Diplomatia Europeana si Cauza Romana (1856-1859)

Leonid Boicu
1. Congresul european hotaraste „consultarea
dorintelor” romanilor
Congresul de Pace de la Paris (30 martie 1856) – tratat semnat cu o pana
smulsa aripii unui vultur din „Jardin des Plantes”
Walewski (min. de externe al Frantei) a doua zi oferea un mare banchet si
sustinea ca pacea „va fi durabila”. Aceasta durabilitate avea sa tina 3 ani
Studiul consecintelor razboiului Crimeii a invederat decisiva lor inriurire
asupra evolutiei politice a continentului nostru intr-o perioada istorica in care
burghezia desavarsea preluarea puterii, iar procesul de constituire a statelor
nationale se apropia de punctul culminant al curbei. In acele imprejurari, razboiul a
pecetluit decesul „Sfintei Aliante”, a impus preponderenta incontestabila anglo-
franceza si in S-E continentului, facand din Napoleon III arbitrul Europei. Rusia e
suferit o eclipsare vremelnica; ea a pierdut rolul de jandarm international si pe cel de
arbitru partinitor in Germania, fortele conservatoare si reactionare simtind din plin
caderea sprijinului tarist; ea a incetat sa mai fie timp de 22 ani o putere riverana
dunareana, si, in sfarsit, a fost constransa sa renunte la protectorarul asupra
Principatelor Romane. Rusia a iesit din razboi cu o iluzie in minus si cu un
resentiment in plus.
Razboiul i-a oferit Vienei posibilitatea de a se sustrage de sub tutela Rusiei, dar
i-a rupt vechile aliante fara sa-i dea altele noi, i-a alienat pozitia in Germania in
favoarea Prusiei, anuntand inceputul alunecarii Austriei spre catastrofa. Imperiul
otoman a fost prins cu totul in plasa patronajului politico-economic nedisimulat al
Angliei si Frantei; desi aflat in tabara invingatorilor, el a iesit din razboi slabit ca dupa
o infrangere si a amenintat in insasi existenta sa de lupta crecanda pentru
emancipare a nationalitatilor.
Pacea a fost insa o deziluzie pentru popoarele aflate sub dominatie straina si
angajate pe calea constructiei national-statale.
Profitand de modificarea raportului de forte pe continent si de tendintele
previzibile ale „arbitrului Europei”, Sardinia si mai apoi Prusa au avansat catre
atingerea obiectivelor nationale.
O situatie particulara li s-a creat Principatelor Romane, scoase de sub
protectoratul tarist si puse sub garantia europeana. Mai presus de toate insa, li s-a
confirmat organizarea statala nationala.
J.B. Duroselle, de pilda, nota ca Romania, o natiune europeana „practic
independenta […], lua nastere din congresul de la Paris”, in timp ce A.J.P. Taylor
afirma ca tratatul de la Paris a dus, in cele din urma, la independenta Romaniei.
Asa-numita „problema” sau „chestiune” romana se reducea, in ultima instanta,
la indeplinirea unuia din telurile principale ale luptei pentru emancipare: constituirea
statului national european. Aceasta revendicare a coborat din domeniul constiintei
politice in cel al practicii politice, a avansat treptat pe agenda diplomatiei europene

~1~
pentru a dobandi la conferinta de la Viena din martie 1855 o recunoastere
internationala formala si oficiala.
Totusi, un stat lipsit de independenta, tutelat din afara (si inca de ce forte!)
este o pasare fara aripi: se zbate, dar nu se poate inalta. Aripile insa cresteau organic
si zborul a fost calculat si dirijat.
Intemeindu-se pe experienta deceniilor de lupta, indeosebi pe cea a anilor
1848-1849, N. Balceascu a prevazut infaptuirea de catre romani a doua revolutii: cea
dintai urma sa le aduca statul national unitar, cea de a doua – independenta.
Intaietatea luptei pentru crearea statului national unitar presupunea constructia unei
parghii politice menita sa decida sa guverneze transformarea radicala a structurii
economice si socio-politice romanesti, ea avand si marele avantaj al unei optiuni
sociale unanime.
Unul dintre adversarii Unirii, Michal Czajkowski marturisea: „Unirea este un
cuvant, un sentiment politic, care este la ordinea zilei atat in Valahia cat si in
Moldova”
Aceasta cauza avea un suport teoretic elaborat – o ideologie nationala, mai
mult, o doctrina nationala – a „daco-românismului”, faurita nu spontan ci in cursul
secolelor, intemeiata fiind pe originea comuna a romanilor, pe unitatea etnica, de
limba, de teritoriu, de credinta si de obiceiuri, pe comuniunea de viata economica, de
spiritualitate si aspiratii etc. Practica a invederat insa ca atingerea telului suprem nu
era posibila decat pasind pe trepte intermediare. Prima dintre ele era cea a unirii
Moldovei cu Tara Romaneasca.
E. Quinet: „Va fi o Romanie sau nu va fi dreptate in Europa” ; Michelet si
numerosi publicisti si-au ridicat glasul in sprijinul romanilor dezbatand, aparand si
promovand cauza unirii Principatelor cu o fervoare fara precedent.
Cat de eparte mergea hotararea de lupta a romanilor spunea Ion Balaceanu:
„unirea Principatelor este o dorinta unanima si va fi dificil ca sa se renunte la ea fara
varsare de sange”
Unirea romanilor intr-un singur stat, un vis de secole, dominand activitatea
patriotilor indeosebi dupa 1848, nu putea sa ramana in afara preocuparilor
diplomatiei europene. Impusa de romani pe plan european, luata in discutie si
oficializata la conferinta de la Viena (martie 1855), Unirea n-a incetat sa stea in
atentia opiniei publice si a cercurilor politice nici dupa incheierea acelei conferinte,
pentru ca la congresul de Pace de la Paris (februarie-martie 1856) sa devina una
dintre problemele cheie ale diplomatiei continentale.
Petersburgul s-a folosit in primul rand de „chestiunea ro” pentru a dizloca
sistemul de aliante din timpul razboiului Crimeii si a se apropia de Franta
Daca problema Principatelor s-ar fi redus la intelesul stricto senso al
formularii de la punctul 1 al preliminariilor de pace, desfasurarile politice n-ar fi atins
amplitudinea cunoscuta. Numai ca romanii izbutisera sa faca din solutionarea
„chestiunii romane” in sens national-romanesc o problema europeana. Congresul de
pace n-o putea ocoli. Trebuia sa se pronunte, fiecare dintre marile Puteri urmarind
sa-si acorde sau nu interesele cu revendicarile romanilor sau, mai degraba, sa si le
supuna.

~2~
 In momentul deschiderii c.d.p de la Paris (feb 1856), Principatele Ro se aflau
sub ocupatie austriaca, iar Cabinetul din Viena se arata mai preocupat decat celelalte
Puteri in legatura cu soarta politica a sud-estului european in general, a Principatelor
Ro in particular.
Reorganizarea Principatelor a fost luata in discutie la 28 februarie 1856. Este
totusi util sa remantin clauzele tratatului de la Paris privitoare la Principatele Ro
(art.22-27): mentinerea suzeranitatii otomane, garantia marilor Puteri, excluderea
oricarei protectii exclusive, a oricarui drept particular de ingerinta, administratie
independenta si nationala, armata nationala, libertarea cultelor, a legislatiei, a
comertului, a navigatiei, revizuirea Statutului in vigoare (Regulamentul Organic), in
care scop o comisie speciala europeana se va intruni la Bucuresti, va strange
informatii si va propune bazele viitoarei lor organizari; doua Adunari ad-hoc vor
exprima dorintele tarii, care vor fi luate in considerare de comisie si vor fi infatisate
unei conferinte a marilor Puteri la Paris, conferinta menita sa dea hotararea
definitiva ce va fi comunicata Principatelor printr-un hatiserif.
Congresul si tratatul de pace au promovat o idee de insemnatate capitala, care
era si o inovatie in raporturile internationale: principiul nationalitatilor si consultarea
vointei poporului.
In sedinta din 8 martie a congresului Walewski a ridicat in mod oficial
chestiunea Unirii infatisand solutionarea ei pozitiva ca o necesitate care trebuia
admisa si proclamata de congres. Propunerea a fost acceptata de Clarendon (GB) si
de Orlov (RU). A fost respinsa de Aali Pasa care sustinea ca populatia n-ar dori-o.
Buol a refuzat discutia. Walewski a insistat din nou asupra faptului ca romanii doreau
Unirea, o dorinta ce isi avea radacinile in comunitatea de origine, limba, credinta etc.
Imparatului Frantei ii convenea de minune procedeul consultarii dorintelor
romanilor. Ptr Puterile adversare ale Unirii, una din problemele esentiale consta in
fructificarea posibilitatilor de a evita acea consultare romaneasca.
Buol conducea contraofensiva antiunionista prompt si energic, desi era
stapanit de incertitudini care l-au facut sa ia in considerare si alternativa unui esec.
Buol subliniase in congres ca Turcia, ca suzerana, era, pretindea el, singura in drept
sa decida daca Unirea putea sau nu deveni obiect al dezbaterii in congres.
Satisfactia Puterilor antiunioniste nu putea fi insa decat incompleta, de vreme
ce congresul a decis ca Adunarile ad-hoc sa dea glas dorintelor tarii. Cand Walewski a
propus congresului Unirea, Buol a obiectat ca „populatiile nu au fost consultate; ei
bine – sa le consultam” a replicat Clarendon
Tratatul din 30 martie 1856 a promulgat principiul nationalitatilor. „Fara
aceasta glorie – nota Emile Ollivier – opera sa efemera ar fi lasat in istorie mai putine
urme decat pasul pescarului pe nisip”. Andrei Otetea conchidea ca „unirea
Principatelor a fost singurul rezultat definitiv al razboiului Crimeii si marea problema
a diplomatiei europene de la 1856 la 1859; Tratatul din 30 martie 1856 doar a inlesnit
„chestiunea romana”.
D-na de Stael: „In Principate independenta este veche; protectorul, adica
arbitrariul si opresiunea sunt moderne”. De regula, aceasta literatura ca si
propaganda orala pivotau in jurul a doua puncte de sprijin: caracterul unitar al

