Sunteți pe pagina 1din 13

Crăciun Ștefan

Master an. I, sem. II


Relații, instituții și organizații internaționale
Ordinea mondială după 1989

Noul concept strategic al alianţei Nord-Atlantice

Introducere
NATO a devenit, în secolul al XXI-lea, o organizaţie care contribuie activ şi complex
la securitatea globală, fără a-şi altera, însă, caracterul său de alianţă cu vocaţie euroatlantică.
Esenţa Alianţei o constituie principiul apărării colective, stipulat de prevederile Articolului 5 al
Tratatului de înfiinţare: un atac împotriva unui stat membru este considerat atac împotriva
tuturor aliaţilor. NATO promovează cooperarea şi acţionează pe baza principiului consensului:
în luarea deciziilor, aliaţii lucrează împreună şi se consultă permanent în probleme de apărare
şi securitate. Mediul de securitate în continuă transformare cere ca răspunsurile la ameninţări
să fie adaptate în conformitate cu tendinţele de evoluţie ale acestuia.

Alianţa a fost proiectată ca organizaţie politicomilitară cu rolul de a consolida


democraţiile fragile din Europa din epoca post război mondial şi pentru a le apăra împotriva
agresiunii comuniste reprezentată de capabilităţile militare în dezvoltare ale fostei Uniuni
Sovietice. De atunci lumea s-a schimbat în mod radical şi, în aceeaşi măsură, s-a schimbat şi
Alianţa. De fapt, de la constituire, NATO a fost într-un continuu proces de adaptare. Evoluţia
strategiei Alianţei din ultimele decade şi primirea de noi membri după terminarea războiului
rece a fost cel mai vizibil rezultat al acestui proces1.

Totuşi, în ciuda acestor schimbări, NATO a reuşit să-şi păstreze valorile, acestea fiind,
în acelaşi timp, liantul care-i ţine pe aliaţi împreună şi a făcut din Alianţă o organizaţie de succes
şi extrem de atractivă pentru noii membri. Azi, comunitatea euroatlantică reuşeşte să-şi menţină
şi să se bazeze pe valorile şi viziunile comune care includ: libertatea şi securitatea; pacea justă
şi durabilă; democraţia, drepturile omului, libertatea individuală şi statul de drept; cooperarea
şi solidaritatea; instituţii de piaţă şi întreprinderi libere.

1
http://www.nato.int/nato-welcome/index.html, accesat la data de 25.04.2017.

1
Evoluția conceptului strategic NATO

În definiţia dată de către NATO, conceptul strategic reprezintă modul de acţiune adoptat
în urma analizei unei situaţii strategice. Este enunţarea a ceea ce trebuie făcut, în termeni
suficient de flexibili, încât să permită dezvoltarea liniilor de acţiune militară, diplomatică,
economică, psihologică, precum şi a altor acţiuni care reies din aceasta.Trebuie, însă, subliniat
că definirea conceptelor strategice se realizează prin documente clasificate NATO, ce conţin
orientări esenţiale de natură strategică şi militară. Versiunile publice nu subliniază strategia
generală pe care se bazează operaţiile, dar explică obiectivele politice generale ale Alianţei,
esenţa existenţei sale, mediul în care operează şi viziunea sa pe termen mediu şi lung. În
decursul istoriei sale, NATO s-a adaptat şi remodelat continuu, făcând faţă cu succes
schimbărilor în mediul global de securitate2.

Noul mediu de securitate internaţional dinainte şi de după războiul rece, în special cel
de după atacul terorist de la 11 septembrie, conduce la trei premise fundamentale, care trebuie
luate în calcul pentru procesul de transformare, şi anume: noile ameninţări, în special cele
asimetrice, implică un răspuns adecvat, cu noi tipuri de misiuni; noile tipuri de misiuni cer noi
capabilităţi; noile misiuni şi noile capabilităţi necesită un nou cadru de cooperare, noi relaţii,
noi concepte doctrinare3.

Primul concept de apărare colectivă a fost adoptat în 1949, reflectând natura pur
defensivă a Alianţei, cu accent pe prevenirea războiului, importanţa unităţii strategice, rolul
armelor nucleare. Formularea acestei strategii NATO pentru apărarea zonei nord-atlantice a
fost cunoscută sub denumirea de “Conceptul de apărare colectivă”. Conceptul a fost dezvoltat
între octombrie 1949 şi aprilie 1959, considerându-se că Alianţa a stabilit o strategie de
operaţiuni la scară largă în apărarea teritorială. În 1967, când, în urma unor intense dezbateri în
cadrul Alianţei, Consiliul Nord-Atlantic aproba “Raportul Harmel” asupra viitoarelor sarcini
ale Alianţei, Comitetul de Planificare a Apărării adopta noul concept strategic al NATO,
denumit “riposta flexibilă”4.

