Rezistenta armata anticomunista in sud-estul Muntilor Apuseni (I) Descoperita ca subiect public imediat dupa 1989, rezistenta armata

anticomunista a devenit destul de repede una dintre cele mai frecventate teme ale istoriei recente a Romaniei, alaturi de Gulagul romanesc si de Securitate. Ani de zile s-a scris in registre diferite despre subiect, de la apologiile datorate supravietuitorilor pana la denigrarile venite dinspre masivul contingent al fostilor angajati ai Securitatii. Istoricii s-au apropiat si ei de acest subiect, multi preferand doar sa publice documente sau sa le prelucreze sumar, altii incercand sa inteleaga, secvential, ce a fost in mod veridic rezistenta armata anticomunista. Rezistenta armata anticomunista a inceput la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, ca urmare a patrunderii trupelor sovietice in Romania, si a durat pana la inceputul anilor 60, cand ultimii partizani/fugari izolati au fost capturati sau ucisi. Desi fenomenul a fost inregistrat in diferite zone ale tarii, el a cunoscut cea mai mare intensitate in regiunile montane.

Una dintre zonele in care fenomenul rezistentei armate anticomuniste a atins cote deosebite a fost cea a Muntilor Apuseni. Oamenii din zona au facut cunostinta dupa 1947-1948 cu actiunile derulate de statul comunist pentru preluarea controlului total asupra societatii. Masura nationalizarii padurilor detinute de persoane fizice, comunitati rurale, societati caritabile etc. i-a afectat in cea mai mare masura pe oamenii din regiunile montane, lipsiti de alte posibilitati de existenta. Locuitorii din Muntii Apuseni, asa-numitii moti, traiau de sute de ani din exploatarea padurilor si, in unele locuri, a minereurilor feroase si neferoase. Motii siau manifestat uneori nemultumirile in mod public, dar autoritatile au intervenit cu promptitudine, arestand si inchizand numeroase persoane. De asemenea, desfiintarea Bisericii Greco-Catolice, extrem de populara in zona, a reprezentat o noua lovitura pentru multi moti, practic un atentat la vechiul lor mod de viata. Unii dintre cei persecutati pe motive politice si religioase au incercat sa scape de arestare intrand in clandestinitate, uneori constituindu-se in grupuri. In unele cazuri, fugarii au avut planuri de actiune anticomunista coerent formulate, in vreme ce, in altele, singura ratiune a strangerii impreuna era supravietuirea pana la ivirea unui moment politic favorabil, care ar fi permis inlaturarea regimului comunist. Uneori, grupurile se destramau din cauze diferite, dupa cum au existat si formatiuni care s-au contopit cu altele. Zona Muntilor Apuseni a cunoscut mai multe asemenea grupari anticomuniste. Un militar profesionist: Nicolae Dabija

Nicolae Dabija s-a nascut la 13 (sau 18) aprilie 1907 in orasul Galati, judetul Covurlui (astazi Galati), in familia unui tamplar. Ramas orfan de tata la 9 ani, copilaria si adolescenta i-au fost marcate de privatiuni. Din cauza problemelor materiale, in 1922 a intrerupt cursurile Liceului teoretic Vasile Alecsandri din Galati si s-a angajat ca functionar la o banca. In 1926 a intrat voluntar in armata, la Regimentul 13 Dorobanti Iasi, ceea ce avea sa fie inceputul carierei sale militare. Tanarul Dabija era apreciat de superiori, iar acestia l-au indemnat sa-si completeze studiile, astfel incat in 1926-1927 a urmat cursurile Liceului Militar din capitala Moldovei. Aceasta i-a permis sa intre prin concurs la Scoala Militara de Ofiteri de Infanterie de la Sibiu, pe care a absolvit-o in 1929. In anii urmatori a trecut prin diferite regimente, dar si pe la Liceul Militar Ferdinand I din Chisinau, unde a fost indragit de elevi. S-a casatorit in 1933 cu Florica Angheluta, dar nu a avut copii. Sentimentele sale anticomuniste, de altfel comune

cvasitotalitatii ofiterilor romani, explica aderarea la asociatia Romania anticomunista, in anul 1936. Pe 15 octombrie 1941, capitanul Nicolae Dabija a fost trimis pe frontul de Rasarit cu Regimentul 38 Infanterie. A participat in mod activ la luptele din Peninsula Kerci si din Caucaz, in 1942-1943. Confruntarile de aici l-au facut unul dintre cei mai cunoscuti ofiteri romani de rang inferior. Recunoscandu-i-se meritele, Nicolae Dabija avea sa fie decorat atat de romani (a obtinut inclusiv Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a), cat si de aliatii germani (Crucea de Fier clasa I si clasa a II-a). Potrivit unor informatii, Nicolae Dabija vorbea foarte bine limba rusa. El si-a alcatuit o echipa de sapte militari, care, echipati asemeni sovieticilor, treceau periodic - uneori la 3-4 zile - in liniile Armatei Rosii. Comandoul urmarea obtinerea de informatii despre dispozitivul local sovietic, ofiterul roman avand obiceiul de a lasa note de genul: Pe aici a trecut capitanul Dabija. Uneori romanii se intorceau in propriile linii si cu prizonieri. Ofiterul roman a participat la luptele pentru apararea Crimeii in toamna anului 1943-primavara anului 1944 si a fost ranit de doua ori, in cele din urma fiind evacuat in tara. Este de inteles de ce, atunci cand sovieticii au reusit sa reocupe Crimeea, ei l-au cautat pe ofiterul roman care pur si simplu ii sfidase, provocandu-le pierderi importante. Datorita ranii din Crimeea, care i se deschisese, dar si imbolnavirii de erizipel, maiorul Nicolae Dabija a ramas in spital si nu a participat la luptele de pe frontul de Apus. De la 1 decembrie 1944 a continuat sa serveasca la Regimentele 4 si 10 Graniceri. Dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, prin Decretul regal 1783/4 iunie 1945, Nicolae Dabija a primit din nou Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a cu spade. La cererea sa, la 22 iulie 1946 a fost trecut in cadrul disponibil. Datorita decorarii sale cu Mihai Viteazul, maiorul Nicolae Dabija a fost improprietarit cu cinci hectare de pamant langa Arad, mai precis la Aradul Nou, unde s-a si stabilit cu sotia dupa 1946. Insa rusii nu aveau obiceiul sa-i uite pe cei care le produsesera importante pierderi in timpul razboiului. Pentru a scapa de grave si previzibile consecinte, Nicolae Dabija s-a ascuns. El avea sa fie mentionat in actele Securitatii drept criminal de razboi, dar fara a se preciza care erau crimele sale. Fratii Macovei