~3~
originii si evolutiei poporului roman si interesele superioare ale Europei in edificarea
unui stat-bariera.
Oamenii politici recomanda in asemenea stari de spirit, de regula, prudenta.
Thouvenel sustinea ca cel mai bun lucru de facut in „chestiunea romana” ar fi fost sa
se ramana la ameliorarea statu-quo-lui in asteptarea viitorului.
In august 1856, Thouvenel avertiza ca chestiunea Orientului se putea
redeschide in sase luni datorita Principatelor
Preocupat sa estompeze asperitatile, sa evite esecuri grave si sa inlesneasca o
solutie convenabila Parisului, Thouvenel a trimis in septembrie 1856 guvernului sau
un memoriu secret de 60-70 pagini relativ la Principate. Daca se va mentine statu
quo in Principate influenta Rusiei va creste; cea mai buna solutie este Unirea, numai
ca „ea este contrara integritatii Imperiului otoman si nu va putea fi legitimata decat in
cazul in care Puterile occidentale vor reusi, cum s-a propus, de a smulge Rusiei
provincia Akhaltrikh, care trebuie sa fie oferita Turciei drept compensatie”; solutia nu
va fi insa admisa, asa ca singura iesire din impas ramane unirea Principatelor sub un
principe indigen neereditar.
Nodul „chestiunii romane” pentru FRA nu era la Viena, ci la Londra, cum o
invedereaza cele mai concludente probe ca si insasi evolutia raporturilor anglo-
franceze.
Imparatul Frantei nu era insa omul unei singure alternative. Napoleon III nu
credea in trainicia pacii. Dupa semnarea tratatului de pace, despartindu-se de un
Cavour nemultumit, imparatul i-ar fi spus „ linistiti-va, am certitudinea ca pacea
actuala nu va dura mult timp”.
Unul din pilonii sistemului urma sa-l formeze statul national roman. In
memorandumul trimis in 29 martie 1855 de Napoleon III la Londra se spune foarte
clar: stat roman ca „bariera Europei occidentale contra gigantului de la N”; Marea
Neagra a fost inchisa rusilor; acum trebuie inchisa si Dunarea; calea pentru atingerea
acestui din urma scop este unirea Principatelor, care formeaza o singura natiune, o
unire care sa duca la constituirea unui stat sub suzeranitatea Portii si protejat de
dreptul public european.
Walewski a dat citire unei scrisori in care se afirma in termeni foarte categorici
ca nici o pace nu va fi solida sau durabila daca nu va prevedea unirea si independenta
Principatelor; Cu sau fara consimtamantul Portii, Imparatul nu va renunta la ideea sa
in aceasta privinta decat daca Divanurile ad-hoc se vor pronunta intr-un sens contrar.
Chiar in pofida regresiunilor si compromisurilor descurajante pentru
unionistii de pretutindeni, atitudinea Frantei s-a bucurat de cea mai mare simpatie in
Principate. Intr-adevar, pozitia Rusiei fata de „chestiunea romana” in timpul si dupa
congresul de pace din martie 1856 a fost cauza unui sir intreg de nedumeriri,
suspiciuni si surprize.
Propunerea adoptata de consultare a vointei poporului roman cu privire la
reorganizarea Principatelor a avut printre initiatori si sustinatori hotarati tocmai pe
reprezentantii Petersburgului, ceea ce a inclinat simtitor balanta in favoarea cauzei
romane, ultimul cuvant revenind romanilor.

~4~
 In momentul in care tarul a vazut in Unire o sansa de divizare a Frantei de
Austria si Turcia, a trecut de partea ei. Unirea Principatelor i-a oferit Rusiei „cea mai
frumoasa ocazie” de a se apropia de Franta si de a rupe sistemul aliantelor stabilit cu
prilejul redeschiderii crizei orientale in 1853  Atitudinea Petersburgului a fost in
mare parte dictata de apropierea ruso-franceza. Dar, la acest motiv important se
cuvin atasate si foarte serioase considerente decurgand din structura socio-politica a
imperiului si din interesele sale speciale in S-E Europei. Tot ceea ce vrea Rusia este
odios Angliei –„ Rusia arata deci Angliei Unirea cum toreadorul arata panza rosie
taurului”. Dar ura cea mai inversunata la Curtea din Petersburg era indreptata contra
Austriei. Francezii s-au straduit si au izbutiti sa impuna hotarari favorabile
Petersburgului; In fine, obiectul principal al preocuparilor diplomatiri tariste nu era
atat soarta Principatelor, cat soarta influentei sale aici si in S-E continentului.
„Drumul spre Unire va fi presarat cu spini”.
In ciuda incercarilor austriece si turcesti de a castiga Petersburgul de partea lor,
Rusia a ramas, in cele din urma, favorabila romanilor, ceea ce a avut, cum au dovedit-
o faptele, o insemnatate majora de netagaduit in aprigile si complicatele confruntari
politice internationale legate de implinirea telurilor nationale romane.
Sardinia a fost cel de al treilea stat garant favorabil cauzei romane, care,
impreuna cu Prusia, a folosit-o ca o ocazie in plus pentru a juca un rol activ si de
suprafata in politica orientala si dupa incheierea razboiului Crimeii, rol care a fost
exploatat in chip natural potrivit propriilor interese continentale si, in speta,
national-unificatoare. „Cele doua chestii ale Italiei si Principatelor se ating mai mult
decat se crede” – sta scris in „L’independance Belge” din 5 noiembrie 1856.
Relatia a avut si un revers politic socant: consta in intentia de sacrificare a
cauzei nationale romane in profitul unitatii italiene, ceea ce explica de ce sentimentul
frustrarii si susceptibilitatea romanilor nu s-au stins repede, cum avea sa o probeze si
Al. I. Cuza. Ipoteza acelui sacrificiu a fost lansata de Cesare Balbo in 1844.
Berlinul a mers pe firul prounionist mai departe decat s-a banuit. Prusia,
sustinand Unirea, nu contravenea principiului nationalitatilor cultivat la Berlin in
limite conservatoare, castiga bunavointa lui Napoleon III si adancea contradictiile cu
Austria, grabind apropierea „eventualitatilor viitoare”
Pozitia Angliei fata de „chestiunea romana” dupa Congresul de pace de la Paris
a fost una din cele mai pronuntate cauze ale complicarii si inaspririi desfasurarilor
politice la Dunarea de jos. Nu se poate spune insa ca a lipsit cu totul din viziunea
opiniei publice si a unor cercuri politice engleza inclinarea de a judeca „chestiunea
romana” intr-o perspectiva national-romaneasca de interesc european chiar dupa
stabilirea oficiala a atitudinii antiunioniste a Londrei. La 8 august 1856, un
memorandum al cabinetului englez pecetluia pozitia sa antiunionista. Pentru politica
engleza ramanea, asadar, dominanta dogma integritatii Imperiului otoman care
excludea in conceptia Londrei ideea formarii unui stat roman unitar.
Un rol important l-a jucat Stratford Redcliffe care intr-un moment de rascruce,
a impins negocierile de la 1853 spre razboi si tot el a convins Londra sa se opuna
dorintelor romanilor.