2
http://www.nato.int/cps/sl/natohq/topics_56626.htm, accesat la data de 25.04.2017.
3
http://www.nato.int/docu/Review/2011/11-september/NATO-US-Perspective-9-11/EN/index.htm, accesat la
data de 25.04.2017.
4
http://www.nato.int/cps/sl/natohq/topics_56626.htm, accesat la data de 25.04.2017.

2
Trecerea de la doctrina şi strategia “represaliilor masive” la “riposta flexibilă” reprezintă
una dintre cele mai de seamă modernizări ale conceptului strategic al NATO din acea perioadă.
Deşi cursa înarmărilor se declanşase vertiginos, iar Statele Unite trecuseră deja la aplicarea unei
strategii de “îndiguire” în relaţia cu Uniunea Sovietică, potrivit conceptului geopolitic al
rimland-ului, elaborat de americanul Nicolas Spykman, doctrina “ripostei flexibile” relansa
ideea suficienţei strategice şi, pe această bază, a echilibrului strategic, deci facilita dialogul
politic şi menţinea (dar mult mai nuanţat) conceptul de descurajare5.

Ideea de bază a strategiei “ripostei flexibile” era să asigure o structură mai echilibrată a
forţelor NATO şi să permită o gamă mai largă de opţiuni politicomilitare, în funcţie de
complexitatea situaţiei internaţionale. Conceptul a fost astfel gândit, încât să ofere garanţia că
orice fel de act de agresiune va fi perceput ca implicând riscuri inacceptabile şi contracarat pe
măsură. Doctrina şi strategia “ripostei flexibile” reprezentau un progres şi un act de maturitate
al Alianţei. Aceasta era susţinută de o tehnologie performantă şi de un sistem al valorilor
democratice, care şi-au dovedit, în timp, temeinicia şi forţa.

La reuniunea de la Londra din iulie 1990, şefii de stat şi de guvern din ţările membre ale
NATO au convenit asupra necesităţii de a adapta Alianţa Atlantică la noua eră deschisă în
Europa odată cu prăbuşirea sistemului comunist. Se simţea nevoia unor schimbări strategice
fundamentale, care însemnau, de fapt, un nou început pentru NATO, adică o alianţă
reconfigurată. Aceştia au declanşat o reexaminare strategică aprofundată, rezultatul fiind un
nou concept strategic al Alianţei, ce a fost adoptat la reuniunea la vârf a Consiliului Nord
Atlantic de la Roma din noiembrie 1991. Având puţine asemănări cu conceptele anterioare,
acesta sublinia cooperarea în locul confruntării cu foştii adversari, dar adăuga obligaţia de a
depune eforturi pentru extinderea şi întărirea securităţii în Europa6.

Odată cu acest nou concept a început şi procesul de transformare a NATO dintr-o alianţă
militară într-o alianţă de apărare şi securitate. Pentru prima dată, conceptul strategic al Alianţei
a fost publicat, fiind deschis discuţiilor şi comentariilor parlamentelor, specialiştilor în
securitate, jurnaliştilor şi publicului larg.

Conceptul strategic adoptat la Roma definea reafirma caracterul defensiv al NATO şi


voinţa membrilor săi de a-şi apăra securitatea, suveranitatea şi integritatea lor teritorială, dar şi

5
http://www.nato.int/nato_static_fl2014/assets/pdf/pdf_publications/20120214_strategic-concept-2010-eng,
accesat la data de 20.04.2017.
6
http://www.nato.int/docu/comm/49-95/c900706a.htm, accesat la data de 20.04.2017.

3
intenţia de a participa la gestionarea crizelor şi conflictelor, la asigurarea securităţii în spaţiul
euroatlantic, orientând politica de securitate a Alianţei pe baza dialogului, cooperării şi pe o
apărare colectivă eficientă. În 1997, liderii NATO au fost de acord cu reexaminarea şi
actualizarea conceptului, astfel încât acesta să reflecte schimbările din Europa survenite de la
adoptarea lui, dar au reconfirmat hotărârea aliaţilor privind apărarea colectivă şi legătura
transatlantică, oferind garanţia că strategia NATO este adaptată complet la provocările secolului
XXI7.