Familia Macovei (apare si sub forma Macavei) era una dintre familiile respectabile din comuna Bucium (sau Bucium Muntari), actualul judet Alba. Nicolae Macovei a fost inainte de 1940 comisar in Siguranta Generala a Statului, calitate in care le-ar fi cercetat pe activistele comuniste Ana Pauker si Constanta Craciun. Deoarece comportamentul sau fusese civilizat, N. Macovei a fost doar pensionat in 1945 si lasat in pace o vreme. Revenit in comuna Bucium, a intrat in conflict cu Ioan Jurj, seful comunistilor locali. A reusit sa scape de arestare, desi in urmarirea lui (si a fratilor sai) au fost angrenate importante forte represive. Ceilalti frati Macovei aveau profesii diverse: Alexandru era ofiter, Traian era subinginer, Viorel era avocat. Ei erau nepotii lui Stefan Ciceo Pop, fost fruntas al Partidului National din Transilvania. Daca e sa dam crezare sintezelor Securitatii, fratii Traian si Alexandru Macavei erau urmariti de jandarmerie in vara anului 1948 pentru contrabanda cu aur si pentru furt. Traian a ranit

patru politisti care-l urmareau, apoi a plecat in munti impreuna cu fratele sau Alexandru. Ei au ucis in timpul unei lupte, in octombrie 1948, doi plutonieri majori de jandarmerie (se pare ca ultima actiune s-a produs in Rosia Montana). In 1948, fratii Traian, Alexandru si Nicolae Macavei erau mentionati intr-un document al Securitatii ca initiatori ai unui grup de rezistenta armata anticomunista in sud-estul Muntilor Apuseni. Constituirea Frontului Apararii Nationale. Corpul de Haiduci

In contextul schimbarilor politice importante din Romania, maiorul Nicolae Dabija a intrat in contact cu persoane implicate in rezistenta anticomunista. Prin intermediul maiorului deblocat Ion Opreanu, in februarie 1948, Dabija i-a cunoscut pe fratii Macovei. Avea sa se constituie astfel organizatia Frontul Apararii Nationale. Corpul de Haiduci (mai apare si sub numele de Frontul Apararii Patriei Romane). Decizia maiorului de a se angaja in lupta anticomunista avea sa primeasca un impuls ca urmare a arestarii fratelui sau, maiorul Mircea Dabija, membru in organizatia Rezistenta spirituala (grupul Turda), de sub conducerea comandorului Vania Dicescu. Securitatea avea sa-i considere pe Nicolae Dabija si pe Traian Macovei drept liderii Frontului Apararii Nationale. In faza initiala, organizatia a difuzat manifeste antiguvernamentale sub forma de proclamatie, manifeste elaborate de maiorul Dabija. La 19 decembrie 1948, maiorul Dabija a avut o consfatuire cu fratii Traian si Alexandru Macovei, precum si cu liderii gruparilor anticomuniste din judetul Alba. Pe 22 decembrie 1948, grupul Dabija-Macavei (in continuare grupul Dabija) a atacat Perceptia Teius, de unde a luat 310.000 de lei, pentru a-si procura armament, munitie, masini de scris, un sapirograf si 100 de percutoare pentru confectionarea minelor, dar probabil si pentru a marca deschis lupta impotriva regimului. S-a planuit si atacarea depozitului de armament de la Campeni si cazarma Batalionului de Vanatori din aceeasi localitate. Grupul Dabija opera pe versantul oriental al Muntilor Apuseni, mai exact pe Muntele Runculetul Grosilor, sub Muntele Mare, judetul Turda, in apropierea comunelor Bistra si Campeni. Zona era montana, neprielnica agriculturii. Din acest motiv, cei mai multi locuitori isi castigau existenta muncind in padure la taierea si transportarea lemnului, dar si din pescuit si vanat. In timpul celui de-al doilea razboi mondial, motii din zona facusera parte din Batalionul 1 Fix, iar dupa incheierea pacii multi au continuat sa detina arme si efecte militare. Maiorul Dabija si cativa dintre apropiatii acestuia s-au deplasat in toamna anului 1948 la circa 20 de km nord-est de Campeni, pe Muntele Mare, la cota 1201, unde au ales un loc pentru instalarea taberei. Potrivit unei marturii, au fost construite doua adaposturi mari, captusite cu barne de brad. Alte date mai amanuntite - furnizate de documentele de arhiva si de martori scot in evidenta ca pentru a se adaposti si a se putea apara partizanii au construit o cazemata foarte bine reusita si intarita din lemn si piatra. Cazemata inca mai era vizibila si dupa 40 de ani. sEat a fost sapata in coasta unui munte acoperit de molizi: podeaua, peretii si tavanul au fost facute din grinzi rotunde de molid si armate la fel ca in lucrarile miniere. Apoi a fost acoperita cu glii de pamant si iarba peste care s-au implantat braduti pentru a masca mai bine locul. Inauntru, pe lateral si-n fund erau injghebate paturi de scanduri (priciuri) unde puteau sa se adaposteasca chiar 50 sdet persoane. Intrarea era la nivelul solului, orientata spre vale. Tot spre vale erau si doua gemulete cu sticla (...). Inauntru, chiar langa intrare, in ambele parti erau doua masute de lemn, iar in partea stanga o vatra inchisa cu un cos care iesea printre glii

numai pana la nivelul solului. In aceasta vatra se aprindea un foc abia palpait pentru a mai dezgheta atmosfera. Grupul a stat in cazemata intreaga iarna a anului 1948-1949. Se facea de paza in permanenta, conform unui grafic stabilit de maiorul Dabija, nefiind exceptat nici un membru al grupului, nici macar femeile. Maiorul Dabija si-a organizat oamenii din directa subordine in grupe si a realizat un program de instruire militara. De asemenea, s-au confectionat mine din bucse de caruta, care contineau trotil si capse. In vederea mentinerii disciplinei, tot maiorul Dabija a redactat un regulament militar, incluzand indatoriri, recompense si pedepse, precum si un juramant, preconizat a fi depus pe 4 martie 1949. Cei mai multi membri ai grupului din munti erau straini de zona. Intelegem de ce, daca din punct de vedere tehnic si administrativ conducerea o avea maiorul Dabija, in ceea ce priveste orientarea in teren un rol important a revenit lui Traian Ihut si ex-plutonierului Ioan Scridon, fost sef al postului de jandarmi Sohodol pana in 1947, cand a fost dat afara din Jandarmerie. Traian Ihut s-a nascut in 1917, in comuna Bistra, judetul Turda, intr-o familie de tarani mijlocasi. Membru al Partidului National Taranesc, el a fost condamnat in anul 1947 la sase luni inchisoare pentru port ilegal de arme. Disparuse de la domiciliu in anul 1948, gasindu-si adapost in muntii din regiunea Turda. Ihut era considerat un patriot in regiunea sa natala. Un alt partizan care cunostea zona era Nicolae Salagea, zis Misu, din satul Dealul Capsei, comuna Campeni. Tinand cont de aceste atuuri, nu este de mirare ca de aprovizionare s-au ingrijit Traian Ihut si Nicolae Salagea, zis Misu. Informatiile despre organizatiile de masa aflate sub control comunist, primirea si expedierea corespondentei au fost asigurate de eleva Alexandrina Pop, din comuna Bistra (in sursele orale ea apare ca studenta la Cluj inca din 1946, in timpul campaniei electorale din acel an indemnandu-si consatenii sa voteze impotriva comunistilor). Pentru a-si acoperi activitatea in organizatia de rezistenta, aceasta declara in comuna ca era eleva la Scoala Normala din Cluj, in realitate ea stand in cazemata din munte, alaturi de ceilalti luptatori anticomunisti. Din cand in cand, la sarbatori, Alexandrina Pop facea deplasari in comuna Bistra si in Campeni, ca si cand ar fi venit acasa cu invoire sau in vacanta. De asemenea, ea era si infirmiera grupului, in acelasi timp indeplinind si misiunea de a-i conduce in tabara din munte pe cei sositi pentru a lua legatura cu grupul in vederea instruirii si participarii la lupta anticomunista. In comunele judetului Alba au fost constituite grupuri de sprijin inarmate si o retea care furniza informatii despre miscarea autoritatilor. Au fost recrutati membri inarmati, care erau asteptati in tabara din munte dupa 1 martie 1949. Planurile si pregatirile maiorului Nicolae Dabija

