Universitatea Din Pitești

Universitatea din Pitești
Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

Specializare: Istorie
LUCRARE DE DISERTAȚIE
Profesor coordonator:
Conf. Univ. Dr. Chisol Aurelian
Absolvet:
Ion Georgiana Cristina
Pitești
2020
1
Universitatea din Pitești
Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte
Specializare: Istorie
Tema:
Gheorghe Tătărescu om politic și diplomat 1944-1947
Profesor coordonator:
Conf. Univ.Dr. Chistol Aurelian
Absolvent:
Ion Georgiana Cristina
Pitești
2020
2
CUPRINS
INTRODUCERE.................................................................................................................4
CAPITOLUL I....................................................................................................................7
Personalitatea lui GheorgheTătărescu..............................................................................7
I.1. Originile familiei............................................................................................................7
I.2. Formarea profesională....................................................................................................8
I.3. Apogeul carierei (1934-1940)........................................................................................21
I.4. Încercări de adaptare la noile realități. Ultimii ani ai vieții............................................26
CAPITOLULII...................................................................................................................32
Manifestări pe tărâmul politicii interne................................................................................32
II.1. Actul de la 23 august 1944 și implicațiile
sale...............................................................................................................................................33
II.2. Constituirea Partidului Național Liberal Tătărescu …………………………………..41
II. 3. Raporturi ale noii formațiuni cu partidele democratic ……………………………….44
II.4 Gheorghe Tătărescu „tovarăș de drum” al Partidului Comunist....................................48
CAPITOLUL III………………………………………………………………………….51
Șef al diplomației românești (1945-1947) ………………………………………………....51
III.1. Contextul internațional ……………………………………………………………....51
III.2. Conducător al delegației României la Conferința de pace de la Paris ……………….53
III.3. Inițiative politico-diplomatice vizând apărarea României …………………………...59
III.4. Înlăturarea lui Gheorghe Tătărescu din guvern. Antecedente și urmări.......................62
CONCLUZII ……………………………………………………………………………...69
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………72
ANEXE…………………………………………………………………………………….75
3
INTRODUCERE
Lucrarea de față este rodul unor strădaniimai vechi urmărind să contureze o pagină din
viața politică internă și externă a României moderne.
Propunem, așadar, un studiu aprofundat asupra celui mai important partid istoric care la un
moment dat al vieții politice, pentru a salva România rămâne să activeze într-o facțiune de partid
numit Partidul Național Liberal- Tătărescu.
Orizontul lucrării noastre nu se mărginește doar la Partidul Național Liberal- Tătărescu, ea
dezvoltă și relații cu partidele timpului în special cu Partidul Comunist care a preluat puterea.
Tema aleasă, care tratează Partidul Național Liberal- Tătărescu între anii 1944-1947, face
parte dintr-un context complex din care trebuie selectat filonul principal al acțiunilor din această
perioadă.
Demersul nostru științific se întemeiază pe o sinteză între datele oferite de istoriografie și
cele oferite de Arhivele Naționale, presa anilor 1944-1947, actele legislative și broșurile
propagandistice ale epocii, ca și de lucrările memorialistice și de specialitate care au putut fi
exploatate cu un mare beneficiu.
În 2003, Stelian Neagoe 1, a concluzionat că personalitatea marelui om politic, Gheorghe
Tătărescu a jucat un rol foarte important în perioada de care ne ocupăm datorită relațiilor și
acțiunilor politico-diplomatice pe care le-a întreprins cu diferite personalități.
Aspecte semnificative ale activității politice și diplomatice a lui Gheorghe Tătărescu au
fost reflectate într-o serie de lucrări publice după anul 1980, de către istorici precum: Narcis Dorin
Ion2, Valeriu Florin Dobrinescu3 sau Ioan Scurtu4.
1
Stelian Neagoe, Cazul Gheorghe Tătărescu plata și răsplata „tovarășilor de drum”, București, Editura Machiavelli,
2003.
2
Narcis Dorin Ion, Gheorghe Tătărescu și Partidul Național Liberal (1944-1948), București, Editura Tritonic, 2003;
3
Valeriu Florin Dobrinescu, România și organizarea postbelică a lumii 1945-1947, București, Editura Academiei
Republice Socialiste România, 1988;
4
Ioan Scurtu, Istoria Contemporană a României (1918-2007), București, Editura Fundației Romania de Mâine, 2007.
3
4
4
Din sumedenia de cărți studiate, o mențiune specială merită analiza realizată de către
Ștefan Lache și Gheorghe Țuțui5, activitatea politico-diplomatică realizată de România cu prilejul
Conferinței de pace de la Paris din 1946 pentru obținerea unui tratat de pace bazat pe principiile
dreptului internațional și echitabil, exprinmând efortul remarcabil și demn al unui popor care abia se
eliberase de sub dominația fascistă și era decis să înainteze ferm pe drumul unor profunde
transformări revoluționare și democratice, spre socialism, de a se afirma ca un factor activ într-o
lume a păcii și securității.
Extrem de relevant pentru înțelegerea perioadei s-au dovedit a fi presa apărută în acea
perioadă, alături de memoriile, însemnările și discursurile unor personalități precum: Regele Carol
al II-lea6, Grigore Gafencu7 sau Gheorghe Tătărescu8.
Nu în ultimul rând aș vrea să evidențiez lucrarea omului politic, Gheorghe Tătărescu 9,
opera bogată în informații, prezentate într-o manieră analitică, problematizată, dominată de claritate
și obiectivitate.
Evoluția societății românești între 1944-1947, datele și faptele mai importante: 6
martie 1945, reforma agrară, problema Transilvaniei, greva regală, alegerile din 1946 și abolirea
monarhiei au reținut atenția specialiștilor, iar istoria scrisă la comanda Partidului Comunist Român,
care a urmat linia falsificării întregii perioade de către Mihail Roller, ne obligă să îndreptăm aceste
erori pentru a adduce adevărul istoric.
Prin acestă lucrare am încercat nu numai să clasificăm activitatea Partidului Național
Liberal condus de Gheorghe Tătărescu, dar și să demonstrăm o imagine care mai dăinuie încă și azi
despre fostul prim-ministru liberal: aceea de oportunist de profesie, care a făcut jocul tuturor- de la
regele Carol al II-lea la Petru Groza- numai pentru a se menține în primul plan al vieții politice,
instaurând prin exemplul personal, “imoralitatea în viața noastră publică” cum spunea Iuliu Maniu.
Este o imagine nu numai unilaterală și falsă, dar și malițioasă, percepția lui Tătărescu fiind și astazi
viciată de interese politice și patimi care încă nu s-au stins.
Structurată pe trei capitole, divizate în câte patru subcapitole, lucrarea de față prezintă în
mod cronologic, dar distinct, principalele acțiuni întreprinse de către politicianul și diplomaticul
Gheorghe Tătărescu, în perioada anilor 1944-1947.
5
Ștefan Lache, Gheorghe Țuțui, România și conferința de pace de la Paris din 1946, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1978.
6
Regele Carol al II-lea al României, Însemnări zilnice, vol.I , București, Editura Scripta, 2001; Grigore Gafencu, Jurnal
1940-1942, București, Editura Globus, 1991; Partidul Național Liberal, Congresul General Discursurile Domnului
Gheorghe Tătărescu, 1 iulie 1945, București Editura Ziarului Drapelul.
7
Gheorghe Tătărescu, Mărturii pentru istorie, București, Editura Enciclopedică, 1996.
8
9
5
Primul capitol intitulat „Personalitatea lui Gheorghe Tătărescu”, cuprinzând patru
subcapitole a fost consacrat personalității marelui om politic Gheorghe Tătărescu, prezentând și
analizând principalele repere biografice, jalonându-i ficare evoluția politică și diplomatică.
Capitolul al doilea intitulat „Maniferstări pe tărâmul politicii interne”, cuprinzând patru
subcapitole, am creionat un tablou al Actului de la 23 august 1944 și constituirea Partidului Național
Tătărescu.
Capitolul al treilea intitulat „Șef al diplomației românești (1945-1947)” cuprinzând patru
subcapitole, se referă pe larg la activitatea guvernamentală și diplomatică a lui Gheorghe Tătărescu
activitate ce a cântărit greu la dezvoltarea societății românești în istoria României.
Vom încerca să analizăm unele probleme internaționale ale României din perioada
respective mai precis de la victoria din august 1944 până la semnarea Tratatului de Pace din 10
februarie 1947. Această perioadă este interesantă, deoarece, Romănia a făcut importanți pași spre
socialism, iar relațiile internaționale ale numeroaselor conferințe diplomatice au dus România pe un
drum nou.
Este normal ca istoria să rețină și să judece faptele unor personalități și ale unor partied
politice fără subiectivismele contemporanilor epocii în care acestea au activat. O asemenea privire
obiectivă poate reliefa multe aspecte negatice ale activității lui Gheorghe Tătărescu în perioada
1944-1947 și ale paridului său; dar și unele pozitive, esențială fiind Istoria Partidului Național
Liberal- Tătărescu care merită, cu siguranță să fie cunoscută.
6
Capitolul I
Personalitatea lui Gheorghe Tătărescu
1.1 Originile familiei
România a făcut progrese însemnate, grație contribuției speciale a unor mari și distinse
personalități, care au devenit, în timp, valori umane de o imporanță deosebită, consolidatori ai
statului român. În rândul acestor inegalabili demnitari ai neamului românesc ocupă un loc de frunte
remarcabilul politician Gheorghe Tătărescu, olteanul care în condiții interne și externe, a reușit
performanțe ca premier al țării10.
