Napoleon al III-lea și Unirea Principatelor

Odată cu redeschiderea crizei orientale în 1853, istoria raporturilor internaționale a

intrat într-o nouă etapă. Este o perioadă istorică de schimbare a raportului de forțe între
puteri, de disoluție a ,,Sfintei Alianțe”, de apogeu a luptei popoarelor pentru emancipare
națională și de dezvoltare a procesului făuririi naționale. În aceste circumstanțe, sud-estul
continentului a redevenit pe plan internațional una din principalele zone de confruntare a
intereselor Marilor Puteri. Resursele economice alea Principatelor Române, poziția lor
geografică între cele trei mari imperii conservatoare (țarist, habsbrugic și otoman), implicarea
lor nemijlocită în regimul de navigație pe Dunăre, precum și creșterea impetuoasă a luptei
pentru crearea statului național unitar român au ridicat situația Țărilor Române extracarpatice
pe primul plan al confruntărilor politice continentale legate de redeschiderea și soluționarea
crizei orientale1.
Interesul direct manifestat de puterile europene pentru Principatele Române s-a
vădit încă din timpul conferinței de la Viena (martie 1855), dar important în acest context
internațional rămâne faptul că Franța și-a propus să impună celorlalte puteri nu numai o
constatare, ci și o soluție a problemei Principatelor, privită ca o chestiune de dimensiuni
europene2. În ceea ce privește chestiunea Principatelor, această conferință avusese
însemnătate numai prin faptul că se introdusese în discuție problema lor și se evidențiase
care era atitudinea diferitelor puteri față de ea3. În afara Rusiei, care avea o atitudine
nedefinită în privința Unirii, Franța rămânea momentan singura apărătoare declarată a
aspirațiilor naționale românești. Pe agenda ei politică, problema Unirii a căpătat o
importanță clară la capitolul privind soluționarea chestiunii orientale.
Deși Conferința de la Viena, din 1855, a luat sfârșit fără să poată definitiva
problema războiului, iar Franța îi sprijinea pe români, exista totuși în arsenalul diplomatic

1
Ion Agrigoroaiei, Janeta Benditer, Leonid Boicu, Emilian Bold, România în relațiile internaționale 1699-
1939, Editura Junimea, Iași, p. 136.
2
Platon Gheorghe, Istoria modernă a României, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1985, p. 167.
3
T. W. Riker, Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaționale (1856-1866), Editura Alfa,
Iași, 2000, p.34.

1
al lui Napoleon al III-lea și o idee de rezervă, a cedării Principatelor Române Austriei, în
schimbul Lombardiei, care urma să revină Sardiniei.

Dar, între soluțiile viabile, problema Unirii celor două Principate și-a făcut tot mai
mult loc în combinațiile diplomatice europene, iar prin eforturile emigrației române ea a
căpătat o pondere mai importantă și o consistență care au impus-o în dezbaterile opiniei
publice, a celei franceze în primul rând, receptivă la schimbare, la problematica națională
în general și, la un moment dat, la cea românească, în special4.

In contextul internațional existent, emigranții români și-au dat seama că

înfăptuirea dezideratelor naționale pe calea revoluționară, în situația unei insurecții
europene, intrase într-un punct mort. Din această cauză, ei își vor canaliza eforturile în
direcția mai promițătoare a unor demersuri pe lângă cabinetele europene și, cu prioritate,
pe lângă cel francez, inclusiv printr-o coordonare a activității lor cu cea a patrioților
rămași în țară5.

Se poate spune că, dacă așteptările românilor de la Franța deveniseră, după 1853,
maxime, Franța însăși își găsise în emigrația românească susținătorii cei mai convinși ai
unei politici franceze decise și de anvergură în răsăritul Europei. Conferința generală de
pace s-a deschis la Paris la 25 februarie 1856. Înainte de a se fi deschis oficial congresul, la
data de 20 februarie 1856 , Napoleon i-a comunicat lui Buol, ministrul de externe al
habsburgilor, dorința sa ca în congres să fie dezbătută și ideea unirii Principatelor sub un
prinț străin6.