Conceptul strategic al NATO aprobat la Washington în 1999 lărgeşte aria de


responsabilitate a Alianţei, diversifică misiunile şi funcţiile ei, accentuând astfel caracterul
NATO de organizaţie de securitate şi apărare. În anumite privinţe acest concept reprezintă o
încercare admirabilă de a cuprinde complexitatea securităţii internaţionale după războiul rece
şi de a descrie posibilităţile multiple de răspuns ale Alianţei8. Prin Conceptul strategic din 1999,
NATO acontinuat să aplice o abordare iterativă politicilor strategice, în care fiecare nivel
strategic (larg, colectiv şi militar) le informează pe celelalte, menţinând o prezenţă discretă în
procesul general. Acest concept este mai degrabă descriptiv decât decizional şi datorită hotărârii
de a-l face public a avut şi un rol de atragere şi menţinere a sprijinului public acordat Alianţei9.

Noul concept strategic – Lisabona 2010

Ţinând cont de ritmul şi natura schimbărilor în lume, contextul conceptului strategic se


modifică într-un ritm alarmant şi, într-o lume ideală, ar fi necesară actualizarea frecventă a
acestuia. Problema care se pune este aceea a modului în care este interpretat, acesta nefiind de
natură strategicomilitară, ci politică. În consecinţă, există o mică legătură între conceptul
strategic şi viziunea strategică necesară pentru a face faţă schimbărilor şi a le “administra”
ulterior10.

Foarte multe evenimente s-au petrecut începând cu 1999, când conceptul strategic a fost
în concordanţă cu centrul de greutate al majorităţii intereselor strategice ale membrilor Alianţei,
mai presus decât ale Europei. Minimal, Alianţa a trebuit să schimbe focalizarea eurocentrică a
conceptului strategic şi să-l repoziţioneze la un nivel global. Fără un concept strategic

7
http://www.nato.int/docu/update/1997/9707e.htm, accesat la data de 26.04.2017.
8
http://www.nato.int/docu/comm/1999/9904-wsh/9904-wsh.htm, accesat la data de 26.04.2017.
9
http://www.nato.int/docu/pr/1999/p99-064e.htm, accesat la data de 26.04.2017.
10
Karl-Heintz Kamp, Why NATO needs a new Strategic Concept, http://www.css.ethz.ch/en/services/digital-
library/articles/article.html/b82e0322-3507-4360-b25f-aeccdbe5e6f5, accesat la data de 26.04.2017.

4
atotcuprinzător şi relevant, planificarea forţelor şi a apărării devine dezechilibrată. Prin
asigurarea unei interfeţe eficiente între strategia politică şi cea militară, un conceptul strategic
trebuie să permită forţelor armate să păstreze acea abilitate totală de a se reconstitui în faţa
schimbărilor deosebite ale mediului de securitate11.

Atacurile teroriste asupra SUA din septembrie 2001 au accentuat necesitatea ca NATO
să se adreseze surselor de instabilitate aflate în regiuni din afara ariei de responsabilitate
tradiţională. Ulterior, operaţiile militare din Afganistan, îndreptate împotriva surselor acestor
atacuri teroriste, au demonstrat valoarea unor forţe moderne, uşoare, înalt tehnologizate,
expediţionare, precum şi a unui sistem sofisticat şi rapid de luare a deciziilor, comandă şi
control. Aceasta a reconfirmat nevoia unei analize militare cuprinzătoare noi şi a demonstrat că
apărarea colectivă nu se mai poate concentra exclusiv pe ameninţările tradiţionale produse de
forţe numeroase, aflate faţă în faţă. Evenimentele din 11 septembrie au servit drept confirmare
a faptului că terorismul global, potenţialul folosirii armelor de distrugere în masă, instabilitatea
regională, statele dezmembrate, ideologiile radicale şi conflictele îngheţate reprezintă acum cea
mai mare ameninţare la adresa viitorului păcii şi a securităţii naţiunilor aliate12.

În ultimii zece ani, NATO a suferit o transformare continuă, evoluând de la o structură


al cărei rol era de descurajare, preponderent în plan militar (fără a avea un trecut activ în plan
operaţional, acţional) la o organizaţie cu rol de impunere a păcii, prin angajarea forţei. Ca
urmare a acestor evenimente istorice cheie şi a unei îngrijorări crescânde în cadrul Alianţei de
a se adresa problemelor legate de securitate într-un context global, organizaţia nord-atlantică a
început să recunoască nevoia implicării sale în roluri precum prevenirea conflictelor,
managementul crizelor, menţinerea păcii, intervenţia în cazul unor dezastre şi ajutorul umanitar.
Pentru asigurarea succesului în aceste noi misiuni, NATO a recunoscut nevoia de a-şi readapta
modul de gândire13.