Maiorul Dabija intentiona sa unifice sub comanda lui toate grupurile anticomuniste din Muntii Apuseni, dar si sa-si coordoneze actiunile cu luptatorii anticomunisti din Banat, Muntii Fagaras s.a.m.d. Planul lui era ca, in momentul in care grupul pe care il comanda direct ar fi atins 100 de luptatori, sa declanseze insurectia si sa atace depozitele de armament, dar si sediile institutiilor de stat, inclusiv ale Securitatii si Militiei. Dupa inarmarea in acest fel a oamenilor, maiorul Dabija avea in vedere capturarea punctelor strategice. Securitatea avea sa sustina ulterior ca Frontul Apararii Nationale se pregatea de actiuni puternice pentru vara anului 1949. In cazul in care ar fi izbucnit un razboi - marea speranta a partizanilor, dar si a unei importante parti a populatiei (e de presupus ca a celei mai mari) -, Nicolae Dabija intentiona sa blocheze defileele Muresului, Somesului, Oltului, Prahovei, Dornei si sa

efectueze actiuni de sabotaj in regiunea petroliera Ploiesti. Nicolae Dabija si Alexandrina Pop au redactat si multiplicat o proclamatie adresata motilor, scopul fiind crearea unei atmosfere propice declansarii unei revolte anticomuniste de masa. Convingerea liderului organizatiei era ca populatia avea sa se ridice la lupta si sa treaca la hartuirea trupelor sovietice in cazul izbucnirii razboiului. Unii martori sustineau ca maiorul Dabija conta in actiunea sa si pe ajutorul unitatilor de vanatori de munte din Campeni si Abrud. Pentru a-si spori sansele de reusita in lupta anticomunista, precum si pentru a afla date cat mai sigure despre izbucnirea asteptatului razboi, organizatia a cautat sa-si faca, in 1948, legaturi in lumea reprezentantelor diplomatice din Bucuresti. Prin maiorul deblocat Nicolae Nitescu, cumnatul sau, maiorul Nicolae Dabija urma sa primeasca mesaje cifrate. Ulterior, asupra lui Nitescu s-au gasit atat cifrul, cat si un chestionar care cuprindea informatii cu caracter politic si militar pe care trebuia sa le transmita lui Dabija. Un cifru de acelasi tip avea sa fie gasit si asupra liderului organizatiei. Prin Mihai Angheluta, fost functionar in Ministerul de Externe, de asemenea cumnat (sau var prin alianta) cu el, Dabija spera sa stabileasca legaturi cu diplomatii occidentali la Bucuresti. El a reusit sa obtina o audienta la consulul turc din Bucuresti prin intermediul Mariei Vasian (care se pare ca era cadru medical si facea injectii sotiei diplomatului turc amintit), sub pretextul ca vrea obtinerea unei vize. In timpul audientei, Dabija i-a destainuit consulului ca este comandantul unei importante organizatii anticomuniste si l-a rugat sa-i intermedieze legatura cu Misiunea Americana, inmanandu-i in acest scop si un memoriu scris in limba franceza. Desi initial turcul s-a aratat dispus sa-l ajute, peste cateva zile raspunsul a fost negativ. Tot la Bucuresti, in mai 1948, maiorul Dabija a stabilit legatura cu generalul Dumitru Petrescu, fost atasat militar al Romaniei la Washington, comunicandu-i acestuia intentiile organizatiei si ca se pune sub ordinele sale. Generalul Petrescu urma sa dea un ajutor important organizatiei prin relatiile pe care le avea cu occidentalii, indeosebi cu americanii. Maiorul Nicolae Nitescu a procurat grupului din Apuseni explozibil si tuburi amortizante, precum si niste piese care faceau parte din dispozitivele de alarma pe care le avea in vedere Dabija, construite la ateliere din Capitala. In decembrie 1948-ianuarie 1949, un curier al maiorului Dabija, pe nume Cosma, s-a deplasat la Bucuresti, unde prin intermediul lui Nitescu a achizitionat diferite materiale (coli de hartie, o pereche de bocanci, un stilou, plicuri, o pila de fierastrau, smirghel, sfoara, ace de cusut si alte obiecte casnice). La inceputul anului 1949, grupul Dabija avea 24 de membri, plus un numar important de sustinatori in localitati. Dintre acestia, ii cunoastem nominal, pe langa cei deja amintiti, pe mai multi dintre ei: Avram Ihut si Ion Ihut, ambii din Bistra; Misu Ioan din Dealul Capsei, comuna Bistra; Ioan Oarga, student la Academia Comerciala din Brasov; Simion Moldovan, student la Academia Comerciala din Bucuresti. Se mai afla in tabara din munti si sotia maiorului Dabija.

Liga Apuseana a Motilor (LAM) si colaborarea cu Frontul Apararii Nationale. Corpul de Haiduci

Frontul Apararii Nationale. Corpul de Haiduci a beneficiat si de ajutorul unor organizatii subversive din localitatile mai mari din jurul Muntilor Apuseni, dupa cum reiese din memoriile unor contemporani. Spre exemplu, Alexandru Lazar, magazioner la intreprinderea Industria Sarmei, din Campia Turzii, dar originar din comuna Musca, situata intre Bistra si Baia de Aries, a ajutat grupul Dabija (dar se pare ca si grupul capitanului Diamandi Ionescu, care actiona in vecinatate) cu echipament si alimente. Ba mai mult, el a initiat chiar constituirea unei organizatii de sprijinire a partizanilor, de propaganda anticomunista, pentru ca intr-un moment favorabil sa treaca la actiune deschisa. Gruparea a primit numele de Liga Apuseana a Motilor. Alexandru Lazar a intocmit un manifest anticomunist, pe care prin intermediul catorva colegi si prieteni din Campia Turzii, Turda, Cluj etc. l-a difuzat in diferite locuri din tara. Batut la masina, manifestul era pus in cutii de chibrituri, distribuite apoi fie direct unor persoane, fie prin oferirea amabila a unui foc in vederea aprinderii tigarii si uitarea in mana fumatorului, fie prin scaparea pe jos in aglomeratii, de unde erau ridicate intamplator de trecatori. Lazar a inmanat un astfel de manifest unui ucenic, al carui tata se inscrisese in partidul comunist, iar tanarul l-a depus la secretarul organizatiei de partid de la Industria Sarmei. Filat de Securitate timp de mai multe saptamani, Alexandru Lazar a fost prins in primavara anului 1949 in timp ce urca la munte in vederea intalnirii cu fratii Macovei si cu alti partizani. In acel moment avea la el cateva perechi de bocanci pe care le achizitionase cu sacrificii pentru partizani.

