Ion Heliade Rădulescu şi

contribuţia sa în Revoluţia de la
1848

Creţu Oana, Grupa H211

Istorie,an II.
 Revoluţia de la 1848, fenomen european general, a deschis un capitol nou în istoria omenirii,
o parte însemnată a continentului european fiind cuprinse în procesele revoluţionare. Deşi
acestea au îmbrăcat, fiecare forme specifice, au avut şi numeroase trăsături unitare. Oricum,
urmarea lor principală avea să fie instaurarea unei noi ordini în existenţa naţiunilor şi statelor
europene şi, după o perioadă de reacţiune contrarevoluţionară, apusul absolutismului.

Spaţiile româneşti s-au încadrat şi el în procesul general, înnoitor european. În deceniile

anterioare, integrarea economică, socială, politică şi spirituală a continentului se accentuase, iar
în ceea ce îi privea pe români integrarea europeană a fost însoţită de una românească. În pofida
graniţelor politice s-a închegat piaţa naţională, s-a apropiat de încheiere constituirea naţiunii
române, dezvoltându-se puternic şi conştiinţa unităţii românilor, cea spirituală impunând şi
materializarea sa pe plan politic. Chiar dacă Revoluţia romţnă s-a desfăşurat separat sau de multe
ori paralel şi nu în sincron înlăuntru spaţiului românesc, unitatea naţiunii a ieşit în relief şi s-a
manifestat cu forţă.1

Soarta naţiunii române depinde de jocul politic al Marilor puteri şi de interesele lor, de echilibrul
politic al lor, de evoluţia,,, chestiunii orientale “ şi de natura relaţiilor dintre ele. Respectarea
suzeranităţii otomane situa Principatele sub scutul Europei , iar desprinderea de legăturile care.i
uneau de Poartă ar fi putut să uşureze , să legitimizeze chiar, tendinţele anexioniste ale Rusiei.
Revoluţia europeană a răsturnat practic vechea ordine. Împrejurările au părut favorabile pentru a
putea scoate problema romănească din blocajul în care se afla şi a o situa în noul context politic.
În condiţiile existente, încorsetaţi în normele juridice care le reglementau fiinţarea politică,
românii trebuiau să manifeste o prudenţă extremă, aceasta cu atât mai mult cu cât Imperiul
Otoman nu a fost atins de flăcările Revoluţiei, iar Rusia era ameninţătoare. O schimbarea a
raporturilor de forţe pe continent în favoarea puterilor liberale şi naţionale ar fi putut, însă să
asigure sprijinul politic şi diplomatic pentru soluţionarea problemei româneşti, care presupunea
reglementări politice europene să poată fi realizate. La fel ca şi în 1821, forţele politice româneşti
au înţeles că nu pot rămâne în afara evenimentelor fără riscul de a compromite pentru o lungă

1
Neagoe Stelian, Oameni Politic, Editura Machiavelli, Bucuresti,2007.,p 353
perioadă de timp cauza naţională. Principatele nu s-au opus suzeranului otoman, ba chiar au
arătat respect şi nu s-aut opus făţiş nici protectoratului rusesc.2

Revoluţia de la 1848 a început pe fondul unor tensiuni sociale, politice, agravate de acţiunea
unor calamităţi naturale, precum seceta, lăcustele, epidemie de holeră, care au afectat puternic
păturile populaţiei. Mişcarea pentru reforme, care avea în frunte boierimea liberală a început de
mai multă vreme, însă s-a desfăşurat şi s-a intensificat pe acest fond de frământare la care
participa întreaga societate. Apăsătorul regim agrar instituit de Regulamentul Organic a motivat
starea de agitaţie a tărănimii din Principate. Conducătorii revoluţiei aspirau spre făurirea unor
instituţii politice bazate pe reprezentarea în corpul legislativ a maselor populare .3

Vom arunca o privire asupra regimului Revoluţionar din Ţara Românească.

