Criza bulgară sau criza rumeliota, asa cum este ea cunoscuta, face referinta la o serie e de

evenimente semnificativ, care au influentat echilibrul european de putere si a constribuit in

acelasi timp, la izbucnirea Primului Razboi Mondial. Pe scurt, aceasta criza s-a desfasurat
intre anii 1885 și 1888, tinandu-se cont si de faptul ca este o continuare a unei crizei balcanice
anteioare, asta pentru ca statele vasale s-au luptat pentru independența de sub Imperiul
Otoman, sub care se aflau de secole. Aceasta criza, isi are radacinile in respingerea de catre
turcii otomani a termenilor Conferinței de la Constantinopol, precedenta razboiului ruso-turc
dintre anii 1876-1877, ceea ce a dus la războiul, fara doar si poate, la conflictul dintre 1877–
1878, in urma caruia Roamania si-a obtinut independenta fata de turci, un conflict care s-a
incheiat intr-o prima faza cu Tratatul de la San Stefan, care prevedea o Bulgarie de o intindere
teritoriala cu cea a taratului bulgar de la inceputul evului Mediu, si care urma sa aiba o
politica externa puternic influentata de rusi, dar care a contravenit interesului celorlalte mari
puteri care au cerut revizuirea tratatului la Berlin, un an mai tarziu, datorita deci, extinderii
sferei de influente rusesti. De mentionat ca tratatul de la San Stefano, părea să contravină unor
alte tratate anterior la Reichstadt, pe 8 iulie 1876, cât și mai târziu la Budapesta, între contele
Andrassy și trimisul rus, Eugene Novikov, în urma Convenției de la Budapesta de la inceputul
anului 1877. Prin semnarea lor, s-a agreat faptul că, în eventualitatea izbucnirii unui nou
război ruso-turc, care daca se incheia cu o victorie ruseasca, sa nu se permita crearea niciunui
stat slav,care sa aiba o intindere teritoriala mare. [1] [2] [3] [4] Tratatul de la Berlin,
impartea ,,Bulgaria mare”, inchipuita de rusi, într-un principat nordic autonom și două
teritorii sudice aflate sub control otoman, adica Macedonia și Rumelia de Est autonomă.
Acesta a convenit mai ales Marii Britanii și Austro-Ungariei, fiind deci în detrimentul Rusiei,
făcând absolut inevitabila aparitia unor noi crize. [5] Drept urmare, viitorul teritoriilordin
zona balcanica, a fost perceput asemeni unei chestiuni deordin semnificativ, caare merita si
trebuie adus la masa de discutie a marilor puteri europene. Sa nu uitam ca aceste evenimente
au avut un impact semnificativ asupra relațiilor diplomatice dintre Germania și Rusia, iar pe
cale de consecinta, cele doua state si mari puteri, au încheiat o alianță duală la Zweibund, în
anul 1879, pentru a contrabalansa,deci, influența ruseasca și a perceput expansiunea
panslavică în Balcani.
2. Criza Rumelioata se declanseaza pe data de 18 septembrie 1885, atunci cand in acea
regiune, a izbucnic o revolta și care a rezultat intr-o lovitură de stat la nivel provincial,
sprijinita de bulgari, care au proclamat alipirea acesteia la Bulgaria, in orasul Plovdiv, lucru
care a contravenit Tratatului de la Berlin din 1878. De mentionat populatia provinciei era, din
punct de vedere etnic, bulgara, de unde si simpatia si dorinta de a se unii cu statul vecin,
recent intemeiat. Ulterior acestui lucru, Imperiul Austro-Ungar, își vedea influența in zona
Balcanilor amenintata, la fel si Serbia, care s-a temut, la randul ei, de faptul că acest lucru îi
va diminua poziția în Balcani si ca chiar va pierde teritorii. Mai mult chiar, conducatorul
Serbiei, Milan I, 1868-1889, s-a simtit lezat de faptul că liderii opoziției pro-ruse sârbesti,
precum Nikola Pašić, care a incercat initierea unei rebeliuni in Timokdar, dupa inggrangerea
ei, de catre sarbi, acesta a gasit adopost in Bulgaria. [ 4]. De asemenea ,după proclamarea
acestei unicarii, au izbucnit proteste importante în Grecia, doarece grecii s-au temut de teama
creării unui stat bulgar ar putea sa ameninte existenta statului elen, tocmai de aceea, locuitorii
au cerut ca guvernul să declare război Bulgariei. Pe urma, Serbia a propus Greciei inceperea o
acțiune militară comună împotriva Bulgariei, dar elenii au respins aceasta propunere. In cele
ce au urmat, ademeniat de promisiunile de a beneficia de sprijinul austro-ungar, conform si
unei aliante secrete, semnate in 1881, dar si posibilitatea de a beneficia de posibile noi
câștiguri teritoriale din Bulgaria, însa in schimbul concesiunilor din Balcanii de Vest, liderul
sarb, Milano I a declarat război Bulgariei in noiembrie 1885. [6] Strategia militara a sarbilor
se baza pe elementul atacului surpriză, deoarece, in acel timp, Bulgaria se așteptau la un atac
din partea Imperiului Otoman, asa ca și-au transferat un numar insemnat de trupe lângă
granița cu Imperiul Otoman, spre zona de sud-est. Sa nu uitam nici de faptul ca exista o
dispută minoră la frontieră, cunoscută sub numele de Disputa Bregovo. Pe scurt, Râul Timok,
care reprezenta granița dintre cele două țări, își schimba ușor cursul de- a lungul anilor. De
exemplu, cateva trupe de garda sârbesti, care se aflau lângă satul Bregov,o se trezise pe malul
bulgar al raului, iar acestia au fost expulzati.
