on
Security and Change, London: Frank Cass, 2000, pp. 86-87.

Tickner, J., Ann, “Re-visioning Security”, in Booth, Ken, and Smith, Steve, International
Relations Theory Today, Cambridge: Polity, 1995, p. 177.

Waever, Ole, “Securitization and Desecuritization”, in Lipschutz, Ronnie D., (ed.), On

Security, New York: Columbia University Press, 1995.

Waever, Ole, Buzan, Barry, Kelstrup, Morten, Lemaitre, Pierre, Identity, Migration and
the New Security Agenda in Europe, London: Pinter, 1993.

Walt, Stephen, “The Renaissance of Security Studies”, International Studies Quarterly,

Vol. 35, No. 2, 1991

17
Waltz, Kenneth N., Theory of International Politics, (Reading, Mass: Addison-Wesley,
1979).

Wohlstetter, Albert, “The Delicate Balance of Terror”, Foreign Affairs, Vol. 37, No. 2,
(January 1959).

Bibliografie suplimentară

Exemple privind contribuţia adusă de Şcoala de la Copenhaga:

Buzan, Barry, People, States and Fear,(London: Harvester Wheatsheaf, 1991).

Buzan, Barry, Waever, Ole, De Wilde, Jaap, Security: A new Framework for Analysis,
(Boulder: Lynne Rienner, 1998).

Waever, Ole, “Securitization and Desecuritization”, în Lipscutz, Ronnie D., (ed.), On

Security,(New York: Columbia University Press, 1995).

Waever, Ole, Buzan, Barry, Kelstrup, Morten, Lemaitre, Pierre, Identity, Migration and
the New Security Agenda in Europe, (London: Pinter, 1993).

Waever, Ole, Lemaitre, Pierre, and Tromer, Elzbieta, European Polyphony: Perspectives
beyond East-West Confrontation, (London: Macmillan, 1990).

For criticisms of the school and the Copenhagen response see particularly:

Buzan, Barry and Waever, Ole, “Slippery? Contradictory? Sociologically untenable? The
Copenhagen School Replies”, în Review of International Studies, Vol. 23, No. 2, April
1997

18
McSweeney, Bill, “Identity and security: Buzan and the Copenhagen school”, în Review
of International Studies, Vol. 22, No. 1, January 1996.

For general reading on Security Studies see:

Baldwin, David, “Security Studies and the End of the Cold War”, World Politics, Vol.
48, No. 1, October 1995.

Baldwin, David, “The Concept of Security”, Review of International Studies, Vol. 23,
No.1, January 1997.

Booth, Ken, “Security and Emancipation”, în Review of International Studies,Vol. 17,

No. 4, 1991

Croft, Stuart, and Terriff, Terry (eds.), Critical Reflections on Security and Change,
(London: Frank Cass, 2000),

Kolodziej, Edward A., “What is Security and Security Studies: Lessons From the Cold
War”, în Arms Control, Vol. 13, No. 1, April 1992

Morgan, Patrick, “Safeguarding Security Studies”, Arms Control, Vol. 13, No. 3,
December 1992

Terriff, Terry, Croft, Stuart, James, Lucy, and Morgan, Partrick M., Security Studies
Today, (Cambridge: Polity, 1999).

Tickner, J., Ann, “Re-visioning Security”, în Booth, Ken, and Smith, Steve, International
Relations Theory Today, (Cambridge: Polity, 1995)

19
Walt, Stephen, “The Renaissance of Security Studies”, International Studies Quarterly,
Vol. 35, No. 2, 1991

20