În problema unirii Principatelor, puterile erau împărțite în două tabere, Franța Rusia
și, inițial, Marea Britanie au sprijinit-o; Turcia și Austria s-au opus. Sprijinul dat de Napoleon
al III-lea se baza în parte pe atașamentul său față de principiul naționalității, ca bază pentru o
viitoare organizare politică a Europei. El încerca să sporească infuența franceză în Răsărit,
sprijinind noile state independente sau autonome din regiune. Astfel România unită ar fi putut
deveni unul din stâlpii noii configurații politice din Europa Răsăriteană care ar fi privit
Franța, cu recunoștință, drept conducător. Chestiunea Principatelor a fost discutată din prima

4
Leonid Boicu, Unirea Principatelor Române în dezbaterea forurilor internaționale (1855-1859), în vol.
„Unirea Principatelor și puterile europene”, Editura Academiei, București, 1984, p. 60.
5
Valeriu Stan, Aspecte ale luptei revoluționarilor exilați pentru Unirea Principatelor (1853-1857), în
„Revista Istorică”, nr. 5-6, p. 387.
6
Ion Agrigoroaiei, Janeta Benditer, Leonid Boicu, Emilian Bold, op.cit., p. 143.

2
ședință a Congresului, atunci când primul punct, care cuprindea desființarea protectoratului
rusesc, fusese formal adoptat împreună cu celelalte trei. Deși problema unirii fusese evitată,
acest lucru nu mai putea fi amânat deoarece Napoleon era hotărât în această privință dorind
să supună congresului această chestiune: ,,Marea greșeală săvârșită de Congresul de la Viena
este că s-au consultat interesele suveranilor, în vreme ce interesele supușilor lor au fost lăsate
la o parte, și congresul de acum nu ar trebui să păcătuiască în același fel”7.
Tratatul de la Paris, semnat la 30 martie 1855, a pus capăt războiului Crimeii, și a
influențat decisiv viitorul Principatelor. Dintre articolele tratatului, articolele 22-27 făceau
referire la Țările Române ele stipulând: menținerea suzeranității otomane asupra
Principatelor, garanția marilor Puteri, excluderea oricărei protecții exclusive (protectoratul
țarist), administrație independentă și națională, armată națională, revizuirea Regulamentelor
Organice. De asemenea, acestea prevedeau că o comisie specială se va întruni la București,
va lua informații și va propune bazele viitoarei organizări și că două adunări ad-hoc vor
exprima dorințele țării, care vor fi luate în considerare de comisie și vor fi prezentatea unei
conferințe a Marilor Puteri la Paris8.
Ceea ce urma era strângerea de informații de către comisiile europene și convocarea
adunărilor ad-hoc. Însă lucrările au fost amânate deoarece comisia de investigații a ajuns la
București abia în martie 1857, datorită complicațiilor legate de evacuarea armatei austriece
de pe teritoriul Principatelor. După cinci luni de târguială, la 26 ianuarie 1857, sultanul
promulgă textul firmanului. Acesta prevedea următoarelele: reprezentarea tuturor categoriilor
sociale în adunări, dar favorizând marii proprietari de pământ. Alegerile pentru Adunare ad-
hoc s-au desfășurat în condiții cel puțin supărătoare. Falsificarea listelor electorale, mita și
controlul rigid al presei a făcut cauza unioniștilor imposbiliă. Corupția din procesul electoral
era așa evidentă încât Partida națională a hotărât să se abțină, astefel antiunioniștii au câștigat
alegerile la 19 iulie. Falsificarea alegerilor pentru Adunările ad-hoc în Moldova a devenit
unul dintre obiectele principale ale unei noi lupte între puteri.
În urma acestei ,,mascarade’’ așa cum a fost calificată de către presa franceză, la 1
august, Franța Prusia, Rusia și Sardinia au anunțat ruperea relațiilor diplomatice cu Poarta,
conflictul ajungând acum atât de departe, încât alianța anglo-franceză părea distrusă și

7
T. W. Riker, op.cit., p. 44
8
Gheorghe Calcan Administrația Publică Românească în secolele xix-xx. Legi și reforme importante,
volumul 1 De la reformele lui Alexandru Ioan Cuza la cele ale Marii Uniri 1864-1925, Editura
Universitara Bucuresti, pag. 10.

