Civilizaţii: (1) Mongolii Începuturi

Imperiul mongol (Mongolyn Ezent Guren) a ajuns in apogeul sau pe două continente şi a rezistat
aproape 300 de ani (1183-1502). Desi armata mongolilor nu a numărat niciodată mai mult de 230 de

mii de luptători, imperiul mongol a fost cel mai mare imperiu pe uscat, peste 100 de milioane de locuitori
si a fost creat într-un timp scurt de Ginghis Han (1206-1227) şi urmaşii lui, hanii: Ogadei (1229-
1241), Güyük (1246-1248),Möngke (1251-1259 ) si Kublai (1260-1294). În secolele VIII-IX
populaţia de triburi nomade turcice numită uiguri a preluat controlul asupra unei părţi din Mongolia,
stabilind capitala la Karakorum, la sud-vest de Ulanbator.
În 840 uigurii sunt împinşi de kyrgyzi spre China, cucerind teritorii din nordul ei putin populat. Primii
mongoli (Uigurii) erau crescători de cai din regiunea cuprinsă între poalele munţilor Altai, la sudul
pădurilor Siberiei şi nordul deşertului Gobi. Referirile primare asupra triburilor nomade de mongoli le
găsim în sursele chineze din secolele VII-VIII. Mongolii erau organizaţi după modelul tribal, condusi de
de un “sfat al batranilor“ (Kurultai), unde se discutau toate problemele importante ale confederatiei
tribale, inclusiv alegerea marelui han (khagan), capetenia suprema. Şefii armatei erau aleşi şi
promovaţi pe criteriul performantelor in lupta. Uigurii au avut scriere proprie, sigiliu, au încurajat artiştii
şi ştiinţa şi au cultivat toleranţa religioasă faţă de supuşi lor.
Pentru acest popor eminamente nomad era vitală supravieţuirea, grija principală fiind herghelia şi
găsirea de noi păşuni pentru cai. Mongolii nu erau interesaţi în stăpânire de teritorii, politic îi preocupa
recunoaşterea de către cuceriţi a hanilor lor. Oraşul care li se supunea era obligat să plătească tribut.
Distrugeau numai dacă întâmpinau rezistenţă. Deobicei se mulţumeau cu colectarea a 10% din alimente
pentru ei şi caii lor, precum şi un numar anumit de tineri din rândul celor înfrânţi, apti să lupte în armata
lor.
 La fel ca turcii de mai târziu, mongolii nu se preocupau cu acumularea de provizii sau de confecţionarea
armelor; fiind dependenţi de cei ce se îndeletniceau cu comerţul, de producătorii de arme şi de produsele
ţăranilor din teritoriile ocupate. Ei au lăsat pe comercianţii veneţieni şi genovezi (ultimii au făcut şi
spionaj în favoarea mongolilor) să facă un comerţ înfloritor în zona Mării Negre.

Ginghis Han – Temuugin ( Întemeietorul)

După legenda mongolă, mongolii se trăgeau dintr-un lup şi o ciută care trăiau la izvoarele râului Onon
la poalele muntelui sfânt „Burhan Haldun” (aflat la circa 170 km est de Ulan Bator). Temuugin

aparţinea tribului „Mongghol”, clanul „Borgighin” („mongolii sălbatici”), fiind

fiul cel mai mare al şefului de clan Yesüghei bahadur şi strănepotul legendarului prinţ mongol Kabul
han (1130–1150). Acesta din urmă începuse în 1131 unificarea triburilor mongole. Temuugin, care în
traducere înseamnă „făurar” sau „de fier”, a continuat această politică şi i-a transmis-o fiului său
Oghedei (Ogotai, Ugotai).

Locul naşterii lui Temuugin este controversat. Unii susţin că s-ar fi născut pe malul drept al râului Onon,
după tradiţia oriată şi buriată (după numele unor triburi mongole). Grupul tribal mongol estic „Halha”
susţine că Temüügin s-ar fi născut pe cursul mijlociu al râului Kerulen. Potrivit cronicarului persan
contemporan Raşid ed-din, hanul mongol este prezentat în lucrarea Cronici ca fiind înalt, cu părul roşcat
şi cu ochii verzi (ceea ce i-a făcut pe unii să presupună că neamul său se va fi tras din vreun clan de
origine scită).

Temuugin era convis că supravieţuirea în stepele Asiei era posibilă numai prin unirea triburilor.
Urmăreşte atingerea acestui deziderat prin şiretenie, diplomaţie iscusită, prin care caută să câştige aliaţi
şi să-şi elimine adversarii. După 1190, triburile mongole erau unite sub conducerea lui Temüügin şi
începu supunerea altor popoare din stepele Orientului Îndepărtat. În 1201 şi-a înfrânt rivalul Gurhan
Geamuha, care îi era frate de cruce şi care a reuşit să se refugieze, dar după încercări zadarnice de a
ridica forţe contra lui Temuugin s-a sinucis. Printre popoarele care s-au supus noului mare han Ginghis
figurau merkiţii (1202), keraiţii (1203) şi naimanii (1204), fiind astfel înlăturate ultimele obstacole
în calea creării imperiului.