Prin întreaga sa activitate politică și de stat, dar îndeosebi prin modelul competent,energic și
abil de acțiune din anii 1934-1937 când a ocupat funcția de prim-ministru, Gheorghe Tătărescu a
lăsat viitoarei generații o mare bogăție de pilde, fapte, îndrumări, sfaturi și mai ales, multă
experiență înaintată și modernă în domeniile administrației de stat centrale și locale, în dezvoltarea
ascendentă a economiei, finanțelor, științei și culturii, în ridicarea standardului de viață al oamenilor
simpli11.
În viața și în faptele acestui extraordinar om de stat, au avut loc evenimente de mare
notorietate publică, menite să evidențieze, ascensiunea publică, deosebită care va urma. Totul a
decurs în mod normal, până când viitorul om politic și demnitar de stat s-a hotărât să se înscrie în
Partidul Național Liberal12.
Gheorghe Tătărescu a fost prin apartenență socială, formație intelectuală și orientare politică,
una dintre personalitățile cele mai reprezentative ale celei de-a treia generații de liberali români,
participând la Primul Război Mondial, pentru înfaptuirea idealului național al unificării tuturor
românilor în hotarele unui stat unitar13.
Prin ascensiunea sa, țărănească și boierească, el ilustrează procesul formării unei elite
politice românești, care, în virtutea principiului democratic al selecției elementelor conducătoare
10
Romus Dima, Gheorghe Tătărescu. Lumini și umbre, București, Editura Fundației Culturale Gheorghe Marin
Speteanu, 2010, p.11.
11
Gheorghe Tătărescu, Mărturii pentru istorie, București, Editura Enciclopedică, 1996, p.7
12
Romus Dima, op.cit, p.12.
13
Gheorghe Tătărescu, op.cit., p.8.
7
după valoarea personală, nu numai după privilegiul aristocratic al nașterii au început să pătrundă și
reprezentanți ai claselor de mijloc triumfătoare deplin de după război14.
Gheorghe Tătărescu s-a născut la 22 decembrie 1886, la Craiova, ca al șaselea copil dintre
cei unsprezece, ai soților Nicolae și Speranța Tătărescu. Nicolae, tatăl său, general în armata
română, oltean și după mamă și după tată, a fost secretar general la Ministerul de Război sub
Dimitrie Sturdza, iar în 1904, șef de Stat Major al Armatei Române15.
Prin mama sa, Speranța Tătărescu, nascută Pârâianu, el se trăgea insă din cea mai veche
boierime olteană, cu strămoși atestați în documente începând cu secolul al XV-lea. Astfel, bunicul
lui Tătărescu din partea mamei, se trăgea din boieri posesori de moșii, dregători în sfaturile
domnești și ctitori de mănăstiri, printre care vestita mănăstire Polovragi. După mamă, se înrudea cu
vechile familii, precum: Urdăreanu, Bengescu, Frumușanu, Romanescu, Otetelișanu și Săvoiu16.
S-a casătorit, in 1916, cu Aretia Piteșteanu, descendenta unui neam boieresc din Țara
Românească, înrudit cu familiile Lungeanu, Otetelișanu, Filalitti, Cantili, Dimitrescu17.
1.2 Formarea profesională. Acțiuni politice
Spre deosebire de mulți fruntași politici din generația precedentă, numai după ce și-a
încheiat studiile în țară, promovând bacalaureatul la Craiova și licența în drept la București,
Gheorghe Tătărescu a mers la Paris, unde a terminat doctoratul in drept cu teza intitulată Le régime
électoral et parlamentaire en Roumanie ( Paris, 1912)18.
În această lucrare, el a întreprins o analiză critică a sistemului electoral și parlamentar din
România, punând în evidență, cu luciditate și simț istoric fără nici un fel de părtiniri politice,
insuficiențele și devierile regimului constituțional românesc de la spiritul adevăratului liberalism și
democratism occidental, proclamat principal de legea feudală a țării și pledând pentru intoducerea
sufragiului universal, unica modalitate de a da conținut real atât de des inovoației suveranității
naționale19.
14
Ibidem, p.9.
15
Stelian Neagoe, Cazul Gheorghe Tătărescu plata și răsplata „tovarășilor de drum”, București, Editura Machiavelli,
2003, p.7.
16
Pamfil Șeicaru, ,,Cazulʼʼ George Tătărescu, în „Adevărul literear și artistic”, anul VI, nr. 367, p.6.
17
Stelian Neagoe, Oameni politici români, București, Editura Machiavelli, 2007, p.686.
18
Nicolae C. Nicolescu, Enciclopedia șefilor de stat si de guvern ai României (1862-2006), București, Editura Meronia,
2006, p.260.
19
Gheorghe Tătărescu, Regimul electoral și parlamentar din România, București, Editura Fundației PRO, 2004, p.11.
8
Teza de doctorat susținuă la Paris, îndeosebi neglijată de contemporani și uitată de urmași, dar
remarcată de Nicolae Iorga, îl situa pe Gheorghe Tătărescu în stânga spectrului politic, vorbindu-se
chiar de legăturile lui cu cercurile socialiste din capitala Franței20.
Formația intelectuală a lui Gheorghe Tătărescu împlinită în cadrul sistemului național de
învățământ și desăvârșit în Franța, ilustrează faza de maturizare a civilizației moderne românești, în
vremea domniei regelui Carol I, dar atestă totodată persistența prestigiului și a influenței modelului
cultural francez în țara noastră, ca și puterea de sugestie a celor mai înaintate idei democratice
asupra tinerimii intelectuale de la noi21.
Revenit în țară in 1912, Gheorghe Tătărescu a fost atras de gazetăria culturală și socială,
publicand în "Semănătorul" articolul "Prin munți și prin codrii", iar în ziarul "Neamul românesc"
articole despre "Studențimea română și chestiunea românească". Și-a încercat talentul și ca autor
dramatic, cu piesa "Furtuna", pusă în scenă la Teatrul Național din București22.
Gheorghe Tătărescu a participat ca sublocotenent de rezervă la al doilea Război Balcanic,
sfârșit cu anexarea Cadrilaterului dobrogean și Pacea de prestigiu de la București, din 1913. La
Războiul de Reîntregire a neamului a luat parte ca locotenent de rezervă, iar în vremea retragerii în
Moldova a deținut funcția de aghiotant al Școlii Militare de Ofițeri de Infanterie de la Botoșani,
calitate în care a desfășurat, prin prelegeri și conferințe, o intensă activitate de redresare a moralului
armatei23.
Experiența campaniei din Bulgaria și a războiului mondial avea să îl determine să reflecteze
asupra problemelor organizării Armatei Române și ale formării spiritului civic al militarilor și pe
această cale, să ajungă la formularea unor judecăți de natură mai generală asupra societății
românești24.
După războiul balcanic, în 1913, a publicat un studiu foarte critic asupra stării în care se
găsea, sub raportul organizării și al înzestrării, al nivelului de pregătire profesională și civică, armata
română, intitulat "Relele organice ale armatei noastre", primul său text politic important, în bună
masură, o cercetare de sociologie militară. Ajungându-se ulterior, in 1918, la polemica deschisă de
generalul Alexandru Averescu asupra răspunderilor pentru înfrângerea Armatei Române în prima
fază a războiului, atribuite de el Partidului Național Liberal și, mai ales, lui Ion I. C. Brătianu, a
publicat în 1918, la Botoșani, un al doilea studiu critic intitulat "Răspunderile"25.
20
Idem, Mărturii pentru istorie, p.11.
21
Idem, Regimul electoral..., p.12.
22
Romus Dima, op.cit.,p.16 .
23
Stelian Neagoe, Cazul Gheorghe Tătărescu..., p.8.
24
Ibidem, p.10.
25
Gheorghe Tătărescu, Mărturii pentru istorie,p.12.
9
Gheorghe Tătărescu nu respinge partea de vină ce revenea liberalilor pentru insuficienta
pregătire a armatei, dar analiza sa critică, asemenea celei din teza de doctorat, extinde răspunderile
reale pentru starea armatei asupra întregii clase politice românești, și mergând și mai departe, caută
radacinile insuccesului militar din 1916 în relele organice de care suferea societatea romanească, în
primul rând, prin caracterul ei oligarhic26.
Concluzia ambelor studii dedicate problemelor armatei era că numai o amplă mișcare de
reformă socială și politică, însoțită de o acțiune sistematică de cultivare a maselor, ar fi putut să
redea lumii românești, prin reala participare la viața publică națională a clasei țărănești, covârșitor
majoritară, forța și demnitatea necesare pentru a se integra cu adevărat lumii noi democratice și
liberale27.
Asemenea idei și concluzii de natură politică, la care l-au condus fie studierea legislației și
observarea atentă a vieții publice românești, ca și în teza de doctorat, fie experiența războiului, ca în
amintitele studii de armată și prelegerile de la Școala de Ofițeri de la Botoșani, îl determină pe
Gheorghe Tătărescu, să se înscrie în Partidul Național Liberal, în 1912, îndată după întoarcerea în
țară. De altfel el s-a dovedit a fi un reprezentant tipic și stralucit al generației de tineri oameni,
politici cu ajutorul cărora Ion I. C. Brătianu a izbutit să imprime acestui partid o nouă orientare28.
