DORIAN KOCI

Directorul Muzeului National de Istorie

Prințul Wilhelm de Wied între intrigile europene și cele balcanice.

Istoria re-rulează/repeat/recicleaza in mod ciudat. În începuturile civilizației europene, când

triburile germane și-au creat împărățiile, modelele culturale pe care le-au primit erau cultura
greco-romană clasică întrucipata în curțile imperiale din Roma și Constantinopol.

O mie de ani mai târziu, când națiunile balcanice care trăiau în țările vechilor imperii își creează
propriile state naționale, monarhii abordați de europa pentru a învăța autoguvernarea proveneau
din dinastii germane.

În Grecia, în 1832 Regele Otto Dinastia Ëittelsbach, în România, în 1866, regele Carol I din
dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, dinastia Bulgaria de Saxa-Coburg și Gotha, reprezentanți
ai dinastii germanice au fost chemați să fie încoronati și guvernează noile state naționale.

Aceastei reguli nescrise, de Concert Diplomatic al Marilor Puteri n-a putut sa i “scape” nici
Albania cand a fost recunoscută ca stat independent. Ambasadorii au adoptat la 29 iulie 1913,
proiectul privind organizarea statului albanez.

Potrivit acestei decizii, "Albania a fost cunoscută ca un stat independent, dar sub controlul și
garanția celor șase Puteri Mari, iar în fruntea statului albanez trebuia sa existe un prinț care să fie
ales de ei.

Lista candidaților la tronul albanez era mare, însă, în cele din urmă, Wilhelm de Wied a fost ales
pe 8 noiembrie. (Arben Puto, Albania Politica 1912, Tirana: Toena, 2009). Această alegere nu a
fost numai europeana, ci reflectă, de asemenea, o dorință interioară a cercurilor politice albaneze.

Înalții oficiali ai guvernului interimar albanez condus de Ismail Qemali ar arăta Marilor Puteri,
dar și Constantinopolului că, la rândul lor, au preferat un prinț European ca să sublinieze într-un
fel tendința occidentală a noului stat.

[2] (Ferdinando Salleo, Albania: Regele de șase luni, traduce: Virgjil Muçi, (Tirana: Casa de
Cărți și Comunicare).

Desigur, primul cuvânt pentru alegerea regelui Albaniei l-ar fi avut Marile Puteri care erau cele
mai interesate de problema albaneză. În cele din urmă, chiar și în lipsa timpului, decizia a fost
încredințată Austro-Ungariei și Italiei, care au negociat pentru un prinț protestant german, care
era de departe de certurile religioase al albanezilor, al cărui nume era Vilhelm Wied.

Dar alegerea prințului Vid la tronul Albaniei nu era doar din cauza realității politice al timpului.
Pentru aceste alegere Regina Elisabeta a României, scriitoare cunoscută sub pseudonimul

1
"Carmen Silva", a influențat și la soțul ei, regele Carol, făcând tot ce-i stă în putință pentru a-și
alege nepotul pe tronul Albaniei.

Ea insista ca Wied să accepte tronul. Ea a deschis o campanie în presa de timp în sprijinul

candidaturii nepotului ei, subliniind cele mai bune virtuți ale lui . Cu toate acestea, în ciuda
campaniei de promovare a Reginei României în cercurile de nobilitate din Europa, dar și în
opinia publică europeană, au existat și alte opinii care au afectau negativ decizia pentru alegerea
lui.

Împăratul german, spre deosebire de alții, părea necrezator de calitățile vărului, astfel încât, așa
cum a fost scris la acea vreme, l- a sfătuit să nu accepte tronul. În memoriile sale, scrise după
evenimentele din Albania și din Primul Război Mondial, Wilhelm al II-lea ar fi pus multe dubii /
la îndoială capacitatea de a domni al principelui Wied.

Potrivit împăratului Vilhem, a fost neplăcut ca un prinț german să meargă și să devină rasul lumii
într-un astfel de loc. O astfel de poziție a Kaizerului ar fi putut proveni din faptul că sora lui era
Regină a Greciei și nu dorea ca un prinț german, ruda sa apropiată, să fie șeful statului albanez,
vizavi de care Grecia avea intentii care mergeau destul de departe/ intentii neprietenoase.