Distrugerea Frontului Apararii Nationale. Corpul de Haiduci

Seful Securitatii din Campeni, un anume Nicoara, a exercitat presiuni extraordinare asupra populatiei din zona pentru a da de urma partizanilor. In cele din urma, practicile sale extreme au avut rezultatele scontate, reusind sa afle unde se gasea adapostul grupului Dabija. O marturie orala releva ca n identificarea grupului de catre Securitate ar fi jucat un rol "preotul militar ortodox Oniga", din Bucuresti, agent secret. Insa maiorul Dabija a aflat de tradarea preotului si l-a arestat. Potrivit altor surse orale, un grup de rezistenta din vecinatate, aflat sub comanda sublocotenentului deblocat Stefan Popa, a fost infiltrat de Securitate. Agentul principal al politiei politice a fost un anume Emil Oniga (nsa maior), din Cluj (sau comuna Micoslaca), care ajunsese falit n urma jocului de carti, a petrecerilor cu femei si a bauturii. Se pare ca, de fapt, maiorul Oniga constituise n 1948 o organizatie subversiva formata din militari. Securitatea a lansat ideea ca Oniga era agentul ei, inclusiv maiorul Dabija crezand zvonul. Organizatia maiorului Oniga avea sa fie tradata, iar membrii ei arestati si condamnati n anul 1949. Prin intermediul primarului Iuliu Ghera, Augustin Rastei, din comuna Bistra (sau Varsii Mici), a fost recrutat de Securitate n ianuarie 1949. Frate vitreg al partizanilor Avram si Traian Ihut, Augustin Rastei a profitat de garantiile date de cei doi si a intrat n grupul maiorului Dabija. El a transmis politiei politice informatii despre situatia de pe Muntele Mare. Mai mult chiar, la 1 martie 1949 l-a convins pe Avram Ihut sa se predea. Securitatea si Militia l-au prins pe Avram Ihut n noaptea de 2 martie 1949, n satul Garde, dupa care l-au dus la Campeni. Supus torturilor, prizonierul a recunoscut ca era membru al grupului Dabija si a oferit informatii despre numarul de oameni si locul n care era amplasata cazemata acestora. La 1 martie 1949, n tabara din munti erau doar 7 partizani, alti 5 fiind plecati dupa alimente. n 2 martie 1949 au sosit nca 17 luptatori anticomunisti, n zilele urmatoare fiind asteptate alte grupuri narmate. Partizanii erau narmati cu pistoale automate, arme ZB si grenade. Grupul a fost distrus la nceputul lunii martie 1949 ca urmare a unei interventii comune a Securitatii si Militiei. Trupe din Batalionul 7 Securitate Cluj (Floresti), dotate cu pusti, mitraliere si grenade, au fost transportate n camioane (un fost sergent din aceasta unitate amintea de transportul efectuat cu o garnitura speciala de tren) pe 3 (sau 4) martie 1949 n comuna Bistra. Soldatilor li s-au mai alaturat securisti si activisti comunisti din Campeni, efectivele ajungand la 150 de oameni. Calauze erau prizonierul Avram Ihut, brigadierul silvic Solomon Onet si padurarul Alex. Selagea. Dupa ce au parcurs 20 de km, n noaptea de 3/4 (sau 4/5) martie 1949, securistii au ncercuit si atacat tabara partizanilor din locul numit La Grosi, n Muntele Mare. Colonelul Mihai Patriciu, seful Regionalei de Securitate Cluj, ar fi supravegheat ntreaga actiune. Potrivit marturiei unui localnic, sosirea trupelor fusese observata de partizani, care au trecut n aparare si chiar au reusit sa-i respinga pe securisti. Lupta a durat mai multe ore. Cativa luptatori, n frunte cu maiorul Dabija si cu unul din fratii Macovei, au reusit sa sparga ncercuirea, retragandu-se prin padure pe Valea Filii. Unul din soldatii care au participat la asaltul asupra taberei partizanilor a oferit mai multe detalii despre lupta din Muntele Mare. La actiune ar fi participat forte importante, cel putin doua companii. Intrarea n cazemata era pazita de un plutonier de jandarmi si un caine lup. Securistii au mpuscat cainele, moment n care partizanii au iesit afara si au deschis focul. Din cauza drumului lung facut prin zapada,

