Franța revoluționară în viziunea Curților europene

Niță Paul Andrei

Grupa H213 – C

Revoluţia franceză este una dintre mişcările care pun în aplicare în Vestul
continentului ideile deja existente ce aparţin cunoscutui curent al "Luminilor". Provocată în
principal de criza financiară a monarhiei franceze, în 1789, această revoluție reușește să ia
formă într-un mod destul de drastic în doar câteva săptămâni, ea duce la prăbuşirea vechiului
regim şi la proclamarea unor noi principii, prin intermediul cunoscutei "Declaraţii ale
drepturilor omului şi cetăţeanului" , principiu ce suținea cu desăvârșire suveranitatea naţiunii,
libertate, egalitate poporului, și dreptul de proprietate. Aceasta are la bază idei pure care au
fost folosite însă în scopuri diverse (cu referire la primul război declarat Habsburgilor și mai
departe altor state). Chiar dacă francezii au avut un spirit național destul de pregnant,
încercarea lor de cucerire teritorială a dus însă la o „trezire” demonstrând astfel celorlalte state
europene cât de serioasă era voința poporului de a schimba cursul viitorului lor la sfîrșit de
secol XVIII1.

Secolul al XVIII-lea a fost bine presărat de diverse conflicte, de la razboiul dintre

Franța și Anglia, până la războiul anglo-spaniol. Cauzele acestor conflicte au fost determinate
de obiectivele expansioniste ale statelor puternice în detrimentul statelor aflate în declin . Un
exemplu bine cunoscut a fost Polonia, care prin vastul sau teritoriul a ajuns în vizorul marilor
puteri ale vremi , Prusia, Austria și Rusia. Rusia a început un lung proces expansionist cu
scopul întăriri granițelor întinse care erau pe cale să se prăbușească. Astfel că puterea
otomanilor a fost pusă la încercare, și cu adevărat contestată, prin cucerirea Crimeei 1783,
alături de mai multe teritorii de-a lungul Marii Negre în 1792. În cadrul acestor conflicte
atenția națiunilor asupra Franței a fost diminuată astfel încât nici una dintre acestea nu a
realizat amploarea și consecințele evenimentelor ulterioare revoluției2.

1
Serge Bernstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. 3, State și identități europene (secolul XIV – 1815).
Traducerea de Monica Timu, Ediție îngrijită, note și comentarii de Doina Barcan-Sterpu, Institutul European,
1998, Iași, pag. 331-332.
2
Paul Kennedy. Ascensiunea Și Decăderea Marilor Puteri, Transformări economice și conflicte militare din
1500 până în 2000. Traducerea de Laurențiu Ursu, Teodora Moldovanu, Lucia Dos, Ramona Lupu, Editura
Polirom. Iași, 2017, pag. 125-126.

1
 Ca urmare a conflictelor dinte Franța și Anglia, ambele țări au început să se resimtă,
Franța cu precădere. Prin aceasta încă din 1786 Charles Alexandre de Calonne, inspectorul
general de finanțe, a recunoscut foarte ferm că monarhia era in faliment. Astfel Ludovic al
XVI-lea a fost obligat să convoace o adunare a notabililor în anul următor. Prin eșecul
lamentabil al acesteia care s-a dizolvat trei luni mai târziu, monarhia și-a arătat
incapabilitatea de a rezolva criza, alături de aceasta adăugându-se și pierderea acestora în fața
trupelor prusace în cadrul invadări Olandei. Problemele au continuat atunci când alături de
acum foarte pregnanta criză de legitimitate, vina devine din ce în ce mai mult aruncată (alături
de monarhie) și asupra alianței dintre Franța și Austria, deci asupra reginei Maria Antoaneta.
Asupra ei au fost aruncate lovituri grave, devenind simbol al „despotismului” habsburgic, al
manipulări „străine”, și al puteri feminine, al influenței „nefirești” din partea acesteia 3.
Această dispută care deja continua de o bună perioadă de timp a distras populația și păturile
de sus de la problemele generale ce aveau loc. Monarhia se afla astfel într-o continuă
decădere.

În anul 1788 Ludovic al XVI-lea acceptă convocarea Stări Generale. Prin aceasta
mișcarea revoluționară a început să își facă simțită prezența, însă aceștia au decis ca timpul
monarhiei încă nu a trecut. Revoluționarii erau conștienți de necesitatea monarhiei în situața
lor de față, și au optat pentru o restructurare a acesteia. 4