3
Europa în pragul amenințării cu război9. Într-o încercare de a rezolva conflictul, împăratul
Napoleon al III-lea și regina Victoria, însoțiți de principalii lor demnitari, s-au întâlnit la
Osborne la 6-10 august 1857. Această întâlnire a fost obiectul a numeroase controverse și
interpretări, deoarece ea nu s-a încheiat cu un act comun făcut public, fiecare parte
interpretând abuziv evenimentele10. Însă este cert faptul că Franța a renunțat la ideea unei
uniri complete a Principatelor în favoarea unei uniri administrative, care să fie realizată prin
crearea unor instituții similare în fiecare Principat. Napoleon al III-ea a fost acuzat că a trădat
unirea, renunțând cu totul la ea, însă francezii s-au folosit de o tactică ei neschimbându-și
atitudinea, și deși fiecare din tabere a susținut că sacrificase forma de dragul esențialului,
Napoleon al III-lea a dat românilor prilejul așteptat ca să arate care putere câștigase forma și
care câștigase esențialul11. Fiecare parte încerca să salveze alianța lor, de aceea n-au intrat în
amănunte privitoare la reorganizarea Principatelor; Napoleon a obținut anularea alegerilor din
Moldova plătind-o cu renunțarea la prințul străin și promisiunea de a se înțelege cu Anglia în
privința organizării Principatelor.
În Moldova noile alegeri s-au ținut începând cu data de 10 septembrie, iar în Țara
Românească în 19 septembrie, unioniștii câștigând în ambele țări. Victoria acestora a
reanimat dezbaterea ,,chestiunii române’’ pe plan internațional. Odată cu dizolvarea
adunărilor ad-hoc în Moldova și Țara Romănească toată atenția s-a mutat la Paris. La data de
7 aprilie 1858, Comisia de investigații a Marilor Puteri și-a încheiat raportul în legătură cu
situația din Principate și cu dorințele românilor, așa cum fusese exprimate în adunările ad-
hoc.
Dubla alegere a lui Al. I. Cuza a provocat, din capul locului, o puternică reacție în
exterior și o vie agitație în capitalele europene ale puterilor garante. Până în acel moment,
sprijinul cel mai consistent l-au primit românii, cum s-a văzut, tot din partea Franței și, în
particular, din partea lui Napoleon al III-lea. Unirea Principatelor apărea doar primul său
mare act pe calea aplicării principiului naționalităților, împotriva adversității puterilor
ostile acestuia12.

9
Ion Agrigoroaiei, Janeta Benditer, Leonid Boicu, Emilian Bold, op. cit., p. 158.
10
Ibidem, p. 159.
11
Ibidem, p. 160.
12
Leonid Boicu, Din istoria diplomației europene. Anul 1859 la români, Institutul European, 1996, p. 66

4
 Guvernul francez s-a arătat, așadar, încă de la început, pozitiv în privința
recunoașterii dublei alegeri a lui Al. I. Cuza, încercând totodată câștigarea de partea sa a
Rusiei și a Marii Britanii13.

După recunoașterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza (septembrie 1859),
în vederea unei relații directe cu Franța s-au făcut noi eforturi și, în septembrie 1860,
Agenția Principatelor Unite de la Paris era recunoscută oficial14.

Pe fundal, Franța a constituit neîndoielnic suportul moral și material extern cel

mai de seamă în procesul edificării statului modern român. Pentru modernizarea armatei
și a administrației, Al. I. Cuza a solicitat Franței o misiune militară și una civilă care au
sosit în România și au avut un rol important în organizarea instituțiilor administrative de
stat românești, care au urmat, în linii mari, modelul celei franceze.

Astfel au luat naștere, avându-se în vedere corespondentele lor franceze, Curtea

de Conturi, Casa de Depuneri și Consemnațiuni, Universitatea, Conservatorul, Consiliile
permanente județene și cele comunale. S-au preluat și adoptat regulamentele civile,
militare și s-a introdus o întreagă terminologie de specialitate. În administrația centrală și
locală, în justiție, în armată și la finanțe, în comunicații și lucrări publice, în toate
sectoarele administrative, în învățământ și sănătate, termenii de origine franceză au
predominat.

La fața locului, Al. I. Cuza a beneficiat mai tot timpul de sprijinul împăratului
prin implicarea diplomaților francezi. Desăvârșirea Unirii în 1861, secularizarea averilor
mănăstirești, lovitura de stat, reforma agrară, Statutul dezvoltător sunt doar câteva din
actele lui Al. I. Cuza care s-au bucurat, în general, de acceptul și sprijinul Franței.

Ajutorul protector al Franței, asistența diplomatică, sprijinul politic, inspirația

modelului francez au fost toate posibile după 1859, datorită aceleiași politici a lui
Napoleon al III-lea, care și-a păstrat o componentă de sprijinire a mișcărilor naționale, la
confluență cu o strategie amplă și proprie în orientul Europei.