La 13-25 iunie 1848, după abdicarea domnului Gheorghe Bibescu, supus propriilor ezitări,
dar mai ales presiunilor reprezentanţilor Rusiei şi cu constituirea celui de-al doilea Guvern
provizoriu(primul şi-a încetat activitatea la 11-23 iunie ) care a preluat conducerea statului , în
Ţara Românească a fost instalat un deplin regim revoluţionar. Preşedinţia acestuia a fost
încredinţată din motive de oportunitate politică internă şi internaţională, mitropolitului Neofit şi
nouă dintre fruntaşii revoluţiei au fost chemaţi la conducerea ţării: cinci ca membrii ai
Guvernului şi patru ca secretari ai săi; acestora li s-au adăugat şase miniştri titulari ai
departamentului deoarece, deoarece al şaptelea departament, cel al Instrucţiunii publice şi al
Cultului Ion Heliade Rădulescu totodată membru al Guvernului Provizoriu.

Ion Heliade Rădulescu , născut la 6 ianuarie 1802 la Târgovişte şi decedat la Bucureşti la data de
27 aprilie 1872. Provenir dintr-o familie de oameni săraci, primele învăţături le dobândeşte de la
călugărul Naum Râmniceanu în intervalul 1815-1818. Le-a contiunat la Academia Domnească
(1818/1820). Treând să studieze la Colegiul ,, Sf. Sava ˝  din Bucureşti, l-a avut pe Gheorghe
Lazăr drept profesor, al cărui urmaş a devenit, atât la catedră cât şi la conducerea Colegiului.
Confruntat cu lipsa manualelor şcolare, redactează la Sibiu în 1812 o Gramatică românească. A
fost cel dintâi mare gazetar al Ţării Româneşti, prin fondarea în anul 1829 a ziarului ,,Curierul
românesc ˝, întregit din anul 1829 cu suplimenmtul,, Curierul de ambele sexe ˝.

2
Ibidem pp.254/255
3
Ibidem 283,284
Împreună cu Ion Câmpineanu, au pus bazele Societăţii ,,Filarmonice ˝în anul 1833.

Locotenent Domnesc în cadrul Revoluţiei din 1848 din Muntenia , în perioada 28 iulie -13
septembrie 1848 şi unul dintre promotorii şi conducătorii acesteia. A prezentat în faţa mulţimii
adunate la Islaz în Romanaţi Proclamaţia care a constituit actul Revoluţiei declanşator. Acest act,
care ulterior a jucat rol de Constituţie, în perioada următoare a fost întocmit la data de 9 iunie
1848 şi avea la bază două principii: autonomía ţării şi Supremaţia Porţii. La 1848, Heliade
rămăsese credincios perceptului ce-l representa cel mai bine:,, Urăsc tiranía, mi-e frică de anarhie
˝! A cunoscut şi el dizgraţia exilului precum şi ceilalţi paşoptişti. A stat la Paris, o vreme,apoi în
insula Chiros, şi mai târziu la Constantinopol până la sfârşitul anului 1859. În emigraţie a
redactat şi tipărit o serie de lucrări propagandistice pro-România, filtrate printr-o gândire proprie,
semeaţă care a stârnit nenumărate păreri în rândul conaţionalilor.

Ales deputat în Constituanta din 1866, el şi-a exprimat dezacordul cu privire la aducerea unui
Principe străin pe tronul ţării, A fost de fapt ultima sa manifestare pe tărâmul activismului
politic, de aici încolo preocupările sale culturale dominând. Politica l-a mai pasionat doar
retrospectiv, ca memorialist mai ales, scriind şi publicând articole prin care căuta să-şi justifice
trecutul său public. A fost numit ,, părintele literaturii române. A decedat la data de 27 aprilie
1872 în locuinţa sa. La 30 aprilie i s-a făcut înmormântare naţională la carea u participat o
mulţime de oameni. Potrivit ziarului Trompeta Carpaţilor la înmormântarea ,, fericitului Heliade”
în curtea bisericii Marogheni de pe şoseaua Kiseleff ar fi luat parte personae al cărui număr nu se
ştia cu exactitate. 4

Potrivit hotărârilor luate de conducătorii Revoluţiei deciziile urmau să se ia prin consens sau, cel
puţin opinia majorităţii membrilor Comitetului Revoluţionar dintre care cea mai mare parte au
intrat în componenţa Guvernului provizoriu sau devenit titulari ai departamentelor, alţii
îndeplininind funcţii importante în stat. Pentru a-şi consolida situaţia şi a onţine adeziunea
mulţimilor, Guvernul provizoriu a organizat 15 27 iunie, o mare adunare popular pe câmpia
Filaret, denumită de atunci ,.Câmpia Libertăţii”.