În anul 1206, la varsta de 42 ani şi după o campanie militară

împotriva unor triburi din estul Mongoliei, şeful militar Temuugin devine hagan „mare conducător”
(1206-1227) sub numele de Ginghis, al unei populaţii vorbitoare de dialecte mongole şi turceşti.
Ginghis a unit triburile mongole şi a reuşit să ocupe teritorii vaste, spre est, până la Marea Chinei, şi
spre vest până la Marea Caspică. Pentru administrarea acestui imperiu uriaş, Ginghis han a emis
decretele necesare sub formă de texte de lege. După moartea sa, imperiul a fost împărţit între fii lui şi
extins în continuare, timp de două generaţii.
Despre personalitatea hanului mongol au circulat diferite versiuni şi legende. Potrivit unor izvoare, că
Ginghis Han i-ar fi dat fiului său Oghedei în 1240 „Istoria secretă a mongolilor”, un amestec de
cronică şi legendă. Potrivit altor izvoare, cronica ar fost întocmită de Oghedei însuşi. Manuscrisul conţine
relatări din viaţa lui Ginghis han şi putea fi citit numai de membri ai familiei hanului. Documentul original
a dispărut pentru totdeauna. Abia în 1866 au fost descoperite într-o bibliotecă chineză fragmente
transcrise din documentul original. În manuscris este amintit faptul că hanul mongol punea mare preţ
pe loialitate deplină faţă de han şi prieteni.
 Popoarele care au suferit din cauza invaziilor, jafurilor şi măcelurilor mongole îl consideră pe Ginghis
un han animalic, crud şi sângeros, care dispunea omorârea în masă a populaţiei băştinaşe înfrânte.
Adevarul este ca Temuugin a instaurat o perioadă lungă de pace (pax mongolica).
Marele han a fost tolerant faţă de alte religii sau filozofii şi asculta cu atenţie ce aveau de spus sacerdoţii
şi filosofii respectivi. Către sfârşitul domniei sale, Ginghis han s-a lăsat consiliat în probleme de
organizare politică şi administrativă de Kitan Yelu Huţa (din Manciuria) şi de ministrul său persan şi
musulman Mahmud Ialavaci.

Civilizaţii: Mongolii (2) Ogedei si Batu

După moartea lui Ginghis (în 1223, la Karakorum), fiul acestuia Ogedei-Khagan, devine Mare
Han (1186–1241) continuă cuceririle: în 1230 o armată de 50.000 mongoli şi 70.000 turci cucereşte

Regatul bulgar (situat pe Volga), în 1237 atacă pe cumanii de pe Volga şi Don, apoi
cade Moscova, iar în decembrie 1242 generalul Batu ocupă Kievul. În continuare, Batu lansează 3 atacuri
de proporţie asupra Europei: asupra Poloniei, Lituaniei şi Prusiei Orientale; altă armată mongolo-tătară
se îndreaptă spre Ungaria prin trecătorile româneşti, în timp ce o a III-a armată condusă de Batu şi
Subetai atacă centrul Ungarie regelui Bela al IV-lea, pentru a-l pedepsi pe acesta că acordase azil
cumanilor în 1238. Istoriografia ungară consemnează că armatele polono-maghiare ar fi învins în 1241
pe mongoli la Mohi(Bătălia de pe râul Sajó), de fapt Ungaria a rămas în ruine. Aproape jumătate din
localități fuseseră distruse de armatele invadatoare. Aproape un sfert din populație a fost masacrată, în
special în zonele de câmpie Alföld, unde au rămas foarte puțini supraviețuitori, din nefericire aceasta a
fost situatia si în Banat și în Transilvania.

Cert este că Batu (1205 – 1255), conducatorul Hoardei Albastre a pătruns în Pesta pe care o ţine sub
ocupaţie 1 an şi a împresurat şi Viena, însă veştile despre moartea marelui han Ogadei (decedat tânăr,
căzut în patima alcoolului) modifică radical planurile mongolilor. În 1251, Batu-Khagan devine Mare
Han şi fixează capitala noului hanat (Kipchak) la Sarai (lângă actualul oraş Volgograd, pe malul Volgăi).
Începând cu secolul XIV islamul a devenit religie oficială a părţii de vest a Imperiului Mongol.
Timur Lenk
Formaţiunea statală a lui Batu, situată în zona de astăzi a Turkistanului a fost cucerită în 1395

de Timur Lenk (Tamerlane – Timur cel Şchiop), cu o armată de vorbitori de

limbă turcică. Timur a schimbat capitala “Hoardei de Aur” (denumire dată de băştinaşii de pe Don,
datorită corturilor “aurite”) la Samarkand, astăzi al II-lea oraş ca mărime din Uzbekistan, oraş cu o
istorie de 2500 ani şi un amestec de cultură iraniană, indiană şi mongolă. Tot el a ocupat vastul teritoriu
dintre Marea Caspică şi Marea Neagră, Persia (Iranul de azi) şi India. Deşi musulman, luptă cu turcii şi
chiar capturează pe sultanul otoman Baiazid I (în 1402, la Ankara).

Strategia mongolilor în bătălie era diferită de cea cunoscuta pana la ei. Mongolii impresionează prin
ingeniozitatea militară, mobilitatea extraordinară, disciplina şi simplitate operaţională. Mongolii obişnuiti
să instaleze un cort în câteva ore, nu era legat de un anume teren şi nu insista să îl apere cu preţul unor
mari pierderi de luptători. Averea şi proprietatea nu erau la mare preţ, pentru că nu le puteau acumula.
Întotdeauna au surprins duşmanul prin rapiditatea de deplasare. Nimeni in istorie nu a fost mai rapid
decat ei.

