Baciu Andreia

Grupa H211

Disputa dintre Stalin şi Tito

URSS instituie asupra Europei răsăritene o zonă de influență, care cuprindea în anul 1948
Germania de est, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, Albania, Bulgaria și România.
Iugoslavia, deşi a apărut iniţial că intră în sfera de influenţă a sovieticilor, foarte curând a ieşit
de sub controlul lor.1 Partidul Comunist din Iugoslavia a luat naştere în aprilie 1919, devenind
secţie a Cominternului. în 1937, în fruntea partidului, în calitate de secretar general, vine Iosip
Broz Tito. Tito, conducătorul Iugoslaviei, pretindea că a fost un discipol fidel al lui Marx și a
lui Leni, dar nu accepta o supunere totală față de Rusia stalinistă. Problema a devenit publică
pe data de 28 iunie 1948, cand ziuarul comunist din Praga „ Rude Pravo” anunțase că în
Polonia avusese loc o ședință a Cominformului, la care Iugoslavia a refuzat să participe.
Cominformul a adoptat o rezoluție prin care condamna Iugoslavia pe motiv că renunță la
marxism-leninism, că practică o politică de ură față de URSS, alte reproșuri foarte numeroase
se refereau la aplicarea principiilor comuniste necorespunzător în Iugoslavia. Pe data de 29
iunie, conducătorii Iugoslaviei au dat un răspuns ce respingea în primul rând acuzația că ar
practica o politică ostilă față de Uniunea Sobietică.2
În cadrul sferei de influenţă sovietice problema lui Stalin era natura controlului
sovietic şi mecanismele exercitării lui. în 1946, Iugoslavia avea prim-miniştru comunist: Tito.
În alte zone controlul comunist a fost intensificat în perioada 1947-1948, deşi în Iugoslavia
monopolul comunist asupra puterii nu a acţionat în interesul sovieticilor, iar în 1948
Iugoslavia s-a retras din comunitatea statelor comuniste.3

Disputa dintre liderii sovietic şi iugoslav a avut loc prin corespondenţă în lunile martie, aprilie
şi mai 1948. Disputa a apărut datorită refuzului lui Tito de a accepta ordine de la Moscova şi
insistenţa lui asupra dreptului de a analiza problemele Iugoslaviei în propriul lor context şi de
a folosi propriile soluţii şi nu principiile sau programele sovietice. Tito a susţinut că

1
Calvocoressi Peter, Politica mondiala dupa 1945,traducere de Simona Ceaușu editura Allfa, Bucuresti, 2000,
p.8
2
Jean-Bapteste Duroselle, Andre Kaspi, Istoria relațiilor internaționale 1948-până în zilele noastre, traducere de
Anca Airinei, editura Științelor sociale și politice, București, 2006, p.38
3
Calvocoressi Peter, op. Cit., p.154
Baciu Andreia
Grupa H211

Iugoslavia nu este numai un stat separat, ci şi diferit de URSS şi că doctrina şi practica

comunistă nu sunt atât de rigide încât să nu poată ţine cont de diferenţe. La rândul său, Stalin
a renunţat la ideea că există diverse căi pentru a ajunge la socialism şi a devenit neîncrezător
în Tito pe care voia să îl înlocuiască cu unul dintre subordonaţii săi (Andrije Hebrang sau
Sreten Zujovici). El voia să instaureze în Iugoslavia un regim la fel de supus ca oricare altul
din Europa de est. Stalin nu intenţiona să renunţe la Iugoslavia ci să-1 înlăture pe Tito.
Neînţelegerile au fost agravate de prezenţa în Iugoslavia a unor civili şi consilieri militari
sovietici; încercările ruşilor de a face presiuni asupra iugoslavilor includeau ameninţarea că
aceşti experţi vor fi retraşi. în toată această corespondenţă iugoslavii au fost dornici să evite o
ruptură. Dar rezultatul a fost refuzul iugoslavilor de a accepta statutul de stat sub tutelă, iar în
iunie ruptura a fost făcută publică prin înlăturarea Iugoslaviei din Cominform, asociaţia
internaţională a partidelor comuniste care a fost înfiinţată în septembrie pentru a asigura
unitatea şi armonia ideologică. Tito era un comunist convins, dar nu şi unul supus.4

Între anii 1945-1948, Tito a aplicat pe plan intern modelul stalinist. Iugoslavii au
nationalizat economia, au colectivizat agricultura și au trecut la aplicarea de măsuri represive
interne. Tito a urmat exemplul lui Stalin, fiind în același timp sef al partidului, al guvernului si
al forțelor armate; el trasa orientările ideologice si a încurajat inițierea unui cult al
personalitatii. 5

În anii imediat postbelici, Tito a încercat sa-și extindă autoritatea asupra vecinilor din jur. In
acest sens s-a străduit, fără succes, datorită opozitiei lui Stalin și Enver Hoxha, să transforme Albania
în cea de-a saptea republica a federatiei.6 Deși în 1946 legaturile dintre Albania și Iugoslavia s-au
strâns, prin semnarea în iulie a unui tratat de cooperare economică, un an mai tarziu au inceput primele
probleme în dialogul dintre Belgrad si Tirana. Tito se va orienta ulterior catre Bulgaria în vederea
creării unei uniuni federale, fiind vorba despre convenții de colaborare politică, economică si militară.
Ulterior aceasta trebuia sa devina o "Federatia Balcanica", urmand sa includa si celelalta state din
peninsula. Acest proiect al unei federatii mult mai largi a fost reluat de Tito si Gheorghi Dimitrov (seful
P. C. Bulgar) in cadrul celor doua intalniri din 1 august si 27 noiembrie 1947.

Crearea acestui plan a întâmpinat divergențe. Pe langă neclarificata formă institutionala ce

trebuia atribuita Uniunii balcanice - daca trebuie sa se numeasca confederatie sau federatie - Belgradul
si Sofia nu reuseau sa se puna de acord asupra numarului de tari care ar fi trebuit sa o compuna: doua
(Iugoslavia si Bulgaria), conform dorintei lui Dimitrov, sau sapte (cele sase republici iugoslave si

4
Ibidem, p.156
5
Florian Garz, Spre un nou razboi balcanic? Iugoslavia in flacari! , editura Odeon, Bucuresti, 1993, p.27;
6
Gheoghe Zbuchea, Istoria Iugoslaviei, Bucuresti, 2001,p. 93
Baciu Andreia
Grupa H211

Bulgaria), dupa cum ar fi preferat Tito7. Totodată s-au făcut aluzii la o federație care să cuprindă nu
numai cele doua țări ci și România, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia si Grecia (daca razboiul civil, purtat
aici de comunisti, ar fi iesit victorios). In decembrie 1947 Traicio Kostov, viceprim-ministru al
Bulgariei, a vorbit despre crearea in viitorul apropiat a unei uniuni a tuturor slavilor de sud, iar o luna
mai tarziu Dimitrov a vorbit in Bucuresti despre o uniune vamala care sa includa nu numai slavii de
sud dar si slavii de nord precum si Ungaria, Romania, Albania si Grecia.

7
Stefano Bianchini, Problema iugoslava, Bucuresti, 2003, p.81-82