Intrat în Partidul Național Liberal, încredințat că numai prin acțiunea acestui partid se vor
putea înfăptui în România cele două mari reforme: sufragiul universal și exproprierea, care în
concepția lui Gheorghe Tătărescu și a generației lui, erau condițiile esențiale ale consolidării și
propășirii poporului nostru. "Lotul și Votul" cu strigătul acesta de luptă a intrat Gheorghe Tătărescu
și o bună parte din tineretul generației lui în rândurile Partidului Național Liberal29.
Gheorghe Tătărescu a militat câțiva ani ca simplu soldat atât la centru cât și la periferie, în
Gorj, unde își stabilise așezarea profesională. În acești primi ani activitatea sa politică s-a rezumat la
o acțiune de propagandă prin presă, articole de fond în ziarul "Viitorul", și la acțiuni de propagandă
prin conferințe și întruniri în Capitală și în provincie, ritmul acestei îndoite campanii rămânând
"înfăptuirea reformelor" și obiectivul ei: demascarea și apoi distrugerea tuturor forțelor reacțiunii,
care începuse să se organizeze pentru a împiedica această înfăptuire30.
26
Ibidem, p.13.
27
Ibidem, p.15.
28
Ibidem, p.16.
29
Ioan Scurtu, Ion I. C. Brătianu, București, Editura Museion, 1992, p.18.
30
Stelian Neagoe, Cazul Gheorghe Tătărescu, p.123.
10
După terminarea războiului, el s-a întors la Târgu Jiu, reîncepând totodată activitatea politică
înfăptuită și pregătind din vreme campania electorală în vederea alegerilor, care erau necesare celui
dintâi Parlament al României întregite31.
Alegerile au avut loc în toamna anului 1919, Gheorghe Tătărescu fiind ales deputat în
fruntea listei liberale. Începând din acest an, el a triumfat , fără întrerupere în toate alegerile
legislative, fie la Cameră, fie la Senat, fie că partidul lui era la Guvern, fie că era în opoziție. A făcut
parte din cele 10 Parlamente, care s-au succedat din 1919 până în 1938 și în acest ultim an a fost
declarat senator de drept32.
Alegerile din 1919 au fost defavorabile Partidului Național Liberal, care deși prezidase la
realizarea marelui act național al întregirii și la înfaptuirea reformelor, nu era reprezentat în Cameră
decât de 103 deputați din cei 400, care formau plenul Adunării. Lipsit de experiență tânărul
Gheorghe Tătărescu a alunecat ușor pe drumul deschis de campaniile de ură, de ațâțare și de
făgăduielile irealizabile. În orice caz rezultatul alegerilor din 1919 a constituit pentru Partidul
Național Liberal o surpriză, din care a tras importante învățăminte 33.Primele alegeri pe baza
sufragiului universal s-au ținut la un an după adoptarea noii legi electorale. Corpul electoral a fost
convocat la urne în zilele de 2-5 noiembrie 1919 pentru alegerea Camerei și a Senatului.
Evenimentul marca multiple semnificații. Pentru prima dată în istoria modernă a României aveau
drept de vot toți cetățenii bărbați ce au împlinit vârsta de 21 de ani pentru Cameră și vârsta de 40 de
ani pentru Senat. Pe listele de alegători au fost înscriși numai din teritoriul vechii Românii
1.299.823 de cetățeni față de 101.339 înregistrați în alegerile parlamentare din 191134.
Gruparea sa politică era acum în opoziție, dar o majoritate omogenă parlamentară care să
dea un guvern omogen, era imposibil de construit. Sub presiunea evenimentelor s-a consituit în
grabă "Blocul Parlamentar" format din partidele neliberale din Parlament și o parte din grupările
minoritare care nu aveau la bază convingeri și principii comune, ci numai animozități comune. O
asemenea înjghebare nu putea face față situației, nici în Parlament, nici în Guvern, nici în țară35.
În Parlament domnea dezordinea. În locul lui Vasile Goldiș desemnat de Bloc ca președinte
al Adunării fusese ales Nicolae Iorga, și ședințele Parlamentului se desfășurau în absența oricărei
31
Mihai Rusenescu, Ioan Saizu, Viața politică în România (1922-1928), București, Editura Politică, 1979, p.59.
32
Ioan Scurtu (coord.), Istoria României între anii 1918-1944. Culegere de documente, București, Editura Didactică și
Pedagogică, 1982, p.412.
33
Sorin Cutișteanu, Gheorghe I. Ioniță, Electoratul din România în anii interbelici, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1981,
p.10.
34
Ibidem, p.16.
35
Ioan Scurtu (coord.), Istoria românilor, vol.VIII, România Întregită (1918-1940), București, Editura Enciclopedică,
2003, p. 450.
11
directive, a oricărui program, consumate în interminabile comunicări și interpelări care dădeau
impresia unei stări de permanent obstrucționism36.
În guvern domnea imposibilitatea unei acțiuni de colaborare și incapacitate de a stăpâni
situația. Marele proprietar Mocsony statea alături de radicalul Rudolf Brandsch și inimosul luptător
de la Orăștie, Aurel Vlad,care urma să restabilească finanțele țării. Iar în țară domina absența totală
a unei voinți de administrare și de guvernare creându-se toate condițiile pentru întoarcerea anarhiei.
Și această situație lua amploare în momentul în care făurirea României întregite ridica probleme de
amploare fără precedent în istoria noastră politică și care reclama urgente soluțiuni. Față de aceste
stări Partidul Național Liberal a fost silit să ia o poziție37.
La o ședință secretă a conducătorilor grupului parlamentar convocată de Ion I. C. Brătianu a
fost examinată întraga situație. După lungi discuții, s-a hotărât trecerea la ofensiva împotriva
regimului38.
Alegerile urmau să dea un for unitar legislativ țării reîntregite prin realizarea unității
naționale. Aveau să se înfrunte pe arena politică noi formațiuni politice alaturi de cele tradiționale39.
Rezultatele primului scrutin al votului universal a oferit într-adevăr un șir de surprize.
Partidul Liberal ce se considera favorit, în virtutea pretinselor sale merite în universalizarea votului
a fost marele învins. El a întrunit 21,96%, respectiv 103 mandate, caz unic în istoria
parlamentarismului de la noi, când aparatul de stat nu izbutise să asigure o majoritate parlamentară a
partidului care dirija alegerile40.
Atunci, în anii care au premers războiului, s-a produs apropierea, la nivelul ideilor, apoi și al
relațiilor personale, în temeiul comunității de credințe politice și nu al coincidenței de interese
vremelnice, între Gheorghe Tătărescu pe de o parte, Ion I. C. Brătianu și grupul său de tineri
colaboratori, între care se distingea Ion G. Duca pe de altă parte. Așa se explică de ce Ion I. C.
Brătianu și Ion G. Duca, recunoșteau însușirile excepționale ale lui Gheorghe Tătărescu,
deschizându-i porțile Parlamentului României, unde a fost ales, începând cu 1919, pe listele
Partidului Național Liberal, în toate legislaturile41.
La 5-7 martie 1922, Corpurile Legiuitoare au fost chemate să adopte Constituția României
întregite și o nouă lege electorală, care să consacre votul universal introdus în 1918. Rezultatele
36
Ibidem, p. 460.
37
Gheorghe Tătărescu, Mărturii pentru istorie, p.15.
38
Ioan Scurtu, Ion I. C. Brătianu, p.28.
39
Romus Dima, op.cit., p.15.
40
S. Cutișteanu, Gh. I. Ioniță, op.cit. , p.17.
41
12
Partidului Național-Liberal au fost:-222 deputați și 111 senatori, iar în 1926, rezultatele au fost:-
192.399 voturi (7,34%)- 16 deputați42.
În 1923 și-a început cariera ministerială, ca subsecretar de stat la Interne, ministru fiind Ion
I. C. Brătianu care i-a susținut ascensiunea în ierarhia Partidului Național Liberal, unde a ajuns să
dețină începând cu 1931, sub președinția lui Ion G. Duca importanta funcție de secretar general,
indiciu de vocație succesorală la șefia partidului43.
Istoria Partidului Național Liberal, va avea de lămurit, altfel decât o puteau face disputele
de pe poziții partizane, poziția lui Gheorghe Tătărescu, răspunderile ce-i revin și motivația acțiunilor
sale în conflictele interne și externe care au slăbit Partidul Național Liberal după moartea lui Ion I.
C. Brătianu și, mai ales, după revenirea în țară și urcarea pe tron a regelui Carol al II-lea . Este cert
că, după ce prezidase realizarea unității politice a tuturor românilor, adoptarea Constituției din 1923,
înfăptuirea reformelor sociale și politice menite să stabilizeze țara integrând-o în noua ordine,
democratică și liberală a Europei și realizarea sistemelor de alianțe internaționale destinate să
garanteze noua întocmire a vieții românești, Partidul Național Liberal părea că își încheiase
misiunea istorică, asumată în 1848, și că se vedea necesară o referire a rolului său viitor44.
În linii mari, se poate vorbi, pe de o parte, de o grupare a "bătrânilor" liberali, strânși în jurul
lui Constantin I.C. Brătianu și Vintilă I. C. Brătianu, și pe de altă parte, o grupare a "tinerilor"
liberali, din generația lui Gheorghe Tătărescu și Gheorghe I. Brătianu. Cei dintâi se arătau, în
genere, mai puțin înclinați să adapteze liberalismul românesc realităților schimbate ale României
Întregite și ale unei lumi dominate de intrarea maselor în viața politică, ei erau acuzați de un
traditionalism rigid până la osificare și atașamentul prea mare față de oligarhia financiară, al cărei
instrument de castă ar fi fost amenințat să devină istoricul partid45.