Strategia mongola se baza pe 2 elemente calul şi săgeata. Calul, la mare preţ, era deopotrivă sursă de
hrană, de transport şi armă de luptă. Iapa de stepă, renumită pentru rezistenţa sa şi faptul că scurma
zăpada pentru a se hrăni, era utilizată pentru lapte, carne, chiar la băut sânge (prin desfacerea
temporară a jugularei). Fiecare luptător deţinea 3-20 cai, aşa că o armată era însoţită de minim 10.000
cai. Mongolii au inventat scăriţa şi şeaua, care le permitea întoarcerea din galopul calului cu faţa spre
duşmanul care îi urmărea şi slobozirea unor săgeţi ucigătoare (foloseau un inel pe degetul mare, pentru
a elibera cu uşurinţă coarda arcului). Pentru aceşti luptători învăţaţi mai întâi să călărească, apoi mersul
pe jos, trecerea de pe un cal pe altul în galopul calului era o manevră obişnuită pe câmpul de luptă.
Utilizau arcuri de mărime diferite, începând cu cele uşoare (pentru care fiecare luptător deţinea două
tolbe, fiecare cu câte 30 de săgeţi), de rază scurtă sau lungă, cu vârfuri speciale, de semnalizare
(fumigene), incendiare şi unele care şuierau producând panică inamicului.
 Armatele mongole erau împărţite pe sistemul multiplilor de 10, cea mai mare unitate de luptă (tuman)
avea 10.000 de luptători. Fiecare tuman avea avangardă proprie, ariergardă, centru şi două aripi. Atacau
în unghiuri convenabile, conform conformaţiei terenului de bătălie, de obicei cu şarje ale cavaleriei
uşoare. Tehnica mongolă folosea deseori retragerea de pe terenul de luptă, pentru a atrage inamicul în
ambuscadă, precum şi atacurile prin surprindere. Caracteristic lor era lupta „în linişte” şi, potrivit unor
surse, în unele cazuri participau şi femeile care însoţeau convoiul luptătorilor.

Artileria, formată după modelul şi cu soldaţi persani, precum şi armele chineze grele de asediu (baliste,
catapulte şi arcuri imense, bombe incendiare etc.) erau păstrate în spatele frontului. Infanteria, formată
de obicei din spadasini şi suliţaşi turci, era aruncată în faza finală a bătăliei. Harnaşamentul şi
îmbrăcămintea uşoară a cavaleristului mongol contrasta cu armura grea şi imobilismul cavalerului
european. Soldatul mongol avea haine de piele înmuiată în urină de cal si uscata cateva zile, un gen de
cotieră pe mâna dreaptă folosită ca scut şi pentru a-şi feri şi faţa, o tunică de mătase care îl proteja de
infecţiile provocate de răni, pumnal, sabie, precum şi o tolbă de merinde.

Kublai si dinastia (mongola) Yuan a Chinei

Kublai-khagan (1215-1294)a fost ultimul mare han mongol. El a fost unul din nepoţii întemeietorului

imperiului mongol Ginghis Han. Kublai era fratele hanului Möngke. A fost
până în 1294 împăratul Chinei. Este considerat a fi fost unul dintre cei mai importanţi conducători
mongoli din dinastia Yuan. Domnia lui în China, reprezentat o sincrezie mongolo-chineza. Kublai s-a
folosit de birocratia chineza pentru consolidarea si îmbunătăţitea dministraţiei mongole. În anul 1253,
Kubilai s-a convertit la religia budistă. A luat măsuri în sprijinul ei şi al mănăstirilor din Tibet, astfel
budismul a ajuns în timpul său religie de stat. La un an după moartea fratelui său Möngke (1259),
izbucneşte în un război civil între Kubilai şi fratele său mai mare Ariq Boke. Contrar tradiţiei mongole,
Kublai s-a autoproclamat mare han mongol, singurul său aliat fiind fratele său Ilhanat (1256-1335),
care domnea în Persia.
Relaţia lui Kublai cu verii săi aflaţi în fruntea entitatii statale care alcatuia Hoarda de Aur a fost
complicata intotdeauna. Fara varsari mjore de sange si aliante temporare, mongolii sub Kublai au reuşit
 să-şi menţină dominaţia în toata Asia si o parte din Europa.
Kublai a mutat în 1264 capitala de la Karakorum („Muntele Negru”) la Pekin, preluând administraţia
chineză şi chiar o parte din cultura chineză, ceea ce a provocat nemulţumiri în sânul nobilimii mongole,
ba chiar o revoltă a prinţilor membri ai dinastiei Yuan (care intre anii 1271-1368 a fost dinastia imperială
a Chinei). Trupele mai numeroase a lui Kublai au înăbuşit revolta prinţilor în două etape (în vara lui
1277 lângă râul Orhon şi în 1287 lângă Karakorum). Cel mai înverşunat adversar a
fost Ogedei (supranumit în Europa Ogotai şi Ugotai), cel de-al treilea fiu al lui Ginghis Khan şi care a
fost mare han între 1229-1241 si a condus teritoriile din centrul si vestul, vezi mai sus.
După un lung si sangeros război (1267 – 1279), Kublai cucereste China de Sud, învingând dinastia
Sung de sud (960-1279). Corupţia şi intrigile au subminat loialitatea administraţiei chineze. Cancelarul
chinez Kia Se-tao a fost condamnat la moarte în 1275, după care ordinea a fost restabilită, hanul Kublai
putându-şi continua politica de expansiune. După asediul îndelungat al fortăreţei de pe malul râului Han
din provincia Seciuan (1268-1273) capitala provincială Hangzhou a capitulat în 1276. Restul trupelor
chineze au pierit înecate în 1279 într-o bătălie navală cu mongolii.
Astfel, Kublai a reunificat după 300 de ani nordul cu sudul Chinei, întemeind dinastia mongolă Yuan
(1271-1368), marele han mongol fiind recunoscut ca împărat al Chinei cu numele de Şizu. La curtea lui
Kubilai s-a aflat timp de mai mulţi ani călătorul veneţian Marco Polo (1254 – 1324), care după
întoarcere în patrie furnizează Europei cunoştinţe de cultură asiatică, mongoli si Imperiul Chinez sub
conducerea lui Kublai.

