Sunteți pe pagina 1din 10

Crăciun Ștefan

Master An. I

PACEA DIN WESTFALIA (1648)

Pacea din Westfalia încheiată în 1648, consfinţeşte sfârşitul Războiului de treizeci


de ani şi deschide în diplomaţie istoria congreselor europene. Sfârşitul evului mediu este
epoca în care asistăm la decăderea Imperiului Romano-German, la dezmembrarea
definitivă a acestuia1. Astfel, visul cardinalului Richelieu devine realitate2, după un secol
în care Franţa s-a străduit să obţină acest lucru prin intermediul unei politici agresive,
prin acordări de subsidii, prin încheierea de alianţe sau uzând de toate mijloacele
diplomatice.
Nenorocirea anului 1648 a fost opera conlucrării tuturor factorilor potrivnici
unităţii şi libertăţilor germane; Suedia şi Franţa urmăreau aceleaşi interese: exercitarea
influenţei în Sfântul Imperiu Romano-German, dezmembrarea acestuia şi crearea unei
rupturi religioase, acţiune susţinută şi realizată cu ajutorul stărilor catolice şi evanghelice.
Încheierea războiului capătă o amară notă de tragism. Dacă ostilităţile ar mai fi
durat puţin timp, totul s-ar fi putut termina în favoarea Germaniei, deoarece imediat după
încheierea păcii Franţa se confrunta cu o nouă criză internă, marcată de izbucnirea unui
război civil şi se punea deja problema dacă Franţa îşi mai putea menţine statutul de putere
europeană.3
Împărţirea imperiului într-un corp catolic şi unul evanghelic a dus la o adevărată
anarhie. Un articol din cadrul tratatului de pace prevedea că stările imperiale se puteau
amesteca în toate afacerile imperiale, bucurându-se de dreptul de a legifera, de a decide
asupra războiului, de a impune noi taxe, de a face înrolări şi încartiruiri de soldaţi, de a
decide asupra construirii de noi fortăreţe şi de a încheia pace sau alianţe. Fiecare stare
avea dreptul de a încheia alianţe pentru propria conservare a statului şi pentru propria
siguranţă. În ceea ce priveşte alianţele, trebuia respectată însă condiţia ca ele să nu fie
îndreptate împotriva împăratului şi a Imperiului sau împotriva Păcii Westfalice şi a

1
J. Carpentier, F. Lebrun (coordonatori), Istoria Europei, prefață de René Rémond, traducere din franceză
de A. Skultéty & S. Skultéty, Editura Humanitas, București, 1997, p. 215.
2
Ibidem, p. 216.
3
Ibidem, p. 214.

1
Crăciun Ștefan
Master An. I
prevederilor acesteia. Pacea Westfalică a îngrădit de asemenea drepturile politice, juridice
şi financiare ale împăratului. Noţiunea Imperiului, văzut ca un corp politic, a devenit tot
mai limitată.
Deşi prin Pacea Westfalică s-a urmărit să se asigure un echilibrul politic european
şi să se combată dorinţa de cuceriri sau tendinţa de asuprire a altor naţiuni 4, pentru
Germania ea a însemnat, de fapt, o politică de distrugere şi de privare a acesteia de
teritorii, care-i aparţineau de drept istoric.
Tratatul încheiat la 24 octombrie 1648 a rămas „legea veşnică“ a hegemoniei
franceze şi a slăbiciunii germane, prevederile sale fiind reluate în alianţele încheiate la
Versailles în anii 1756 şi 1757, când Franţa şi Suedia au participat la războiul de 7 ani.5
Războiul de 30 de ani a implicat în aceeaşi măsură atât forţele armate, cât şi
potenţialul politico-diplomatic al statelor angajate în conflict. De la declanşarea
conflictului în Boemia şi până la semnarea tratatelor de pace de la Münster şi Osnabrück,
toate ţările participante la război au purtat tratative, fie pentru a crea dificultăţi în tabăra
adversă, fie pentru a câştiga noi aliaţi sau pentru a obţine neutralitatea altor state, fie
pentru a-şi reglementa propriile pretenţii sau pentru a încheia pace separată6.
Din punct de vedere juridic, tratatul devine lege de bază şi fundament al
libertăţilor politice şi religioase ale populaţiei germane. Prin el se înlătura şi pericolul
instaurării unei hegemonii habsburgice universale; împăratul austriac pierde dreptul de a
decide soarta politică a Imperiului Romano-German şi, pe deasupra, o altă influenţă
majoră în acest sens a avut-o şi ruptura care s-a produs o dată cu anularea alianţei
încheiate cu Spania.
Franţa şi Suedia se aflau acum pe culmile dominaţiei lor politice pe plan
european, iar Ţările de Jos au obţinut independenţa lor naţională şi propria suveranitate.
Este o explicaţie a locului de cinste pe care aceste state îl atribuie momentului de la 1648
chiar şi acum, în contemporanitate.
Politica imperială promovată de Habsburgi în secolul al XVII-lea se soldează cu
un eşec; ea omitea ideea salvatoare, aceea legată de naţionalism. Istoricul Droysen
apreciază că prin intermediul Păcii din Westfalia doctrina veche a Sfântului Imperiu
4
Geoffrey Treasure, The making of modern Europe, 1648-1780, Routledge, London and New York, 2003,
digital edition 2005, p. 4.
5
Ibidem, p. 5.
6
N. Ciachir, Gh. Bercan, Diplomaţia europeană în epoca modernă, Bucureşti, 1984, p. 117.