După constituirea, în condiţii deosebit de grele dată fiind situaţia internaţională în care se găsea
Ţara Românească, ameninţată de intervenţiile represive a două mari imperii absolutiste , noul

4
regim revoluţionar a trecut la realizarea programului. Rangurile boiereşti au fost desfiinţate,
deţinuţii politici eliberaţi, au fost eliberaţi robii ţigani, a fost instituit steagul tricolor, s –a
desfiinţat bătaia şi pedeapsa cu moarte, a fost ridicată o statuie a ,,Libertăţii’’, s-a decretat dreptul
oriărui om,, de a vorbi, de a scrie, a tipări slobod asupra tuturor lucrurilor”. Pe plan extern,
Nicolae Bălcescu care a ocupat primele două zile funcţia de secretar de stat, ministru de Externe
cât şi Ion VoinescuII, succesorul lui, au desfăşurat o activitate menită a sublinia noua poziţie,
deplin autonomă a ţării şi chiar aspiraţia ei spre independenţă. A luat fiinţă presa revoluţionară şi
a fost decretată înfiinţarea gărzii naţionale, pedunându-se stăruinţe pentru organizarea unităţilor
de dorobanţi şi panduri voluntari. Din cauza unor împrejurări interne şi externe, problemele
agrară şi electorală din program întârzie să se relizeze. Ţărănimea aştepta cu nerăbdare
rezolvarea situaţiei sale. Majoritatea prevederilor programului revoluţionar , chiar dacă făveau
referire şi la poporul de rând, erau în principal în favoarea păturilor de mijloc. Numeroşi boieri
liberali s-au arătat susţinători ai intereselor naţiunii mai întâi şi au militat pentru eliberarea
ţărănimii şi pentru primirea de pământ.

Dând curs, într-o formă violentă opoziţiei lor faţă de regimul revoluţionar, elementele reacţionare
în baza dreptului la liberă întrunire proclamat de noul regim, s-au adunat în sala ,,Momolo” din
Bucureşti, unde şi-au manifestat nemulţumirea faţă de intenţiile concretizării articolului 13,
privitor la eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor. Cu complicitatea câtorva ofiţeri superiori, în
frunte cu coloneii Ioan Odobescu şi Ioan Solomon, ,, proprietarii” au trecut la o acţiune
complotistă directă, arestând prin intermediul ofiţerilor sus menţionaţi şi al unor unităţi militare
derutate de aceştia, o parte dintre membrii Guvernului provizoriu, Dar intervenţia promptă a
poporului, îndemânat la aceasta de câţiva fruntaşi revoluţionari pe care complotiştii nu-i putuseră
aresta, în primul de Ion. C Brătianu şi Ana Ipătescu a dus la eliberarea Guvernului provizoriu şi
la arestarea celor doi colonei şi a maiorului Locusteanu, complicele lor.