La summit-ul NATO de la Lisabona au fost adoptate noul concept strategic şi decizia


privind un scut antirachetă al NATO integrat cu proiectul american, Rusia a fost invitată să
participe la acest sistem antirachetă şi şi-a dat acordul de principiu, iar decizia privind începerea
transferului responsabilităţii de securitate forţelor afghane va începe în 2011 şi este preconizat
că afghanii vor avea controlul asupra teritoriului propriu în 2014.

11
Ibidem.
12
http://www.nato.int/cps/en/natohq/topics_8189.htm, accesat la data 10.05.2017.
13
Karl-Heintz Kamp, op.cit., accesat la data de 26.04.2017.

5
Secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen a declarat la adoptarea noului
concept strategic că acesta creează cadrul pentru a „dezvolta capabilităţi moderne, de apărare
împotriva ameninţărilor actuale” şi a „ajunge la partenerii noştri din toată lumea”14.

Conceptul strategic NATO, care va servi ca itinerar pentru Alianţă în următorii 10 ani,
a fost descris ca fiind viziunea pentru o alianţă care evoluează şi care îşi va păstra capacitatea
de a-şi apăra membrii împotriva noilor ameninţări şi care va transforma NATO într-o
organizaţie mai activă, mai capabilă şi mai eficientă. Conceptul strategic NATO, denumit
„Angajare activă, apărare modernă”, subliniază trei sarcini esenţiale care contribuie la
protejarea membrilor NATO: apărarea colectivă (apărare şi descurajare), gestionarea crizelor
(securitate prin managementul crizelor); şi securitate prin cooperare (promovând securitatea
internaţională prin cooperare). "NATO este o comunitate fără egal, de libertate, pace, securitate
şi valori împărtăşite. Dar lumea se află într-o continuă schimbare. Ne confruntăm cu noi
ameninţări şi provocări. Acest concept strategic reprezintă asigurarea că NATO rămâne la fel
de eficientă ca întotdeauna în apărarea păcii, securităţii şi prosperităţii membrilor săi.”15.

Subliniind faptul că a venit timpul ca NATO să dezvolte noi capabilităţi şi noi


parteneriate, noul concept strategic trasează şi facilitează modul în care alianţa îşi va moderniza
abilitatea de a îşi îndeplini misiunea fundamentală de apărare colectivă, promovând în acelaşi
timp stabilitatea internaţională. Astfel, noul document îi îndeamnă pe aliaţi să inestească în
capabilităţi cheie pentru a face faţă cu succes noilor ameninţări şi să dezvolte în cadrul NATO
capabilităţile necesare apărării în faţa atacurilor cu rachete balistice şi atacurilor informatice16.

Noul concept strategic oferă ţărilor partenere de pe tot cuprinsul globului mai multe
oportunităţi pentru dialog şi cooperare, angajează NATO să intensifice cooperarea cu Rusia şi
afirmă disponibilitatea Alianţei de a include în viitor şi alte state democratice europene.
Documentul accentuează nevoia NATO de a-şi asuma în continuare un rol activ în
managementul crizelor, de fiecare dată când va fi nevoie. De asemenea indică nevoia ca Alianţa
să râmână eficientă din punct de vedere al costurilor şi recunoaşte reforma internă continuă a
organizaţiei ca fiind un aspect cheie al modului în care NATO îşi va desfăşura activitatea în
viitor17.

14
http://usacac.army.mil, accesat la data 20.02.2017.
15
http://www.nato.int, accesat la data 20.02.2017.
16
Massimo Panizzi, The emerging security challenges under NATO ’s New Strategic Concept, discurs,16.11.
2011,http://www.nato.int/cps/en/SID-63E3D34D-3A82B2C1/natolive/opinions_81033.htm?selectedLocale=en,
accesat la data 24.05.2017.
17
http://www.nato.int/lisbon2010/strategic-concept-2010-eng, accesat la data 25.04.2017.