2
Crăciun Ștefan
Master An. I
Romano-German a fost înlocuită, locul ei fiind luat de dreptul popular european. Tot el
susţine că schimbarea nu a dus nici la o nouă ordine ori la o pace de durată şi nici la un
echilibru adevărat între puterile europene.
Instaurarea unei stări de relativă siguranţă juridică a fost posibilă sub garanţia a
două mari puteri. Ea se baza pe preceptele unei noi constituţii. Din acest motiv, Pacea
Westfalică reprezintă cea mai importantă lege de bază a Imperiului Romano-German,
superioară din punct de vedere legislativ legilor de bază imperiale anterioare, constituind
un adevărat punct de cotitură în istoria poporului german.7
Pacea statua hotărâri de o importanţă majoră în domeniul relaţiilor confesionale
de pe teritoriul german. Acestea sunt în legătură cu viitorul averilor bisericilor, de
acceptarea anului 1624 drept an normal şi decretor în ceea ce priveşte secularizarea, de
includerea reformaţilor în prevederile tratatului şi de acceptare a egalităţii juridice depline
ale celor două confesiuni.
În ceea ce priveşte confesiunea, pe teritoriul german sunt recunoscute doar cele
trei religii: catolicismul, luteranismul şi calvinismul. Cu toate acestea, sunt făcuţi astfel
primii paşi spre toleranţa religioasă din epoca modernă; prevederile tratatului obliga
principii germani în a recunoaşte dreptul la confesiune, iar enoriaşii dobândesc astfel
protejarea dreptului la propria credinţă.8
Pacea a început să se negocieze din momentul în care armata suedeză în frunte cu
regele Gustav Adolf a pătruns în anul 1630 pe teritoriul german. Împăratul habsburg era
însă destul de diplomat în ceea ce priveşte faptul de a nu-şi dezvălui propriile intenţii. El
a lăsat să se întrevadă destul de vag ceea ce urma să întreprindă şi acest lucru doar acolo
unde scopul politic o cerea. Singurul lucru urmărit era să-l determine pe adversar să facă
propuneri concrete pentru a-i putea anticipa mai uşor următoarea mutare. Negocierile
intreprinse în aceşti ani nu au reuşit însă să ducă la aflarea scopurilor beligerante ale
inamicului suedez. Pe de altă parte nici forţele imperiale nu se arătau deloc dispuse de a
da curs iniţiativelor propuse de regele suedez Gustav Adolf. Nici măcar stările
evanghelice nu-şi manifestau dorinţa în acest sens. Ele nu aşteptau nimic bun de la
intervenţia străină.9
7
Geoffrey Treasure, op. cit., p. 5.
8
Ibidem.
9
Joachim Whaley, Germany and the Holy Roman Empire. From Maximilian I to the peace of Westphalia
1493-1648, Volume I, Oxford University Press, New York, 2012, p. 621.