Ceilalți preconizau o "a treia revoluție liberală", revenirea Partidului Național Liberal la
originile sale democratice și radicale, prin deschiderea către toate masele societății și susținerea, în
primul rând, a intereselor burgheziei mici și mijlocii, profesând totodată un naționalism
constructiv46.
Ei sperau să redea astfel Partidului Național Liberal puterea de inițiativă de altădată și
poziția preeminentă pe scena politică a României Mari. La disputele doctrinare legate de redefinirea
liberalismului românresc, s-au adăugat, după moartea lui Ion I. C. Brătianu, rivalitățile personale
42
*** Enciclopedia de istorie a României, București, Editura Meronia, 2000, p.64.
43
Emilia Sonea, Gavrilă Sonea, Viața economică și politică a României (1933-1938), București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1978, p.10.
44
45
Ibidem, p.26.
46
Raoul Bossy, Amintiri din viața diplomatică (1918-1940), vol.I, București, Editura Humanitas, 1993, p.250.
13
pentru dobândirea pozițiilor de conducere în partid. Atât divergențele de idei, cât și concurențele
personale au fost stăvilite prin autoritatea lui Vintilă I. C. Brătianu, președintele partidului, și a lui
Ion G. Duca, secretarul său general, care au reușit nu numai să salveze unitatea, ci și să-i redea
Partidului Național Liberal vitaliatea, susținând, într-o masură mai mare sau mai mică, în spirit
neoliberal, linia promovată de generația mai tânără47.
Urcarea pe tron a regelui Carol al II-lea a introdus însă în viața internă a Partidului
Național Liberal un factor nou de dezbinare. Rupând disciplina de partid și socotind că este oportun
să treacă peste ultima voință a tatălui său Gheorghe I. Brătianu, stăpânit de ideea datoriei de a fi al
treilea mare șef liberal din familia sa, s-a pus la dispoziția noului suveran, în care a văzut, un posibil
garant al ralizării planurilor sale reformatoare48.
Din inițiativa lui Vintilă I.C. Brătianu, el a fost în consecință, exclus din partid și a întemeiat,
cu partizanii săi, în majoritate tineri intelectuali de valoare, un Partid Național Liberal zis "georgist",
o formațiune liberală dizidentă. Gheorghe Tătărescu, principalul rival potențial al lui Gheorghe I.
Brătianu, a refuzat dizidența, dar a continuat, în cadrul partidului, ca șef al grupării "tinere", urmând
confruntarea cu "bătrânii", ocrotiți de Ion G. Duca49.
Recunoașterea regelui Carol al II-lea de către Partidul Național Liberal nu a dus totuși la
refacerea unității sale. Promovat secretar general al partidului după Ion G. Duca, care fusese
desemnat președinte după moartea lui Vintilă I. C. Brătianu, Gheorghe Tătărescu a izbutit să ajungă,
între 1934-1937, în pofida conflictelor care i-au desparțit, la o formulă de cooperare cu Constantin I.
C. Brătianu, protagonistul liberalilor "bătrâni" și ultimul șef al Partidului Național Liberal50.
În cadrul a ceea ce a numit "bicefalia" Partidului Național Liberal, Gheorghe Tătărescu a fost
menținut în funcția de secretar general al partidului și premier al guvernului condus de către
Constantin I. C. Brătianu susținând la rândul său instalarea la președinția partidului a acestuia, ba
chiar cedând, pentru durata mandatului său de prim-ministru, exercitarea secretariatului general lui
Constantin (Bebe) Brătianu. Nu numai pe timpul guvernării lui Gheorghe Tătărescu, dar chiar în
înfruntarea electorală de la sfârșitul anului 1937, în care Partidul Liberal Gheorghe I. Brătianu le era
adversar, Constantin I. C. Brătianu și Gheorghe Tătărescu au rămas, oricare ar fi fost tensiunile
dintre ei, solidari în menținerea Partidului Național Liberal și dispuși la orice compromis onorabil în
vederea acestui scop.51
47
Sorin Cutișteanu, Gheorghe I. Ioniță, op.cit., p.38.
48
49
Florea Nedelcu, De la restaurație la dictatura regală, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1981,p. 14.
50
Ibidem, p.16.
51
14
Numele lui Gheorghe Tătărescu rămâne legat de etape și momente decisive din istoria
statului român în secolul trecut. În primul rând, de etapa consolidării instituționale a României Mari,
în care rolul Partidului Național Liberal, condus de Ion I.C. Brătianu era important. Ales pentru
prima dată în Parlamentul României, în noiembrie 1919, a debutat printr-un dicurs, rostit, în numele
opoziției liberale, la 5 februarie 1920 și publicat sub titlul "Pe drumul anarhiei". Era o pledoarie în
apărarea autorității statului, ca instrument al ordinii de drept, într-un moment de intensificare a
curentelor de idei revoluționare, de inspirație bolșevică, pe care factorii responsabili din
administrația guvernului Alexandru Vaida-Voievod, în frunte cu ministrul de Interne țărănist doctor
Nicolae Lupu, ezitau să le stăvilească, ba chiar după opinia lui Gheorghe Tătărescu, le încurajau, în
virtutea unor incontestabile afinități ideologice52.
În calitate de subsecretar de stat la Interne, în cabinetele lui Ion I. C.Brătianu și Vintilă I. C.
Brătianu, miniștrii titulari fiind Ion I. C. Brătianu (30 octombrie 1923-27 martie 1926) și Ion G.
Duca (21 iunie 1927-3 noiembrie 1928), Gheorghe Tătărescu a acționat pe linia preconizată în
discursul parlamentar de debut53.
Cu o capacitate de inițiativă și o fermitate care au lipsit chiar unora dintre fruntașii armatei,
Gheorghe Tătărescu a reprimat, fără excese inutile, revolta de la Tatar Bunar, o mișcare
insurecțională provocată din sudul Basarabiei, pusă la cale de agenții Internaționalei Comuniste,
dirijați de la Moscova, al cărei scop era extinderea revoluției bolșevice spre Apus, prin crearea unei
republici sovietice pe teritoriul României și dezmembrarea statului român54.
Discursul publicat sub numele "Internaționala a treia și Basarabia" , rostit în Adunarea
Deputaților, la 9 decembrie 1925, expunere amănunțită a chestiunii revoltei de la Tatar Bunar și
profesiune de credință în ceea ce privește funcția internațională a statului român modern, de apărător
al ordinii de drept democratice și liberale europene, care-i legitima și garanta existența, a fost
unanim aprobată de Parlamentul României, marcând un moment hotărâtor în cariera politică a lui
Gheorghe Tătărescu55.
În aceeași calitate, de subsecretar de stat la Interne, Gheorghe Tătărescu a trebuit să
contribuie, în domeniul său de răspundere, la rezolvarea problemelor grave, pentru viitorul
României create de specularea politică a crizei dinastice provocate de principele moștenitor Carol,
52
53
Ioan Scurtu (coord.), Istoria României între anii 1918-1944. Culegere de documente., p.200.
54
Gheorghe Zaharia, Constantin Botoran, Politica de apărare națională a României în contextul european interbelic,
București, Editura Militară, 1981, p.37.
55
Ibidem, p.40
15
viitorul rege Carol al II-lea, prin succesivele sale renunțări la succesiunea tronului și revenirile aupra
lor56.
Gheorghe Tătărescu a întocmit și a dat publicității, in noiembrie 1927, într-o formă sobră și
obiectivă, sub titlul "Acte și corespondență relative la renunțările la tron ale fostului principe
moștenitor (1918-1919-1925)" , cu reproduceri fotografice de pe originale, în anexe, întregul dosar
documentar al acestei chestiuni. Se știe că, între anii 1918-1925, principele moștenitor Carol
renunțase în trei rânduri la drepturile sale succesorale dinastice, arătând de fiecare dată prin scrisori
adresate regelui Ferdinand și liderilor politici ai țării, că hotărârea sa este rezultatul unei opțiuni
personale libere și de nestrămutat57.
Motivul acestor renunțări succesive a fost, de fiecare dată , o legătură sentimentală: mai
întâi cu Ioana Lambrino cu care s-a căsătorit în secret, în afara granițelor țării, mai apoi cu Elena
Lupescu-Wolff, cu care a întreținut o îndelungată relație extraconjugală, din pricina căreia a divorțat
de principesa Elena, dar cu care nu s-a căsătorit decât după abdicare, în exil, înainte de moarte.
Natură labilă, principele revenise de fiecare dată asupra hotărârii de renunțare la tron, pentru a-și
redobândi vocația dinastică58.
Îngrijorat de aceste inconsecvențe și convins, în cele din urmă, de incapacitatea
principelui Carol de a-și îndeplini cum se cuvine îndatoririle regale, regele Ferdinand,era de acord
cu Ion I. C. Brătianu, sfetnicul său cel mai apropiat, a hotărât să rezolve definitiv, în 1925, criza
dinastică provocată de a treia renunțare a principelui Carol la succesiune și să împiedice orice
viitoare redeschidere a problemei printr-o nouă revenire a principelui asupra ultimei sale decizii59.
Prin așa numitul Act de la 4 ianuarie 1926, Adunarea Națională Constituantă a României,
Parlamentul care adoptase Constituția României Mari, a aprobat acceptarea renunțării principelui
Carol la succesiunea dinastică, proclamarea principelui Mihai ca moștenitor al tronului și
componența eventualei Regențe60.