13
Nicolae Corivan, Relațiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1984, p. 34.
14
Dan Berindei, Înființarea agenției Principatelor Unite la Paris (26 august/7 septembrie 1860), în „Studii.
Revistă de istorie”, anul XIII, nr. 6, Editura Academiei, București, 1960, p. 106;

5
 În cei şapte ani de domnie, Alexandru Ioan Cuza a reuşit să dea o nouă structură
statului şi societăţii româneşti, contribuind decisiv la înfăptuirea unor reforme structurale,
vizând toate domeniile de activitate. I-a avut alături pe Mihail Kogălniceanu, Nicolae
Creţulescu, Alexandru Odobescu, Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Papiu Ilarian şi alţi
patrioţi, implicaţi în guvernarea ţării. Primii ani de domnie au fost dificili, deoarece
Convenţia de la Paris din 7/19 august 1858 privind organizarea Principatelor Române
stabilea că Moldova şi Valahia (Ţara Românească) aveau fiecare domn, guvern şi
adunare legiuitoare proprie. Abia în decembrie 1861 domnitorul a reuşit să obţină acordul
Porţii şi al Puterilor Garante pentru unirea deplină a Moldovei şi Ţării Româneşti. La 24
ianuarie 1862 s-a deschis în Bucureşti primul Parlament al României, prilej cu care
Alexandru Ioan Cuza a proclamat „Unirea definitivă a Principatelor“. Practic, în câţiva
ani, s-a realizat o modernizare rapidă a vieţii politice, sociale şi culturale, România
devenind un stat compatibil cu cele mai avansate ţări europene. Consolidarea statului
român nu era văzută cu ochi buni de cele trei imperii vecine. Imperiul Otoman se temea
că în curând România va dori să devină independentă, Imperiul Rus avea în vedere o
creştere a opoziţiei românilor din Basarabia faţă de dominaţia ţaristă, iar Imperiul
Habsburgic nu putea accepta ca domnitorul Alexandru Ioan Cuza să sprijine mişcarea
naţională a românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina.15

A devenit sesizabilă acum și schimbarea de atitudine a Franței. Țară care l-a

sprijinit aproape constant pe Cuza înainte, începând cu anul 1865, Franța indică o
reorientare. Avertismentele pe care domnitorul le-a primit din partea diplomației franceze
lăsau chiar impresia posibilității înlăturării de la tron a celui care nu se mai arăta acum,
după opinia guvernului francez, demn de misiunea care i se încredințase.

Alexandru Ioan Cuza era la curent cu aceste uneltiri, interne și externe, drept care
a afirmat, în repetare rânduri, că socotea Coroana drept un „depozit sacru“, pe care era
gata să o cedeze prinţului străin. Într-o scrisoare adresată împăratului Napoleon al III-lea
la 1 octombrie 1865, Cuza afirma: „Am fost destul de fericit să realizez Unirea, visul

15 .Ioan Scurtu, Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Unirii, în perspectiva istoriei în revista Tribuna
învățământului din 23 ianuarie 2017, p. 4

6
secular al românilor, să restitui ţării mele a cincea parte din teritoriul uzurpat de călugării
străini; am făcut dintr-un milion de ţărani clăcaşi, un milion de proprietari şi cetăţeni“.
După ce evoca celelalte reforme înfăptuite, concluziona: „Orice spirit imparţial va
recunoaşte că, de şase ani, România a văzut realizându-se transformări mari şi fericite“.
Totodată, domnitorul îl informa pe împăratul Franţei că „de câtva timp mă simt oprit în
mijlocul sarcinii mele“, drept care era gata să accepte „orice aranjament“ care ar fi
favorabil intereselor României, inclusiv părăsirea domniei: „Voi intra cu plăcere în viaţa
privată lăsând un Tron pe care nici nu l-am visat, nici căutat, pe care nu l-am datorat
decât stimei compatrioţilor mei“. Complotiştii nu au vrut ca schimbarea domnitorului să
se producă prin bună învoire, ca între oameni politici civilizaţi. Ei aveau nevoie de
spectacol, crezând că astfel vor fi receptaţi ca „salvatorii naţiunii“ care, înlăturându-l pe
Cuza, au oprit cursul României spre prăpastie. Ca urmare, în noaptea de 11/12 februarie
1866, un grup de militari a invadat Palatul, a intrat în camera unde dormea Alexandru
Ioan Cuza şi, sub ameninţarea pistolului, i-au impus să semneze pe spatele unui ostaş
actul de abdicare. Apoi a fost scos printre şiruri de soldaţi şi dus într-o locaţie secretă, ca
cel din urmă infractor. Peste câteva zile a fost trecut peste graniţă, unde a rămas până la
moartea sa, în 1873. A fost înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul
domnesc de la Ruginoasa, conform dorinței sale. La înmormântarea de la Ruginoasa au
participat cel puțin 30.000 țărani, discursurile funebre fiind rostite de liberalii Petre
Grădișteanu, Mihail Kogălniceanu, Andrei Vizanti, Nicolae Ionescu. Mihail
Kogălniceanu sublinia cu deplin temei: „ Nu greşelile lui l-au înlăturat ci faptele lui cele
mari. Cât va avea ţara aceasta istorie, cea mai frumoasă pagină (scrisă) va fi cea a lui
Alexandru Ioan Cuza!”. După cel de-al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost
mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.16