3
Crăciun Ștefan
Master An. I
În anul 1635 papa Urban al VIII-lea şi regele Danemarcei au înaintat propuneri de
pace taberelor beligerante. În anul următor, 1636, Christian al IV-lea, ambasadorul
Veneţiei şi nunţiul papal Ginetti s-au întrunit la Köln în calitate de mediatori. Tentativa de
instaurare a păcii a eşuat din cauza Suediei care i-a refuzat nunţiului papal participarea. În
acelaşi an o altă propunere de pacificare vine din partea Suediei. Prin intermediul regelui
danez acceptat ca mediator, la Lübeck s-au întâlnit reprezentanţii Suediei, Imperiului,
Franţei, Danemarcei, Spaniei, Angliei, Olandei şi Palatinatului. Şi de data aceasta
conferinţa a eşuat, cauza fiind dezacordul dintre delegaţi asupra încetării imediate a
operaţiunilor militare. La începutul anului 1640 Maximilian de Bavaria ia o nouă
iniţiativă, convocând principii electori la Nürnberg, scopul întrunirii fiind înlăturarea
separatismului religios, părăsirea alianţei spaniole de către împăratul Ferdinand al III-lea
şi semnarea păcii. Împăratul Ferdinand al III-lea condiţionează încheierea păcii doar cu
statele imperiului, orice participare străină fiind exclusă. În Dieta de la Regensburg
convocată la 12 septembrie 1640, principii analizează condiţiile împăratului şi,
declarându-se nesatisfăcuţi, vor să rupă relaţiile cu Viena. La intervenţia Bavariei,
Ferdinand al III-lea acceptă într-un ultim moment necesitatea încheierii păcii cu Franţa şi
aliaţii ei.10
La 25 decembrie 1641, la Hamburg s-au fixat preliminariile tratativelor de pace şi
s-a stabilit ca acestea să se desfăşoare în Westfalia în două localităţi aflate la 60 km
depărtare, cele două congrese fiind considerate unul singur. Aceste două oraşe, Münster
(unde urmau să se desfăşoare negocierile între reprezentanţii statelor catolice din cele
două tabere) şi Osnabrück (unde se întâlneau plenipotenţiarii împăratului cu
reprezentanţii statelor protestante) au fost declarate neutre, la fel ca şi căile de acces
dintre ele. Tratativele trebuiau să se ducă concomitent cu continuarea ostilităţilor. 11 Data
fixată pentru începerea Congresului a fost 25 martie 1642, însă moartea cardinalului
Richelieu (14 decembrie 1642) şi la scurt timp şi cea a lui Ludovic al XIII-lea (14 mai
1643), au creat Habsburgilor condiţii favorabile pentru tergiversarea tratativelor. Anul
1642 s-a scurs fără nici o încercare de pacificare. Paşi în acest sens se vor face o dată cu
întrunirea deputaţilor de la Frankfurt din anul 1643.

10
Ibidem.
11
Ibidem, p. 622.

4
Crăciun Ștefan
Master An. I
Congresul de pace a fost privit de-a lungul istoriei drept o manifestare cu caracter
istoric şi universal, care s-a desfăşurat pe o scenă prea mică pentru importanţa lui.
Alegerea oraşelor Münster şi Osnabrück drept loc de desfăşurare a tratativelor în locul
unor oraşe imperiale importante, cum erau Frankfurt, Köln, Hamburg şi Lübeck a fost
făcută strict din considerente politice. Deşi ambele oraşe, erau împrejmuite de ziduri cu
fortificaţii, aveau un dominant caracter semirural, neridicându-se astfel la pretenţiile
delegaţilor străini, care invocau mizeria şi de lipsa de ordine întâlnite. Populaţia oraşului
i-a îmtâmpinat pe străini cu prietenie, de-a lungul anilor de tratative existând foarte puţine
conflicte. Protecţia oraşului Osnabrück era asigurată de burghezie, iar cea a oraşului
Münster de trupe ce numărau 1200 de oameni, iar delegaţii importanţi erau însoţiţi de
gărzi personale. Deşi dezbaterile se desfăşurau în ambele localităţi, majoritatea
plenipotenţiarilor făcând naveta între ele, totuşi în oraşul Münster s-au concentrat
principalele dezbateri, privind doleanţele europene12.
Cele două tabere îşi aduceau deseori acuze de tergiversare a tratativelor,
considerând că nu congresul în sine era pus sub semnul acuzei, ci abuzurile făcute de
adversar. Nunţiul papal se plângea de faptul că totul semăna cu o comedie şi declara că ar
acorda tuturor diplomaţilor titlul de majestate dacă s-ar sinchisi câtuşi de puţin de pace şi
ar renunţa la ceremonialul costisitor, a cărui formă era de o mare însemnătate Negocierile
se desfăşurau într-o atmosferă luxoasă, conform spiritului baroc al acelor vremuri, de cel
mai mare prestigiu bucurându-se ambasadorii (ambasciatori sau legati). De aceea
francezii îşi manifestă dorinţa ca trimişii regelui Franţei să fie recunoscuţi drept
ambasadori şi nu doar plenipotenţiari, deoarece această calitate le oferea un statut
privilegiat şi o protecţie mult mai mare. Ambasadorul reprezenta persoana suveranului,
ceea ce însemna că el trebuia să se bucure de aceleaşi onoruri care îi reveneau acestuia
din urmă.
Spania, care urmărea scoaterea Ţărilor de Jos din sistemul de alianţe încheiat cu
francezii, îi recunoaşte pe trimişii acestora drept egali în ceea ce priveşte drepturile de
care se bucurau şi rangul. Franţa dorea să menţină diferenţa ce exista între monarhie şi
republică, în ceea ce priveşte ceremonialul şi onorurile care rezultau de aici pentru fiecare
stat în parte. Recunoaşterea Ţărilor de Jos a dus însă la nemulţumirea principilor electori