In exterior și prin aceasta mă refer la Europa, Revoluția devine obiectul curiozității

universale. Atât principii cât și miniștrii nu văd în aceasta decât una din bolile periodice ale
vremii, care lovesc constituția oricărui popor și care au drept efect doar deschiderea unor noi
căi oportuniste în avantajul politicii vecinilor lor 5. Premisele Revoluției au început încă de
la finele anilor 70 ai secolului al- XVIII –lea, ca urmare a inegalităților din cadrul structurilor
politice, sociale dar și economice cu care se confrunta regatul francez la acea vreme. Astfel că
bine cunoscutul „Vechi Regim”, prin incapabilitatea sa de a rezolva aceste probleme și de a
stabiliza statul va duce treptat la cea ce mai târziu este cunoscut drept Revoluția
Franceză.6Trebuie reținut însă faptul că revoluția franceză de la finele anilor 1789 a fost
determinată și de reașezarea puterii franceze pe masa marilor puteri ale europei. În urma
conflictelor frecvente dintre Franța, Austria și Marea Britanie din a doua jumătate a secolului
3
Brendan Simmis, Europa, Lupta pentru supremație de la 1453 până în prezent, Traducerea de Lucia Popovici,
Editura Polirom, Iași, 2015, pag. 122.
4
Paul Kennedy, Op.cit, pag. 123.
5
de Tocqueville, Alexis ,Vechiul Regim și Revoluția, Editura Nemira, Iași, 2000.
6
Mureșanu Camil, Europa Modernă de la Renaștere la sfârșit de mileniu, Editura Dacia Cluj-Napoca, 1997, pag.
46.

2
al XVII-lea s-a creat o animozitate puternică asupra puterilor străine și în principal asupra
Austriei și nu asupra Marii Britanii (cu care a avut un conflict mai recent), iar obiectivul
politic major a devenit trasare unor graniți naturale ; Pirineii, Alpii și Rinul. Ca urmare a
acestui lucru regiunile de Vest au devenit ținte sigure.

Marile puteri încă nu realizau că efectele ce vor urma după revoluția franceză se vor
putea accentua, astfel că interesul față de aceștia a rămas același. Mai mult, odată cu vara
anului 1790 o nouă distragere apare pe continentul european, și anume conflictul anglo-
spaniol care va lua atenția puterilor vremii de la statul francez. Dezinteresul la care era supus
statul francez față de puterile Europei a favorizat mult desfașurarea continuă a procesului de
transformare a societății franceze. Puterile Europene nu s-au alarmat nici măcar în momentul
în care clerul a fost obligat să accepte decizia statului de a vinde proprietățile ecleziastice, și
mai apoi presiunea tot mai mare asupra minorităților prin ideea uniri tuturor părților Franței
într-un singur corp și toate componentele etnice eterogene care o alcătuiesc într-o singură
națiune.

Puterile europene au fost slab impresionate, și chiar priveau cu ochi buni

transformările ce aveau loc în teritoriul francez. Cei din Marea Britanie considerau
transformările drept inspirație din „Glorioasa Revoluție”, gândidu-se la o viitoare victorie a
libertății7. Astfel chiar și după coagularea revoluției, atracția către această zonă a marilor
puteri a rămas la fel de slabă. Frământările din alte colțuri ale lumii au dus la o neatenție care
mai târziu va fi plătită în principal de statele vecine Franței. Chiar ducele de Leeds, secretarul
britanic de Externe, spunea după căderea Bastiliei „Provoc cele mai abile minți din Anglia să
fi plănuit sau să fi creat cu toată averea țării o situație atât de cumplită pentru rivalul său, cum
este aceea cu care se confruntă acum Franța din pricina propriilor frământări interne”. Aceasta
nu era părerea unei singure țări, ci o opinie universală la acea vreme. Nimeni nu se aștepta ca
o țară într-o decădere constantă să se redreseze, și chiar mai mult, să intre din nou în rândul
marilor puteri europene 8.

La început, căderea Bastiliei în 14 iulie 1789 devine un ideal în plan simbolic ce

marchează începutul căderii despotismului și abolirea privilegiilor,.Acestea erau simptomele
unei noi ere ce avea sa cuprindă în timp întreaga Europă . Astfel „Declarația drepturilor
omului și cetățeanului” se răspîndește rapid, iar ideea libertății începe să se contureze. Din
această cauză, țări precum Spania interzic difuzarea acesteia. Țările vecine Franței
7
Paul Kennedy, Op.cit, pag 124.
8
Ibidem, pag. 125.

3
reacționeaza astfel primele, Țările de Jos austriece, episcopatul de Liege, Provinciile Unite,
Germania renană. Savoia și Vaud, cantonul elvețian. Acestea sperau în frunte cu „patrioții”,
partizani ai libertății eliberarea lor de sub proprii lor „despoți”, precum au observat și în cazul
Bastiliei. Ideea libertăți se răspândește astfel prin intermediul politicienilor refugiați, ai
scriitorilor și poeților, care vin în număr din ce în ce mai mare pentru a asista la momentul
eliberări, și venirea „noilor timpuri”. Însă chiar și după ce ideea de libertate și înlăturare a
„despoților” se propaga tot mai pregnant în interiorul continentului, despoții absoluți se simt
puțin amenințați9. De altfel aceștia se bucurau de încetinirea politicii externe a lui Ludovic al
XVI-lea, mai ales când Franța își arată slăbiciunea atunci când în anul 1790 în cadrul
războiului dintre Spania și Anglia pentru golful Nootka-Sund de pe coasta Californiei.
Ludovic al XVI-lea nu a putut să o susțină, astfel câ Adunare constituantă a adoptat la 22 mai
1790, „Declarația de Pace mondială” prin care națiunea franceză nu mai putea întreprinde
nici un război de cucerire, și nici nu își va mai folosi puterea de care dispune pentru a suprima
libertatea unui popor10.