La 20 iulie 1927, adversarii Partidului Național Liberal au făcut din criza dinastică și
labilitatea principelui o armă în rivalitățile de partid, pretinzând că soluția ce i se dăduse prin Actul
de la 4 ianuarie 1926 era ilegitimă și că atât renunțarea principelui Carol la succesiune, cât și
hotărârile adoptate de regele Ferdinand și de Adunarea Națională Constituantă erau efectul
56
Ioan Scurtu (coord.), Istoria României între anii 1919-1944.Culegere de documente., p.250.
57
Florea Nedelcu, op.cit., p. 29.
58
59
Florea Nedelcu, op.cit., p.38.
60
Raoul Bossy, Amintiri, p.280.
16
presiunilor exercitate de Ion I. C. Brătianu și de Partidul Național Liberal asupra regelui grav bolnav
și asupra Camerelor de ei dominate61.
Broșura menționată mai sus și publicată de Gheorghe Tătărescu urmărea așadar să
restabilească în fața opiniei publice adevărul despre faptele care au condus, mai întai la o criză
dinastică gravă, iar apoi la adoptarea deciziilor din ianuarie 1926, să sprijine acțiunea politică a
Partidului Național Liberal și a lui Ion I. C. Brătianu personal și să pledeze în favoarea severei
dispoziții legislative propuse la 9 noiembrie 1927, menite să pună capăt unor agitații politicianiste,
primejdioase pentru stabilirea țării62.
Crizei dinastice i-a luat locul criza de autoritate a Regenței. Sub acuzația că aceasta
favorizează Partidul Național Liberal, Iuliu Maniu se declară fățiș gata să readucă pe tron pe
principele Carol sau să proclame republica. Partidul Național Țărănesc se angajează în ample acțiuni
de stradă, pregătind o revenire spectaculoasă a principelui în mijlocul unei mari adunări populare,
prilejuite de Congresul partidului la Alba Iulia, la 6 mai 1928, acțiune zădarnicită, în ultimul
moment, numai prin intervenția Marii Britanii63.
Gheorghe Tătărescu însuși, însărcinat, în calitate de subsecretar de stat la Interne, cu
supravegherea acestei manifestații, ce adunase 100.000 de persoane, a contribuit, la solicitarea
liderilor național țărăniști adunați din jurul lui Iuliu Maniu, la dezamorsarea proiectului de marș
asupra Bucureștilor , în vederea răsturnării pe cale revoluționară a guvernului, pus la cale de
țărăniști64.
Dupa moartea, Regentului Gheorghe Buzdugan, la 7 octombrie 1929, Iuliu Maniu șeful
guvernului național țărănist impune in locul acestuia, ca regent pe Constantin Sarateanu din dorința
de a-și asigura un colaborator în acțiunea ocultă de readucere în țară a principelui Carol65.
La 8 iunie 1930, Parlamentul a decis anularea actului de la 4 ianuarie 1926, proclamarea
principelui ca rege sub numele de Carol al II-lea și investirea regelui Mihai I, în fapt detronat printr-
o lovitură de stat, ca principe moștenitor, cu titlul, ridiculizat de Nicolae Iorga, de Mare Voievod de
Alba Iulia66.
În ajunul acestui eveniment, Partidul Național Liberal s-a divizat în gruparea tinerilor
intelectuali sub conducerea lui Gheorghe I. Brătianu declarându-se pentru restaurație, fiind exclusă
61
62
63
Idem, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol.III, Carol al II-lea, București, Editura
64
Ioan Scurtu (coord.), Istoria românilor,vol.VIII,p. 412.
65
Ibidem, p.413
66
Aexandru Gh. Savu, Sistemul partidelor politice din România (1918-1940), București, Editura Științifică și
17
din partid și constituind Partidul Național Liberal zis "georgist", prima importantă dezidență liberală
de după război67.
După o scurtă perioadă de rezistență, Partidul Național Liberal a trebuit să-și recunoască
înfrângerea și să se adapteze realităților acceptând schimbarea constituțională nu din inițiativa, ci
împotriva voinței sale. Gheorghe Tătărescu și-a adus și el contribuția la intrarea în normalitate a
relațiilor dintre regele Carol al II-lea și Partidul Național Liberal, pe calea deschisă de audiența
cerută noului suveran de Vintilă I. C. Brătianu, la o lună după revenirea acestuia în țară. Gheorghe
Tătărescu publică, în august 1930, broșura intitulată "Guvernul de mâine", menită să-i definească
poziția față de noua domnie68.
În acest studiu, Gheorghe Tătărescu combate viguros, în spiritul autentic al tradiției
național-liberale, dar nu de pe poziții de partid, ci din punctul de vedere al unui analist imparțial,
devotat numai valorilor fundamentale ale civilizației europene moderne. El avertizează partidele
politice, așa cum o făcuseră și alți doctrinari ai vremii, la noi și în străinătate, că, într-o vreme în
care partidul politic trecea printr-o criză, consecință a crizei economice, a crizei parlamentarismului
și a crizei cugetării politice, sub impactul intrării maselor neinstruite în arena politică, este imperios
necesară depășirea opticii înguste a guvernelor de partid, renunțarea la violența înfruntărilor de pe
poziții de partid și căutarea formelor optime de cooperare între mai multe partide, în cadrul
coalițiilor guvernamentale69.
Gheorghe Tătărescu susține că, mai ales în starea de criză generală din România, pe care
guvernele precedente nu au putut să o rezolve, Coroanei revenindu-i misiunea de a fi factorul
suprem de unire și concordie70.
Deschiderea Partidului Național Liberal față de o colaborare cu regele Carol al II-lea, de pe
aceste poziții ferm constituționale a făcut posibilă constituirea, la 14 noiembrie 1933, a guvernului
național liberal al lui Ion G. Duca, în cadrul căruia Gheorghe Tătărescu a intrat ca ministru al
Industriei și Comerțului71.
Gheorghe Tătărescu a luat sarcina de a netezi drumul care trebuia să ducă partidul în
poziția, în care a stat întotdeauna în slujba țării și a Coroanei. În acest scop trebuia făcut demersul
necesar atât pe lângă rege cât și pe lângă Vintilă I. C. Brătianu,la cel dintâi pentru a-l convinge că nu
se poate dispersa de serviciile și de susținerea Partidului Național Liberal, la cel de-al doilea pentru
67
Ibidem, p.61.
68
69
Ibidem, p. 115.
70
71
Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Dolj, fond Prefectura Județului Dolj, dosar nr.237/1933, f.5.
18
a-i reaminti că P.N.L.-ul nu se poate dispersa de sprijinul Regelui. Demersurile acestea repetate au
sfârșit prin a fi victorioase72.
Cu guvernul Iorga, Partidul Național Liberal a încheiat un pact electoral. Gheorghe
Tătărescu a fost printre cei care a susținut cu hotărâre încheierea acestui pact nu numai pentru că el
asigura un important numar de locuri în Parlament și era astfel partidul de opoziție cel mai numeros
reprezentant, dar fiindcă prin această atitudine erau dezarmate ultimele reticențe pe care Regele le
mai păstra împotriva lor și înlăturau ultimele îndoieli pe care le mai avea asupra sincerității acțiunii
liberale. Din punctul de vedere al intereselor Partidul Național Liberal era soluțiunea cea mai
favorabilă. Căci Partidul Național Țărănesc avea acum a doua oară să-și dovedească, fie capacitatea,
fie incapacitatea. Și într-un caz și într-altul partidul de agitație se uza așa de mult încât strigătele sale
de ură nu puteau să mai găsească mâine ecou în sufletul țării73.
Tătărescu a fost foarte mulțumit de noua formulă de guvernare, căci între timp a devenit
secretarul general al partidului cu o răspundere și o înrâurire sporită și începuse o acțiune de mare
amploare pentru o reorganizare a întregului partid, atacând toate sectoarele: program, structură,
metode. Acțiunea aceasta era însă în curs. Ion G. Duca care luase conducerea partidului după
moartea lui Vintilă Brătianu vedea la fel ca și Tătărescu situația și împreună pregătind programul
unei mari guvernări pe care nu o doreau imediat74.
Nu i-a trebuit mult timp guvernului național-țărănesc să-și vădească din nou slabiciunea în
acțiunea sa de guvernare agravată prin urmările izbucnirii scandalului în afacerea Skoda. Alegerile
generale dovediseră declinul popularității sale, căci fără ajutorul Partidului German nu ar fi întrunit
cele 40% procente din masa votanților necesare pentru a se asigura succesul listelor candidaților
săi75.
Deciziile sale nefericite nu erau de natură să îi mărească prestigiul, iar reacțiunile sale
sângeroase împotriva maselor muncitorești atât în București cât și în țară îl compromiseseră
definitiv în fața clasei muncitoare76.
În vederea acestui ceas au luat ultimele hotărâri și au făcut ultimele pregătiri. Au alcătuit un
amănunțit program de guvernare care a fost prezentat regelui și au pregătit în același timp un
program intern pe departamente la dispoziția miniștrilor responsabili. Îndată ce atât Duca cât și
Tătărescu au format convingerea că această guvernare urma să fie de scurtă durată și că foarte
72
Ibidem, p.72.
73
Gheorghe Tătărescu, Mărturii pentru istorie, p. 25.
74
S.Cutișteanu, Ghe. I. Ioniță, op.cit., 227.
75
Stelian Neagoe, Oameni politici români, p. 500.
76
Alexandru Gh. Savu, op.cit., p.80.
19
curând ceasul răspunderii va bate iarăși pentru partidul lor. Au alcătuit un amănunțit program de
guvernare care a fost prezentat Regelui și au pregătit în același timp un program intern pe
departamente la dispoziția miniștrilor responsabili. Nimic nu a fost neglijat în această pregătire
pentru a se asigura condițiile unei eficiente guvernări77.