Kublai a încercat, fără succes, în 1274 şi 1281, să cucerească Japonia. Eşecul a pus capăt expansiunii
mongole în estul Asiei. Cu puţin timp înainte de moartea marelui han, Imperiul Mongol avusese cea mai
mare întindere din istoria sa, cuprinzând aproape tot spaţiul euro-asiatic.
 Kublai a murit în 1294 la Pekin. Kublai-khagan a fondat dinastia mongola a Chinei, dinastia Yuan care
a stapanit China mai mult de 100 de ani. Urmaşii săi au căutat să-i continue politica, punând accentul
pe administrarea Chinei. În pofida unor conflicte între mongoli şi chinezi, ordinea a putut fi menţinută
în timpul regnului nepoţilor lui Kubilai, hanii “Kuluk” (1281-1311) şi “Koşila” (1300-1329), care a domnit
numai 6 luni, fiind înlăturat de un alt han mongol. Scindarea definitivă în 4 părţi a Imperiului
mongol: Hoarda de Aur, Imperiul Yuan (China), Hanatul Ilk (Persia) şi Hanatul Ceagatai sau
Geagatai (Uzbekistan, Kîrgîzstan şi Afghanistanul de nord); este desăvârşită după moartea lui Kubilai.
În secolul XIV, după o perioadă de catastrofe naturale şi o politică economică greşită, mongolii au fost
alungaţi din Pekin, dinastiei mongole Yuan urmându-i la putere de dinastia chineză Ming. Mongolii s-au
retras în stepele din nord, unde au înfiinţat Hanatul Yuan de miazănoapte, cu capitala la Karakorum.
Această capitală a fost distrusă de dinastia Ming în 1388.

Civilizaţii: Mongolii (3) – Ultimul Mare Han

Ultimul mare conducator al mongolilor legat (intr-un fel) cu Ginghis Han a fost Timur

Lenk sau Tamerlan, (Timur cel Şchiop). Timur Lenk a fost probabil si
ultimul membru al familiei lui Ginghis Han, desemnat ca kurugan (ginere), căsătorit fiind cu o prinţesă
din clanul lui Ginghis Khan. Timur Lenk nu a purtat niciodata titlul de han, el purtand titlul de “emir”
. Daca Kubilai a reprezentat ramura budista a mongolilor, Timur va reprezenta ramura
islamica a lor. Timur a fost întemeietorul unui imperiu cu capitala la Samarkand (Uzbekistan) şi al
dinastiei timuride, care a durat numai 100 de ani pana în 1506, cand si dinastia si imperiul au cazut.
Numele său, Timur (sau Temür/Demir în limbile turcice), înseamnă “de fier”. Numelui îi este ataşată
porecla lenk, lang şi aksak, cu semnificaţia “şchiopul”, “ologul”. Versiunea latinizată a numelui este
Tamerlan. Timur era şchiop din cauza aderenţelor de la nivelul rotulei genunchiului drept cauzate de o
tuberculoză osoasă, diagnostic stabilit în 1941, când cercetători sovietici i-au exhumat cadavrul. Mai
avea o pareză la umărul drept, urmare a unei răni produse de o săgeată.
Imperiul lui Timur se întindea din vestul Chinei până la Marea Caspică şi din Pakistan până în Siria. În
1404, expansiunea armatelor sale spre vest l-au adus în conflict cu Imperiul Otoman, în privinţa
dominaţiei Anatoliei. În bătălia de la Ankara, l-a înfrânt şi făcut prizonier pe sultanul Baiazid I (Yıldırım,
„fulgerul”). Acesta a murit în captivitate. Timur a dispus iniţial ca Baiazid să fie ţinut într-o cuşcă şi
arătat fiilor acestuia. Prin învingerea lui Baiazid determină întârzierea expansiunii otomane, Timur
ajungând „renumit” în Europa. Însă viitorul imperiului şi succesiunea urmaşilor nu este asigurată, Timur
n-a luat măsuri de administrare a regiunilor ocupate, cu excepţia zonei centrale a imperiului său
(Çağatay), unde sunt luate unele măsuri ca prinţii mongoli să devină urmaşii lui Timur.Timur Lenk a
murit un an mai târziu, dar înfrângerea lui Baiazid la Ankara a întârziat căderea Constantinopolului (pe
care Baiazid îl asediase) şi a aruncat Imperiul Otoman într-o criză de succesiune între fiii lui Baiazid:
Mahomed, Soliman şi Musa.
 Din nefericire Timur s-a comportat cu o barbarie rara chiar si pentru felul de a fi mongol, el a distrus
multe oraşe persane, adevărate oaze de cultură şi civilizaţie în acea vreme. În 1401, la cucerirea
Bagdadului, a masacrat 20.000 de oameni, majoritatea lor civili. Cucerind Delhi-ul descendentul lui
Timur, Babur va înfiinţa dinastia Mogulilor în 1526 una din cele mai durabile dinastii ale Indiei
musulmane. Timur ramane cunoscut în istorie ca un cuceritor fără scrupule, care lasă să fie masacrată
populaţia oraşelor cucerite, numărul victimelor cifrându-se la sute de mii. În mod deosebit au fost
masacre în rândurile popoarelor din India şi Georgia, revoltele fiind înăbuşite cu cruzime. La cucerirea
oraşului persan Isfahan, în anul 1387, au fost făcute 28 de movile din capetele prinzionierilor, în număr
de circa 70.000, sau în oraşul Isfizar, unde, din ordinul său, au fost zidiţi de vii două mii de oameni.
 Politica de cucerire va fi începută din anul 1380 astfel cade sub stăpânirea
sa sudul Horasanului (Asia centrală, azi Iran, Afghanistan, Tadjikistan, Uzbekistan şi Turkmenistan),
urmează centrul şi vestul Persiei, învingând astfel dinastiile: kartidă, sarbadară, muzaffaridă şi
djalairidă. În anul 1394 are sub controlul său un teritoriu ce aparţine Irakului de azi, Iranului,
Azerbaidjan, Uzbekistan, Armenia şi Georgia. Spre est trupele lui militare ajung la graniţele mongole
ocupând în 1389 tot teritoriul Ciagatai (Çağatay). În anii 1391 şi 1395 Timur supune mongolii din Hoarda
de Aur conduse de Tohtamîş, descendent direct al lui Ginghis Han. În 1398 ocupă cu armata sa oraşul
Delhi, iar în anul 1401 cade oraşul Damasc şi Bagdad, urmând ca în 1402 să-l învingă pe sultanul
aproape orb din dinastia otomană Baiazid, trupele lui ocupând Ankara.