6
Stadiul actual al relațiilor transatlantice cu Europa

Ca prim semn al slăbiciunii structurale a Europei, Bruxelles-ul nu a fost în măsură să


folosească Tratatul de la Lisabona ca o oportunitate pentru a găsi răspunsuri la câteva dintre
problemele sale cele mai importante în ceea ce priveşte conturarea politicii sale externe, ca de
exemplu relaţia cu vecinii din Est. Extinderea Uniunii Europene către Estul continentului a
adus, pe lângă vecini noi şi provocări pentru securitate care trebuie abordate în acest domeniu,
schimbări semnifcative în arhitectura instituţională europeană.

Potrivit celor mai recente schimbări determinate de Tratatul de la Lisabona, portofoliul


Politicii de vecinătate s-a unifcat cu cel al extinderii, fără să se facă distincţie între state
europene, precum Republica Moldova şi Ucraina, şi ţări mediteraneene. La lansarea Politicii
europene de vecinătate, ulterior dezvoltată prin iniţiativa Parteneriatului estic, obiectivul politic
era de a evita apariţia altor demarcaţii şi diviziuni între UE extinsă şi vecinii estici ai acesteia.

Dezamăgirea administraţiei SUA faţă de Tratatul de la Lisabona a fost rezumată de


Anne Slaughter, director de planifcare politică în cadrul Departamentului de Stat, prin ideea că
europenilor le vine greu să se exprime la unison cu privire la probleme cheie precum Orientul
Mijlociu şi Rusia. Mai mult, în opinia autorităţilor din Washington, cooperarea UE privind
apărarea nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor18.

Un punct sensibil al Politicii europene de vecinătate constă în faptul că plasează în


aceeaşi categorie state din estul Europei cu cele din zona mediteraneană, ceea nu poate decât să
submineze şansele celor dintâi de a adera la UE. Problemele conceptuale şi strategice pe care
le implică decizia de a face această distincţie sunt relativ uşor de înţeles din cauza trecutului
politic şi istoric specifc al regiunii. Principalul motiv pentru această situaţie este faptul că
Europa încă nu a găsit modul de a colabora cu Rusia cu privire la Europa de Est, iar acest fapt
împiedică autorităţile din Bruxelles să contribuie la dezbaterea transatlantică despre
transformarea NATO şi noul Concept Strategic19.

Nu constituie o surpriză faptul că diferenţele de viziune dintre europeni şi americani


despre cum să trateze cu Rusia reprezintă doar unul dintre aspectele care trebuie abordate în
cadrul unei dezbateri extinse despre noul Concept Strategic al NATO. În primul rând, există
diviziuni simultane pe mai multe planuri în cadrul relaţiei transatlantice, atât între UE şi SUA,

18
http://www.gmfus.org/events/anne-marie-slaughter-analyzes-future-eu-influential-power,accesat la 10.04.2017.
19
http://www.nato.int/cps/nl/natohq/topics_111767.htm?, accesat la data 07.05.2017.

7
cât şi între statele europene. Aceste diviziuni au un efect negativ şi atunci când se pune problema
elaborării unui răspuns comun la problemele mondiale.

În timpul crizei din Georgia în august 2008, diplomaţia americană a fost în mod evident
mai interesată de conflict decât omologii europeni. Intervenţia militară rusă a arătat că Moscova
încă este mult mai interesată să îşi facă simţită prezenţa în fostul spaţiu sovietic decât în Europa,
precum şi recentul acord încheiat între Ucraina şi Rusia în aprilie anul curent, care permite flotei
ruseşti să staţioneze în Marea Neagră până în 2042.

Nicu Popescu, expert în cadrul Consiliului European pentru Relaţii Externe, arăta într-
un raport pe această temă: „Rusia este mult mai dedicată realizării obiectivelor sale de politică
externă în această regiune (de Est)”20 faţă de europeni şi, oricât de surprinzător ar suna, mai
conştientă din perspectivă strategică faţă de Europa cu privire la apariţia altor actori importanţi
precum China. Atât Statele Unite, cât şi Rusia sunt tot mai conştiente de crescânda capacitateşi
dorinţă a altor state însemnate de a participa la gestionarea chestiunilor de securitate
internaţională.

Washington-ul a înţeles rapid că incapacitatea europenilor de a crea o strategie politică


de securitate coerentă la graniţele estice s-ar traduce eventual într-o participare nesatisfăcătoare
la parteneriatul transatlantic referitor la probleme internaţionale importante. Un partener care
nu are o strategie pe termen lung coerentă faţă de vecinii săi imediaţi nu se află în poziţia de a
aduce o contribuţie consistentă la masa negocierilor atunci când este vorba despre probleme
precum reforma NATO şi dezarmarea Orientului Mijlociu21.