Politica guvernului Iorga-Argetoianu intra, în toamna anului 1931, tot mai mult în
contradicție cu credința Partidului Național Liberal mai ales în ceea ce privește mentalitatea pe care
acest partid a combătut-o dintotdeauna: aceea că fiecare guvern venea să răstoarne ceea ce a făcut
cel dinainte, oferind spectacolul unei depline instabilități78.
În intervenția sa în discuțiile privind adresa de răspuns la mesaj, Ion G. Duca considera nu
numai că nu va putea acorda în continuare credit guvernului, așa cum făcuse în primele luni, dar a
decis să lupte cu toate mijloacele împotriva acestuia. Ca urmare a disputelor tot mai aprinse pe
problemele în special economice ale guvernării, liberalii au decis, în martie 1932, să retragă
sprijinul guvernului în Parlament. El a fost urmat de un adevărat rechizitoriu făcut politicii din
ultimele luni de guvernare și efectelor acestei politici la nivelul întregii țări, pe care l-a adresat în
mod direct regelui79.
Continuând să se situeze în fruntea opoziției și a atitudinilor critice față de activitatea
guvernelor național-țărăniste aflate în fruntea țării în a doua jumătate a anului 1932 și în 1933,
Partidul Național Liberal a inițiat și organizat o gamă largă de acțiuni în scopul pregătirii condițiilor
pentru a reveni la conducerea politică a țării80.
Dizolvarea Gărzii de Fier, prin Jurnalul Consiliului de Miniștri, la presiunile lui Nicolae
Titulescu, în pofida ezitărilor premierului, a dus, la asasinarea lui Ion G. Duca, la 29 decembrie
1933, de către legionari. După uciderea primului ministru, Gheorghe Tătărescu adresează prin radio
un Apel la tineret81.
Atitudinea lui Gheorghe Tătărescu față de Mișcarea Legionară era definită pentru tot restul
carierei sale politice, în numele rațiunii de stat și al interesului național. Respingându-i doctrina
confuză, recursul la terorism și afilierile internaționale, el a evitat să se alieze cu ea, dar dându-și
seama de amploarea pe care o căpătase și de complexitata motivației ei, a refuzat constant să o
reprime brutal, preferând să o zăgăzuiască prin mijloace legale și încercând să o determine a intra în
cadrul constituțional, sub forma unui partid politic82
77
Ioan Scurtu (coord.), Istoria românilor, vol.VIII,p.425.
78
79
Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi,vol.III,p.174.
80
Ibidem, p.175.
81
82
20
1.3 Apogeul carierei (1934-1940)
Gheorghe Tătărescu a fost investit de regele Carol al II-lea cu funcția de prim-ministru

pentru a prezida, de la 5 ianuarie 1934 până la 28 decembrie 1937, ultimul guvern democratic de
partid al României Mari. S-a speculat mult în jurul aducerii lui Gheorghe Tătărescu în fruntea
guvernului prin intervenția directă a regelui, înainte de desemnarea șefului Partidului Național
Liberal, care ar fi trebuit să asume președinția Consiliului de Miniștri83.
Regele Carol al II-lea ar fi încercat să forțeze, în felul acesta, venirea în fruntea Partidului
Național Liberal a unui devotat personal, ba chiar a unui complice în acțiunea de aservire, de
compromitere și de distrugere a partidelor politice premergătoare instaurării dictaturii sale.Este
posibil ca regele Carol al II-lea să fi dorit să marcheze, prin desemnarea lui Gheorghe Tătărescu ca
prim-ministru, preferința lui pentru aducerea acestuia în fruntea partidului, ceea ce nu presupunea
neapărat o complicitate între cei doi împotriva partidului, cu atât mai mult cu cât aspirația lui
Gheorghe Tătărescu la șefie ar fi fost împărțită, ca și în cazul imediat precedent al lui Ion G. Duca,
de poziția sa de secretar general84.
Potrivit lui Pamfil Șeicaru, observator în noaptea de 2/3 ianuarie 1934, din casa lui
Gheorghe Tătărescu, al dezbaterilor referitoare la succesiunea politică a lui Ion G. Duca, regele
Carol al II-lea ar fi vrut ca președinte de Consiliu pe Richard Franasovici, care însă refuzase,
recomandându-l în schimb pe Gheorghe Tătărescu. Tătărescu refuza la rândul lui, președinția
Consiliului, insistând ca ea să fie încredințată lui Constantin I. C Brătianu, o dată cu aceea a
partidului85.
Au fost necesare insistențele principalilor fruntași ai Partidului Național Liberal pentru ca
Gheorghe Tătărescu să accepte cu acordul prealabil al lui Constantin I. C. Brătianu, președinția
Consiliului de Miniștri, urmată de reconfirmarea sa în funcția de secretar general al Partidului
Național Liberal, al cărui președinte devenea Constantin I. C. Brătianu86.
Există trei texte care reprezintă bilanțurile guvernării lui Gheorghe Tătărescu: Doi ani de
guvernare, declarație rostită în Parlament, la 14 decembrie 1935, Patru ani de guvernare, expunere
făcută în fața Comitetului Central al Partidului Național Liberal, la 1 noiembrie 1937 și memorabilul
83
Emilia Sonea, Gavrilă Sonea, op.cit., p.25.
84
Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi,vol.III,p.172.
85
Pamfil Șeicaru, Istoria partidelor Național, Țărănist și Național Țărănist, București, Editura Victor Frunză, 2000,
p.327.
86
Ibidem, p.328.
21
Da sau nu?, expunere rostită la radio, la 17 decembrie 1937, în cadrul campaniei electorale, în
replică la atacurile opoziției conduse de Iuliu Maniu. Ca și Manifestul guvernului către țară, din 22
noiembrie 1937, apel electoral cu caracter pragmatic87.
Perioada anilor 1934-1938, prezintă punctul vulnerabil al guvernării lui Gheorghe
Tătărescu, fiind reprezentat de autoritarisul, adesea violent, de adversarii politici.În vremea lui
Gheorghe Tătărescu, statul avea să înfrunte tendințele centrifuge, dizolvnate și anarhice, încurajate,
pe de o parte, de influențele totalitarismelor în ascensiune pe plan european, comunismul și
fascismul, cu aspirațiile lor revizioniste, dezintegratoare pentru statul național român, în care
dispuneau de mișcări afine ori subordonate, iar pe de altă parte , de proliferarea partidelor politice,
acționate de ambitii, vanități și patimi de neimaginat într-o societate matură, cu tradiția
democratica88.
Politica externă a guvernului lui Gheorghe Tătărescu a fost dominată, de preocuparea
menținerii, consolidării și extinderii sistemului de alianțe în cadrul căruia românii ajunseseră să-și
realizeze idealul desăvârșirii unității lor naționale în hotarele naturale ale unui singur stat. Această
politică, nu era politica unui om, nici a unui guvern, ci o politică națională, ea fusese urmată de toți
cei care au cârmuit statul român după Primul Război Mondial89.
Guvernul lui Gheorghe Tătărescu, în care Nicolae Titulescu, era exponent strălucit al acestei
politici și factor de inițiativă internațională, a continuat să dețină funcția de ministru al Afacerilor
Externe, încredințată lui pentru prima dată, de Ion I. C. Brătianu, în 1927, și menținută neîntrerupt în
toate guvernele dintre 1932-1936, a intensificat contribuția României la activitatea Societății
Națiunilor între fondatorii căreia se numără , ceea ce a dus la alegerea ei ca membru permanent în
Consiliul acesteia, cu cvasiumnitate de voturi, la 17 septembrie 193590.
El a acționat pentru consolidarea și extinderea sistemului de alianțe al României, construit
prin tratatul de prietenie cu Franța, tratatul de alianță cu Polonia și Pactul Micii Înțelegeri, cu
Iugoslavia și Cehoslovacia, după război, jucând un rol decisiv în încheierea pactului, defensiv și
antirevizionist al Înțelegerii Balcanice, cu Turcia, Iugoslavia și Grecia, semnat la Atena, la 9
februarie 1934 și susținând diversele inițiative ale lui Nicolaae Titulescu91.
Guvernul lui Gheorghe Tătărescu a încurajat, pe linia deschisă chiar din 1923, de Ion I. C.
Brătianu, eforturile lui Nicolae Titulescu de a ajunge la stabilirea unor relații internaționale, de
87
88
Ibidem, p.173.
89
Ibidem, p.100.
90
Gheorghe Zaharia, Constantin Botoran, op.cit., p.161.
91
Ibidem, p.162.
22
cooperare și chiar amiciție, cu Uniunea Sovietică, eforturi încununate de succes prin reluarea la 9
iunie 1934, a relațiilor diplomatice între România și URSS92.
La 15 iulie 1935, guvernul îl împuternicește pe Nicolae Titulescu, ministrul Afacerilor
Străine, să înceapă negocieri cu guvernul sovietic în vederea unui pact de asistență mutuală. In
pofida înțelegerii de principiu, realizate de Nicolae Titulescu și Maksim Litvinov la Montreux, la 21
iulie 1936, aceste negocieri au eșuat. Cauza acestui eșec a fost, ca și până atunci, refuzul hotărât al
Uniunii Sovietice de a recunoaște legitimitatea unirii Basarabiei cu României93.
Îndepărtarea neașteptată a lui Nicolae Titulescu din guvern prin remanierea de la 29 august
1936, sub pretextul factic al omogenizării cabinetului național-liberal, a permis Uniunii Sovietice să
declare, prin Maksim Litminov, nulitatea acordului de la Montreux94.