mitralierele rusesti cu care erau dotate trupele de Securitate aveau probleme de functionare. Una dintre cele doua femei din grup i-ar fi spus lui Dabija ca situatia impunea predarea imediata. In acel moment maiorul a scos pistolul si a mpuscat-o. Inarmata cu un pistol si cu un cutit, cea de-a doua femeie a ncercat sa iasa din ncercuire, dar a fost imobilizata de un plutonier, nu nainte de-i smulge acestuia complet o ureche. Maiorul Dabija a reusit sa iasa din ncercuire dupa ce a provocat o explozie care a produs pierderi n randurile securistilor. Cat priveste pierderile partizanilor, batranul securist le ridica la 17 morti n lupta, precum si 8 prizonieri. Alti 11 oameni scapasera deoarece plecasera cu o zi n urma n satele din jur pentru a se aproviziona. Documentele Securitatii ofera informatii diferite despre confruntarea sangeroasa din Muntele Mare: au fost ucisi n lupta 7 partizani, 12 au fost capturati (n frunte cu maiorul Dabija, iar 3 au scapat din ncercuire. Unele marturii dau 5 morti (4 barbati si o femeie) si 11 prizonieri din randurile partizanilor. Se presupune ca femeia moarta ar fi fost sotia (nsarcinata a) maiorului Dabija, care, fiind ranita si netransportabila, a fost ucisa chiar de sotul ei, pentru a nu cadea vie n mainile Securitatii. In timpul luptei, Alexandrina Pop a acordat ngrijiri ranitilor din ambele tabere, ceea ce avea sa se dovedeasca un atu n timpul procesului. Au fost ucisi si 5 securisti: 2 plutonieri majori de jandarmerie, un subofiter si 2 ostasi din Batalionul de Securitate Floresti; alti 5 ostasi din aceeasi unitate au fost raniti. Alte documente dau 3 morti n randurile trupelor (un subofiter si 2 soldati) si 6 raniti (un subofiter si 5 soldati). Intr-un tabel ulterior apar 9 raniti din fortele de Securitate si Militie. Soldatii morti au fost transportati la poalele muntilor, iar mai apoi ngropati cu onoruri militare. Unul dintre partizanii grav raniti - un morar din zona Aiudului - a fost transportat cu caruta alaturi de securistii aflati n aceeasi situatie. Spre deosebire de acestia, el a fost batut cu ciomege de brad de catre militari pana si-a pierdut cunostinta. Probabil distrugerea grupului s-a datorat si faptului ca membrii sai erau destul de slab narmati. Asertiunea este probata si de faptul ca Securitatea a capturat n urma actiunii n forta doar 6 arme de razboi, 3 pistoale-mitraliera, 238 de cartuse si o grenada. n mod logic a existat un consum important de munitie n confruntarea cu Securitatea, de vreme ce aceasta a avut pierderi relativ importante. Un pluton de securisti mpreuna cu tineri racolati din comuna Bistra s-au ntors la cazemata pentru a sterge urmele trecerii pe acolo a partizanilor. Deoarece nu aveau unelte corespunzatoare, nici explozibili, au dat foc adapostului, dar acesta nu a ars complet. Unul dintre civili a taiat la un moment dat degetul unui partizan mort pentru a-i lua verigheta, pe care si-a pus-o pe unul din degetele sale. Trupurile partizanilor au fost aruncate n magazia de alimente a grupului, sapata n coasta muntelui, dupa care acoperisul a fost surpat peste ele. In primavara, cand s-au dezghetat si au nceput sa se descompuna, cadavrele au atras animalele salbatice. Numai atunci, cativa ciobani au avut curajul sa sape o groapa adanca si sa le acopere cu un strat mai gros de pamant. Imediat dupa atacarea taberei din munti a partizanilor, au nceput si arestarile ntre membrii sau sustinatorii grupului Dabija aflati n satele de la poalele muntilor, dar si n localitati mai ndepartate. Au fost retinuti 4 tineri, dintre care 3 elevi, care urmau sa plece n munti, 4 complici sau tainuitori din Bucuresti, 18 gazde, favorizatori, curieri etc. Numarul celor arestati n randurile grupului Dabija n primavara anului 1949 s-a ridicat, conform datelor Securitatii, la 34: 16 partizani si 18 favorizatori, dintre care unul fusese n PNT, un altul

simpatizant PNT, unul era legionar, 2 simpatizanti legionari, unul fusese n Grupul Etnic German, 7 n Frontul Plugarilor, iar 21 erau nencadrati din punct de vedere politic. Dabija si Macovei au ajuns n cele din urma la o moara din catunul Cheleteni, unde se gaseau, pe langa morar, alti doi localnici. Deoarece n ncapere se afla un tablou de-al "tov. Stalin", cum spusese unul dintre munteni, maiorul Dabija l-a obligat pe acesta sa manance hartia, ceea ce s-a si ntamplat fara cracnire. Dabija si Macovei s-au despartit n locul numit Lipaia, primul ncercand sa ajunga la Turda, iar cel din urma luand-o spre Rosia Montana. Dabija s-a ascuns la un moment dat n zona cantonului CFR Musca, cu intentia de a gasi un mijloc de transport sigur spre Turda. Fiind extenuat, dupa zile de haituire prin munti, el i-a cerut adapost pentru cateva ore lui Aron Dinis, care avea o casa langa calea ferata. S-a suit n podul grajdului, unde a adormit. Gazda a intuit ca era vorba de un luptator din munti, a chemat cativa vecini (printre ei, Avram Rastei Pinter si Petru Dura Zurlea), mpreuna tabarand asupra maiorului Dabija, pe care l-au imobilizat, legat, batut si apoi l-au transportat n centrul comunei. Maltratarea a continuat pe drum, maiorul fiind lovit crunt de mai multi locuitori ai satului Garbe. Spre exemplu, Gheorghe Bucea zis Bacu l-a lovit cu securea n spate, n acelasi timp njurandu-l. Maiorul Dabija a fost predat militiei comunale, dupa care a fost dus la Campeni, iar de acolo la Turda. Cei care l-au prins pe Nicolae Dabija au fost recompensati de Securitate cu cate 10.000 de lei. Ei au fost prezenti ca martori si n procesul desfasurat dupa cateva luni la Sibiu. Din documente ale Securitatii reiese ca prinderea maiorului Dabija s-a produs la 21 martie 1949. Prima parte a anchetei maiorului Nicolae Dabija, foarte dura, s-a desfasurat la Securitatea din Turda. La scurt timp dupa aceea, maiorul a fost transportat la Bucuresti, unde a fost supus interogatoriilor. Se pare ca prima declaratie a dat-o n fata anchetatorilor din Directia Generala a Securitatii la 25 martie 1949. Comandorul de aviatie Tudor Greceanu l-a ntalnit pe maiorul Dabija ntr-o celula din cladirea centrala a Ministerului de Interne (viitorul sediu al CC al PCR), la 4 aprilie 1949. La 16 aprilie 1949, un ofiter care se ocupase de anchetarea lui Nicolae Nitescu, Mihai Angheluta, Ioan Cara si Titus Ceausu propunea naintarea acestora Regionalei de Securitate Cluj, unde se gaseau n acel moment si ceilalti retinuti din grupul Dabija. Securitatea a intentionat la un moment dat reunirea ntr-un singur lot a liderilor si membrilor importanti ai grupurilor de rezistenta din Romania capturati n iarna-primavara anului 1949. Din motive pe care nu le cunoastem, aceasta idee nu a mai fost pusa n practica. Ulterior, cei arestati n legatura cu grupul Dabija aveau sa ajunga la Securitatea din Sibiu, unde au avut parte de anchete salbatice, conduse de locotenent-colonelul Gheorghe Craciun. In celula maiorului Dabija a fost introdus un informator care avea misiunea de a afla ce gandea n realitate detinutul. Metoda a dat rezultate, la nceputul lunii iunie 1949 aflandu-se ca maiorul oferea informatii eronate anchetatorilor. Mai mult chiar, el intentiona sa evadeze n timpul transportului de la penitenciar la Securitate si sa reia lupta anticomunista. Locotenentcolonelul Gheorghe Craciun, seful Securitatii Sibiu, a luat masuri pentru a prentampina o asemenea posibilitate. Membrii familiei Macovei, care au jucat un rol central n grupul de rezistenta, au platit un pret urias. Din documente reiese ca Alexandru Macovei, zis Sandu, a fost ucis la 20 iunie 1949, la Brad, n timpul unei operatiuni a Securitatii (sora lui relata ca a fost prins n munti si executat fara judecata de o echipa de securisti pe raza comunei Musca, judetul Alba). Nicolae Macovei a fost ucis candva n cursul anului 1949, n timpul unei actiuni desfasurate de Securitate la Bucuresti (aceeasi sora povestea ca a fost ucis n propria-i locuinta din Capitala mpreuna cu