~5~
 La 10/22 ianuarie 1857, cu prilejul unui bal la ambasada engleza de pe malurile
Bosforului, Stratford Redcliffe a facut unele marturisiri lui Basily pe care acesta le-a
comunicat lui Gorceakov in felul urmator: „daca el insusi (Redcliffe) ar fi moldovean
sau valah ar cere Unirea; dar avans in vedere interesele generale ale Europei si ale
Turciei in particular, el trebuie sa voteze contra.”
Fireste, atitudinea antiunionista a Angliei nu se explica doar prin convingerile,
inraurirea si manevrele lui Stratford Redcliffe si ale agentilor diplomatici in
Principate. Pozitia cabinetului britanic s-a intemeiat in primul rand pe considerente
ce tineau de resortul relatiilor internationale in desfasurarea si optica engleza.
Austria pentru a nu fi depasita de Franta in „afacerile” romana si italiana, ea
vazand in crearea unui stat unitar roman si un factor de micsorare a preponderentei
sale in aceasta parte a lumii.
Asadar, conduita oficiala engleza isi are izvorul in interesele economico-
politice globale ale Angliei, care au dictat si vederile carmuitorilor ei in chestiunea
romana: crearea statului national unitar romani ar fi fost un atentat la integritatea si
tendintele de reanimare a fortei otomane, ar fi inlesnit o preponderenta franceza sau
rusa, favorizand avansul tarului si nu ingreunandu-l; noul stat ar fi rupt stabilitatea in
aceasta parte a continentului daunand si amenintand interesele vitale engleze si chiar
europene.
In actiunea diplomatiei europene fata de cauza romana, Austria a jucat, alaturi
de Franta, dar in sens si spirit contrare.
Austria a fost cel mai indarjit si consecvent adversar al crearii statului national
unitar roman.
Important este ca, in imprejurari date, austriecii au fost nevoiti sa ia in
considerare posibilitatea izbandirii unirii Principatelor peste capul lor, de unde si
tentativele daca nu de a evita, cel putin de a diminua „raul” prin confectionarea unui
canal de influenta stabila austriaca in Principate.
Un an mai tarziu, seful diplomatiei austriece afirma ca „daca Europa s-ar fi
concertat la congres si ar fi stabilit la Bucuresti un print european, noi l-am fi zvarlit
in mare cu mainile noastre”. Explicatia acestei opoziii deznajduite consta in aceea ca
unirea Mildovei cu Muntenia se profila ca o primejdie virtuala la adresa viitorului
Imperiului habsburgic in marile sale articulatii de stat conversator si multinational.
Aceasta era o combinatie „care ar ameninta Austria in maduva oaselor sale”.
Dupa mici si pline temeri sovaieli ale catorva demnitari, Poarta a adoptat la congresul
de pace de la Paris o pozitie antiunionista.
In acele momente nelinistitoare, turcii au alunecat, ce-i drept, cu precautiile de
rigoare, pe panta unor combinatii aproape incredibile, daca n-ar fi certificate de cei
implicati, si anume: o intelegere cu Rusia.
Prin bunele sale oficii, turcii au propus rusilor sa se ralieze vederilor lor in
privinta Principatelor in schimbul „unui perfect acord intre noi (rusii) si turc in
favoarea bisericii ortodoxe si a coreligionarilor nostri”.
Mai presus de toate se situa teama Portii cu formarea statului national roman
insemna inceputul sfarsitului Imperiului Otoman in Europa.

~6~
 Marile rasturnari politice din secolele XVIII si XIX, reolutiile europene au fost
conduse de minti luminate, dar au fost infaptuite de nestiuitorii de carte. Revenind la
Principatele Romane, istoricul are la indemana un mare volum de probe al
reprezentantilor Puterilor garante impresionati de unanimitatea dorintei de Unire, de
vointa si intelepciunea deputatilor tarani analfabeti din Adunarile ad-hoc, de satele
asteptand in camp, in toiul noptii, pe membrii Comisiei europene pentru a manifesta
in favoarea Unirii, de multimea „oamenilor de jos” care il revendica pe Al. I. Cuza la
Bucuresti ca domnitor etc.
Se poate spune fara putinta de tagada ca diplomatia europeana, in speta
Puterilor antiunioniste, au fost confruntate in Principate cu doi factori determinanti
in triumful cauzei romane: vointa unanima de unire a poporului roman si hotararea
implacabila, abilitatea si valoarea corifeilor luptei pentru emancipare nationala. Un
Mihail Kogalniceanu, un Al.I. Cuza si nu numai ei, s-au situat la inaltimea
imprejurarilor, relevand insusiri care-i asaza intre marii oameni politici ai epocii.
2. Marile Puteri si Exprimarea Dorintelor
Romanilor
Inainte de a se trece la consultarea dorintelor romanilor in legatura cu viitorul
lor politic, se cereau indeplinite cateva conditii preliminare ca reglementarea situatiei
institutiei domniei sau caimacamiei, evacuarea trupelor de ocupatie austriece etc.
Prima problema romaneasca, care a preocupat marile Puteri dupa semnarea
tratatului de la Paris, a fost cea a domnitorilor, carora le expria septenatul fixat prin
conventia de la Balta Liman (1849). Cum poporul roman nu era consultat, iar
congresul de la Paris a luat ciudata hotarare de a lasa in seama Portii chestiunea
succesiunii, confruntarea s-a mutat in focarul intrigilor de la Constantinopol. La
Poarta, cei mai activi s-au dovedit a fi austriecii si englezii. Austriecii au inclinat intial
spre prelungirea domniilor existente pana la definitivarea noului statut al
Principatelor. In cele din urma, Puterile antiunioniste au izbutiti sa impuna o solutie
cu urmari nenorocite: numirea de Poarta a cate unui caimacam la Bucuresti si Iasi.
Prin mituiti la Poarta si cu sprijinul Austriei, Th. Balș a urcat in caimacamia
Moldovei. Prin instalarea lui, turcii si austriecii si-au asigurat o unealta fidela, lipsita
de cele mai elementare scrupule. Se poate spune ca Moldova a fost condusa de
austrieci prin intermediul acestuia si al acolitilor sai, al catorva nulitati de felul lui
Alecu Sturdza. Insa, Bals va muri ulterior.
Stratford Redcliffe este cel care l-a impus la caimacamia Tarii Romanesti pe Al.
Ghica impotriva vointei multora; ambasadorul englez s-a bizuit pe faptul ca Ghica era
ostil influentei ruse. Numirea celor doi caimacami n-a dat nastere la complicatii de
amploarea sau acuitatea unor diferende interstatale, dar ea a fost un nou pas pe calea
departajarii intereselor si pozitiilor marilor Puteri interesate. Oricum, ca urmare a
jocului de culise al Puterilor garante, romanii s-au trezit administrati de reprezentanti
care nu-i reprezentau si pe care miscarea nationala nu-i recunostea.
Atunci cand vointa romanilor a devenit indubitabila si pentru Europa, Puterile
antiunioniste s-au agatat pur si simplu de mentinerea trupelor austriece in
Principate, tocmai pentru a impiedica libera expresie a acelei vointe.

~7~
 Nu trecuse nici o saptamana de la semnarea tratatului cand Walewski scria ca
imparatul tinea „extrem de mult” la unirea Principatelor cu sau fara consimtamantul
Portii, dar ca ocupatia austriaca era un obstacol absolut in calea liberei expresii a
dorintelor romanilor si ca, in consecinta, Adunarile ad-hoc vor fi convocate dupa
evacuare.
Problema evacuarii trupelor austriece din Principate a facut obiectul unor
adevarate campanii de presa pe continent si a fost dezbatuta in parlamente. Toate
puterile actionau pro sau contra acestei evacuari. Gorceakov s-a adresat si el in
vederea asigurarii liberei exprimari a vointei romanilor era neaparat necesara
evacuarea Principatelor si a cerut sa se inteleaga si sa se actioneze in aceasta privinta.
La conferinta din noiembrie 1856 Buol avea sa afirme raspicat ca atata timp cat
nu se va incheia delimitarea granitei, Austria nu va evacua Principatele si nici flota
engleza nu va parasi Marea Neagra.
Austria era cea mai apriga sustinatoare a propriei sale ocupatii. Era o atitudine
pe care nimeni nu se obosea sa o mai ascunda la Viena. Interesant ca printre motivele
refuzului austriac de evacuare se afla si acela ca „ocupatia militara a Principatelor era
o buna masura de precautie pentru securitatea Transilvaniei si Bucovinei”.
Conferinta de la Paria a reprezentantilor puterilor semnatare ale tratatului de
pace a hotarat la 6 ianuarie 1857 ca Austria sa-si retraga trupele din Principate pana
la 30 martie acelasi an, ceea ce s-a si intamplat. Aceasta conferinta a dat castig de
cauza Angliei si Austriei, Bolgradul revenind Moldovei in schimbul catorva mici
localitati date Rusiei.
Tratatul de la Paris a trecut Delta Dunarii sub stapanirea Moldovei (=dadea o
mai mare tarie unirii), dar a omis sa se refere si la Insula Serpilor. Turcia s-a opus
trecerii acesteia din urma la Moldova, invocand pretinse drepturi istorice proprii.
Se scria la 9 februarie in 1957 in „Le Siecle” ca tratatul de pace de la Paris a
facut un lucru bun dand Delta Dunarii Moldovei, rapind Rusiei si Turciei puncte
imediate de contact; din nefericire „cei slabi au rareori dreptate”, incat conferinta a
revenit asupra primelor hotarari, atribuit Delta Dunarii Turciei.
Una dintre cele mai importante probleme ale epocii a fost asa numita
„chestiune a Dunarii” care nu a implicat numai statele riverane ci si MP.
Austriecii aveau de aparat propriul lor monopol de nagivatie pe Dunare,
monopol exercitat de Societatea Dunareana de Navigatie; Actul final al Congresului
de la Viena (1815) privitor la libertatea de navigatie pe fluviile ce strabat teritoriul ami
multor tari n-a fost aplicat Dunarii; Anglia, Franta si apoi Rusia urmareau instituirea
libertatii de navigatie pe Dunare sub controlul MP europene; Austria se straduia sa-si
mentina situatia sa privilegiata, care-i ingaduia sa-si conserve si sa-si dezvolte
hegemonia pe Dunare; Regimul navigatiei pe Dunare a fost stabilit prin articolele XV-
XX ale tratatului din 30 martie 1856 de la Paris.
Pe de alta parte, ideea inlaturarii Rusiei de la Dunare, idee care apartinea
Austriei, a triumfat, Rusia incetand vreme de peste 20 ani sa mai fie riverana marelui
fluviu.
In bazinul dunarean se dezlantuise o apriga concurenta si in privinta navigatiei
ea a angrenat si Principatele Romane. Anglia si Franta au actionat de comun acord in