Cu toată cruzimea lui, avea un sistem de tratare în mod diferenţiat a prinzionierilor, astfel aristrocraţia
şi preoţimea teritoriilor ocupate erau cruţate, trebuind însă să-şi răscumpere libertatea. Timur căuta ca
prin bunurile jefuite să readucă Transoxania într-o perioadă de înflorire economică.

Aşa numitul „Centrul lumii” devin oraşele Buhara şi Samarkand. Mulţumită

tributului încasat, acestea ajung să fie centre înfloritoare, cu clădiri

impozante. Aşa a apărut în Asia centrală stilul arhitectonic timurid, care se poate vedea şi azi la
moscheile Gur-e Amir, Bibi Hanîm. Stilul a fost puternic influenţat de stilul persan. Timur primeşte în
Samarkand vizita emisarului Spaniei şi pe solii dinastiei chineze Ming, cu care va duce tratative, pentru
a-şi asigura libertatea acţiunilor sale din restul Asiei.
 Timur are o poziţie controversată faţă de religia islamică, fiind considerat de unii sunnit , are însă relaţii
contradictorii cu sharia shiita (legea/dogma shiita), respectând mai mult tradiţiile turco-mongole (care
au primit doctrinele sunite), si care nu intotdeuna acceptau toate restrictiile islamului.

Ultima expediţie militară a lui a fost împotriva dinastiei Ming din China, care refuzase plătirea mai
departe a tributului. În iarna anului 1405, în timpul expediţiei militare de pedepsire a Chinei, Timur Lenk
moare în urma unui exces alcoolic. Timur a murit lângă Şîmkent, pe teritoriul Kazahstanului de azi. El a
fost înmormântat în Samarkand, unde i-a fost construit mausoleul Gur-e Amir. După moartea lui,
imperiul s-a destrămat, statele de odinioară şi-au redobândit independenţa.

Civilizaţii: Mongolii (4) – Altan Orda

Altan Orda a fost o entitate statala la inceput mongola care s-a

transformat in timp intr-una turcica. Altan Orda ocupa teritorii aflate astazi pe teritoriul Rusiei, Ucrainei
şi Kazahstanului, erntitatea a apărut după dezmembrarea Imperiului Mongol in mijlocul secolului al XIII-
lea. In perioada e apogeu teritoriul Altan Orda ocupa cea mai mare parte a Rusiei Europene, de la Munţii
Ural la Munţii Carpaţi, până în Siberia. În sud, Hoarda de Aur se învecina cu Marea Neagră, Munţii Caucaz
şi teritoriile mongolilor din Ilhanat (Iran-Irakul contemporan). Se presupune că denumirea „de aur”
(altîn) vine de la sistemul de culori folosit în stepă pentru orientare, negru: nord, roşu – sud, albastru
– est, alb – vest şi galben (auriu) – centru.
Altan Orda se traduce prin “Tabăra de Aur” sau “Palatul de Aur“. Este cunoscut că mongolii nu aveau
palate, dat fiind modul viaţă nomad, Altan Orda putându-se referi şi la cortul auriu al hanului. Deşi a
fost foarte vehiculată în lucrările ştiinţifice ale secolului al XIX-lea, această ultimă teorie este considerată
speculativa.Nu există înregistrări în documentele istorice anterioare secolului al XVII-lea (după dispariţia
statului mongol), care să ateste numele Hoarda de Aur pentru acest stat. Documentele mai vechi fac
referire la Ulus Gioci (sau Giuci), adică tribul purtând numele liderului Giuci. Unii istorici preferă să
folosească un alt nume Hanatul Kîpceak, numele fostului hanat cuman, al cărui teritoriu coincidea în
proporţie considerabilă cu cel al Hoardei de Aur, care i se considera „moştenitor” de iure.

Înainte de moarte, Genghis Han a împărţit Imperiul

Mongol între cei patru fii ai săi. Giuci, cel mai în vârstă murise în momentul decesului părintelui său, iar
cele mai vestice posesiuni mongole şi Rusia sudică au fost împărţite între fiii lui: Batu (Hoarda Albastră
– estică) şi Orda (Hoarda Albă – vestică).Batu a reuşit să preia controlul asupra moştenirii teritoriale a
lui Orda şi a cucerit litoralul nordic al Mării Negre, incluzând în forţa sa armată popoarele turcice
autohtone. La sfârşitul anilor 1230 şi începutul anilor 1240, Batu a condus campanii încununate de
succes împotriva hanatului bulgar de pe Volga şi statul kievean rus.
Campaniile militare ale lui Batu vizând expansiunea în Europa au continuat în Polonia şi Ungaria
(bătăliile de la Legniţa şi de la Muhi). În 1241, Marele Han Öghedei (au Ogotai, Ugotai) a murit în
Mongolia, iar Batu a ridicat asediul Vienei pentru a se întoarce în Mongolia, pentru a-şi cere drepturile
la moştenire. Armatele mongole nu au mai ajuns niciodată atât de departe în vest.
În 1242, Batu şi-a stabilit capitala la Sarai, pe malul cursului inferior al fluviului Volga. La scurt timp
după acest moment, Hoarda Albastră s-a împărţit, fratele mai tânăr al lui Batu, Şaiban, a înfiinţat
propria hoardă la vest de Munţii Ural, de-a lungul râurilor Obi şi Irtîş. Populaţia Hoardei de Aur era un
amestec de populaţii vorbitoare de dialecte turceşti şi mongoli, dar şi populaţii subjugate, de tip slav,
iranic şi fino-ugric. O parte însemnată din populaţia mongolă s-a turcizat repede, pierzându-şi identitatea
etno-lingvistică mongolă. Numai aristocraţia militară şi-a păstrat tradiţiile mongole şi limba originala.