Uneltirile interne, dar mai ales constanta ameninţare a unor intervenţii represive din afară au
determinat conducerea Revoluţiei şă dea curs ezitărilor moderaţilor din conducerea ei şi să nu
asigure un ritm eficient de rapid pentru realizarea grabnică şi în întregime a programului de la
Islaz.,, Măsurile noaste pentru proprietate , scria în acele zile Bălcescu lui Alexandru G, .
Golescu, lăsând lucrurile în stare veche sunt cam vătămătoare, căci ţăranii nu cred făgăduelile şi
zic că de ce nu li se dă acum!” . Cerând realizarea deplină şi imediată a stipulaţiilor programului,
Bălcescu îndemna la acţiuni revoluţionare ferem: ,, Nu faceţi poezie şi sentimentalism,ci dreptate
straşnică, fiţi mai revoluţionari,c-am, făcut greşeli.” Dar nu toţi revoluţionarii împărtăşeau
opiniile lui Bălcescu. Nu întâmplător, cu o zi înaintea tentativei contrarevoluţionare de la 19
iunie, 1 iulie Gheorghe Magheru a fost numit ,, căpitan general al tuturor trupelor neregulate de
dorobanţi şi panduri din România şi inspector general al tuturor gvardiilor naţionale”, iar, câteva
zile mai târziu, la 24 iunie- 6 iulie, un decret al Guvernului provizoriu dispunea trimiterea de
comisari de propagandă prin toate judeţele, mai ales în cele ,, bântuite” de reacţionari. De altfel,
peste câteva săptămâni, Alexandru Golescu(Negru) avea să preconizeze trimiterea în teritoriu a
96 de comisari, câte unul de fiecare subadministraţie care, ajutaţi şi de alţi 300-400 de
subcomisari ,,să revoluţioneze fiecare ocolul şău’’. Guvernul provizoriu al Munteniei iar se
găseşte în faţa unei situaţii deosebit de dificilă. În Moldova au pătruns armatel ruse, guvernul
ţarului dorind să evite o ,,contaminare” a acestei ţări, după ce în Ţara Românească Revoluţia
biruise. Dar, această ocupaţie, deşi întreruptă la deciziile Porţii a provocat o legitimă îngrijorare
şi la Bucureşti. Din Transilvania, nu soseau de asemenea veşti încurajatoare. Această situaţie a
îngăduit să se desfăşoare o campanie de zvonuri, care a culminat prin anunţarea intrării în ţară a
armatelor ţarului Nicolae I. Neverificând informaţia, Guvernul provizoriu a hotărât să se retragă
în noaptea de 28 spre 29 iunie 10 11 iulie, spre munţi, prin Târgovişte. Profitând de împrejuarare,
adversarii regimului revoluţionar au procedat la eliberarea coloneilor Odobescu şi Solomon
,pentru a dispune de armată. Totodată a fost constituită o Căimăcămie, formată din Teodor
Văcărescu şi Emanoil Băleanu, mari boieri opuşi noii stări de lucru. Dar o replică numeroasă a
mulţimii a zădărnicit şi această încercare de a înăbuşi Revoluţia. 40000 de oameni s-au ridicat la
luptă la îndemnbul lui I C Brătianu. Ciocnirea nu a avut însă loc deoarece soldaţii au fraternizat
cu mulţimea şi cauza reacţiunii a fost din nou pierdută. Guvernul provizoriu s-a putut reîntoarce
în capitală, iar cei doi colonei trădători au fost siliţi să se exileze. În etapa următoare, se constată
o revigorare a avtivităţilor revoluţionare. În timp ce Guvernul provizoriu, sub impulsul
elementelor mai radicale din componenţa sa se hotărâse să treacă la înfăpturea elementelor celor
mai însemnate din programul revoluţionar, la frontierele ţării se profila ameninţarea , de data
ceasta reală a unei intervenţii represive externe. Supusă presiunilor diplomaţiei ruse şi îngrijorată
de evenimentele revoluţionare ce se petreceau la hotarele imperiului, Poarta a trimis spre
Principate un corp de armată de 20000de ostaşi, comanda de Omer Paşa, precum şi un comisar
special,Suleiman Paşa, căruia i s-a trasat sarcina de a restabili ,,ordinea” în Muntenia. La 13 25
iulie, trimisul Porţii a sosit la Rusciuk, azi Ruse, iar la 19 31 iulie ,o parte din armata otomană a
trecut Dunărea, aşezându-se la Giurgiu, fapt calificat de,, poporul suveran” drept o ,,manifestaţie
ostilă faţă de ţară” . Suleiman Paşa a adresat o scrisoare boierilor din Muntenia prin care cerea
desfiinţarea Guvernulu provizoriu, preluarea puterii de către un locotenent domnesc şi abrogarea