~8~
timpul desfasurarii congresului de pace de la Paris pentru a impune Austriei
renuntarea la privilegiile sale.
Fireste, Puterile apusene maritime nu s-au declarat de acord cu reglementarile
austriece tocmai pentru ca le erau lezate interesele si au redeschis confruntarea.
In a doua jumatate a anului 1856 si in 1857 izbucnesc mai multe focare
generatoare de grave neintelegeri si dispute internationale. Facand bilantul politic al
anului 1857, Hubner constata ca „delimitarea granitei basarabene, asa zisa chestiune
a Bolgradului, afacerea Neufchatel, organizarea Principatelor Dunarene si
reglementarea navigatiei pe Dunare, umplu acest an si ocupa diplomatia MP”.
Articolele XXII-XXV ale tratatului de la Paris prevedeau ca nu romanii erau
aceia care urmau sa hotarasca propria lor soarta politica, ci Puterile semnatare ale
tratatului. Romanii nu aveau decat sa faca cunoscute dorintele lor prin intermediul
Adunarilor ad-hoc.
Istoria Adunarilor ad-hoc a pus la grea incercare sperantele si rabdarea
romanilor. S-a spus, pe buna dreptate, ca de la 30 martie 1856 la intrunirea
Adunarilor ad-hoc au trecut 18 luni si ca „acest timp s-ar putea numi zilele de ispira
prin care trebuia sa treaca poporul roman”.
Puterile prounioniste, sigure pe rezultatele unor alegeri corecte, au fost
preocupate sa elimine posibilitatile unor escamotari ale puritatii actului electoral.
Poarta continua sa uzeze de toate mijloacele spre a impiedica inevitabilul si
aceasta cu atat mai mult, cu cat hotararea de Unire a romanilor se infatisa de
neclintit. Mizand pe sprijinul Puterilor antiunioniste si pe efectul pretinsei
irevocabilitari a decizie sale, Poarta a sustinut consemnarea formala a excluderii
principiului Unirii din firmanul de convocare a Adunarilor ad-hoc. In legatura cu
elaborarea firmanului si cu pregatirea alegerilor pentru Adunari, reprezenantii
cabinetului din Viena s-au dovedit cei mai productivi in expediente menite sa
impiedice libera exprimare a vointei Principatelor.
Austriecii au emis sugestia, preluata de Poarta atasarii la firman a unei note de
interdictie a dezbaterii Unirii in Adunari. Cum si aceasta manevra a esuat, Buol a
incropit o schita de aranjament ce se voia un compromis, din care insa era eliminat
esentialul, adica Unirea. El propunea separatia Principatelor, dar cu o „asimilare in
ceea ce priveste administratia si legislatia”, vamile si un sistem de aparare comun etc.
Era o formula destinata sa crute Europa de a avea fata zgariata.
Concomitent, se purta un adevarat razboi al presei (ex: „Le Moniteur”).
In Politica Frantei fata de Principate domina, consecvent inca, principiul general al
Unirii, dar gravitatea si dimensiunile confruntarilor incepusera sa strecoare indoieli
in privinta oportunitatii unei conduite liniare. Walewski a respins hotarat pretentia
Portii de a-si rezerva dreptul de a decide asupra Unirii, iar Thouvenel a dejucat
manevrele tintind la excluderea Unirii din dezbaterile Adunarilor ad-hoc. Totusi,
anumite restrictii rau deja acceptate si recomandate de francezi din motive de
oportunitate politica de natura sa ocoleasca complicatii nedorite. Din aceleasi motive,
francezii au cerut insistent romanilor sa renunte la ideea printului strain.
Romanii au patruns repede sensul demersurilor, incat cuvantul de ordine al
unionistilor devenise „unire cu orice pret chiar sub un principe indigen”.

~9~
 Pentru dispunerea si greutatea fortelor, o mare importanta a avut alaturarea,
in continuare, a Rusiei la demersurile Frantei; „ Oamenii politici rusi isi spargeau
capul sa gaseasca o astfel de solutie a problemei Principatelor, incat sa nu provoace
dezacorduri cu Franta, sa dea o riposta Angliei, Austriei si Turciei si, in acelasi timp,
sa asigure intarirea propriei influente in teritoriile romanesti”. Rusia a sprijinit
Franta ca un partener cu initiativa, uzand de motivatii si cultivand teluri proprii.
Prusia a urmat Franta in chestiunea dreptului Adunarilor ad-hoc de a dezbate
Unirea nu atat pentru ca a primit ajutor diplomatic francez in afacerea Neufchatel-
ului cat si pentru ca asa ii dictau propriile interese.
Firmanul pentru convocarea Adunarilor ad-hoc a fost sanctionat de sultan la
14/26 ianuarie 1857, intr-o forma care se deosebea de proiectul initial, prin
reprezentarea in Adunare a clacasilor si intr-un numar sporit a orasenilor, ca si prin
aceea ca vicepresedintele si secretarii urmau sa fie alesi, nu numiti. Basily observase
ca „el a fost redactat apriori, departe de tara, fara consultarea tarii si in circumstante
care nu permiteau nici macar culegerea de informatii oficiale asupra elementelor tarii
carora el li se aplica”.
In acele desfasurari a intervenit insa si o alta veriga: Comisia europeana pentru
Principate. In instructiunile congresului de pace de la Paris, aceasta era definita drept
„comisia speciala chemata sa stranga elemente si sa prepare bazele viitoarei
organizari a Principatelor Dunarene”; ea trebuia sa observe, sa constate, sa judece
realitatile din Principate si sa alcatuiasca un raport care sa constituie unul din
principalele temeiuri sau puncte de plecare pentru deciziile conferintei de la Paris.
Comisia europeana a trecut la indeplinirea misiunii sale in Principate dupa ce
a fost dejucata de o intentie insidioasa austriaca, si anume aceea a eliminarii Sardiniei
sub motivul ca nu avea interese la Dunarea de jos  Se incerca o scadere a
potentialului taberei prounioniste.
La 16 martie 1857 a sosit la Bucuresti primul membru al Comisiei, Benzi
(Sardinia), urmat de Bulwer (Anglia), Talleyrand-Perigord (Franta) si, ultimul, dupa
doua saptamani, Basily (Rusia).
Sosirea comisarului otoman Sayfet-Efendi a fost insotita de incidente
semnificative pentru atmosfera momentului istoric.
Populatia a primit comisarii in functie de atitudinea Cabinetelor pe care le
reprezentau fata de Unire. De altfel, conduita populatiei, osciland intre exaltare si
aversiune, invedera o perfecta orientare in cunoasterea politicii Puterilor fata de
cauza romana. Din chiar momentul contactului cu poporul roman, membrii Comisiei
europene au avut suficiente probe pentru a constata pulsul ridicat al framantarilor
intretinute de un amestesc de entuziasm, decizie, speranta, dar si neliniste.
Sosirea comisarilor a dezlegat limbile si punga Visteriei. A fost oferita o suma
munificenta, cate 62 de ducati pe zi pentru fiecare comisar. Ce-i drept, unii comisari
au fost mai indulgenti, Bulwer si Basily si-au platit mesele si Talleyrand a renuntat la
argintarie. Oricum, romanii au facut publica speranta ca „stomacul nu va influenta
inima si ca acesti domni vor face proba de impartialitate”. Din pacate, Comisia
europeana, nu numai ca-si reducea activitatea la discutii, culegeri de informatii dar
membrii ei s-au angajat inainte chiar de a trece in stanga Dunarii in prelungirea si

~ 10 ~
disiminarea controverselor dintre Cabinetele pe care le reprezentau. In tara, se duce o
lupta de influenta intre comisarii europeni incat lumea este descurajata si se intreaba
daca nu era mai bine pentru noi fara garantia colectiva a Europei.
Atunci cand Talleyrand-Perigord i-a infatisat toate piesele compromitatoare ca
dovezi peremptorii ale falsificarilor lui Vogoride, Bulwer a marturisit ca ii era rusine
sa joace rolul de protector al unui guvern care a recurs la falsuri; o adversitate insa
ad-personam ce implica un conflict de functii si atributii, nu de conceptie politica,
comisarul englez a fost inconjurat sau era in contact cu emisari compatrioti
dusmanosi Unirii: Lord Stanley. Basily il asigura pe Gorceakov ca relatiile sale cu
reprezentantul Frantei „sunt foarte satisfacatoare”.
Existau, asadar, fictiuni intre membrii Comisiei reprezentand Puterile
prounioniste si conflicte intre cele doua tabere care evoluau spre ruptura. In Comisia
Europeana in aprilie 1857 domneste discordia; ceea ce unii gasesc alb, altii gasesc
negru. Intre Bulwer (GB) si Basily (RU) s-au schimbat cuvinte grele si pumni in masa;
Stratford Redcliffe era cosmarul lui Bulwer. Aceasta atmosfera inveninata, mina, intr-
adevar, autoritatea Comisiei si bineinteles succesul misiunii sale.
Fireste, ineficacitatea de care era lovita Comisia europeana avea drept cauza
fundamentala contradictiile principiale ale Puterilor fata de solutionarea „chestiunii
romane”. La aceasta se adauga insa imperfectiunile statului si regulamentului ei de
functionare si nu mai putin incalcarea lor. Pe de alta parte, interventiile si deciziile
comisarilor deveneau operante numai daca purtau girul unanimitatii.
Sprijiniti si chiar dirijati de emisarii turci si austrieci, sustinuti de rezerva
incurajatoare a celor englezi, Vogoride si acolitii sai au instaurat in Moldova o
adevarata teroare. Miscarea unionista nu putea fi insa inabusita pentru ca ea exprima
vointa intregului popor. Pe de alta parte, conducatorii ei, n-au incetat lupta
contraofensiva, demascarea uneltirilor si falsificarilor.
Dupa cum se stie, sub apasarea protestelor romanilor si a repetatelor
interventii ale Puterilor prounioniste, Poarta a fost nevoita sa amane cu 15 zile
alegerile din Moldova in scopul revizuirii listelor electorale. Comisia europeana si-a
intrerupt lucrarile in iulie 1857, dupa ce a tras concluzia ca dezacordul intre comisari
impiedica si o intelegere intre Cabinete. Comisia si-a reluat lucrarile in septembrie
pentru a intocmi si apoi accepta, la 20 martie/1 aprilie 1858, cunoscutul ei raport.
Inca din noiembrie 1857, ambasada rusa de la Paris comunica Petersburgului
ca raportul Comisiei europene va fi un fel de proces verbal in care fiecare comisar va
transcrie opiniile sale particulare, acestea vor fi puse in dezbaterea congresului, care
va crea divergente intre tarile pro si antiunioniste; cum problema nu va putea fi
reglata prin vot, se va ajunge la o tranzactie, si anume: statele antiunioniste sa
accepte primele doua dorinte ale romanilor (autonomia si Unirea), iar cele
prounioniste sa renunte la printul strain; in privinta punctului trei, ambasada rusa de
la Paris avansa alternativa punctului trei, ambasada rusa de la Paris avansa
alternativa printului indigen pe timp de 7 ani, cu sansa domniei pe viata daca facea
proba aptitudinilor cuvenite dupa septenat.