Intrigile europene isi înrăutățeau cerurile/norile naționalismului din Balcani! Oricum În ciuda
ezitarilor, si al discutiilor intense in cercurile nobilimi europene, prințul William a ajuns la 7
martie 1914, la Durres desemnat drept capitala principatului său. O altă posibilitate se deschidea
pentru Albania, îndiferent faptului că granițele stabilite la Konferinta de la Londra, au lăsat afara,
mai mult de jumătate din teritoriile albaneze.

Prințul Vidi a fost primit de albanezi, deoarece ei credeau că numai el ar putea schimba soarta
țării. La 17 martie 1914, noul guvern albanez a fost format sub conducerea lui Turhan Pasha
Përmeti. Înființarea Guvernului a adus pe ordinea de zi și problema relațiilor sale cu Comisia
Internațională de Control (ICC), care urmă sa transfere puterea, pana la urma pana la terminarea
experimentului pentru regalitate al Marilor Puteri [3] (.(Paskal Milo, politica externă a Albaniei,
(Tirana: Toena, 2013), pg. 184).

Dar situația politică interioară a noului Principat pare să fie departe de a fi bună. Denumirea lui
Esat Pasha (acuzat de mai multe cercuri nationaliste albaneze ca a predat orasul
Shkodra/Scutari in mainile armatei Sarbe si Muntenegrene) , la posturile importante ale
ministrului afacerilor interne și ale ministrului de război a fost una dintre greșelile care i-a costat
mult nu numai domniei lui Wied, ci și stabilitatati țării.

Încă de la sosirea prințului Wied, Esat Pasha Toptani și-a exprimat ambițiile personale de a
guverna Albania. Esat Pashë Toptani, într-un interviu acordat într-un ziar italian în 1914, când a
vorbit despre sosirea Printiului Vid în Albania, "nu a negat simpatiile sale pentru
Turcia”(Salleo), în același timp se pronunta că "nimeni altul decât el nu ar deveni Rege al
Albaniei dacă prințul a demisiona ", exprimându-și astfel ambițiile personale . Incet , incet , Esat

2
Pasha pentru propriile sale interese subminează puterea prințului Vidit, iar Albania sa prăbușeste
în haos.

Un rol semnificativ în exacerbarea situației joacă și vecinii din Balcani al Albaniei care încearcă
să destabilizeze noul stat atat și Junii Turci care au dorit să-și reconfirme influența lor prin
numirea unui prinț musulman.

Këta të fundit “duke shfrytëzuar në mënyrë të veçantë grupe fanatikësh myslimanë boshnjakë, që
ishin vendosur në Shqipëri nën mbrojtjen e Portës, në kohën e pushtimit austriak të Bosnjë-
Hercegovinës” (Salleo,2000:86) si dhe ndjenjat islamike të një pjese të popullsisë vendase
“organizuan një kryengritje të vërtetë” (pg.86) me tendenca islamike kundër qeverisë së Princ
Vidit.

Acestea din urmă folosind în special grupuri fanatice musulmane bosniace, care au fost stabilite
în Albania sub protecția Inaltei Porti, în momentul ocupației austriece a Bosniei-Herțegovina“
(Salleo, 2000: 86), și sentimentele islamiste a unei parti din populația locală „au organizat o
revoltă adevărată“ (pg.86), cu tendințe islamice împotriva guvernului prințului Wilhelm Wied.

Acesti agitatori au răspândit vestea că prințul, (care il descriau ca fiind un evreu), avea de gand
să interzica islamul, și acest fapt a provocat amărăciune/suparare/manie în rândul musulmanilor
bosniaci, și mânie care a cuprins si musulmanii sunniti, care au considerat că un astfel de pas ar
încălca/viola libertatea lor.

Mai mult decât atât, mulți musulmani se temeau că prințul, ca un creștin va răsturna în favoarea
creștinilor superioritatea sociala, de care ei înșiși ca musulmanii s-au bucurat în timpul
regimului turcesc "

Mișcarea a intrat în istorie ca "revolta lui Haxhi Qamil" și reprezintă unul dintre cele mai grave si
intunecate episoade din istoria albaneză modernă. Principalele solicitări ale "insurgenților" au
fost că Albania sa fie introdusă sub suzeranitate/suzerainite/ turcă, folosirea steagurilor turcești și
limbi turcești și, uneori, aceste cerinte treceau limita absurdității cand cereau
anularea/distrugerea suveranitati noului stat.