12
C.Antip, Pacea din Westfalia, în: Magazin istoric, X, nr.4, 1976, p. 52.

5
Crăciun Ștefan
Master An. I
germani, care, ca şi conducători ai unor republici, trebuiau să se mulţumească cu un rang
inferior. Trimişii principilor electori cereau să fie consideraţi egalii ambasadorilor
francezi şi suedezi, nefiind de acord nici cu formularea de „excelenţă“ cu care trebuiau să
se adreseze acestora. Francezii, care la început considerau un lucru ruşinos de a fi pe
picior de egalitate cu trimişii vasalilor împăratului austriac, nu au ce face şi în final pentru
bunul mers al tratativelor le recunosc acestora aceleaşi drepturi, astfel că oraşul Münster
mişuna de excelenţe.13 Acest lucru nu este însă pe placul principilor germani, care
protestează împotriva noilor privilegii acordate principilor electori.
În ceea ce priveşte limba folosită în timpul congresului nu existau restricţii sau o
regulă generală. Latina era încă folosită drept limbă diplomatică, dar îşi pierduse din
însemnătatea iniţială. Corespondenţa cu naţiunile străine se făcea exclusiv în limba latină.
Faptul că francezii au făcut propunerile în propria limbă a dus la proteste din partea
reprezentanţilor imperiali, a căror dorinţă era ca străinii să li se adreseze oficial în limba
germană sau latină. Francezii au continuat şi ei să folosească propria limbă. Ca şi
concluzie, nu există o regulă generală mai ales în ceea ce priveşte tratativele verbale.
Dacă la Osnabrück predomină folosirea limbii germane, la Münster se foloseşte latina,
franceza şi italiana.14
La 11 iunie 1645 Franţa şi Suedia au formulat propunerile lor pentru încheierea
păcii, iar la 25 septembrie acelaşi an au fost formulate şi contrapropunerile împăratului.
Pe baza acestor documente s-au desfăşurat dezbaterile, problemele fiind polarizate în
final în jurul a trei mari obiective:
-universalitatea şi durabilitatea păcii
-reglementarea situaţiei statelor germane din imperiu, pornind de la starea de
lucruri anterioară declanşării războiuluI şi de la principiul asigurării libertăţilor
germanice ;
-satisfacerea pretenţiilor teritoriale ale Franţei, Suediei şi aliaţilor lor.
Întârzierea încheierii tratativelor a determinat producerea unui eveniment
neaşteptat, care i-a surprins pe negociatori: semnarea bruscă a păcii între spanioli şi
trimişii olandezi la Münster la 30 ianuarie 1648. Clauza cea mai importantă a tratatului
era recunoaşterea de către Spania a independenţei şi suveranităţii Ţărilor de Jos
13
Joachim Whaley, op. cit., p. 623.
14
Ibidem.