~ 11 ~
 Momentul culminant si tema principala a confruntarilor l-au constituit
falsificarea alegerilor din Moldova. Desfasurarile au degenerat intr-un conflict
deschis, anume- ruperea relatiilor diplomatice intre Puterile prounioniste si Poarta.
„Adversarii nostri” si-au concentrat toate mijloacele de actiune in Moldova,
abandonandu-se noua Valahia, incat daca Unirea va fi votata la Bucuresti, ea avea sa
fie respinsa la Iasi; in felul acesta nu vor fi nici invingatori, nici invinsi, dar succesul
va fi al Vienei.
Istoriografia a demonstrat ca luand sub supraveghere cea mai atenta si
necrutatoare supraveghere si dirijare falsificarea alegerilor pentru Adunarea ad-hoc
din Moldova, austriecii au sugerat si dictat un lung sir de masuri antiunioniste, de la
persecutii, schimbarea functionarilor, inclusiv a ministrilor, pana la falsa intocmire a
listelor electorale si, culmea cinismului, decorarea lui Vogoride.
Corespondenta dezvaluita a lui Vogoride a implicat intreaga grupare de state
antiunioniste, cu deosebire pe turci. Acestia din urma au secondat cu multa ravna pe
austrieci si au aplicat nu putine initiative proprii. Corespondenta mentionata indica
pana la ce punct a mers Poarta in actiunile ei antiunioniste.
Toate incercarile Portii si ale Austriei de a deschide calea unei interventii
armate in Principate au capotat. Pe de alta parte, incriminate erau nu numai
solidaritea Portii cu actele lui Vogoride ci insusi guvernul otoman, ca partas la
dirijarea intregului cortegiu de abuzuri si falsificari.
Asadar, intreaga documentatie istorica si corespondenta deconspirata a lui
Vogoride, invedereaza ca evenimentele au evoluat catre incropirea unui complot
international antiunionist, in care au fost implicate Poarta si guvernele antiunioniste
prin ambasadorii de la Constantinopol.
Avem in vedere o oarecare pudoare a guvernului englez, grijuliu sa salveze
aparentele si sa nu adanceasca dincolo de ceea ce-i dictau interesele deteriorarea
raporturilor cu Franta. Stratford Redcliffe zadarnicea revizuirea listelor electorale in
Moldova printr-o operatie de culise, care a redus amanarea alegerilor de la 15 la 8
zile.
Gruparea statelor prounioniste continua sa aiba in frunte Franta, care a jucat
primul rol in lupta pentru impiedicarea si apoi anularea falsificarii alegerilor pentru
Adunarile ad-hoc.
Actiunile perseverente si lipsite de scrupule ale P. antiunioniste au avut in vara
anului 1857 un efect contrar celui asteptat. Ele au indirjit statele prounioniste,
indeosebi Franta, care si-a vazut angajate a fond interesele si prestigiul. Eforturile
reprezentantilor Frantei de a dejuca uneltirile antiunioniste au la baza ratiuni de
inalta politica.
Cereri pentru destituirea lui Costin Catargiu, care se declarase gata sa-si taie
mustata daca va intra un singur unionist in Adunarea ad-hoc, a lui Nicolae
Cantacuzino si chiar a lui Vogoride, impiedicarea incercarilor de inlocuire a
Mitropolitului Moldovei, culegerea tuturor probelor materiale care atestau
falsificarea alegerilor pentru Adunarea ah-hoc etc. acopera cea mai mare parte a
activitatii emisarilor francezi.

~ 12 ~
 Ideea renuntarii la printul strain isi facuse loc in cercurile politice prounioniste
inca din vara anului 1856 si era menita sa inlesneasca acceptarea de catre Puterile
antiunioniste a Unirii propriu-zise. Acea renuntare nu avea prea mare importanta
pentru romani si, indeosebi, nu afecta Unirea.
Principalul secundant al Frantei in stavilirea falsificarii alegerilor pentru
Adunarea ad-hoc in Moldova si apoi in anularea lor a fost Rusia; alternativa care
corespundea intereselor Rusiei ramanea cea a respectarii clauzelor tratatului de la
Paris, care contravenea gruparii anglo-turco-austriece, largind, in continuare, vidul
dintre aliatii invingatori in razboiul Crimeii.
Se confirma inca o data concluzia la care a ajuns T.W. Rilker, potrivit careia
eludarea amanarii alegerilor pentru Adunarea ad-hoc din Moldova a fost opera lui
Stratford Redcliffe peste capul guvernului sau care, evident, nu avea interesul in acel
moment sa-si umileasca aliatul intr-un mod de-a dreptul provocator.
Reamintim: La 25 iunie 1857, reprezentantii FRA,PRU, RU si Sardiniei au
adresat Portii o nota prin care dezvaluiau cele ce se intamplau in Moldova si avertizau
ca nu era de demnitatea Comisiei europene sa intre in legatura cu o Adunare ad-hoc
ce nu va fi expresia veritabila a dorintelor tarii. In Iulie, comisarii prounionisti au
protestat contra falsificarilor si au decis suspendarea lucrarilor Comisiei europene,
iar la Constantinopol ambasadorii celor 4 Puteri au amenintat cu ruperea raporturilor
diplomatice.
Decizia avea insa sa apartina romanilor, pentru ca numai perseverenta si
impresionanta lor manifestare politica in acele momente cruciale au oferit Puterilor
prounioniste argumente imbatabile in sprijinul neabandonarii luptei.
Constructia proptita din afara, ar fi putut rezista catva timp daca victimele ei
nu i-ar aplicat lovitura de gratie. Iar aceasta lovitura de gratie poarta numele
„abtinerea romanilor de la asa-zisele alegeri”.
Este locul sa precizam ca ideea abtinerii de la alegeri – o manevra bumerang –
apartine romanilor. Unionistii vor protesta si se vor retrage sub motivul ca nu era
posibila in acele conditii exprimarea libera a vointei poporului.
Asadar, abtinerea de la alegeri a fost indelung pregatita de romani, care au
cerut si avizul reprezentantilor Puterilor prounioniste tocmai pentru a le angaja intr-
un act politic cu doua taisuri, cum este orisice abtinere electorala; Afland ce s-a
petrecut in Moldova si, indeosebi, amanunte despre totala lipsa de consideratie fata
de tratat si Franta, Napoleon III a revenit la Paris si a dezlantuit o furtuna. Reactia
atat de energica a Puterilor prounioniste se explica si prin deplina lor solidaritate in
acele imprejurari. In ciuda protestelor ce curgeau din toate partile, regizorii
conspiratiei antiunioniste, refuzau anularea falselor alegeri. In acele conditii, Franta,
Prusia, Rusia si Sardinia au anunat la 5 august 1857 ruperea relatiilor diplomatice cu
Poarta.
Falsificarea alegerilor pentru Adunarea ad-hoc din Moldova si ruperea
relatiilor diplomatice cu Poarta de catre Puterile prounioniste si-au prelungit
consecintele si in randurile statelor secundare, conturandu-le mai clar pozitiile in
favoarea Unirii (Grecia, Spania, S.U.A.) a neutralitatii, dar o neutralitate binevoitoare
(Suedia, Olanda, Danemarca, Belgia), a separatiei (Neapole).