Identiteti fetar shfaqej kështu në formën më të egër dhe primitive për të shkatërruar identitetin
kombëtar që mezi kish filluar të merrte jetë. Në të njëjtën kohë por me një kahje tjetër për sa i
përket identitetit fetar shpërthen dhe rebelimi i ashtu quajtur “epirot” në jug të Shqipërisë i
organizuar nga një renegat shqiptar, Kristaq Zografo-ish ministër i jashtëm i Greqisë nga fshati
Qestorat i Lunxhërisë dhe një nga “shpirtrat e humbur” të shqiptarëve në betejën e tyre me
Helenizmin dhe Kishën greke.

Identitatea religioasă a apărut astfel în forma cea mai sălbatică și mai primitivă pentru a distruge
identitatea națională care abia începuse să ia viata/ trăiască. În același timp însă, cu o altă linie

3
privind identitatea religioasă, “explodeaza” așa-zisa rebeliune "epirotică/epirota/epiriota" din
sudul Albaniei care este organizată de un renegat albanez, Kristaq Zografo, fost ministru de
externe al Greciei din satul Qestorat din Lunxhëria și unul dintre "spiritele pierdute" ale
albanezilor în lupta lor cu Elenismul și cu Biserica Greacă.

"Rebeliunea" a fost promovată/intarata și susținută de armatele grecești invadatoare, care au

intrat pe teritoriul albanez, în orasele Gjirokastra și Saranda. Dupa aceste evnimente "Bandele
epirote" ale lui Zografi au reusit se participe ca parte a discuțiilor pe care Comisia Internațională
de Control le-a luat cu autoritățile grecești dupa invazie. In aceste discuții, a fost redactat și
"Protocolul de la Corfu", care a fost trimis marilor puteri să-l adopte si din data de 2 iulie a fost
aprobat.

"Prevederile protocolului, printre altele, prevedeau transformarea bandelor armate în jandarmerie

locală, care și-ar îndeplini atribuțiile numai în districtele/judetele din Korça și Gjirokastra. În
ambele cercuri, guvernul albanez trebuia sa numesca guvernatori creștini alături de care vor fi
aleși consilieri aleși prin votul poporului. Era Asigurața libertatea deplină a credinței, dar limba
greacă era impusa sa fie predată în școlile elementare si sa se foloseasca în administrație si
justiție ". [8] (Salleo, 2000: 78).

"Această jandarmerie constând din voluntari care erau deja sub arme" este punctul cel mai
întunecat al acestei istorii, deoarece în istoria oficială a Albaniei nu a fost niciodată subliniat că
acești voluntari erau locuitori creștini locali din Albania sud, care " in comportamentul lor au
avut o dualitate în fluxurile dintre sentimentele naționaliste, pe de o parte, și pe de altă parte,
filohelenismul, rezultatul legăturii lor cu Grecia și propaganda greacă.

Desigur, aceste sentimente nu erau un motiv suficient pentru ca acești oameni, în numele
identității lor religioase, să renunțe la identitatea etnică lingvistică ca albanezi, si să îmbrățișeze o
altă identitate națională. Dar si o parte din societatea albaneză la acea dată trebuia să facă o "mea
culpa ", în ceea ce privește violența feudală pe care aristocrația musulmana albaneză o purtă
adesea populații creștine albaneze. Acesta a fost, fără îndoială, unul dintre primii pași pe care
trebuia să le întreprindă pentru a realiza o adevărată unitate națională.

Chiar Existența unei astfel de inegalității în drepturi, a reușit să o exploateze propaganda greacă,
ca sa provoace temeri "in straturile filoelene ale societati - care din punct de vedere politic nu
erau pro-greci" [10](Sëire.J, 2005:161), că un "guvern albanez dominat de musulmani va
continua să considere elementul ortodox drept inferior elementului musulman, așa cum era sub
conducerea otomană "[11] (Ibidem 161).