Stăpânul suprem al Hoardei era hanul, ales de kurultai, dintre urmaşii lui Batu Han. Prim-ministrul era
tot de etnie mongolă, fiind numit “prinţul prinţilor”, ori “beqler-beq” (begler beg). Miniştrii săi erau
vizirii. Guvernatorii locali, baskakii, erau responsabili pentru strângerea dărilor şi păstrarea ordinii. Nu
se făcea deosebire între administraţiile civilă şi militară. Hoarda s-a transformat treptat dintr-o societate
nomadă într-una sedentară, Saraiul devenind una dintre cele mai prospere şi mai puternic populate
metropole ale epocii. La începutul secolului al XIV-lea, capitala a fost mutată la Sarai Berke, care a
devenit unul dintre cele mai mari oraşe ale lumii medievale, cu peste 600.000 de locuitori.
În ciuda încercărilor ruseşti de prozelitism creştin, mongolii au rămas la tradiţiile lor animiste până
când Uzbek Han (Üzbek sau Özbek) (1312-1341) a decis impunerea Islamulului ca religie de stat a
Hoardei. Mai mulţi cnezi ruşi, între care Mihail al Cernigovului şi Mihail al Tverului, au fost martirizaţi
pentru refuzul de a se închina la idoli, dar în general hanii erau toleranţi cu creştinii şi până la urmă au
scutit Biserica Ortodoxă Rusă de impozite. Hoarda percepea dări de la supuşii săi – ruşii, armenii, gruzinii
şi grecii din Crimeea. Teritoriile creştine erau considerate teritorii periferice de interes scăzut, cel puţin
atâta timp cât plăteau tributul. Aceste state vasale nu au fost niciodată încorporate în Hoardă, prinţii
ruşi obţinând chiar privilegiul de a strânge tributul în numele suzeranilor tătari. Pentru a menţine
controlul asupra Rusiei, liderii militari ai Hoardei întreprindeau în cnezatele ruseşti raiduri de pedeapsă
periodice (de exemplu în 1252, 1293 şi 1382).
 Istoricii rusi au fost promotorii unui punct de vedere conform căruia Hoarda şi principatele ruseşti au
ajuns în cele din urmă să incheie o alianţă militară împotriva Cavalerilor teutoni şi împotriva lituanienilor
păgâni. Istoriografii care susţin această interpretare menţionează că la curtea hanilor puteau fi întâlniţi
adesea nobili ruşi, de Feodor cel Negru din Iaroslavl, care şi-a stabilit sediul lângă Sarai, şi Alexandr
Nevski, cneazul Novgorodului, frate de cruce cu succesorul lui Batu ca han, Sartak. Deşi Novgorodul nu
a recunoscut niciodată suzeranitatea Hoardei de Aur, un corp de oaste mongol i-a sprijinit pe
novgoredeni în bătălia de pe gheaţă.

Negustorii Saraiului întreţineau un negoţ foarte profitabil cu cei genovezi din coloniile de la ţărmul Mării
Negre, Soldaia, Caffa şi Azak. Mamelucii Egiptului (de origine cumană, adică kîpceacă) erau aliaţii şi cei
mai de încredere parteneri în schimburile comerciale din Mediterana.

După moartea lui Batu în 1255, prosperitatea imperiului a mai durat aproape un secol, până la
asasinarea lui Geanibek în 1357. Hoarda Albă şi Hoarda Albastră au fost unite într-un singur stat de
fratele lui Batu, Berke. La sfârşitul secolului al XIII-lea, puterea a fost uzurpată de Nogai, un nobil care
nu se trăgea din spiţa lui Batu. În timpul domniei lui Uzbek (1312-1341), armata imperiului avea peste
300.000 de luptători.Politica Hoardei privind cnezatele ruseşti urmărea ţinerea Rusiei divizată şi slabă.
În secolul al XIV-lea, întărirea Lituaniei în Europa de Nord-Est a dus la apariţia unui concurent important
la controlul asupra Rusiei. Din acest motiv Uzbek a început să sprijine Cnezatul Moscovei, cel mai
important principat rus. Ivan I Kalita a primit din partea hanilor titlul de Mare cneaz şi dreptul de a
percepe tributul datorat suzeranului de alte cnezate.
Moartea Neagră (epidemia de ciumă) din 1348–1349 a fost un factor de maximă importanţă care a
contribuit la decăderea Hoardei de Aur. După asasinarea lui Geanibek, Hoarda a trecut printr-un război
civil care a durat decenii. În penultimul deceniu al secolului al XIV-lea, mai multe state – Horezm,
Astrahan şi Cnezatul Moscovei – au încercat să scape de dominaţia tătară. În acelaşi timp, ţinuturile de
la cursul inferior al Niprului au fost anexate de Marele Ducat al Lituaniei şi de Regatul Poloniei.
Generalul tătar Mamai, stăpânul Hoardei Albastre, însă fără să vi avut învestitura ca han, a încercat să
reimpună autoritatea Hoardei asupra Rusiei. Oastea lui Mamai a fost învinsă de Alexandr Donskoi în
bătălia de la Kulikovo, aceasta fiind a doua înfrângere consecutivă suferită de tătari în bătălii cu ruşii.
După ce Mamai a pierdut puterea în 1378, Tohtamîş, un urmaş al lui Orda Han şi han al Hoardei Albe,
a invadat şi anexat Hoarda Albastră, restabilind pentru o perioadă scurtă puterea regională a Hoardei
de Aur. Tohtamîş a atacat şi jefuit Moscova în 1382 ca pedeapsă pentru nesupunere.