~ 13 ~
 In savirsirea acestui grav pas al ruperii raporturilor diplomatice, Franta a fost
urmata de Prusia, Rusia si Sardinia.
Ziarul „L’Independence Belgie” scria ca relatiile diplomatice cu Poarta au fost
rupte si ca s-a format o coalitie in optima forma; „punctul important, amenintator si
mare prin consecicente al acestei coalitii a patru Puteri este confraternitatea intre
Franta si Rusia”; Rusia iese astfel din izolare; chestiunea Principatelor, adica a
alegerilor, este un conflict local privind interesele Principatelor sau un conflict
european general care se prepara?; urmareste Franta o schimbare a aliantelor?  la
aceste intrebari, ca si la altele, se astepta raspunsul conferintei anglo-franceze de la
Osborne, iar raspunsul nu putea fi decat un compromis.
3. O Solutie Hibrida
Zvonuri relative la o intalnire anglo-franceza la nivelul suprem circulau la
Paris si la Londra inca din primavara anului 1857, cand viitorul aliantei se infatisa in
culori tot mai sumbre, iar dorinta concilierii era frecvent afisata public. Tendinta spre
un aranjament anglo-francez in „chestiunea romana” era veche, Thouvenel insusi
recomandandu-l ca un pas prealabit actiunilor practice prounioniste si de aliniere la
aceasta pozitie a altor Puteri. Ideea unei tranzactii, a unui compromis facea progrese
rapide in cercurile diplomatice franceze.
In acel moment, ambasadorul Frantei de la Constantinopol era convins, si pe
buna dreptate, ca unirea administrativa si teritoriala fara print strain va fi acceptata
de turci daca Franta va fi sprijinita de englezi. Or, in aceasta privinta nu se aratau
semne incurajatoare de la Londra.
Analiza amanuntita a opiniilor oamenilor politici francezi in perioada
premergatoare Osborne-ului invedereaza ca Parisul era pregatit pentru concesii, dar
concesii de natura sa salveze Unirea realizabila fie si pe cap mai intortochiate si
tergiversante. Englezii sperau insa la o tranzactie care sa inmormanteze Unirea.
Intalnirea de la Osborne (6-10 august 1857), la care imparatul si regina au fost
insotiti de principalii lor sfetnici, a facut obiectul celor mai variate si contradictorii
supozitii si interpretari tocmai pentru ca ea nu s-a incheiat cu un acord comun, cu un
aranjament parafat. Fiecare din parti si-a elaborat pro domo cate un protocol si,
fiecare din parti n-a pastrat secretul convenit, divulgandu-l intr-o maniera
convenabila in scopul suprimarii aprehensiunilor partenerilor din propria tabara.
La Viena, transmiteau corespondentii de presa. Lumea de amuza, se plimba,
se ocupa de toatele, de cai, de teatru, de balet, de placeri, dar guvernul este foarte
alarmat de atitudinea Frantei in chestiunea Principatelor, neintelegand ce interes
avea Napoleon III sa inceapa dezmembrarea Turciei pentru a carei integritate a
purtat un razboi.
Intr-adevar, Walweski a cerut lui Clarendon si Palmerston anularea alegerilor
din Moldova, incheierea lucrarilor Comisiei europene si evitatea unui dezacord prin
concesii reciproce. Problema care se pune este cea a limitelor concesiilor;
Deocamdata, Franta intelegea sa grabeasca punerea in aplicare a deciziei de anulare a
alegerilor din Moldova.
Presa europeana excela prin speculatii in jurul celor petrecute la Osborne.
„L’independence Belge” lansase la 11 octombrie stirea ca fiul printului Murat era

~ 14 ~
destinat tronului Principatelor, trei zile mai tarziu adaugand si precizarea ca acea
candidatura ar fi fost avansata si de Napoleon III la Osborne, tarul Alexandru II
renuntand la aceea a adjutantului sau casatorit cu o Cantacuzino; Se intelege de la
sine ca anularea alegerilor falsificate din Moldova a provocat o mare bucurie in
Principatele Romane, dar nu putini erau cei care au fost stapaniti de gandul
descurajany ca pretul acelui act justitiar ar fi putut sa fie un sacrificiu romanesc  cel
al Unirii.
T.W. Riker, a fost de parere ca, la Osborne, francezii au parasit unirea
definitiva in schimbul unirii administrative. Riker a ajuns la concluzia ca francezii
foloseau o tactica, ei neschimbandu-si in fond atitudinea, ca desi fiecare din tabere a
sustinut ca sacrificase forma de dragul de a obtine esentialul, Napoleon III a dat
romanilor prilejul asteptat ca sa arate care Putere castigase forma si care esentialul.
Intr-un studiu special consacrat Osborne-ulu, Andrei Otetea a ajuns la
incheieri asemanatoare celor trase de Riker: ambele parti erau grijulii sa salveze
alianta lor, de aceea n-au intrat in amanunte privitoare la organizarea Principatelor;
Napoleon III a obtinut anularea alegerilor pentru Adunarea ad-hoc din Moldova,
platind-o cu renuntarea la printul strain si cu promisiunea de a se intelege cu Anglia
in privinta organizarii Principatelor inintea conferintei de la Paris; englezii au
procedat la o interpretare abuziva a intelegerii; Stratford a vazut in acel acord ruina
politicii sale, de unde si ruptura cu Clarendom, care a trebuit sa paraseasca postul.
Intre urmarile Osborne-ului sunt de mentionat reluarea raporturilor
diplomatice ale celor 4 Puteri cu Poarta si, cateva luni mai tarziu, rechemarea din
functie a celui de „al doilea sultan”, adica Redcliffe, rechemare pe care in iulie 1857
Thouvenel o socotea drept „conditie sine qua non” a mentinerii aliantei franco-
engleze.
In foarte stransa legatura cu Osborne-ul se afla un alt eveniment care a starnit
senzatie, si anume intalnirea din septembrie 1857 la Stuttgart intre Napoleon III si
Alexandru II. Principalul obiect al discutiei a fost chestiunea Principatelor; Aici s-a
hotarat deci sa se actioneze in Orientul Apropiat si, cu deosebire, in Principate in
intelegere reciproca. Stuttgartul ramanea invaluit in acelasi mister ca si Osborne-ul.
Dupa Stuttgart a urmat intrevederea de la Weimar intre Alexandru II si
Francisc Iosif, un scurt dialog menit sa serveasca mai degraba unor habitudini
protocolare. Gorceakov a calificat intalnirea ca lipsita de orice importanta.
Cercurile politice erau acum in asteptarea replicii de la Iasi si Bucuresti, care,
pana la urma, s-a dovedit decisiva. Este vorba despre de alegerile pentru Adunarea
ad-hoc din Tara Romaneasca si de cele reinnoite din Moldova; Complotistii incercau
un puternic sentiment al descurajarii.
Godel Lannoy a fost indemnat sa puna la cale o mica lovitura de palat. Basily
afirma in doua depese ca Godel „a impins indrazneala pana la a complota cu
ministrul destituit pentru ca rasturna pe caimacam printr-o lovitura de stat. Proiectul
a esuat prin opozitia sefului militiei, Mavrocordat.
Fapt este ca imprejurariloe au evoluat in asa fel, incat legalitatea alegerilor
pentru Adunarile ad-hoc devenise un bun practic castigat. Puterile antiunioniste

~ 15 ~
accedasera la ideea respectarii liberei expresii a vointei romanilor, socotind ca Unirea
oricum nu se va face, ea fiind inmormantata la Osborne.
Daca Adunarile ad-hoc – nota John Russel – ar arata o puternica dorinta de
Unire, ar fi drept sau posibil ca Puterile sa sfatuiasca Poarta sa consimta la aceasta
dorinta, oricat de mult ar regreta el, Russel, sa vada Turcia „intre regatul Greciei, de o
parte, si regatul Moldo-Valahiei de cealalta.”
Partida nationala triumfa – ii scria Talleyrand lui Walewski in septembrie
1857. Intr-adevar, alegerile pentru Adunarile ad-hoc au demonstrat intr-o maniera
impresionanta ca poporului roman dorea sa vietuiasca intr-un stat national unitar si
ca nu exista alternativa pentru Unire. Nelinistea era provocata de reactia fortelor
antiunioniste si conservatoare externe fata de covarsitoarea victorie a unionistilor in
alegerile pentru Adunarile ad-hoc.
In aceeasi luna, ziarele puneau in circulatie vesti cutremuratoare 
antiunionistii erau preocupati sa taie elanul unionist dupa victoria la alegerile pentru
Adunarile ad-hoc.
Conducatorii miscarii nationale romane au tras concluziile ce se impuneau de
la sine in urma studierii atitudinii reprezentantilor Puterilor fata de Adunarile ad-
hoc. De aici si explicatia faptului ca hotararea cu care au fost avansate si aparate
revendicarile nationale era insosita de atentuarea si limitarea dezbaterilor in
chestiunile explozive si tendinta de a situa in plan secund rolul „oamenilor de la
1848”; In ciuda unanimei orientari unioniste a Adunarilor ad-hoc, marile Puteri
continuau vechea lor politica, cele antiunioniste afectand o conduita ca si cum nimic
nu s-ar fi ptut intampla intre timp.
Compozitia in intregime prounionista a Adunarilor ad-hoc nu putea fi insa
total ignorata de Puterile antiunioniste. Urmand calea deja deschisa a concesiilor
reciproce, acestea din urma s-au vazut nevoite sa renunte la ideea separatiei pur si
simplu, mentinand separatia politica a Principatelor si accedand la inconsistenta
alternativa a unirii administrative reduce la o asimilare legislativa.
Lucrurile evoluau „in spiritul Osborne-ului”, incat ministrul de externe al
Portii afla cu satisfactie ca Franta a aderat la propunerea cabinetului din Viena
privind sustragerea de la Comisia europeana a aprecierii dorintelor Adunarilor ad-
hoc relative la Unire sub un print strain care s-a raliat si Rusia in speranta ca „Austria
va ajunge sa-si regaseasca, inainte de intrunirea congresului, calmul necesar pentru
discutarea chestiunilor ce raman sa fie rezolvate.”
Judecand Adunarea ad-hoc de la Bucuresti dupa doua saptamani de lucru,
Talleyrand ii califica activitarea ca „realmente remarcabila”, ambele Adunari fiind
„organele veridice si demne de increderea sentimentelor intime ale unui intreg
popor.”; Unanimitatea si hotararea cu care a fost exprimata dorinta de Unire a
romanilor prin Adunarile ad-hoc au starnit un impresionant ecou. La 6 noiembrie
1858, intr-un ziar din Marseille, „Messager du Midi”: Adunarile ad-hoc au votat
Unirea, „vocea poporului a fost mai puternica decat cea a cupiditatii si a ambitiei. Cu
toate intrigile dorinta nationala s-a manifestat […] Vom avea fericirea sa contemplam
unul din cele mai frumoase spectacole care exista sub soare: acela al drepturilor unui
popor recunoscute si aparate de Europa intreaga.”