Punctele slabe ale Europei au fost evidente şi în cadrul Conferinţei privind securitatea,
de la München, unde discuţiile au fost dominate de actori mondiali mai degrabă decât de
dialogul transatlantic tradiţional. Europa a ratat şansa de a se face auzită prin intermediul
reprezentanţilor săi, în timp ce China, Rusia şi SUA s-au angajat într-un dialog substanţial
privind reforma NATO, Afganistan şi Iran sau securitatea energetică22.

20
Nicu Popescu, Andrew Wilson, The limits of enlargement-lite:European and Russian power in the troubled
Neighbourhood, raport, 2009, pp. 15-58.
21
Anders Fogh Rasmussen, NATO – Managing security in a globalised world, discurs, 2 iulie 2010,
http://www.nato.int/cps/en/natolive/opinions_64814.htm, accesat la data de 25.04.2017.
22
Ulrike Guérot, “The Munich Security Conference: Europe’s Absence”, The European Council on Foreign
Relations, http://www.ecfr.eu/article/commentary_ulrikemunichconference/, accesat la 6.05.2017.

8
Raporturile de securitate NATO-UE

În cadrul multor operaţiuni de susţinere a păcii care se desfăşoară în lume, se remarcă


o tendinţă către angajamente militare mai puternice în contexte instabile, precum şi un număr
crescând de operaţiuni mixte, care combină capacităţile militare şi civile. Experienţa a arătat că
este necesară o abordare mai integrată la nivelul planifcării politice şi operaţionale între cele
două organizaţii.

Afganistan şi Kosovo reprezintă exemple ale inefcienţei cauzate de tensiunile din


relaţiile UE-NATO, ilustrate de situaţii în care UE se angajează în misiuni civile în zone în care
NATO desfăşoară operaţiuni militare. Operaţiunile militare şi civile ar trebui desfăşurate într-
un „mod mai sincronizat şi dinamic, mai degrabă decât într-un mod coordonat dar secvenţial şi
separat”23, după cum a sugerat Sören Gade Jensen, ministrul danez al apărării.

Din perspectiva europenilor, modul actual în care acţionează NATO pare să ignore
faptul că statele membre ar dori să se acorde mai multă atenţie nuanţelor şi diferenţelor de
percepţie asupra misiunilor Alianţei. În opinia lui Paolo Brandimarte şi Roberto Menotti24, cel
puţin o parte din problemele care au marcat misiunea din Afganistan reprezintă consecinţe ale
defcienţelor nerezolvate din procesul decizional transatlantic. Aliaţii europeni au uneori
sentimentul că nu deţin instrumente pentru a-i împiedica pe partenerii lor americani de la a
acţiona în situaţii în care ei ar opta pentru alte modalităţi, în timp ce Washington-ul, pe de altă
parte, se simte la fel de frustrat de efcienţa europenilor în acţiune.

Deşi, aparent, UE pare mai puţin pregătită decât Alianţa Atlantică în a face faţa unor
provocări la scară largă de securitate globală, securitatea şi apărarea unor instituţii ale UE par a
completa efcient anumite arii de activitate în care NATO nu a progresat prea mult în ultimii ani.
Vlasta Parkanova, fost Ministru al Apărării a Republicii Cehe consideră că Agenţia Europeană
de Apărare este un forum mai bine pregătit decât NATO în a face faţă problemelor de securitate
actuale, ele generând serioase diferenţe la nivelul partenerilor transatlantici25.

23
Sören Gade Jensen, „It’s High Time the EU and NATO Worked Shoulder to Shoulder”, Europe’s World, nr. 14,
2010, p. 27.
24
Paolo Brandimarte şi Roberto Menotti, „It’s time to clarify the constructive ambiguity in the NATO–EU Security
Relationship”, Europe’s World, nr. 5, 2007, p. 33.
25
Vlasta Parkanova, “In some ways, the European Defense Agency is stronger than NATO”, Europe’s World, nr.
11, 2009, p. 58.