Timur Lenk a dat o lovitură mortală Hoardei în 1395, anihilându-i forţa militară, distrugându-i capitala,
jefuindu-i oraşele comerciale din Crimeea şi deportând meseriaşii luaţi prizonieri în propria capitală,
Samarkand. În primele decenii ale secolului al XV-lea, puterea a fost preluată de Edigu, un vizir care l-
a care l-a învins pe Vytautas al Lituaniei în bătălia de pe râul Vorskla şi a proclamat Hoarda Nogai ca
fiind posesia sa. În anii 1440, Hoarda a fost răvăşită de un nou război civil. De această dată, hoarda s-
a scindat în şapte hanate: Hanatul Siberiei, Hanatul Qasim, Hanatul Kazanului, Hanatul Astrahanului,
Hanatul Kazah, Hanatul Uzbek şi Hanatul Crimeii.
 Niciunul dintre aceste hanate nu erau mai puternic decât Marele Cnezat al Moscovei, care, după au
scăpat definitiv de dominaţia tătară până în anul 1480. Toate cele şapte hanate au fost în cele din urmă
anexate de Moscova, începând cu Astrahanul şi Kazanul. Până la sfârşitul secolului al XVI-lea, Siberia
devenise o provincie a Rusiei, iar descendenţii hanilor au intrat în servicul ţarilor. Hanatul Crimeii a
devenit în 1475 vasal al Imperiului Otoman. Tătarii crimeeni au continuat raidurile de pradă în sudul
Rusiei de-a lungul secolului al XVI-lea şi începutului secolului al XVII-lea, dar nu au mai fost în stare să
învingă Rusia sau să mai cucerească Moscova. Bucurându-se de protecţia otomană,

Hanatul Crimeii şi-a continuat existenţa până când Ecaterina cea Mare a anexat hanatul la 8 aprilie
1783. Hanatul Crimeii a fost de departe cel mai longeviv stat succesor al Hoardei de Aur.

Civilizaţii: Mongolii (5) – Metamorfoze

Prabusirea Imperiului
Imperiului mongol a disparut din aceleasi cauze ca alte mari imperii, erodare si decadenta. Imperiului
mongol a fcut-o insa mai rapid. Se poate spune ca principala cauza a fost lipsa de adaptare a aristocraţiei
mongole, deşi a încercat în mai multe rânduri, la civilizaţia de tip urban. Schimbarea succesivă a capitalei
de la Karakorum la Beijingul contemporan realizată de Hanul Kublai (descendenţii săi au întemeiat
dinastia Yuan în China), a condus la o evoluţie independentă a Hoardei de Aur în Asia Centrală şi în
Rusia si dezlipirea de restul imperiului.
 Se acceptă că cea mai mare „realizare” a mongolilor a fost, paradoxal,
formarea imperiilor mari – rus, otoman, chinez şi japonez. Aceasta deoarece, aceste teritorii deşi
disparate au fost obligate să se unească pentru a face faţă invadatorilor. Dintre viitoarele puteri euro-
asiatice, imperiul turc a preluat cel mai mult din moştenirea militară şi din tradiţiile mongolilor.
Asemănător mongolilor, turcii au permis libertatea credinţei, deşi legătura ruşilor cu Constantinopolul a
fost întreruptă, mânăstirilor nu le pretindeau impozite si a existat o oarecare libertate de cult, bineinteles
contra cost.

La rândul său, Rusia s-a format mai întâi ca un teritoriu din care se colecta tributul mongol. Novgorod
şi apoi Kiev devin centre ale comerţului din centrul Imperiului Mongol. Îndeosebi tătarii, aliaţi uneori
asimilaţi total de mongoli au avut mare influenţă asupra Rusiei; mulţi nobili ruşi au origine tătară, iar
organizarea militară şi socială a statului moscovit a fost de inspiraţie tătaro-mongolă. Statul tătar din
Crimeea a fost anexat de Rusia deabia în 1783. Ulterior, armata rusă, clădită după rigurozitatea tehnicii
militare germane, a dat loviturile decisive mongolilor.

În mod asemănător, China a înflorit sub domnia lui Kubilai, care timp de 18 ani (până în 1276) a cucerit
cea mai mănoasă şi populată provincie a Imperiului. La începutul secolului XIV, luptele interne dintre
triburile mongole, au permis unei noii dinastii chineze să pătrundă în Mongolia. Pentru a-şi asigura
graniţa din nord, chinezii au construit Marele Zid. Ulterior, împăraţii chinezi au încorporat, până în 1750,
toată Mongolia.Kubilai, nepotul lui Ginghis, a încercat fără succes să cucerească naval Japonia (folosind
pentru prima dată în istorie bombele cu schije), altă populaţie numeroasă care s-a coagulat în urma
ameninţării mongole. Înfrângerea mongolilor în vestul Japoniei s-a datorat taifunurilor din lunile de vară,
despre care mongolii avea puţine cunoştinţe.
 Europa s-a temut cel mai mult de mongolo-tătari, apoi de continuatorii lor, cel puţin sub raportul tehnicii
militare, turcii. Pe continent circulau poveşti îngrozitoare despre cruzimea mongolilor, inclusiv că mâncau
ficatul inamicilor prinşi pe câmpul de luptă. Scrierile occidentale ale vremii susţin aducerea de către
mongoli a „ciumei neagre” din anul 1340, care a înjumătăţit populaţia Europei Centrale. Această
afirmaţie este probabil corectă, deoarece, la asediul cetăţii Kaffa, mongolii cuprinşi de ciumă, boală
provocată de lipsa de igienă şi răspândită prin intermediul şobolanilor / căpuşelor, vaznd că nu mai pot
continua asediul au folosit pentru prima dată în istorie arma bacteriologică, aruncând cadavrele în
descompunere ale victimelor ciumei în interiorul cetăţii.