Odată cu izbucnirea revoltelor din Belgia din 1789, a revoltei din Liege, și apariția
diferitelor tensiuni în Piemont și din Renania demonstrează faptul că Revoluția nu poate
rămîne o problemă a politicii interne franceze. Începe astfel din anul 1790 sub englezul
William Burke o ideologie contrarevoluționară prin publicarea „Reflecțiile asupra Revoluției
franceze”. Acesta acuză statul francez de o „jonglare” a datelor neveridice, iar dorința lor de a
construi o societate nouă va duce inevitabil la ștergerea trecutului lor, singura scăpare fiind
reîntoarcerea la vechile moduri de conducere care respectă „temperamentul și tradițiile
fiecărui popor”. Burke pune astfel accent pe valoarea tradițională în comparație cu cea
revoluționară. Bazele conservatorismului European din secolul al XIX-lea sunt astfel puse11.

Trecând peste reacția teoretică asupra revoluției, o nouă îngrijorare apare în planul
European, și anume mișcarea revoluționară a prințului de Conde, care adună la Koblenz o
armată de emigranți pregătită să intre în luptă cu revoluționarii. Însăși Prusia odată ce vede
oportunitatea încearcă sa se alieze cu noul împărat austriac, însă Leopold al II-lea respinge
suținerea unui război, chiar dacă în acea perioadă regele Ludovic al XVI0lea este arestat în
timp ce încerca să fugă. Această idee devine însă susținută dupa o întîlnire cu regele Prusiei,
Frederic-Wilhelm, la Pillnitz, în Saxa. Toate națiunile Europei devin astfel interesate de soarta
Franței, și de restabilirea ordinii. Astfel că cei doi suverani germani îi invită pe toți suveranii
9
Serge Bernstein, Pierre Milza, Op.cit, pag. 341.
10
Ibidem, pag. 342.
11
Ibidem, pag. 343.

4
Europei să li se alăture. Faptul că regele Suediei, Gustav al II-lea și împărăteasa Rusiei sunt
gata să li se alăture, le era cunoscut. Însă în același timp se știa că vecinii principali, Carol al
IV-lea al Spaniei și Victor-Amedeo de Savoia nu doreau să intre în conflict cu vecinul lor,
alături de regele Angliei, George al III-lea care dorea să își păstreze neutralitatea12.

Chiar dacă până în anul 1791 natura distructivă a Revoluției este cunoscută, și faptul
că aceasta din urma era acum dușmana tuturor națiunilor cu intenția de a le distruge, la rândul
ei acestea aveau interesul de a o distruge. Însă aici vorbim de o Europă a vechiului regim, o
Europă care este incapabilă să treacă la acțiuni, mulțumindu-se doar cu declarații de intenție.
Astfel Revoluția este lăsată să își continuie evoluția fără mari întreruperi, de aici și durata
razboiului politic și militar dintre Franța și restul națiunilor europene care a durat mai bine de
două decade13.

Prin urmare Revoluția Franceză a avut drept origini problemele interne, incapacitatea
regimului de a-și reveni din punct de vedere economic, alături de conflictele armate sau
politice purtate cu statele vecine (precum Austria și Marea Britanie). Un stat într-un continuu
declin la acea vreme însemna doar o nouă oportunitate pentru vecinii ei de a se extinde, fie
teritorial, fie doar printr-o influență acută. Astfel poate fi înțeles de ce națiunile vremii nu au
luat în vizorul lor Revoluția drept o problemă majoră. Iar odată ce efectele acesteia au devenit
tot mai vizibile și mai clare mentalitatea și starea care încă era marcata de „vechiul regim” a
predispus facilitarea unor acțiuni necesare pentru redresarea ordinii din statul Francez.
Schimbarea ca și urmare a Revoluției evoluează treptat va deveni o problemă ce se va distanța
pe parcursul a peste 20 de ani, și se va extinde în întregul continent.

12
Ibidem, pag.344.
13
Ibidem, pag. 345.

5
Bibliografie:

- Brendan Simmis, Europa lupta pentru supremație de la 1453 până în prezent,

Traducerea de Lucia Popovici, Editura Polirom, Iași, 2015.
- Camil, Europa Modernă de la Renaștere la sfârșit de mileniu, Editura Dacia Cluj-
Napoca, 1997.
- de Tocqueville, Alexis, Vechiul Regim și Revoluția, Editura Nemira, Iași, 2000.
- Paul Kennedy. Ascensiunea Și Decăderea Marilor Puteri, Transformări economice și
conflicte militare din 1500 până în 2000. Traducerea de Laurențiu Ursu, Teodora
Moldovanu, Lucia Dos, Ramona Lupu, Editura Polirom. Iași, 2017.
- Serge Bernstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. 3, State și identități europene
(secolul XIV – 1815). Traducerea de Monica Timu, Ediție îngrijită, note și comentarii
de Doina Barcan-Sterpu, Institutul European, 1998, Iași.
-