6
Crăciun Ștefan
Master An. I
protestante, prin aceasta încheindu-se un conflict ce a durat cu intermitenţe aproape un
secol. Prin acest tratat Olanda se angaja să abandoneze alianţa franceză, iar Spania, care
nu va adera la tratatul de pace general, îşi va redobândi libertatea de acţiune chiar în
momentul în care în Franţa izbucneşte o puternică criză internă, de care spera să profite15.
La 3 august 1648 la Osnabrück se ajunge la forma definitivă a tratatului de pace
dintre Imperiu şi Suedia, dar ambasadorul reginei Christina declară că nu va semna acest
tratat până când nu vor fi onorate şi cererile Franţei. La 24 octombrie 1648, simultan la
Münster şi Osnabrück, au fost semnate documentele ce vor intra în istorie drept Tratatul
de pace din Westfalia 16, eveniment celebrat solemn prin 70 de salve de artilerie. Aceste
tratate încheiate după 30 de ani de război şi 5 ani de negocieri au constituit, după cum s-a
spus timp de un secol şi jumătate, „Charta Europei“17.
În ansamblul lor aceste tratate vor sta la baza reorganizării Europei, vor stabili
statutul politic şi religios al Germaniei şi vor fixa dreptul public european. Pentru o mai
bună înţelegere a tratatului din Westfalia, clauzele acestuia au fost împărţite în trei
categorii : religioase, politice şi teritoriale.
1. Clauze religioase:
Pornind de la libertatea religioasă, care a stat la baza izbucnirii acestui conflict ce
a durat trei decenii, tratatul a stabilit „egalitatea confesională“, constituţională şi
principiul liberei determinări a statelor pentru una sau alta din religii în virtutea vechiului
principiu „cujus regio, ejus religio“.
Ceea ce a făcut onoare tratatului din Westfalia a fost restabilirea toleranţei
religioase în Germania. Astfel, supuşii care nu voiau să accepte religia principilor lor
puteau emigra ducându-şi cu ei toate bunurile. Principii, neavând însă interesul de a-şi
depopula statele, au devenit toleranţi din necesitate.

2. Clauze politice :
Din punct de vedere politic, tratatul din Westfalia nu a făcut altceva decât să
consacre eşecul proiectelor Habsburgilor în Germania. Sfântul Imperiu Romano-German
nu mai era acum decât o vagă aparenţă. Germania reprezenta o confederaţie, un mozaic

15
J. Carpentier, F. Lebrun (coordonatori), op. cit., p. 216.
16
N. Ciachir, Gh. Bercan, op. cit., p. 119.
17
Ibidem.

7
Crăciun Ștefan
Master An. I
de 360 de state suverane având drept de război şi de pace, dreptul de a avea o politică
externă proprie, singura rezervă fiind ca aceasta să nu fie îndreptată împotriva
împăratului şi Imperiului Habsburgic18.
3. Clauze teritoriale
Remanierile teritoriale consacrate prin Pacea Westfalică nu sunt altceva decât
rezultatul ultimelor două faze ale Războiului de treizeci de ani: faza suedeză şi faza
franceză. Prin acest tratat se avea acum în vedere dezmembrarea Sfântului Imperiu, în
principal în beneficiul Franţei şi al Suediei. Astfel, pentru Franţa tratatul de la Münster
prevedea următoarele: împăratul renunţa definitiv la episcopatele Toul, Metz şi Verdun,
ceda landgrafatele Alsaciei (Superioară şi Inferioară), precum şi fortăreţele Philippsburg
şi Breisach, „cele două chei ale Germaniei“ 19. De asemenea împăratul renunţa la
suveranitatea Pignerolului, cedat în 1631 de Savoia Franţei. În final, împăratul se angaja
să nu ridice nici o fortăreaţă pe malul drept al Rinului, iar comerţul şi navigaţia pe acest
fluviu să fie declarate libere. Conform tratatului de la Osnabrück, Suediei îi reveneau
Pomerania occidentală cu insula Rügen şi gurile Oderului cu oraşul Stettin, insulele
Wollin şi Usedom. De asemenea Suedia mai primeşte oraşul-port Wismar şi teritoriile
episcopatelor Bremen şi Verden cu rangul de ducate, dar cu păstrarea privilegiilor
oraşului imperial liber Bremen. 20.
Dacă pentru Germania această pace a însemnat o capitulare, pentru Suedia ea a
însemnat o mare victorie. La Osnabrück Suedia a cules roadele politicii abile a
cancelarului Oxenstierna şi ale strălucitelor victorii ale armatei sale. Acum, deţinând toate
insulele Mării Baltice şi gurile fluviilor navigabile: Neva, Narva, Düna, Oder, Elba şi
Weser, Suedia a implinit visul regelui său Gustav Adolf de a transforma Marea Baltică
într-un lac suedez.
Pacea Westfalică a consacrat achiziţii teritoriale şi pentru statele germane. Astfel,
electorul de Brandenburg, Friedrich Wilhelm, primea Pomerania orientală şi episcopiile
secularizate de Magdenburg, Halberstadt, Minden şi Kamin, ceeea ce a dus la extinderea
influenţei Brandenburgului în Germania occidentală.