Cneazul Alexandru I a sosit în seara zilei de 16 noiembrie pentru a găsi o poziție defensivă
bine pregătită, unde au fost mobilizate 9 batalioane, alaturi de aproximativ 2000 de voluntari
și 32 de tunuri, comandate de maiorul Guchev. Poziția defensiva mai consta in aproape 4 km
de tranșee și redute de artilerie de ambele părți ale drumului principal, pe o creastă din fața
orașului Slivnița.. [11] Cele trei divizii centrale sârbe au ajuns, de asemenea, pe 16 noiembrie
și s-au oprit pentru a-și reveni după acțiunea de întârziere cauzata in pasul Dragoman. Divizia
Morava se afla la o oarecare distanță de obiectivul său, adica de Breznik, care se afla la sud.
In dimineața de 17 noiembrie, pe o vreme cu ploaie și ceață, in jurul orei 10, Alexandru a
ordonat catre trei batalioane să avanseze spre dreapta pozitiei defensiva in care se aflau. Desi,
atacul a surprins divizia Dunării, care în cele din urmă s-a regrupat și i-a respins, principalul
atac sârbesc trebuia sa se concentreze asupra pozitiei centrale, dar acest plant a fost neacceptat
de artilerie, care avea o rază de acțiune insuficientă, iar incendiile bulgarilor i-au fortat pe
sarbi sa se retraga, suferind o pierdere inutila de 1.200 de victime. In ziua urmatoare, sârbii au
atacat flancul stâng, mai slab aparat, al linie de aparare bulgare. Chiar la timp, două batalioane
ale Regimentului Preslav au sosit pentru a consolida poziția, asta pentru ca turcii nu
intervenisera in sud-est, iar pe 19 noiembrie, sârbii au concentrat două divizii pentru un atac
asupra stâng defensive bulgare lângă Karnul, in provincia Sofia, în încercarea de a se alătura
diviziei Morava. Cu toate acestea, trei batalioane bulgaresti conduse de căpitanul Popov din
Sofia oprise divizia Morava în Dealurile Visker. Batalia decisiva s-a dat la Slivnița, unde
sarbii au suferit o grea infrangere, desi divizia Timok-ul de nord a continuat asediul Vidin
până la 29 noiembrie. [12]După bătăliile defensive castigate la Slivnița și Vidin, unde
apărarea acestuia a fost organizată de Atanas Uzunov, Bulgaria a început ocontra-ofensiv,
prin care a ocupat orașul Pirot, dar a mai aministrat cateva infrangeri sarbilor, si chiar au
amenintat capitala Belgrad. Doar Imperiul Austro-Ungar a fost cel a intervenit, de partea
sarbilor, amenințând că se va alătura războiului, dacă trupele bulgare nu se vor retrage.
Nu s-au făcut schimbări teritoriale în nici una dintre țări, dar unificarea bulgară a fost
recunoscută de Marile Puteri. Cu toate acestea, relația de încredere și prietenie dintre Serbia și
Bulgaria, construită în timpul îndelungatei lor lupte comune împotriva stăpânirii otomane, a
suferit daune iremediabile. caracteristici balistice excelente). Cu toate acestea, artileria era
prost echipată. Numărul total al forțelor armate sârbe așteptate să ia parte la operațiunea
militară a fost de aproximativ 60.000. Regele Milano I și-a împărțit forța în două armate,
armatele Nishava și Timok. Prima și-a asumat obiectivul principal, adică depășirea apărărilor
bulgare de-a lungul frontierei de vest, cucerirea Sofiei și avansarea către înălțimile Ihtiman.