9
Perspective din Europa Centrală și de Est asupra transformării NATO

Experţii şi oficialii polonezi au fost foarte hotărâţi în exprimarea poziţiei ţării lor cu
privire la aspectele care ar trebui evidenţiate în principal în noul Concept Strategic al NATO,
încă de la începutul dezbaterilor pentru întocmirea unui document cu recomandări în vederea
fnalizării Conceptului Revizuit. Din punct de vedere al semnifcaţiei pe care documentul o va
avea în decursul deceniuluiurmător cu privire la credibilitatea internă a NATO şi misiunile
acestuia, este indicat să se îndrepte atenţia către două state membre din flancul estic al Alianţei,
state care – având în vedere rolul lor şi potenţialul populaţiei în cadrul NATO – ar trebui să
asigure o contribuţie valoroasă la modul în care se defneşte viitorul organizaţiei: Polonia şi
România.

Într-un raport lansat în mai 2010 de Institutul Polonez de Afaceri Internaţionale (Polish
Institute of International Affairs), intitulat „NATO Member States and the New Strategic
Concept: An Overview”26, una dintre cele mai mari provocări identifcate la nivelul comunităţii
transatlantice este considerată a fi conştientizarea tot mai pronunţată a faptului că Aliaţii percep
securitatea în mod diferit. La prima vedere, poziţiile Poloniei şi României se circumscriu unor
valori identice când se pune problema afrmării fundamentului misiunii NATO pe parcursul
deceniului viitor: necesitatea de a asigura indivizibilitatea securităţii euroatlantice în temeiul
garanţiilor care îşi au originea în articolul 5 din Tratatul de la Washington, ceea ce repune
accentul pe dimensiunea teritorială a securităţii. Aceste preocupări nu sunt nejustifcate şi, mai
mult, includerea acestora în agenda politică a Alianţei reprezintă o provocare în sine27.

Pål Jonson, consilier pentru politică externă în parlamentul suedez şi cercetător în cadrul
Colegiului de Apărare NATO, subliniază că este necesar să se acordeatenţie formulării exacte
a articolului 5 din Tratatul de la Washington al NATO. În opinia sa, în cadrul unei interpretări
stricte, articolul nu este în sine o clauză de apărare deoarece nu există garanţii pentru ajutor
militar reciproc în cazul unui atac armat împotriva unuia dintre semnatarii Tratatului de la
Washington. Formularea articolului sugerează că fecare stat membru are dreptul la efectuarea
oricărei acţiuni pe care o consideră necesară28.

26
Mateusz Gniazdowski, Beata Górka-Winter, Łukasz Kulesa, Marek Madej, Rafał Morawiec, Adam Szymañski,
Robert Emigielski, Marcin Terlikowski, Bartosz Wisniewski, Beata Wojna, Bartłomiej Znojek, Tomasz
Żornaczuk, “NATO Member States and the New Strategic Concept: An Overview”, Varşovia, mai 2010. p. 83.
27
http://www.telegraph.co.uk/news/0/what-is-nato-and-how-does-it-keep-europe-safe/, accesat la data de
20.04.2015.
28
Pål Jonson, “The Debate about article 5 and its credibility- What is it all about?“, NATO Defense College,
Roma, nr. 58, mai 2010, p.2.

10
Prin urmare, întreaga dezbatere se axează pe întrebarea ce anume constituie de fapt un
atac armat şi dacă formularea articolului 5 ar trebui schimbată pentru a reflecta noile preocupări
de securitate şi realităţi cu care se confruntă statele membre. Unii Aliaţi ar dori să vadă o
modifcare a articolului 5 în sensul includerii unei referiri la răspunsurile colective împotriva
atacurilor cibernetice sau chiar a unor forme de manipulare politică a resurselor de energie care
au ca ţintă statele membre ale NATO29.

Alţii consideră că aceste probleme se gestionează mai bine în cadrul articolului 4 din
Tratatul de la Washington, care prevede utilitatea consultărilor pe teme de securitate. Pe de altă
parte, o defniţie prea îngustă a articolului 5 va conduce la limitarea situaţiilor în care aliaţii ar
putea adopta măsurile ce se impun. Adevărata dilema constă în găsirea unui echilibru între
grupul statelor membre care ar dori păstrarea actualei poziţii şi a celor care vor să ofere
documentului o dimensiune mai concretă şi o reflectare a ameninţărilor de securitate din
prezent. Indiferent de termenii folosiţi în cadrul articolului 5 pentru definirea angajamentului
comun al Alianţei, ceea ce contează cu adevărat este credibilitatea acestui angajament, înţeleasă
prin capacitatea de a adopta măsuri concrete care asigură un nivel ridicat de efcienţă a acţiunilor.