18
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei. State și identități europene (secolul XIV- 1815), volumul 3,
traducere de Monica Timu, ediție îngrijită, note și comentarii de Doina Barcan-Sterpu, Institutul European,
Iași, 1998. p. 215.
19
Ibidem.
20
Ibidem, p. 2014.

8
Crăciun Ștefan
Master An. I
Bavaria, deşi a rămas până la sfârşit aliatul fidel al Austriei, păstra Palatinatul
Superior.Ducele de Mecklenburg primea episcopatele Ratzeburg şi Schwerin (articolul
XII), iar ducele de Hessa şi ducele de Braunschweig păstrau abaţiile secularizate. Austria
era obligată să renunţe la proiectele sale asupra Germaniei, dar a păstrat în schimb
Boemia şi Ungaria. De acum, eforturile sale se vor îndrepta spre est, pentru formarea
unui solid stat danubian.
După încheierea Păcii din Westfalia Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană
înceta să mai existe ca o realitate politică efectivă, fiind redus la o prezenţă istorică pur
nominală. Mai mult decât atât, se va recunoaşte egalitatea dintre catolici şi protestanţi,
anulându-se astfel despotismul spiritual al Sfântului Scaun. În calitate de arbitru, nunţiul
papal a refuzat să semneze tratatele ce abrogau suveranitatea papală. Astfel, papa
Inocenţiu, prin bula „in zelus domus Dei“, a afurisit condiţiile prescrise de această pace,
referitoare la libertăţile religioase, declarându-le „pentru totdeauna nule, deşarte,
nevalide, inechitabile ... reprobate, uşuratice, lipsite de putere şi de efecte“21.
Pacea Westfalică a consacrat principiul echilibrului european, din acest moment
viaţa internaţională a intrat „sub imperiul unor noi legi politice, care, cu unele întreruperi,
vor domina popoarele până la apariţia statutului Ligii Naţiunilor“.22
Din punct de vedere istoric şi diplomatic, Războiul de 30 de ani şi Pacea
Westfalică marchează sfârşitul unei lungi crize care a transformat Europa medievală într-
o Europă modernă23. Putem concluziona că Pacea Westfalică din 1648 a însemnat
începutul unei noi ere în cadrul istoriei umanităţii, moment ce a deschis civilizaţiei noi
oportunităţi.

Bibliografie
 Antip, C., Pacea din Westfalia, în: Magazin istoric, X, nr.4, 1976.

21
C. Antip, op. cit., p. 54.
22
I. Filipescu, Congresele şi conferinţele în viaţa internaţională, Sibiu, 1944, p. 21.
23
J. Droz, Histoire diplomatique de 1648 à 1919, Paris, 1972, p. 20.

9
Crăciun Ștefan
Master An. I
 Berstein Serge, Milza Pierre, Istoria Europei. State și identități europene
(secolul XIV- 1815), volumul 3, traducere de Monica Timu, ediție îngrijită, note și
comentarii de Doina Barcan-Sterpu, Institutul European, Iași, 1998.
 Carpentier, J., Lebrun F. (coordonatori), Istoria Europei, prefață de René
Rémond, traducere din franceză de A. Skultéty & S. Skultéty, Editura Humanitas,
București, 1997.
 Ciachir, N., Bercan, Gh., Diplomaţia europeană în epoca modernă,
Bucureşti, 1984.
 Droz, J., Histoire diplomatique de 1648 á 1919, Paris, 1972.
 Filipescu, I., Congresele şi conferinţele în viaţa internaţională, Sibiu,
1944.
 Treasure, Geoffrey, The making of modern Europe, 1648-1780, Routledge,
London and New York, 2003, digital edition 2005.
 Whaley, Joachim, Germany and the Holy Roman Empire. From
Maximilian I to the peace of Westphalia 1493-1648, Volume I, Oxford University
Press, New York, 2012.

10