Acolo ar fi trebuit ca armata să întâlnească și să zdrobească forțele bulgare care veneau din
sud-est. Principalele avantaje ale Serbiei, pe plam teoretic, erau armele de calibru mai bune,
comandanții și soldații cu o instruire adecvata, care câștigaseră o mare experiență din ultimele
două războaie împotriva Imperiului Otoman. [7] Cu toate acestea, problemele interne din
Serbia, la care se adauga si atitudinea pro-război a regelui Milan, au anulat majoritatea acestor
avantaje teoretice. Un alt motiv pentru care sarbii au esuatPentru a revendica toată gloria
victoriei pe care a considerat-o iminentă, regele Milan nu i-a chemat la arme pe cei mai
comandanți cunoscuti, care aveau si experienta dobandite in urma implicatii in conflictele
anterioare, cum ar fi Jovan Belimarković, Dura Horvatović sau Milojko Lešjanin, ci a preluat
el însuși poziția de comandant al armatei și a dat majoritatea comenzilor ofițerilor aleși în
primul rând pentru loialitatea lor și nu pentru meritele obtinute pe camoul de batalie, cum ar fi
Petar Topalović din divizia Morava, care comandase anterior trupele care suprimă-se
rebeliunea din Timok, dar care era slab organizată din punct de vedere militar. Mai mult chiar,
subestimând forța militară a vecinilor bulgari, temându-se si de revoltele care au condus la
rebeliuni, precum cea din Timock, ordonand, de asemenea, mobilizarea de indata a recrutilor,
insa care aceau vârsta mai mică de 30 de ani, ceea ce însemna doar aproximativ jumătate din
capacitatea de lupta din acel moment, privand armata sârbă veterancare aveau si experienta.
Puștile moderne, deși erau printre cele mai bune din Europa la acea vreme, au fost introduse
cu doar doi ani înainte de izbucnirea războiului și, ca atare, mulți dintre soldați nu erau bine
pregătiți pentru utilizarea lor, risipind multa munitie in vremea desfasurarii luptelo, punandu-
se prea mult accent pe armele de foc, ignorandu-se oarecum, posibilitatea luptelor corp la
corp, care au adus pierderi grele sarbilor condusi de Neškov Vis la apărarea orasului Pirot. [8]
Pe de alta parte, Bulgaria a fost nevoită să facă faț unei duble amenințări, adica celei sârbesti,
ca urmare a pretentiilor teritoriale ale Serbiei si refuzul de recunoaste unirea Bulgariei cu
Rumelia, la care se adauga si faptul ca dupa ce Imperiul Rus și-a retras ofițerii militari, care
până în acel moment comandaseră toate unitățile armatei bulgare,cei bulgari rămași aveau
ranguri inferioare si nu aveau experiența în comanda unităților mai mari decât plutoanele,
motiv pentru care acest conflict a fost denumit si „Războiul căpitanilor,, iar in al doilea rand,
concentrarea masiva de trupe la granita cu Imperiul Otoman, ceea ce facea ca in caz de
necesitatea, miscarea trupelor dintr-o parte in alta sa dureze 5 sau chiar 6 zile. [9] Bineinteles,
ca un avantaj al bulgarilor a fost puternicul lor spirit lor patriotic puternic și moralul ridicat,
precum și ideea că ei luptă pentru o cauză justă. La fel nu s-ar putea spune despre sârbi,
deoarece regele îi indusese în eroare prin manifestul său către armată, spunându-le soldaților
că erau trimiși să-i ajute pe bulgari în războiul lor împotriva Turciei, iar soldații sârbi au fost
inițial surprinși să constate că luptă cu bulgari[este nevoie de o citare] . Probabil că aceasta
minciuna a fost singurul mijloc prin care regele Milan a reusit sa mobilizeze mobiliza și sa
comande trupele tinere si fără a experiment necesara, aparand si situatii de neascultare și
neliniște. Mai mult, în timp ce armele bulgare erau inferioare sârbilor, artileria sa era mult
superioară, având tunuri moderne din oțel, marca Krupp.