~ 16 ~
 La 4 mai 1858, Gladstone a readus in Camera comunelor chestiunea
Principatelor. Intemeindu-se pe dorinta romanilor de Unire exprimata prin
Adunarile ad-hoc, el a cerut ca deputatii englezi sa voteze o adresa in favoarea Unirii,
vot care s-a soldat insa cu un rezultat negativ: 292 voturi contra motiunii si 114 pro.
Gladstone a afirmat ca daca nu se va face Unirea, Principatele vor deveni „o sursa
nesecata de neliniste pentru politica europeana”, in vreme ce prin Unire ele vor
constitui si o bariera intre Rusia si Turcia.
Evident, votul Adunarilor ad-hoc n-a ramas fara ecou pozitiv in parlamentul
englez, adica intr-o tara de care depindea in cea mai mare masura inclinarea balantei
catre tabara unionista. Din pacate, politica oficiala engleza in „chestiunea romana” nu
se abatea de la vechile ei canoane. Pentru Londra totul se reducea la asa-zisa
integritate a Imperiului otoman si blocarea Rusia, tel caruia ii subordonau
Principatele sortite sa devina o bariera in calea ce ducea la Constantinopol, dar numai
ca „provincii ale sultanului.”
Fireste, emanciparea Principatelor era un proces ireversibil, dar ideile premise
ale demnitarilor englezi erau false si daunatoare nu numai pentru romani, ci si pentru
pacea Europei pe care o invocau atat de staruitor partizanii incremenirii starii de
lucruri in sud-estul continentului
Concomitent, continua razboiul presei in jurul „chestiunii romane”: Thiers.
La 28 octombrie 1857, Thouvenel i-a scris lui Walewski ca Emin Bey s-a
prezentat la el din partea sultanului spre a-i comunica ca l-a numit pe Resid Pasa
mare vizir si ca ar fi dezolat daca s-ar da numirii o seminificatie politica oarecare;
dupa ce Resid Pasa s-a vazut necontestat in functie, a operat o „volte-face” tipic
constantinopolitana: la 30 decembrie 1857 i-a scris fiului sau, ambasador la Paris, sa-
i comunice lui Walewski ca nu a acceptat tranzactia, adica Unirea in schimbul
renuntarii Frantei la print strain si cu drept de ereditate.
Nu stim daca Thouvenel a negociat cu Resid Pasa in secret acea intelegere cu
privire la Unire si nici daca Walewski a luat in serios pretinsele concesii ale marelui
vizir. Important este insa ca, dupa parerea noastra, nodul problemei se afla in
tranzactiile franco-engleze, nu in cele franco-turce. Or, pe acest teren, Franta pornise
pe calea regresiei; Evident regresia nu mergea pana la o abandonare totala a Unirii;
ea avea mai degraba infatisarea unui subred colas de salvare aruncat Unirii.
Walewski i-a adus la cunostinta confidential lui Kiselev planul sau privitor la
Principate: doi domnitori, doua administratii etc.  combinatia propusa de el se va
apropia pe cat posibil de Unire, aceasta insa nu va fi Unirea, dar francezii vor face
totul sa uneasca in masura posibilului cele doua provincii ca un „preludiu al unei
uniri complete si absolute, realizabila mai tarziu”.
Discursul lui Napoleon III la deschiderea sesiunii corpurilor legiuitoare era
lipsit si el de fermitate si convingere in privinta Principatelor, reflectand reculada
franceza.
Resid Pasa moare la 7 ianuarie 1858. Asociind moartea pasalei la plecarea lui
Stratford Redcliffe, ambasadorul Frantei de la Constantinopol vedea in disparitia
celor doua personalitati care divizasera Franta si Anglia motive de noi sperante.
Urmarii lui Resid Pasa, Aali si Fuad au dezbatut in ianuarie-februarie cu Thouvenel

~ 17 ~
proiectul acestuia din noiembrie si rezultatul a fost doi domnitori si o unire
legislativa;
In ciuda elocventului vot al Adunarilor ad-hoc ptr Unire, rezistenta engleza si
pretul dat aliantei engleze au facut ca Franta sa alunece tot mai mult pe panta
concesiilor; Rusia, reprezentantii ei au continuat liniat de conduita initial stabilita.
Basily se straduia sa impiedice autocefalia bisericii romane, ruperea ei de
Constantinopol, sa evite secularizarea averilor manastirilor inchinate etc., ceea ce
dovedeste ca guvernul sau era partizanul intaririi autonomiei Principatelor in masura
in care ea nu afecta interesele Rusiei in politica orientala si ingradea veleitatile de
autoritate ale Portii; Rusia, interesata in adancirea dezacordului intre fostii aliati,
tinea acum mai mult la pozitia initiala prounionista decat insasi Parisul.
Atitudinea Rusiei la conferinta de la Paris a fost formulata si transmis in
noiembrie 1857 de catre ambasada rusa de la Paris: raportul comisiei europene va fi
un del de procces verbal in care fiecare comisar va include opiniile sale particulare;
chestiunea neputand fi reglata prin vot, se va recurge la tranzactii si anume tarile
antiunioniste sa acceptele primele doua dorinte ale romanilor (Autonomia si Unirea),
iar cele prounioniste sa renunte la printul strain. Termenii tranzactiei in viziunea rusa
erau optimisti in raport cu ceea ce avea sa se hotarasca la conferinta de la Paris.
Este de observat ca in toate aceste chestiuni esentiale pentru viitorul politic al
romanilor, Poarta a avut, in linii mari, acordul si sprijinul reprezentantilor tuturor
puterilor. La nrmultumirea cauzata de lucrarile Comisiei europene se adaugau pentru
romani incertitudinile create de tatonarile din culise ale Cabinetelor, pentru care
Principatele se ofereau si ca teren de verificare a contrastelor si afinitatilor reciproce.
Desfasurarea evenimentelor confirma observatiile lui N. Corvivan, si anume ca, dupa
Osborne, Napoleon III a trecut intr-o oarecare rezerva in chestiunea Principatelor.
Cele 19 sedinte ale conferintei (mai-august 1858) au fost consacrate exclusiv
Principatelor Romane. In ciuda spiritului de compromis care a caracterizat
desfasurarea intrunirilor, n-au lipsit ciocniri aspre sau chiar amenintari aspre cu
ruperea negocierilor si parasirea conferintei (Franta si Austria).
In cea dintai sedinta, Walewski a pledat pentru unirea Principatelor sub un
principe strain. Reactiile au fost diverse, insa regresiunea Frantei primise un fel de
consacrare in demcebrie 1857 cand Walweski i-a adus la cunostinta lui Kiselev planul
sau de „unire”. Asadar, cererea de Unire cu un print strain avansata in prima sedinta
a conferintei a fost un bluf.
Piedici serioase a intampinat in conferinta chiar denumirea oficiala a
Principatelor. Pentru a-si salva propriile sale crezuri doctrinare si aparentele,
Napoleon III i-a spus lui Cowley ca este pregatit pentru concesii, nu va renunta la
nimic in legatura cu denumirea comuna a Principatelor, ceea ce l-a facut pe
ambasadorul englez sa inteleaga ca putea actiona „tare” la conferinta. Pornite
lucrurile pe aceasta panta, desi Buol facuse concesii in privita Comisiei centrale,
Puterile antiunioniste au izbutit sa restranga mult si atributiile acestui organism
unificator. Pana si simbolul – steag comun – Unirii ciuntite a facut proiectul unor
aspre confruntari intre plenipotentiari.