Studiul realizat de Institutul polonez pentru relaţii internaţionale relevă că Varşovia


continuă să fe preocupată de o potenţială aprofundare a diferenţelor în ceea ce priveşte percepţia
ameninţărilor la adresa securităţii în Alianţă, între statele central şi est europene şi ceilalţi
membri NATO, care nu sunt atât de preocupaţi de componenta de apărare teritorială.
Necesitatea de a asigura un dialog şi o colaborare strânsă cu Rusia este evidenţiată în studio, cu
observaţia că pentru Polonia, este important “să nu pună la dispoziţia Rusiei vreun instrument
formal sau de facto, prin care să exercite influenţă în domeniile care reprezintă prerogative
exclusive ale statelor membre NATO”30.

Documentul menţionează interesul României în includerea problemei securităţii


energetice în agenda NATO ca parte a unor eforturi mai ample de a implica Alianţa în proiecte
nemilitare în regiunea Mării Negre extinse. Provocările pe care le implică securitatea energetică
ar trebui considerate într-un context dominat de preocupările pentru garantarea accesului
constant la resursele de energie precum şi a securităţii infrastructurii de energie.

29
http://www.nato.int/cps/cn/natohq/topics_110496.htm, accesat la data de 5.05.2017.
30
Mateusz Gniazdowski, Beata Górka-Winter, Łukasz Kulesa, Marek Madej, Rafał Morawiec, Adam Szymañski,
Robert Śmigielski, Marcin Terlikowski, Bartosz Wiśniewski, Beata Wojna, Bartłomiej Znojek, Tomasz
Żornaczuk, op.cit., p. 83.

11
Concluzie

Este tot mai evident că NATO se constituie, pe zi ce trece, într-un generator de securitate
cu valenţe globale. Stabilitatea din zona euroatlantică îşi extinde aria de influenţă asupra
celorlalte spaţii strategice, cuprinse adesea de tensiuni şi conflicte, situaţii de criză, pericolul
escaladării nucleare, al diseminării armelor de nimicire în masă, iar aplicarea prevederilor
conceptului strategic de la Lisabona extinde aria de acţiune a Alianţei şi, prin aceasta, măreşte
zona de securitate în spaţiile complementare celui euroatlantic.

Bibliografie

 Jonson, Pål, “The Debate about article 5 and its credibility- What is it all
about?“, NATO Defense College, Roma, nr. 58, mai 2010.
 Gniazdowski, Mateusz; Górka-Winter, Beata, Łukasz Kulesa, Marek Madej,
Rafał Morawiec, Adam Szymañski, Robert Emigielski, Marcin Terlikowski, Bartosz
Wisniewski, Beata Wojna, Bartłomiej Znojek, Tomasz Żornaczuk, “NATO Member States
and the New Strategic Concept: An Overview”, Varşovia, mai 2010.
 Parkanova, Vlasta, “In some ways, the European Defense Agency is stronger
than NATO”, Europe’s World, nr. 11, 2009.
 Jensen, Sören Gade, „It’s High Time the EU and NATO Worked Shoulder to
Shoulder”, Europe’s World, nr.14, 2010.

 Brandimarte, Paolo şi Menotti, Roberto, „It’s time to clarify the constructive


ambiguity in the NATO–EU Security Relationship”, Europe’s World, nr. 5, 2007.
 Popescu, Nicu; Wilson, Andrew, The limits of enlargement-lite:European and
Russian power in the troubled Neighbourhood, raport, 2009.

 Rasmussen, Anders Fogh, NATO – Managing security in a globalised world,


discurs, 2 iulie 2010, http://www.nato.int/cps/en/natolive/opinions_64814.htm, accesat la
data de 25.04.2017.
 Guérot, Ulrike, “The Munich Security Conference: Europe’s Absence”, The
European
CouncilonForeignRelations,http://www.ecfr.eu/article/commentary_ulrikemunichconfere
nce/, accesat la 6.05.2017.

12
 Panizzi, Massimo, The emerging security challenges under NATO ’s New
Strategic
Concept,,http://www.nato.int/cps/en/SID63E3D34D3A82B2C1/natolive/opinions_81033.
htm?selectedLocale=en, accesat la data 24.05.2017.

 Kamp, Karl-Heintz, Why NATO needs a new Strategic Concept,


http://www.css.ethz.ch/en/services/digital-library/articles/article.html/b82e0322-3507-
4360-b25f-aeccdbe5e6f5, accesat la data de 26.04.2017.

Site-uri web
 http://www.nato.int/
 http://usacac.army.mil

13