Au existat două puncte de vedere asupra strategiei bulgare, adica prima, susținută de cneazul
Alexandru I, a dorit sa dea o batalie decisiva in zona înălțimilor Ihtiman, numai că, într-o
astfel de situatie, capitala Sofia trebuia predată fără luptă, care ar fi determinat Serbia să
oprească războiul și să solicite arbitrajul Marilor Puteri. Din acest motiv, planul strategic care
a fost selectat în cele din urmă de comandantii bulgari, prevedea oprirea inaintarii sarbesti în
zona Slivnița, iar căpitanul Olimpi Panov a avut un rol important luarea aceastei decizii
finale. [10]
A urmat incheiere tratatului de la Tophane, între Principatul Bulgariei și Imperiul Otoman
semnat la 5 aprilie1886 în timpul unei conferințe, care avut loc la Constantinopol. [1] [2],
fiind semnat de catre marele vizir otoman Mehmed Kamil Pasha și ministrul bulgar de externe
Iliya Tsanov, precum și ambasadorii marilor puteri, recunoscandu-l pe Alexandru de
Battenberg ca guvernator general al provinciei Rumelia, fiind deci recoscuta unirea de drept
dintre acest teritoriu si statul bulgar Drept despagubire, Imperiul Otoman a primit teritoriul, pe
care Bulgaria le-a recastigat dupa Primul Razboi Balcanic.
Ulterior, a avut loc o lovitură de stat împotriva lui Alexandru I în anul 1886, in seara dintre 8
si 9 august, fiind obligat sa isi semneze decretul de abdicare, apoi a fost arest si inlocuit
temporar cu un guvern provizoriu, condus de catre Kliment din Tarnovo. Totusi, lovitura de
stat nu a fost sprijinita de numerosi ofițeri și politicieni bulgari, inclusiv șeful Adunării
Naționale, Stefan Stambolov. Ba mai mult, dupa acest eveniment relatiile ruso-bulgare s-au
rupt, iar in acel moment s-a ajuns la o criză europeană. In cele ce au urmat, Gustav Kálnoky,
ministrul austro-ungar, a denunțat acțiunea rusă, în timp ce Bismarck le spune austriecilor că
Germania nu o va ajuta dacă va izbucni războiul. Între timp, în Franța, generalul Boulanger
încearcă să pună mâna pe guvern și să înființeze o dictatură militară ostilă Germaniei. Și asta
îl îngrijorează pe Bismarck. Acțiunile Rusiei în Balcani sunt împiedicate într-o oarecare
măsură de o campanie publică zgomotoasă în Rusia împotriva Alianței Trei Împărați. Există,
de asemenea, o simpatie considerabilă în Rusia pentru Franța. Deci, în 1887 există o frică larg
răspândită în Europa că un război este pe cale să izbucnească.

Acesta este un test sever al abilității lui Bismarck ca diplomat. Dar el este la înălțimea
sarcinii. A urmat o contra-lovitură de stat, condusă de Sava Mutkurovsi
care a avut loc la Plovdiv, iar membrii loviturii de stat inițiale au fost repede arestati. La 17
august 1886, Alexandru I de Battenberg a revenit în Bulgaria, dar domnia sa a durat doar
până la 26 august 1886, când a renunțat din proprie initiativa, în încercarea de a linisti relațiile
cu Rusia, dar acestea au continuat sa se raceasca si mai mult. Pe urma, Alexandru I, a fost
inlocuit cu prințul Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha, care a condus pana in1918, si ar mai
trebui mentionat ca acesta era nepot al imparatului austriac si ofiter in armata imperiului
Austro-Ungar. Ca urmare a acestor evenimente, relațiile diplomatica dintre acesta si
ImperiulRus, s-au deteriorat tot mai mult.

4. Evenimentele din Balcani au dus la dizolvarea fragilei aliante dintre Germania, Austro-
Ungaria și Imperiul Rus, cunoscută si ca Liga celor trei împărați, in 1887, care intial activa-se
intre 1873–1878, si care fusese refacuta la 18 iunie 1881. Aceasta alianta prevedea ajutor
reciproc în cazul unui atac asupra unuia dintre membrii ei și neutralitate în eventualitatea în
care unul dintre state, ar fi implicat într-un conflict în afara acestui sistem de alianta. Se
asemenea, se mai prevedea, consultarea cu privire la orice operațiuni militare care ar fi urmat
sa aiba loc in zona balcanica, lucru care a oferit Germaniei neutralitatea Imperiului Rus, în
eventualitatea izbucnirii unui nou război cu Franța, iar Imperiului Rus, neutralitatea
Germaniei și a Austriei, în cazul de război cu Marea Britanie sau cu Imperiul Otoman.