tuturor măsurilor adoptate cu începere de la 11 23 iunie. Sosit la Bucureşti, Tinghir Efendi,
secretarul comisarului imperial, a avut prilejul să constate forţa Revoluţiei. Nevrând să aibă o
întrevedere cu membrii Guvernului, el s a dus la mitropolit, dar imediat curtea mitropoliei,, se şi
umplu de mulţime de popor, care alerga din toate uliţele poftind ca guvernul întreg să se ducă la
trimisul Excelenţei sale Suleiman Paşa” Poporul i-a creat secretarului o impresie puternică,
acesteia mai adăugându-se încă una: chiar în după amiaza zilei în care Tinghir se afla în oraş, a
avut loc o adunare populară , la chemarea conducerii Revoluţiei. Cei prezenţi au adoptat o ,,
protestaţie” adresată întregii Europe. Marile manifestatţii ale poporului bucureştean, îndrumate
în fapt de radicalii din conducerea Revoluţiei, mulţimii orăşeneşti alăturându-i-se şi ţăranii din
judeţe, l-au determinat pe Suleiman la concesii. A acceptat să recunoască o Locotenenţă
domnească,în compoziţia căreia urmau şă intre tot conducători revoluţionari. La 30 iulie 11
august 1848, Locotenenţa, alcătuită de Nicolae Golescu, Ion Heliade Rădulescu şi Cristian Tell
anunţa acceptarea ei de către reprezentantul Porţii. Sosit la Bucureşti, acesta a recunoscut
regimul revoluţionar, declarându-se în cea mai mare măsură de acord cu stipulaţiile programului
de la Islaz. A condiţionat ratificarea acestei recunoaşteri, precum şi definitivarea unora dintre
articolele programului, care i se păreau a depăşi mandatul pe care- l avea, de deplasarea unei
deputăţii la Constantinopol. Complicaţiile pricinuite de venirea armatei otomane şi a
reprezentantului ei şi intervenţia militară rusă nu a împiedicat conducerea Revoluţiei să încerce
soluţionarea a două probleme fundamentale cu care se confrunta regimul. La 9- 21 iulie a fost
convocataă Comisia proprietăţii, care urma să fie alcătuită de ,, un număr de proprietari şi
clăcaşi” Aceştia urmau să fie aleşi la 25 iulie 6 august şi să pregătească pentru Adunarea
Constituantă ,, proiectul proprietăţii” La 14 iulie un alt decret era dat pentru Convocarea ,,
Generalei Adunanţe Constituante,care urma să fie alcătuită din 250 de deputaţi. Alegătorii
trebuiau să aibă 21 de ani împliniţi, cu condiţia să nu fi avut ,, puratrea defăimată prin act
public”. Alegerile urmau să se facă prin vot. Deschiderea Constituantei era anunţată pentru 25
august 6 septemvrie 1848, Lucrările Comisiei proprietăţii au demonstrat că sistemul de relaţii
agrare existent nu mai era valabi şi se impunea neapărat o soluţionare a problemei. La 13 25
august ,, Poporul suveran” publica o ,,proclamaţie” a lui Alexandru Golescu către ,, proprietarii
de moşii reacţionari ». La 19 31 august un decret al Locotenenţei punea capăt activităţii comisiei
deoarece ,, în loc de a se pătrunde de spiritul de dreptate, de frăţie şi de pace, în loc să se
stabilească o sinceritate şi încredere , se apropie învoirile, fiecare parte propune imposibilul ,
spre a se depărat şi mai mult”. Neîndoielnic, la această hotărâre a conducerii Revoluţiei nu
contribuise doar ,, moderaţia” lui Heliade Rădulescu, ci şi presiunile externe. Nu întâmplător Ion
Ghica a încercat să potolească presiunile Porţii, arătând că ,, nici o idee socialisă nu a fost incluă
în sânul acestei comisii. »

Regimul revoluţionar din Ţara Românească începea să se îndrepte spre încheierea existenţei
sale istorice.5

Bibliografie :

Academia Română, Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologice, Istorai românilor,vol VII,

Constituirea României moderne

(1821/1878)

Stelian Neagoe, Oameni Politic

5
Academia Română, Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologice, Istorai românilor,vol VII,
Constituirea României moderne ,pp 280 290
Academia de Ştiinţe sociale şi politice a Republicii socialiste România, institutul de istorie N
iorgaIstoria parlamentului şi a vieţii parlamentare din România până la 1918