La 27 iulie 1935, un tratat de asistență mutuală similar celui în curs de negociere cu
Uniunea Sovietică, pricina reală a îndepărtării lui Nicolae Titulescu era grava deteriorare a
raporturilor de colaborare dintre el, ca ministru al Afacerilor Străine, Gheorghe Tătărescu, ca
președinte al Consiliului de Miniștrii și Carol al II-lea, ca șef al statului și care-l determinase, ca de
atâtea ori în trecut, să-și prezinte, la 11 iulie 1936, demisia, din motive de prestigiu personal95.
Motivele politice ale deteriorării acestor raporturi nu lipseau. Era vorba pe de o parte, de
angajarea indiscretă a lui Nicolae Titulescu în prevestiri referitoare la iminența schimbării
guvernului național-liberal, din care făcea parte , cu unul național-țărănist și de contactele sale
apropiate cu presa franceză de stânga, defavorabilă regelui Carol al II-lea96.
Pe de altă parte, era vorba, de modul subiectiv în care el înțelegea să conducă, din
străinătate, unde practic prezida de multă vreme, activitatea diplomației românești, considerată un
domeniu autonom de acțiune rezervat lui, de atitudinile pe care le sârnise în raporturile cu opinia
publică și oficialitățile din țări ca Italia, Polonia și chiar Franța97.
Sunt de amintit aici, ca fapte doveditoare: încheierea convențiilor militare dintre țările
Întelegerii Balcanice, la București, la 10 noiembrie 1936, întrunirea, la Sinaia, la 28-29 noiembrie
1937, a Consiliului Permanent al Micii Înțelegeri, pentru examinarea posibilității încheierii unui
pact unic de asistență mutuală între aceasta și Franța, adeziunea României, la 22 octombrie 1937, la
Pactul de la Nyon, din 14 septembrie 193798.
92
Gigel Sorinel Știrbu, Liberalismul românesc între anii 1930-1940, București, Editura Enciclopedică, 2011, p.95.
93
Ioan Scurtu(coord.), Istoria românilor, vol.VIII,p.500.
94
Ibidem, p.501.
95
96
97
Ibidem, p.151.
98
23
Hotărârea Partidului Național Liberal de a se retrage de la putere, după încheierea
mandatului guvernului Gheorghe Tătărescu, regele Carol al II-lea a început, în noiembrie 1937,
consolidări în vederea constituirii unui nou cabinet. El a încredințat lui Ion Mihalache, liderul din
acel moment al Partidului Național Țărănesc, sarcina de a forma guvernul, sub condiția unei
colaborări cu Frontul Românesc al lui Alexandru Vaida Voievod99.
Întrucât Ion Mihalache, în pofida părerii unor fruntași național-țărăniști ca Grigore Gafencu
și Armand Călinescu, a respins, această condiție, surprinzând opinia publică și stârnind aprigi
dispute în Partidul Național Liberal, tot la Gheorghe Tătărescu, reinvestit, la 14 decembrie 1937 cu
sarcina formării unui guvern "cu baza lărgită" prin cooperarea cu același Front Românesc al lui
Alexandru Vaida Voievod100.
La 17 decembrie 1937, după negocieri eșuate cu Gheorghe I. Brătianu și Grigore Iunian și
vii controverse în sânul propriului său partid, unde Constantin I. C. Brătianu se opunea revenirii la
putere, guvernului Gheorghe Tătărescu101.
La 25 noiembrie 1937, controversatul pact de neagresiune electorală între Partidul Național
Țărănesc, Partidul Național Liberal Georgist, Uniunea Agrară a lui Constantin Argetoianu și
formațiunea politică legionară Totul pentru Țară a lui Corneliu Zelea Codreanu surprinzător și
derutant pentru opinia publică românească și străină, oricare ar fi fost justificările de circumstanță102.
În alegerile desfășurate în decembrie 1937, Partidul Național Liberal, deși a obținut
majoritatea voturilor, 35,92%, nu a trecut pragul de 40% necesar pentru formarea majorității
parlamentare și a guvernului, Partidul Național Țărănesc, cu 20,40%, nu a dobândit succesul
scontat, iar Partidul Național Liberal Georgist, cu 3,89% se situa pe un loc foarte modest în schimb
formațiunile rivale între ele, de extremă-dreaptă, Totul pentru Țară, cu 15,58% și Partidul Național
Creștin al lui Octavian Goga, cu 9,15%, depășeau împreună opoziția democrată103.
Regele face apel la Octavian Goga, șeful Partidului Național Creștin, pentru formarea unui
guvern hibrid, de inspirație regală, care depune jurământul la 28 decembrie 1937. În acest cabinet,
regele impune, între alții, pe Armand Călinescu, național țărănist, la Ministerul de Interne, pe
generalul Ion Antonescu la Ministerul Apărării și pe Istrate Micescu, fost liberal la Ministerul
Afacerilor Externe104.
99
Romus Dima, Gheorghe Tătărescu, p.250.
100
Regele Carol al II-lea al României, Însemnări zilnice, vol.I , București, Editura Scripta, 2001,p.16.
101
Ioan Scurtu (coord.), Istoria românilor,vol.VIII,p.520.
102
Gigel Sorinel Știrbu, op.cit., p.120.
103
104
Emilia Sonea, Gavrilă Sonea, op.cit., p.58.
24
Parlamentul a fost dizolvat la 19 ianuarie 1938 și s-au fixat datele noilor alegeri: 2 martie
1938 pentru Camera Deputaților și 4-6 martie 1938 pentru Senat. Rolul lui Armand Călinescu în
pregătirea loviturii de stat care a dus la promulgarea Constituției din 1938, la suprimarea partidelor
politice, la 30 martie 1938 și la constituirea Frontului Renașterii Naționale, organizație publică de
tipul partidului unic, la 15 decembrie 1938, a fost mai important decât acela a lui Gheorghe
Tătărescu105.
Gheorghe Tătărescu a solicitat, la 10 februarie 1938, acordul cu Constantin I. C. Brătianu,
șeful Partidului Național Liberal, să facă parte, alături de toți foștii președinți de consiliu în viață ai
României întregite, cu excepția lui Iuliu Maniu și Octavian Goga, care au refuzat și a lui Barbu
Știrbei, autoexilat în străinătate, din guvernul prezidat de patriarhul Miron Cristea106.
În vremea regimului de autoritate regală al lui Carol al II-lea, Gheorghe Tătărescu a
deținut, până la dispariția lui Armand Călinescu, pe lângă calitatea permanentă de consilier regal,
demnitatea de ministru-secretar de stat și ad-interim la Afacerile Străine, în primul guvern Miron
Cristea (10 februarie-30 martie 1938) și funcția de ambasador al României în Franța (9 decembrie
1938-august 1939). După uciderea lui Armand Călinescu (21 septembrie 1939), Gheorghe Tătărescu
a devenit președinte al Consiliului de Miniștrii (24 noiembrie 1939-4 iulie 1940), pentru scurtă
vreme ministru interimar de Interne (24 noiembrie 1939-30 noiembrie 1939). A fost numit
vicepreședinte al Frontului Renașterii Naționale, la 20 ianuarie 1940107.
În perioada regimului de autoritate regală, scopul final al politicii externe românești a
rămas pentru toți factorii politici naționali, indiferent de autoritatea lor față de acest regim, unul și
același: menținerea independenței și a integrității teritoriale a României, amenințată de expansiunea
sistemelor politice totalitare ale statelor revizioniste vecine108.
Eșecul tardiv, al politicii externe românești, nu mai puțin decât al politicii austriece,
cehoslovace, poloneze ori iugoslave, reprezenta în realitate, sfârșitul fatal al unui sistem politic
continental pe care factorii mondiali de putere îl creaseră, nu l-au mai putut menține în ființă, după
ce se lăsaseră antrenați prin recunoașterea Anschlussului și prin acordul de la München, în opera de
legitimare a distrugerii lui. Răspunderea acestui eșec a fost atribuită însă, din motive de oportunitate
politică, de personalități și grupări deopotrivă angajate în politica ce a avut acest deznodământ
numai regimului autoritar al regelui Carol al II-lea109.
105
Nicolae C. Nicolescu, op.cit., p.70.
106
Ibidem, p.71.
107
Stelian Neagoe, Oameni politici, p.143.
108
109
25
La Consiliul de Coroană din noaptea de 29/30 august 1940, Gheorghe Tătărescu, prezent
în calitate de consilier regal, a făcut parte din majoritatea care a acceptat acest arbitraj, socotind că
orice rezistență ar fi echivalat cu o sinucidere națională și că garantarea de către Reichul german a
existenței statului român, în frontierele sale, restânse acum, era mai prețioasă decât cesiunea,
socotită vremelnică, a teritoriilor pierdute110.
Gheorghe Tătărescu a socotit întotdeauna că îndepărtarea de pe tron a regelui Carol al II-
lea, cerută de generalul Ion Antonescu, la 6 septembrie 1940, la insistența liderilor partidelor
politice, Iuliu Maniu și Constantin I. C. Brătianu, la sugestia oficialităților Reichului și sub
presiunea mișcărilor de stradă, dominate de legionarii aflați, conștient sau nu, în serviciul intereselor
germane, a fost o eroare politică, pe care a deținut-o toată viața111.