fetita sa de 4 ani). Traian Macovei a fost ucis la 25 iulie 1949, la Lupsa, nu departe de Bistra si Campeni (potrivit unei marturii el ar fi fost judecat de Tribunalul Militar Sibiu, condamnat la moarte si executat la 17 august 1950). Avocatul Viorel Macovei a fost arestat n 1951 la Sannicolaul Mare, judetul Timis, ajungand n cele din urma la Poarta Alba, unde a murit n conditii suspecte. Eugenia Bumbus, sora fratilor Macovei, a fost arestata la 6 februarie 1949 la Baia Mare, torturata de securisti, dusa apoi la Oradea, iar de acolo la Sibiu, de unde a fost eliberata n primavara anului 1949. Din liste fragmentare aflam ca n luptele cu Securitatea au (mai) cazut: Ion Cigmaian, maistru din localitatea Sibot; Ieronim Contan, plugar din localitatea Coslar; Nicolae Moldovan, student din Teius; Cornel Pascu, nvatator din Benic; Victor Vandor, nvatator din ntregalde, actualul judet Alba. Au existat mai multe cazuri de luptatori anticomunisti ucisi de Securitate imediat dupa capturare, fara a mai ajunge n fata justitiei: Traian Lupea, din Obreja, judetul Alba; Alexandru Moldovan, din Teius, judetul Alba; Ioan Morarescu, nvatator din Metes, judetul Alba; Axente Pacurar, student din Coves, judetul Mures; Nechifor Petrascu, plugar din Susa, judetul Alba; Gheorghe Picos, din Galda de Jos, judetul Alba; Eugen Pintea, student din Targu Mures; Sabin Solomon, student din Alba Iulia; Ioan Turcu, ceferist din Teius, judetul Alba. Este posibil ca unii dintre cei amintiti mai sus sa fi facut parte din grupul Stefan Popa, anihilat de Securitate la scurt timp dupa formatiunea maiorului Nicolae Dabija. Represiunea s-a ndreptat si mpotriva familiilor celor din rezistenta. Spre exemplu, parintii si sotia lui Ihut Traian, cu un copil de trei luni, au fost arestati chiar n noaptea n care se pregatea asaltul asupra taberei din munti a partizanilor. Bunurile lor au fost confiscate, ridicate si transportate la Campeni. Arestarile au continuat a doua zi n randurile localnicilor, fiind vizati oamenii mai nstariti, dar si intelectualii banuiti ca aveau sentimente anticomuniste. ntre acestia s-au aflat sotii Gheorghe si Maria Balea; sotii Nicolae (sau Niculita, preot) si Constanta Bucea, Viorica Gasca (sotia pictorului Eugen Gasca), medic la dispensarul comunal, Alexandru Sofron Ganea, Ana Dura, vaduva de razboi. Dupa arestare, preotul Nicolae Bucea a fost dus la Turda si batut bestial de doi tineri ofiteri de Securitate (Octavian Sortan si Ion Dragea) originari chiar din comuna sa.

Procese, condamnari, executii

Membrii capturati ai grupului Dabija si cei din formatiunile de sprijin au fost reuniti n loturi, acestea fiind trimise n justitie n cea de-a doua jumatate a anului 1949. Dosarul lotului Nicolae Dabija a fost instrumentat de locotenent-colonelul Gheorghe Craciun, seful Securitatii din Sibiu. Un fost detinut l descria astfel pe Craciun: "un om cu frunte ngusta, cu privire crunta, un om patruns de Satana, care nu zambea niciodata". Lotul Nicolae Dabija a fost judecat ntre 1-4 octombrie 1949 la Sibiu, n fata instantei fiind trimisi 25 de inculpati. Procesul s-a desfasurat cu usile nchise. Nu au fost acceptati n sala decat tinerii activisti de partid, adusi de la diferite ntreprinderi special pentru a vedea cum si primeau rasplata "dusmanii poporului". In presa oficiala avea sa se vorbeasca de prezenta n sala de judecata a "unui nsemnat numar de muncitori din Sibiu si tarani muncitori din mprejurimi". De altfel, exceptand mici comunicate, autoritatile nu au oferit prea multe informatii despre procesul de la Sibiu.

Prin sentinta nr. 816/4 octombrie 1949 a Tribunalului Militar Sibiu au fost pronuntate 7 condamnari la moarte prin mpuscare: Nicolae Dabija; Ioan Scridon, fost plutonier de jandarmi, din comuna Benic, actualul judet Alba; Traian Mihaltan, mecanic din Teius, actualul judet Alba; Titus Onea, nepotul fratilor Macovei, student n anul IV la Facultatea de Medicina din Cluj, originar din Rosia Montana, actualul judet Alba; Augustin Ratiu, taran, din comuna Sarmasel, actualul judet Cluj; Gheorghe Oprita, taran, din comuna Balomiru de Camp, actualul judet Hunedoara; Silvestru Bolfea, taran din comuna ntregalde, actualul judet Alba. Celelalte condamnari: Alexandra Pop, Mihai Angheluta, Nicolae Nitescu, Simion Moldovan, la munca silnica pe viata; Ioan Oarga, Avram Ihut, Gheorghe Balea, Dumitru Magureanu, cate 10 ani munca silnica; Ioan Boia, 8 ani munca silnica; preotul Nicolae Bucea, 10 ani temnita grea; Iosif Talnaru (apare si ca Tarnaru) si Petre Cabulea, cate 8 ani nchisoare corectionala; Titus Ceausu si Ioan Cara, cate 7 ani nchisoare corectionala; Alexandru Catarina, Gheorghe Bara si Constanta Bucea, sotia preotului Nicolae Bucea, cate 5 ani nchisoare corectionala; Viorica Bututui, 1 an nchisoare corectionala. In presa oficiala avea sa se consemneze: "Sala Tribunalului Militar Sibiu a fost plina de oameni ai muncii care si-au exprimat satisfactia pentru sentinta data de Justitia Poporului" (sic!). Decizia de condamnare la pedeapsa capitala a primilor 7 inculpati fusese practic luata de locotenent-colonelul Gheorghe Craciun. Recursurile lor au fost respinse. Sub supravegherea lui Craciun, cei 7 partizani au fost ridicati din penitenciar n zorii zilei de 28 octombrie 1949, la ora 4,40, pentru a fi executati, dar fara a li se spune motivul. La ora 5,00 au fost dusi la locul executiei si asezati n linie. Lui Nicolae Dabija si lui Ioan Scridon li s-au citit ordinele de degradare, cel dintai din gradul de maior de rezerva, iar cel de-al doilea din cel de plutonier de rezerva. De asemenea, tuturor condamnatilor li s-a comunicat respingerea recursurilor. Toti au fost legati la ochi (maiorului Dabija nu i s-a ndeplinit dorinta de a fi scutit de aceasta "favoare"), dupa care au fost asezati pentru executie. Condamnatii au rostit diferite cuvinte nainte de a fi mpuscati. Traian Mihaltan a spus: "Cu aceeasi moneda va vom plati!". Silvestru Bolfea a zis: "Doamne ajuta!". Nicolae Dabija a strigat: "Traiasca Romania!". Probabil pentru a alunga nedumerirea din randurile soldatilor, comandantul plutonul de executie a spus imediat dupa aceea: "Tovarasi, ne-am ndeplinit datoria fata de clasa muncitoare" (sic!). La executie asistasera comandantii militari din Sibiu, membrii Biroului Judetenei PMR Sibiu si avocatii apararii. Cadavrele au fost apoi preluate de Militie si Securitate si ngropate sub directa supraveghere a locotenent-colonelului Gheorghe Craciun. In perioada urmatoare, securistii aveau sa ncerce sa-i intimideze pe alti retinuti din organizatia lui Dabija, amintindu-le ca maiorul a fost "mpuscat ca un caine". Moartea maiorului Nicolae Dabija avea sa fie nregistrata la Primaria orasului Sibiu abia dupa 14 ani, sub nr. 6/11 octombrie 1963, cum avem motive sa credem ca s-a ntamplat si n cazul celorlalti partizani executati la 28 octombrie 1949. Timp de mai bine de 40 de ani nu s-a stiut unde au fost ngropate trupurile celor 7 partizani. A existat nsa un martor neutru al teribilei scene din zorii acelei zile de octombrie 1949, care a tinut secretul pana dupa caderea comunismului. Ion Silaghi, gropar la cimitirul reformatilor din Sibiu, a asistat ntamplator la executie, ascuns dupa un tufis. Mai ntai, securistii i-au pus pe cei 7 partizani sa-si sape groapa. Dupa mpuscarea lor, soldatii au aruncat pamant peste ei, pe care doar l-au nivelat. Timp de cateva decenii, de ziua mortilor, groparul aprindea o lumanare pe mormantul fara cruce. Asa a reusit sa tina minte cu precizie locul unde se gaseau osemintele celor sapte. Prabusirea comunismului i-a permis lui Ion Silaghi sa faca public secretul sau. Pe baza marturiei batranului gropar, Asociatia Fostilor Detinuti Politici din Romania-filiala Sibiu, procurorii criminalisti si militari, politistii judiciari, un medic legist si persoane particulare au