Abdicarea sau, cum s-a mai spus, detronarea lui Cuza-Vodă s-a constituit într-un
eveniment cu repercusiuni dintre cele mai serioase asupra devenirii statului român
modern. Deşi s-a produs într-o manieră conspirativă, “la adăpostul nopţii”, implicând din
partea celor care au acţionat grave deziceri de responsabilităţi de natură politică,

16 Ioan Scurtu, Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Unirii, în perspectiva istoriei în revista Tribuna
învățământului din 23 ianuarie 2017, p. 4

7
administrativă, militară şi, nu în ultimul rând, morală, actul de la 11/23 februarie 1866 a
semnificat cu mult mai mult decât provocarea sfârşitului unei domnii. În determinarea sa
imediată nu a avut cum să prevaleze elanul popular, ci calculul politic, propriu unei elite
în măsură să răspundă cu promptitudine unui anumit imperativ istoric. După cum au dat
de înţeles “făptuitorii lui 11 februarie”, provocarea abdicării domnitorului Alexandru
Ioan I a fost necesitată de însuşi procesul “realizării integrale” a programului naţional,
adoptat de adunările ad hoc la 1857. Dintre cele patru “puncte” sau “dorinţe mari”
(autonomia deplină, Unirea, prinţul străin şi guvernământul constituţional) ale amintitului
program, menit consacrării fiinţei politice a statului român modern, doar primele două şi,
parţial, cel de-al patrulea au putut fi înfăptuite prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan
Cuza ca domnitor al Moldovei şi al Valahiei şi prin marile acte din timpul domniei
acestuia. A trebuit să rămână însă, ca problemă de conştiinţă şi de înaltă responsabilitate,
pentru cei decişi să acţioneze la 1866 în numele cauzei naţionale, înfăptuirea celui de-al
treilea punct înscris, se ştie, în cronica evenimenţială şi ca ultimul, punct ce consta în
aducerea pe tronul de la Bucureşti a unui prinţ străin, dintr-o dinastie europeană. In
determinarea sfârşitului domniei lui Cuza au concurat atât considerente ţinând de situaţia
internă a Principatelor Unite, de însuşi sensul acelei domnii, cât şi considerente
decurgând din raportarea entităţii statale româneşti la factori sau împrejurări succedându-
se pe plan internaţional. 17

Imediat după abdicare s-a format o Locotenenţă domnească alcătuită din trei
persoane, care a preluat atribuţiile domneşti cât şi un nou guvern condus de Ion Ghica.
Opera reformatoare înfăptuită de Al. I. Cuza a fost fără egal, până atunci. Într-un timp
atât de scurt România s-a putut alinia standardelor moderne specifice societăţii apusene.
Şi mai presus de orice, Al. I. Cuza a rămas domnitorul popular al Unirii Principatelor şi al
întemeierii României moderne. Detronarea lui Al. I. Cuza a surprins marile puteri punând
din nou Europa în faţa faptului împlinit. Marile puteri, dar în special Imperiul otoman şi
cel Ţarist, au început să discute despre revenirea la situaţia de dinainte de Cuza,
învederând chiar separarea Principatelor. Politicienii vremii şi-au propus rezolvarea
rapidă a situaţiei. Imediat s-a oferit tronul României lui Filip de Flandra, fratele regelui

17
Gheorghe Cliveti, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Facultatea de Istorie , Curs ID,
România Modernă (partea a II a), p. 34