Monarhii şi prinţii europeni cunoşteau relativ puţine lucruri despre mongoli. În acele secole de
incapacitate militară europeană au existat şi încercări nerealiste de conlucrare cu mongolii. Contrar
speranţelor cruciaţilor europeni, în 1260 mamelucii din Egipt şi nordul Africii îi înfrâng pe mongoli lângă
Nazaret. Mongke preferă invadarea din nou a Chinei unde, în 1259, moare în luptă. A fost ultimul mare
han al întregului imperiu mongol, dar şi sfârşitul speranţei cruciaţilor de a înfrânge islamul.
Pentru lumea islamică, invazia mongolă a avut efecte contradictorii. Pe de o parte, mongolii au distrus
o civilizație de șase secole, iar infrastructura (de exemplu irigațiile din Mesopotamia) nu au fost refăcute
decât în secolul XX. Pe de altă parte, islamul a integrat unele elemente ale shamanismului și budismului
mongol, iar turcii majoritari în Asia Centrală, la început vasali mongolilor, s-au impus drept o mare
putere militară, economică și culturală euro-asiatică. Spre deosebire de mongoli, turcii au preluat armele
de foc aduse din China. Treptat Imperiul Otoman a reușit să-i asimileze pe mongoli, cu excepția
ramasitelor Hoardei de Aur din sudul Rusiei, rămasă semi-nomada. În următorii o sută de ani, Imperiul
Timurid, neorganizat corespunzător administrativ, a căzut sub loviturile otomanilor şi indienilor. “Pax
Mongolica” de mai mult de un secol a asigurat o desfăşurarea comerţului pe uscat, prin intermediul
aşa-numitului „drum al mătăsii”.
Tătari sau mongoli?
Etnogeneza tătarilor de astăzi suscită controverse vii şi puncte de vedere uneori contradictorii: prima

teorie, mai veche, ai cărei partizani sunt îndeosebi autorii ruşi îi consideră pe vechii
tătari ca fiind de origine mongolă. Al doilea punct de vedere, care capătă o pondere din ce în ce mai
mare printre istorici, îi apreciază pe tătari, de la bun început, ca element component al lumii proto-
turce. Cunoscuţi deja de cronicarii chinezi sub numele de “Da-da” sau “Ta-ta”, de cronicarii persani sub
numele de “Tatar”, ei înşişi se numesc “Tatar”, în cronica autohtonă ‘Istoria secretă a Mongolilor”,
epopee contemporană intrării lor pe scena istoriei universale la începutul sec.al XIII-lea. Tătarii , care
în secolul V trăiau în deşertul Gobi şi care după subjugarea în secolul IX de către dinastia Liao au migrat
spre sud şi au participat la fondarea Imperiul Mongol al lui Genghis Han. Diferenţa fundamentală dintre
mongoli şi tătari constă azi în religiile diferite pe care aceştia le-au îmbrăţişat: în timp ce mongolii in
majoritatea lor practică budismul de orientare lamaistă, tatarii in majoritatea lor sunt musulmani suniţi.

În Evul Mediu,
tătarii au ocupat arii întinse ale Rusiei de azi, în special cele din vecinătatea fluviului Volga. Unele din
aceste teritorii au constituit hanate tătăreşti independente care au fost treptat cucerite de ruşi, în special
de trupele de cazaci creştini ortodocşi ale ascestora, special constituite pentru a lupta împotriva tătarilor
respectiv împotriva seminţiilor turce musulmane. Două din aceste hanate tătaresti au fost în mod
deosebit remarcabile pentru longevitatea şi însemnatatea lor politico-militara: la nord, cel din Kazan de
pe cursul superior al Volgii, şi cel din Astrahan la confluenţa fluviului cu Marea Caspică. Ambele au
devenit cu timpul parte a Rusiei ţariste. După preluarea puterii de către sovietici, fostul hanat de la
Kazan a devenit o Republică Sovietică Autonomă Tatareasca transformată după 1991 în Republica
semi-indepententă denumită Tatarstan.
 Tătarii din Dobrogea numără aproximativ 20-
25.000 de persoane şi sunt urmaşii tătarilor din hanatul Hoardei de Aur din Bugeacul si Crimeea
învecinate colonizaţi aici. În România, ei sunt aliaţi politic cu coreligionarii lor turci şi trimit în Parlamentul
României câte un deputat. Dintre asezările dobrogene, orasul Medgidia, renumit pentru geamia sa “
Abdul Medgid “ are o concentraţie însemnată de tătari autohtoni. În multe localităţi din judeţele
Constanţa şi Tulcea se găsesc multe geamii. Unele dintre acestea au fost construite cu mulţi ani in urmă,
având valoare istorică (geamia din Mangalia), altele fiind construite mai recent, îndeosebi după Revoluţia
din ’89. Geamia Esmahan Sultan din Mangalia este cea mai veche geamie din Dobrogea, datînd din anul
1456. În prezent aceasta face parte din patrimoniul cultural al statului si este in restaurare.

În Polonia tătarii trăiesc ca autohtoni in câteva sate din apropierea aşezării Białystok. Aceşti tătari au
fost colonizaţi aici în Evul Mediu şi în prezent ei au adoptat în mare parte limba si obiceiurile polonilor
majoritari. Ei reprezintă o curiozitate printre tătari ca fiind singurii din această seminţie care sunt creştini
respectiv de religie romano-catolică. Tătarii musulmani locuiesc în doar două sate în voievodatul
Podlasia: Bohoniki şi Kruszyniany. De asemenea, comunităţi ale tătarilor se mai pot întâlni şi în zona
urbană Gdańsk, Varşovia şi Gorzów. Numǎrul total se cifrează la 3.000 persoane.