demarat operatiunile de identificare a ramasitelor partizanilor din Apuseni. La locul indicat au fost gasite, n ianuarie 1994, oseminte, bocanci, haine, inelul maiorului Nicolae Dabija si o bucata din dantura de aur a lui Titus Onea. Unul din numeroasele secrete ale Securitatii fusese adus la lumina. Pentru Alexandrina Pop instanta luase initial n calcul condamnarea la moarte, la care s-a renuntat cand un ofiter de Securitate a spus n fata instantei ca a vazut-o pe inculpata acordand asistenta medicala ranitilor indiferent de tabara. Dupa condamnare, tanara a fost trimisa n lagarul de la Mislea, de unde a trimis o scrisoare surorii ei, nsa dupa aceea nu s-a mai aflat mult timp nimic despre ea. Impreuna cu alti condamnati la detentie din lotul sau, Ioan Oarga a fost dus la Aiud, iar n noiembrie 1949 a fost expediat n infernul de la Pitesti, unde tocmai ncepea asa-numitul proces de "reeducare", pe care l-a cunoscut din plin. Dupa ce a trecut pe langa moarte a fost trimis si la Canalul Dunare-Marea Neagra, n lagarul de la Peninsula, apoi la Deva, Brasov si Aiud, unde experientele nefaste au continuat pana la eliberare. Parintii Alexandrinei Pop, Gheorghe si Maria Balea, au fost si ei arestati, lasand acasa patru copii cu varste ntre 3 si 13 ani. Cum aminteam, n urma procesului judecat de Tribunalul Militar Sibiu, Gheorghe Balea s-a ales cu 10 ani nchisoare si confiscarea averii, din cauza ajutorului oferit partizanilor. El si-a ispasit condamnarea n nchisorile Turda, Alba Iulia, Sibiu, Aiud, Jilava, Oradea, precum si n lagarele de munca fortata Peninsula si Valea Neagra, de la Canalul Dunare-Marea Neagra. Maria Balea a fost tinuta timp de 11 luni n stare de arest, dupa care s-a ntors acasa. In lipsa ei, copiii fusesera torturati psihic de militianul Ion Daraban. Insa presiunile psihice au continuat, familia fiind ocolita de sateni, chiar supusa batjocurii unora care voiau si n acest fel sa obtina bunavointa puterii. Au fost supusi la cote imposibil de achitat, pretext pentru a li se confisca toate alimentele din casa. Ion Andresel, de 73 de ani, bunicul copiilor amintiti, a fost arestat n 15-16 august 1950 de la stana sa, torturat si mpuscat n cap la Poarta Intrecai (sau Poarta Intrecailor, dar si Poarta ntre Cai), la intersectia a patru drumuri, n marginea satului Bistra. Potrivit unui martor, echipa de securisti i-a scos ochii batranului nainte de a-l mpusca. Ingropat la suprafata, cadavrul sau a ajuns hrana pentru lupi. Persecutiile nu s-au oprit aici. In noaptea de Rusalii a anului 1952, familiile Sofia Andresel (sotia lui Ion Andresel, cel asasinat de Securitate) si Maria Balea (fiica celor amintiti) cu cei patru copii minori (Sofia, Aneta, Laura si Liviu), Ion si Elena Catalina, Gheorghe si Sofia Bucea, precum si Maria Trifa (sotia lui Iosif Trifa, ucis de politia politica) au fost ridicate de Securitate. Tuturor li s-a permis sa-si ia foarte putine lucruri, au fost transportati la cea mai apropiata gara, urcati ntr-un vagon de vite si trimisi n Baragan, n localitatea Stancuta, la 40 de km de Braila. Lasati n camp, deportatii au fost nevoiti sa-si construiasca adaposturi, iar pentru a se ntretine au lucrat pe o plata derizorie la fermele de stat din apropiere. Abia dupa patru ani li s-a permis sa se rentoarca acasa, unde din averea lor nu mai ramasese nimic. Spre exemplu, Maria Balea a constatat ca locuinta, mobila si lucrurile din casa erau distruse sau disparute; 13 vite si 10 oi fusesera luate de altii, iar cea mai mare parte a celor 15 hectare fusesera nstrainate. S-a aflat apoi ca bunurilor celor deportati fusesera furate sau distruse de consateni, cei mai zelosi dovedindu-se mputernicitul raional Ioan Selagea, agentul agricol Sabin Popa, secretarul PMR Petru Gata, precum si Constantin Toader, Nicolae Furdui, Nicolae Mimet etc.