Protocolul a fost secret și a fost reînnoit în 1884. Se spunea, printre altele ca: [6]
- (4. Cele trei puteri nu se vor opune eventualei unificări a Bulgariei și a Rumeliei de Est în
limitele stabilite de Tratatul de la Berlin, în cazul în care această eventualitate are loc prin
forța circumstanțelor)
Conlc,Când s-a produs în cele din urmă, situația a fost mai dificila, Alexandru de Battenberg
fusese ales în 1879, drept prinț al Bulgariei la cererea țarului rus, unchiul său, Alexandru al II-
lea, iar acesta dintai, s-a trezit obligat să susțină mișcarea naționalistă pentru reunificare, în
ciuda sfaturilor miniștrilor și consilierilor ruși, dar cu sprijinul aparent al prim-ministrului
britanic, Gladstone, un adversar al poziției Rusiei. Prin urmare, Rusis și-a retras apoi miniștrii
și consilierii din Bulgaria. O altă situatie extrem de complicata a aparut atunci cand regelui
Milano al Serbiei, un aliat al Austriei si un adversar al Rusiei în Balcani, a cerut compensații
teritoriale de la statul vecin, cerere neonorata, declarandu-i razboi, suferind mai multe
ingrangeri, trezindu-se chiar cu trupele bulgare la portile Belgrad ului, înainte ca Austrio-
Ungaria să intervină, conform unui tratat de alianta secret, care semnat anterior. Ulterior,
Tratatulde la București din martie 1886, a avut rolul de a restabili în mod esențial statu quo-ul
in regiune.. [7]
Această unificare a provocat consternare în rândul marilor puteri europene, deoarece a
modificat echilibrul de putere în Balcanii, riscandu-se interventia otomanilor pentru a
restabili ordinea, dar si cea ruseasca pentru a sprijini pe bulgari, insa datorita tensiunii dintre
tarul Alexandru al III-lea și Alexandru I al Bulgariei, de origine germana, i-a determinat pe
ruși să nu il sprijine, retrăgându-și ulterior trupele trimise din Bulgaria, susținând intrunirea
unei conferințe la Constantinopol. În timp ce celelalte mari puteri în general au susținut
poziția neașteptată de brusca a Rusiei, pe de alta parte, Grecia și Serbia nu au fost de aceeasi
parere..In 1873, alianta celor trei imparati,
5. Marile Puteri și Poarta Otomana au acceptat în cele din urmă Unirea pronciei cu Bulgaria,
prin Acordul de la Tophane din 1886. Rusia, însă, nu a fost mulțumită, iar astfel, țarul
Alexandru al III-lea, a refuzat să-l recunoască pe Prințul Alexandru ca conducător al noului
Bulgariei. Ulterior, a avut loc o lovitură de stat susținută de Rusia, implicând un grup de
ofițeri pro-ruși, la forțat pe prințul Alexandru să abdice la 9 august 1886, fiind exilat în Rusia,
dar reuseste totusi sa reorganizeze o contra-lovitură de stat, revenind pe tronul bulgar, Rusia a
întreruptand astfel relațiile diplomatice cu Bulgaria. 1890,germania nu mai fost de acord sa
reinoasca tr

6. Marile Puteri care se confruntau cu o frică constantă legate de izbucnirea unui război între
acestea au continuat cu o serie de acorduri și alianțe complicate, dintre care multe erau
secrete, ca elemente de descurajare a acțiunilor riscante, în mare măsură la cererea expresa a
lui Bismarck. Acestea au inclus Triple Alianță care a înlocuit Dual Alliance în 1882 prin
includerea Italiei, mai fiind semnate două acorduri mediteraneene (Mittelmeerentente) în 1887
și Tratatul de reinnoire in (1887). În cele din urmă, publicarea termenilor tratatului din 1879 a
convins Rusia că acțiunile ulterioare nu sunt în interesul său și s-a retras din implicarea în
Bulgaria, iar teama de război intre puteri a disparut. Strategia lui Bismarck, deși arcană, a avut
în mare măsură succes, contribuind semnifcativ in acest sens, in perioada in care a detinut
urusia urma sa stationeze inca doi ani de zile,pentru a incerca o forma de protectorat,nu doae
in zona bulgariei. prezenta la sud dedunare, cao presiune pentru respectarea
rtrstatului,oamenintare o constanitnopol, dandandusi seama de pericoilul rusesc.. La berlin
prezodayde oto von bismarkl,functia de cancelar între 1871–1890), dar ideile sale nu au
oferitsolutii pe termenlung. Ro nu a fost invitata,