In acesta situatie complicata Principele era deseori acuzata de partea musulmana al populatiei
nu numai in sudul Albaniei, dar in tot teritoriul tari, ca trateaza cu indiferenta mare evenimentele
din sudul tari. Pozitia lui era legata si cu inrudirea pe care Principele Wied avea cu familia
Regala din Grecia(fapt care Kaiserul o pusese mai de mult in evidenta).Uni legau reactia lui
Wied vizavi de Protocolui din Corfu doar cu faptul apartenentei religioase al principelui. Alti

4
 mai apropiati de deciziile lui erau de parere ca Principele era destul de prins in conflictele deja in
proportii mari pentru inabusirea revoltei lui Haxhi Qamil care cu insurgenti lui, era deja foarte
aprope de residenta s-a din Durres( intreg paragraph adaugat de traducator )

Cu toate acestea inceputul Marelui Război a găsit Albania într-o situație internă mizerabilă și
instabilă, atât din punct de vedere politic, cât și din punct de vedere economic și social. Ca
rezultat al acestor factori interni și externi, deoarece el nu a găsit sprijinul necesar /asteptat în
marile puteri, prințul Vidi a fost nevoit să plece din Albania pe 3 septembrie 1914. [12]
(Valentina Duka, Çështja e Princit të Shqipërisë dhe diplomacia e Britanisë së Madhe ( tetor
1913 – korrik 1914 ), Studime Albanologjike, (Tiranë: Kristalina-Kh, 2009),  pg134.).

În ciuda susținerii unor trupe internaționale compuse în principal din olandezi in frunte cu
reputatul Colonel Tomson, dar și români, “pruncul cel mai tanar din Europa sa născut mort”.
Albania nu va avea soarta celor alte monarhii din Balcani, deoarece prințul Wied nu va mai veni
la putere. Pentru guvernarea lui Vid, un comentariu foarte interesant vine de la marele patriot
albanez Fan Noli(preotul ortodox care a slujit in limba albaneza la Bucuresti in asa cunoscuta
albaneza Sf. Nicolae „Dintr-o zi”), care spune că prințul Vidi ar putea fi invinuit doar că nu a
putut face minuni.

Înainte de a pleca, el a ținut un discurs către albanezi, spunând:“In aceste circumstanțe în care
războiul a început în Europa, m-am gândit să plec pentru o vreme în vest, dar nu ca sa abandonez
o chestiune neterminată pe care sunt gata să i dedic toate forțele mele și toată viața mea. Dar
vreau să stiti câ departe sau aproape de voi așa cum suntem aici, nu voi înceta niciodată să mă
gândesc la progresul Tarii voastre iubite și binecuvântate. [13]( Nina Smirnova, Historia e
Shqipërisë përgjatë shekullit XX, Përkth. Korab Hoxha; Fatmir Mborja (Tiranë: Ideart, 2004),
78)

După plecarea din Albania, Wied sa stabilit în Germania pentru a continua o carieră nu foarte
strălucită în armata germană. El a murit în Predeal, în România (aproape de reședința regală din
Sinaia), cu o săptămână înainte de sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, fără a-și
abandona niciodată dreptul constituțional de a guverna Albania, țara pe care o iubea cu tot
sufletul dar care nu a reușit să o guverneze. ( El este inmormantat la Biserica Lutherana din
Bucuresti )

Bibliografie :
1-  Arben Puto, Shqipëria politike 1912, (Tiranë: Toena, 2009)
2-  Ferdinando Salleo, Shqipëria: gjashtë muaj mbreteri, përkth: Virgjil Muçi, (Tiranë:
Shtëpia e Librit & Komunikimit)
3-  Joseph Sëire. Shqipëria-Ngritja e një mbretërie . (Tiranë: 2005. Dituria)

5
4-  Nina Smirnova, Historia e Shqipërisë përgjatë shekullit XX, Përkth. Korab Hoxha;
Fatmir Mborja (Tiranë: Ideart, 2004)
5-  Paskal Milo, Politika e Jashtme e Shqipërisë I, (Tiranë: Toena, 2013).
6-   Stavro  Skëndi Zgjimi Kombëtar Shqiptar.(Tiranë: 2000. Phoenix).
7-  Valentina Duka, Çështja e Princit të Shqipërisë dhe diplomacia e Britanisë së
Madhe ( tetor 1913 – korrik 1914 )

Traducere si Adaptare: Jonian Molla , Consilier Adjunct-Ambasador la Ambasada Albaniei

in Bucuresti.

6
https://en.wikipedia.org/wiki/Wied,_Prince_of_Albania