~ 18 ~
 Dupa cum se stie, conventia de la Paris a hotarat denumirea de Principatele
Unite ale Moldovei si Tarii Romanesti, mentinerea suzeranitatii otomane, garantia
colectiva a MP semnatare ale tratatului de la Paris, cate un domnitor si cate o adunare
pentru fiecare principat, o comisie centrala unica pentru legiferari de interes comun,
o curte de casatie comuna, un sef suprem pentru cele doua armate etc; Pentru
martorii oculari avizati ai evenimentului nu exista nici un dubiu ca doleantele
romanilor fusesera lasate in conferinta pe planul al doilea si ca reprezentantii
Puterilor erau cu totul stapaniti de cautarea unor iesiri onorabile care sa nu
contrazica iremediabil propriile lor interese
Concomitent, presa reanima ostilitatile in jurul Unirii; Walewski isi exprima
punctul de vedere astfel: „era satisfacatoare din punctul nostru [francez] de vedere.
Daca nu este Unirea imediata, este in mod cert Unirea asigurata in viitor.”
Demnitarii otomani incercau sentimente contradictorii. Pe de o parte, erau
satisfacuti ca Unirea fusese abandonata la conferinta, iar pe de alta parte, nu-si
ascundeau ingrijorarea pe care le-o provoca decizia romanilor si incertitudinile
viitorului.
Conferinta si conventia de la Paris au fost o succesiune de abandonuri franceze
urmate de celelalte puteri prounioniste, incat in anumite momente, cum bine a fost
spus, francezii erau mai mult preocupati cum sa salveze onoarea lui Napoleon III
angajata prin acte oficiale si oficioasa in sprijinirea Unirii; Este lesne de inteles ca
actul incheiat la Paris, caruia i s-au atribuit functii constitutionale a provocat o
adevarata consternare in Principatele Romane.
Presa europeana releva si ea adanca nemultumire a romanilor, prilej cu care
unele ziare prounioniste consiliau pe romani sa se prepare prudent si sa foloseasca
inteligent institutiile date lor.
4. Triumful Cauzei Romane
In aplicarea conventiei de la Paris in spiritul triumfului cauzei nationale,
romanii ar fi putut fi, intr-adevar incurcati, pe de o parte, ca urmare a ingerintelor
Puterilor antiunionsite, iar pe de alta parte, datorita propriilor disensiuni intre
persoane/grupari preocupate de escaladarea treptelor ce conduceau la functia
suprema in stat.
S-a intamplat insa un fenomen cu adevarat remarcabil. Poate ca niciodata in
istoria Principatelor, competitia candidatilor la domnie a fost lovita cu blam si
desconsiderare, fiind aruncata in planul secund al scenei politice, dominata de
formidabila presiune a opiniei publice, a poporului, care subordonau totul unei
singure devize: pregatirea Unirii.
Alex Ghica si Vogoride au fost nevoiti sa paraseasca magistratura, ultimul nu
inainte de a se confesa lui Buol si a reinnoi juramintele de credinta.
Caimacamia care i-a luat locul, formata din unionistii Anastasie Panu si Vasile
Sutrdza si unealta antiunionista Stefan Catargiu, a fost dominata de primii doi, care
s-au sprijinit pe vointa maselor si au actionat demn si curajos in spirit national. Iata,
foarte pe scurt cateva din deciziile lor: repunerea in vigoare a legii publice, chemarea
la functii guvernamentale a lui V. Alecsandri, Al. I. Cuza, Ion A. Cantacuzino etc.,
cererea catre Poarta a platii subventiilor datorate de manastirile inchinate locurilor

~ 19 ~
sfinte, cererea catre Poarta de rechemare a trimisului ei Afif-bey, destituirea
capuchehaii Fotiade, inlaturarea lui Stefan Catargiu si inlocuira sa cu Lannoy ca
„aparator hotarat” al ideii de independenta si tot asa de hotarat dusman al Portii.
Potrivit conventiei de la Paris din 7/19 august 1858, caimacamiile aveau
misiunea sa pregateasca alegerile pentru Adunarile elective menite sa desemneze pe
cei doi domnitori si sa mentina ordinea.
O situatie diferita se crease in Muntenia, unde caimacamia formata din noi
conservatori extremisti si un moderat a dat prioritate exagerata „mentinerii ordinei”,
de unde si masurile restrictive adoptate, chiar abuzurile facute in intentia de a reduce
la tacere poporul.
Fata de cele ce se petreceau in Principate, indeosebi in Moldova, Puterile
interveneau prin memorandumuri care faceau din Turcia un fel de arbitru al
interpretarii conventiei de la Paris si a firmanului de instalare a caimacamiilor.
N-au lipsit insa tentativele de a silui sensul general al desfasurarilor. Turcis si
Austria in cautarea unui instrument, inclinau spre fostul domnitor Mihail Sturdza,
care punea in joc 300 000 de ducati. Puterle continuau deci sa urmareasca implinirea
propriilor interese, dar intr-o maniera mai discreta.
Din stufoasele instructiuni, retinem cateva idei esentiale: ordine, anihilarea
politicii austriaco-turcesti, o tutela menita sa prezerve viitorul influentei ruse, deplin
acord franco-rus.
Spre deosebire de perioada alegerilor pentru Adunarile ad-hoc, cea a
caimacamiilor de cate trei sau alegerilor pentru Adunarile elective se caracterizeaza si
printr-o estompare a brutalitatii ingerintelor Puterilor.
„Chestiunea romana” ceda insa atunci pasul pe planul raporturilor
internationale celei italiene. Dupa cum se stie, proiectul lui Cavour si prologul unei
conlucrari insurectionale romano-maghiare aveau sa prinda un inceput practic de
contur dupa alegerea lui Al. I. Cuza.
O reprezentare in Adunari infidela vointei nationale era posibila si datorita
prevederilor electorale ale conventiei de la Paris, prevederi cu un sens foarte ridicat,
avand un caracter conservator, cu adevarat reactionar.
In Adunarea electiva a Moldovei domnia ideea cum ca se dorea un domnitor cu
mandatul precis pentru a realiza Unirea. O asemenea conditie o intruneau nu putini
conducatori ai miscarii nationale. In cele din urma, la 3/15 ianuarie 1859, partida
nationala cadea de acord asupra candidaturii lui Al. I. Cuza. Doua zile mai tarziu, el a
fost ales domnitor al Moldovei de unanimitatea celor prezenti in Adunare.
Impresionat de tinuta patriotica a moldovenilor, Victor Place observa ca pentru acea
alegere nu s-a cheltuit nici un galben.
Lucrurile au evoluat insa catre alegerea la Bucuresti nu a unul alt Cuza, ci chiar
a domnitorului din Iasi. Era singura solutie a momentului de natura sa promoveze
principiul Unirii. Conventia de la Paris avea, pe langa multe altele, si o impreciziune
care n-a scapat romanilor si pe care ei n-au intarziat s-o speculeze cu o maiastra
abilitate. Si anume, conventia prevedea doi domnitori, dar nu preciza ca nu poate fi
aceeasi persoana. Conventia a fost un act de violenta pe care romanii, neavand forta
sa-l sfasaie deschis, „l-au eludat.”

~ 20 ~
 Aceasta modalitate de eludare, printr-o dubla alegere a unei singure persoane,
nu a fost spontan confectionata. Ea avea deja in momentul alegerii lui Al. I. Cuza la
Iasi mica sa istorie. Alegerea de la Iasi i-a dat insa o valoare practica imediata.
Intr-adevar, puternicul ecou in Muntenia al alegerii lui Cuza la Iasi,
conlucrarea moldovenilor si muntenilor indreptateau presupunerea unei duble
alegeri. Totodata, numeroase comentarii a prilejuit sejurul de patru zile in Bucuresti
al delegatiei iesene, aflata in drum spre Constantinopol pentru a notifica alegerea lui
Cuza ca domn al Moldovei. Fireste, formula dublei alegeri a fost dezbatuta si atunci,
dar ea a devenit un fapt implinit ca urmare a actiunii poporului in zilele de 22-24
ianurie/3-5 februarie 1859 in afara Adunarii de la Bucuresti si in Adunare, cand
conservatorii intimidati au depusi armele, supunandu-se vointei nationale. Atunci, la
24 ianuarie/5 februarie 1859, Al. I. Cuza a fost ales in unanimitate si domnitor al
Tarii Romanesti. Prin dubla alegere, drumul spre Unirea definitiva era deschis.
Romanii aveau ceea ce-si dorisera – domnitor national, un om nou, gata sa se
sacrifice pentru implinirea mandatului pe care l-a primit ca pe „un depozit sacru”:
unirea Moldovei cu Muntenia ca prim pas spre independenta si desavarsirea unitatii
national-statale. Spectatori depasiti de evenimente, pusi in fata unui fapt implinit,
reprezentantii Puterilor asistau tacuti la triumful cauzei nationale romane.
Privitor la dubla alegere a lui A. I. Cuza, s-a afirmat ca „aceasta clara violare a
vointei MP si a tratetelor a fost mentinuta numai datorita situatiei generale
internationale si a evenimentelor din Italia.” Observatia a pornit de la ratiuni care
merita toata consideratia istoricului.
Totusi, ce s-ar fi intamplat daca dubla alegere ar fi fost anulata si s-ar fi
procedat la noi alegeri in conditiile in care vointa unanima de Unire a romanilor a
fost probata atat de stralucit? Insisi adversarii Unirii au recunoscut ca romanii l-ar fi
reales pe Al. I. Cuza.
Dupa opinia noastra, reusita actului din 1859, ca si a celui din 186 sau 1866, nu
poate fi explicata prin motive conjuctorale. Triumful cauzei romane este opera
romanilor insisi, un proces istoric intern desfasurat in ultima sa faza in anii 1856-
1858, intr-o dispunere relativ stabila a factorilor inrauritori externi. Este vorba de
„ un echilibru de forte in ansamblul continentului si de imposibilitatea vreuneia
dintre Puterile europene de a-si impune in exclusivitate punctele de vedere […].
Datorita echilibrului de forte, Europa n-a facut pana la urma decat sa sanctioneze
ceea ce romanii insisi au realizat”. Thouvenel prevazuse ca fructul conferintei de la
Paris, adica conventia din august 1858, nu va subzista fara modificari si ca orice
modificare se va face in sensul Unirii. Previziunea sa a fost perfect confirmata de
istorie tocmai pentru ca ea se baza pe cunoasterea temeinica a realitatilor.

~ 21 ~