Dupa arestarea sa n primavara anului 1949, Alexandru Lazar, liderul Ligii Apusene a Motilor, a fost dus la Securitatea din Turda, unde a avut parte de bine cunoscutul tratament al "organelor", ceea ce l-a determinat sa recunoasca legaturile directe cu partizanii din Muntii Apuseni. In legatura cu aceasta organizatie au fost arestate peste 150 de persoane, dintre care 25 de femei. Intre ele se aflau Ioana David, gravida, si mama ei, n varsta de 60 de ani. Zeci de oameni s-au regasit la un moment dat n curtea Securitatii din Turda, cu mainile legate n lanturi si culcati cu fata n jos, asa cum le ordonase un securist care i pazea. Doar unui batran care avea peste 80 de ani, era orb de mai multa vreme si ofta din greu i s-a ngaduit sa nu stea cu fata n jos. Octogenarul se numea Nichifor si era unchiul lui Alexandru Lazar, caruia i declarase ca si el era gata sa contribuie la sustinerea partizanilor cu branza din productia proprie. Dintre cei arestati atunci mai sunt cunoscuti Nicodim Motora, taran nstarit din Certege, care daduse de mancare unui om necunoscut urmarit de Securitate; Iosif Razmeris, etnic tigan din comuna Mahaceni, paznicul cirezii de bivoli a localitatii, arestat deoarece nu i denuntase pe doi necunoscuti care i luasera cu forta mancarea din traista. Din documente stim ca la sfarsitul lunii septembrie-nceputul lunii octombrie 1949, Serviciul Judetean de Securitate Turda avea n ancheta organizatia Liga Apuseana a Motilor, constituita din 36 de persoane: Alexandru Lazar, Maria Lazar, Panfil David, Teofil David, Ioan Filip, Vasile Moise, Eugen Suroiu, Iulian Popescu, Ion Carja, Victor Petruta, Alex. Cosma, Teodor Hisiu, Ioan Surdu, Gheorghe Pavel, Ioan Nicoara, Ilie Stoica, Valeria David, Ioana Petruta, Aurel Albu, Ioan Tarta, Salvina Oprea, Sofia David, Ioan Man, Dionisie Oltean, Vasile Nicoara, Ioan Vartan, Traian Petruta, Gheorghe Latis, Ioan Apahidean, Iosif Campian, Matei Radu, Gh. Teodorescu, Maxim Margineanu, Gh. Inocan, Ioan Fonoage, Pavel Huzmezan. Securitatea aprecia ca ancheta avea sa se finalizeze la 20 octombrie 1949. Interogatoriile celor arestati n legatura cu Liga Apuseana a Motilor au fost foarte dure, "avandu-se n vedere ca securistii erau si anchetatori, oameni absolut nepregatiti, simpli meseriasi luati din fabrici si instruiti sa loveasca cu ciomegele pentru a obtine declaratiile necesare ncheierii unui dosar de trimitere n fata tribunalului militar". Tortionarii primeau ordine de la Regionala de Securitate Cluj, dar si de la secretarul organizatiei de partid Turda, M. Schwarz (si-a schimbat numele ulterior n Mihai Negru, ocupand pozitii nalte la Cluj, n nvatamant). Un rol l-ar fi avut n ancheta si un consilier sovietic prezent la Turda sub pretextul oferirii de sfaturi pe probleme economice. Intre anchetatori s-a remarcat o femeie, Margareta Hegedus, care se specializase n lovirea barbatilor peste testicule pana cand acestia si pierdeau cunostinta. In anii 1949-1950 se spunea ca omorase n bataie doua persoane, iar n actiunile de lichidarea a partizanilor din Muntii Apuseni mpuscase personal cinci oameni. Grupul celor arestati si inclusi n acest lot a cunoscut nca din faza cercetarilor frictiuni interne. Unii arestati - n special muncitori din fabrica de la Campia Turzii, ntre ei evidentiindu-se Ioan Nicoara si Maxim Margineanu - si-au manifestat nemultumirea n arest ca Alexandru Lazar era cap de lot. In mod paradoxal, ei nu puteau accepta ca organizatia lor nu fusese initiata si condusa de cineva cu statura intelectuala deosebita si cu un important prestigiu social. Securitatea a urmarit impunerea lui Ion Carja ca lider al acestui lot, ncercandu-se obtinerea declaratiei sale ca a predat manifestul organizatiei, prin intermediul lui Serafim Buta, agent de presa, Misiunii Americane la Bucuresti. In acest fel s-ar fi obtinut implicarea Statelor Unite

ntr-un proces care ar fi permis invocarea unei cunoscute teze sovietice, ca imperialismul american dorea subminarea regimurilor "populare". Lotul Alexandru Lazar a fost judecat de Tribunalul Militar Cluj n ianuarie 1950, fiind permis accesul publicului, inclusiv al rudelor celor inculpati. Acuzatiile au fost diverse: legaturi directe cu grupurile de rezistenta armata anticomunista, relatii cu Ambasada Statelor Unite ale Americii la Bucuresti, pregatiri pentru primirea unor parasutisti n eventualitatea unei interventii straine, agitatii anticomuniste si asocierea n "actiunile criminale" ale altor grupuri paramilitare, toate ncadrabile n articolul 209, punctele 2-4 din Codul Penal. Pedepsele pronuntate n cazul acestui lot au variat ntre maxim 10 ani, cazul lui Alexandru Lazar, si minim 2 ani, pentru Ioan Nicoara. Ion Carja a primit o condamnare medie, constand n 5 ani nchisoare corectionala, 3 ani interdictie civila si confiscarea averii.

Executii fara judecata

Securitatea a dovedit cu prisosinta, n mod deosebit n primii ani de existenta, ca nu respecta nici macar legile existente. Ea a ncalcat de nenumarate ori hotararile judecatoresti. Astfel s-a ntamplat si n cazurile unor partizani, care, desi condamnati la diferite termene de detentie, au fost totusi asasinati. Unii dintre cei care au cazut victime acestei proceduri au facut parte din Frontul Apararii Nationale. Corpul de Haiduci sau au fost n legatura cu aceasta organizatie. La 2 aprilie 1950 au fost asasinate cateva persoane detinute la Regionala MAI Cluj: Simion Moldovan, elev la Blaj, condamnat anterior la munca silnica pe viata; Alexandru Maxim, munca silnica pe viata; Nicolae Nitescu, munca silnica pe viata; Alexandra Pop, munca silnica pe viata; Ioan Robu, munca silnica pe viata. In ziua de 3 aprilie 1950 a fost ucis Mihai Angheluta, condamnat la 20 de ani munca silnica. Documentele interne ale Securitatii aveau sa retina ca n toate cele sapte cazuri fusese vorba de "deces natural".

Ultimii membri ai grupului Dabija, Nicolae Salagea si Traian Ihut, au rezistat ca fugari izolati o vreme, dar n cele din urma au fost si ei ucisi n luptele cu Securitatea, primul n septembrie 1950, cel de-al doilea n iulie 1952. Rezistenta armata anticomunista din zona Muntele Mare, n special a grupului condus de maiorul Nicolae Dabija, a avut parte si de recunoastere publica dupa caderea regimului comunist. In memoria celor ucisi n lupta, executati cu sau fara judecata, precum si a celor deportati, la 19 august 2001 a fost inaugurat un monument - o cruce - n comuna Bistra, judetul Alba