8
Belgiei. Acesta a refuzat. I.C.Brătianu şi ceilalţi oameni politici au hotărât să acţioneze în
secret şi eficient. Cu ajutorul împăratului Napoleon al III-lea al Franţei s-a propus tronul
României prinţului Carol de Hohenzollern Sigmaringen, nepotul regelui Prusiei. Acesta a
acceptat propunerea. La 10 mai 1866, Parlamentul României, prin unanimitate de voturi
îl proclama pe prinţul Carol, domn al României. Astfel, la 10 mai s-a instaurat în
România monarhia constituţională. Prerogativele domneşti se transmiteau din tată în fiu
în familia prinţului Carol de Hohenzollern.18 Venirea la tron a lui Carol I a reprezentat
momentul de vârf al unuia din marile succese ale politicii româneşti. Depăşite de
evenimente, marile puteri nu au mai recurs, ca în cazul lui Cuza, la 1859 şi la 1861, la
recunoaşterea printr-un act de conferinţă (protocol etc.) a faptului împlinit în mai 1866, la
Bucureşti. Sugerată de Napoleon al III-lea, recunoaşterea internaţională a domnitorului
Carol I avea să fie asigurată de un aranjament direct româno-otoman, la care să subscrie
fiecare dintre puterile garante.19

La 1 iulie 1866, era promulgată prima constituţie a României. Desemnarea lui

Carol I ca domn al României a fost un act politic important. Poziţia internaţională a
României s-a consolidat. Ramânia intra într-o nouă etapă a devenirii şi cosolidării sale.20

Împăratul Napoleon al III-lea a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a susține
Unirea, iar, în cele din urmă, Alexandru Ioan Cuza a fost recunoscut drept principe de
marile puteri, care însă au recunoscut Unirea doar pe durata domniei sale.În 1866,
Alexandru Ioan I Cuza a fost îndepărtat de pe Tron. Unirea risca să fie dizolvată, însă tot
Napoleon al III-lea a salvat România. El l-a propus drept principe domnitor pe nepotul
său, Carol I, din dinastia germană de Hohenzollern-Sigmaringen. Nepotul lui Napoleon al
III-lea a devenit unul dintre cei mai mari conducători din istoria României, iar împăratul
francez a rămas în memoria colectivă un sincer şi veritabil prieten al românilor.

18
Gheorghe Calcan, op.cit., p.15.
19
Gheorghe Cliveti, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Facultatea de Istorie , Curs ID,
România Modernă (partea a II a), p. 35

20
Gheorghe Calcan, op.cit., p.16

9
Bibliografie:
1. Dan Berindei, Înființarea agenției Principatelor Unite la Paris (26 august/7 septembrie 1860), în
„Studii. Revistă de istorie”, anul XIII, nr. 6, Editura Academiei, București, 1960;
2. Gheorghe Calcan, Administrația Publică Românească în secolele XIX-XX. Legi și reforme
importante, volumul 1 De la reformele lui Alexandru Ioan Cuza la cele ale Marii Uniri 1864-1925,
Editura Universitara Bucuresti.
3. Gheorghe Cliveti, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Facultatea de Istorie , Curs ID,
România Modernă (partea a II a).
4. Ion Agrigoroaiei, Janeta Benditer, Leonid Boicu, Emilian Bold, România în relațiile internaționale
1699-1939, Editura Junimea, Iași.
5. Ioan Scurtu, Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Unirii, în perspectiva istoriei in revista Tribuna
invatamantului din 23 ianuarie 2017.

6. Leonid Boicu, Unirea Principatelor Române în dezbaterea forurilor internaționale (1855-1859), în

vol. „Unirea Principatelor și puterile europene”, Editura Academiei, București, 1984.
7. Leonid Boicu, Din istoria diplomației europene. Anul 1859 la români, Institutul European, 1996.

8. Nicolae Corivan, Relațiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1984.
9. Platon Gheorghe, Istoria modernă a României, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1985.

10. T. W. Riker, Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaționale (1856-1866), Editura
Alfa, Iași, 2000.
11. Valeriu Stan, Aspecte ale luptei revoluționarilor exilați pentru Unirea Principatelor (1853-1857), în
„Revista Istorică”, nr. 5-6.
12. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/politica-orientala-a-lui-napoleon-al-iii-lea-si-destinul-
romaniei-moderne.

13. https://www.tribunainvatamantului.ro/alexandru-ioan-cuza-domnitorul-unirii-in-perspectiva-istoriei/
14. https://www.rfi.ro/politica-100722-pagina-de-istorie-devenit-imparatul-napoleon-nasul-romania.

ÎNTOCMIT,

CUZIC VLAD, anul II, grupa H 211, Facultatea de Istorie,

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

10