Gheorghe Tătărescu a fost, o vreme, supus, sub pretextul protejării vieții sale, regimului de
domiciliu obligatoriu. Arestat, la 27 noiembrie 1940, împreună cu Mihail Ralea, Constantin
Argetoianu și Mihail Ghelmegeanu, de poliția legionară, a scăpat asemenea lor, ca prin minune,
datorită fericitei intervenții, absolut întâplătoare, a prefectului Alexandru Rioșanu, de soarta
celorlalți demnitari carliști și adversari ai Mișcării legionare, lichidați atunci112.
1.4 Încercări de adaptare la noile realități. Ultimii ani ai vieții
După 27 ianuarie 1941, Gheorghe Tătărescu, izolat la moșia de la Poiana Gorj, s-a abținut
multă vreme, atât de la gesturi de opoziție față de regimul antonescian cât și de la acte de adeziune
la inițiativele acestuia. A ironizat, numind-o "opoziție memorialistică", vasta corespondență
polemică, pe teme politice, întreținută de liderii partidelor istorice, oficial interzise, cu Conducătorul
statului113.
Războiul împotriva Uniunii Sovietice l-a socotit drept cea mai mare eroare din istoria
modernă a statului român, a fost însă singurul fost prim-ministru care a răspuns invitației
mareșalului Ion Antonescu, participând la Chișinău, în 1942, la serbările aniversării unui an de la
reunirea Basarabiei și a Bucovinei de Nord cu România114.
S-a simțit, de asemenea, dator să se adreseze Mareșalului și să reia contactele cu Mihai
Antonescu, în 1943, când își începuse acțiunea personală în vederea desprinderii României din Axă
110
Regele Carol al II-lea al României, op.cit., p.17
111
Grigore Gafencu, Jurnal 1940-1942, București, Editura Globus, 1991, p.29-31.
112
Ioan Scurtu (coord.), Istoria românilor,vol.VIII,p.500.
113
Stelian Neagoe, Cazul Gheorghe Tătărescu, p. 150.
114
Gheorghe Tătărescu, Evacuarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1940, p.8.
26
pentru a-i pune la curent cu opiniile sale, cu informațiile despre evoluția situației internaționale de
care dispunea și pentru a încerca o colaborare în scopul scoaterii țării din război115.
I s-au imputat lui Gheorghe Tătărescu, pe de o parte, subminarea tratativelor de armistițiu
purtate de liderii opoziției democratice prin propria sa încercare de a se angaja în negocieri cu
sovieticii și, pe de altă parte, spargerea frontului opoziției democratice anticomuniste, prin
colaborarea sa cu guvernul, doctor Petru Groza116.
În acțiunea politică a lui Gheorghe Tătărescu au existat două constatări principiale. Prima era
aceea ca, după înfrângerea Germaniei hitleriste, previzibilă după bătălia de la Stalingrad și evidentă
după catastrofa de la Uman întreg spațiul central și sud-est european va fi dominat politic de
Uniunea Sovietică, cu acordul aliaților ei occidentali. A doua constatare era aceea că în urma
războiului mondial, se va impune cu necesitate o radicalizare în sens democratic, chiar socializant, a
spiritelor în întreaga Europă, se va produce o puternică deplasare spre stânga o opțiunilor politice117.
Procesul desprinderii României de Axă și al reorietării ei politice în sensul acestor idei
trebuia să fie însă contolat de forțe politice organizate, pentru a se evita compromiterea lui prin
anarhie și mișcări haotice de mase. Temperament dinamic, Gheorghe Tătărescu a trecut de îndată la
acțiune. El a încercat, mai întai, să alcătuiască, în cooperare cu Iuliu Maniu și Constantin I.C.
Brătianu, cărora li s-a adresat prin scrisori, la 26 martie 1943, propunându-le un "armistițiu intern",
o Uniune sacră a partidelor democratice, condusă de un Comitet național, alcătuit din președinții de
partid și foștii premieri, în scopul scoaterii țării din război118.
A stabilit apoi, în mai 1943, prin diplomatul ceh Jaroslav Kopecky, contacte cu Edvard
Beneš, președintele guvernului cehoslovac în exil de la Londra, de care îl legau vechi raporturi
personale de amiciție și colaborare politică în cadrul Micii Înțelegeri, rugându-l să susțină cauza
României pe lângă oficialitățile sovietice119.
Ca urmare a acestei inițiative, a fost transmis guvernului sovietic, la sugestia și prin
mijlocirea lui Edvard Beneš, un memoriu, elaborat în comun, cu Geneva, de Richard Franasovici,
din împuternicirea lui Gheorghe Tătărescu și de Grigore Gafencu, cu înștiințarea lui Iuliu Maniu120.
Gheorghe Tătărecu a încercat, la 25 martie 1944, să determine, printr-o scrisoare personală,
pe regele Mihai I, să convoace un Consiliu de Coroană, destinat dezbaterii situației României,
adoptării unei decizii în priviința desprinderii țării din Axă și stabilirii unei strategii de adaptare la
115
116
Ioan Scurtu (coord.), Istoria românilor, vol.VIII, p.500.
117
118
119
120
Ibidem, p.144.
27
ordinea europeană postbelică. Toate aceste inițiative ale lui Gheorghe Tătărescu au fost, rând pe
rând, respinse de șefii partidelor istorice, sub motivul că autorul lor este mai curând vrednic de a fi
supus judecății penale, ca sprijinitor al regimului de autoritate regală, vinovat de dezastrul țării,
decât de colaborarea cu celelalte forțe politice naționale în vederea găsirii unei soluții pentru
scoaterea României din catastrofa războiului121.
Gheorghe Tătărescu s-a decis să se adreseze, la 1 mai 1944, tuturor partidelor, inclusiv
Partidului Comunist, proclamat, după dizolvarea Cominternului, la 15 mai 1943, partid național,
pentru elaborarea unui program de acțiune comună în vederea salvării țării. El a ajuns, astfel să
constituie, la 26 mai 1944, în alinață cu Prtidul Comunist, Partidul Social Democrat, Frontul
Plugarilor și Partidul Naționalist Democrat, Coaliția Național Democrată, despre a cărei organizare
l-a informat pe rege și care, tot prin intermediul lui Edvard Beneš, a propus, la 2 iunie 1944,
sovieticilor începerea unor tratative directe pentru ieșirea României din război, propunere acceptată
de aceștia122.
Iuliu Maniu și Constantin I.C. Brătianu, au decis, în cele din urmă, să adopte linia propusă
cu mult înainte de Gheorghe Tătărescu susținută, de astfel, și de Grigore Gafencu. Ei au impus însă
Partidului Comunist și sateliților săi, ca o condiție prealabilă a colaborării, înlăturarea tuturor
foștilor demnitari carliști, în frunte cu Gheorghe Tătărescu și Mihail Ralea, din proiectata alianță
politică. Astfel, la 20 iunie 1944, s-a contituit, după modelul realizat pentru scurtă vreme, de
Gheorghe Tătărescu, dar cu excluderea lui, Blocul Național Democrat, alcătuit din Partidul Național
Țărănesc, Partidul Național Liberal, Partidul Social Democrat și Partidul Comunist123.
Este însă cert că, departe de a-și fi învelit în misterul conspirației acțiunea pentru scoaterea
României din război, Gheorghe Tătărescu a informat despre toate etapele desfășurării ei pe șefii
celorlalte formațiuni politice naționale, ca și pe regele Mihai I, solicitânu-le insistent cooperarea și
recomandând concentrarea tuturor demersurilor diplomatice paralele în vederea încheierii
armistițiului de la 23 august 1944, într-o singură acțiune, bine coordonată124.
La 6 martie 1945, regele Mihai I, a fost silit, sub presiunea reprezentanților Uniunii
Sovietice și a Armatei Roșii, care repuneau în discuție retrocedarea Ardealului de Nord, încă sub
controlul lor și amenințau cu desființarea statului român, și să însărcineze pe Petru Groza cu
alcătuirea unui guvern de "largă concentrare democratică". Gheorghe Tătărescu a acceptat să intre,
în numele partidului său, în guvernul dr. Petru Groza, în care a primit funcția de vicepremier și de
121
122
Ibidem, 70.
123
124
Gheorghe Zaharia,Constantin Botoran, op.cit.,p.210.
28
ministru al Afacerilor Externe. Intarea lui Gheorghe Tătărescu în acest guvern a stârnit o explicabilă
indignare în elita politică românească și a fost privită, cu justificată neîncredere de reprezentanții
Partidului Comunist. Ea nu a devenit posibilă decât în urma insistențelor Uniunii Sovietice, căreia
prezența fostului premier în guvern, ca și prezența regelui în fruntea statului, îi erau necesare pentru
a dovedi că nu intenționează să modifice regimurile constituționale și nici să răstoarne rânduielile
sociale în țările interne în zona ei de influență din Europa Centrală și de Sud-Est, ci numai sa-și
asigure colaborarea lor binevoitoare125.
Activitatea lui Gheorghe Tătărescu, în guvernul dr. Petru Groza a cunoscut două etape
distincte. Cea dintâi este cuprinsă între 6 martie 1945, data instalării și 10 februarie 1947, ziua
semnării Tratatului de pace cu Puterile Aliate și Asociate de către delegația română condusă de el
însuși, la Paris126.
În prima etapă, Gheorghe Tătărescu a încercat atunci să câștige sprijinul sovieticilor, să-și
atragă încrederea stângii naționale și a elementelor comuniste moderate și să dobândească
înțelegerea clasei politice românești127.
Cea de a doua etapă a activității lui Gheorghe Tătărescu în cadrul guvernului dr. Petru
Groza este cuprinsă între 10 februarie 1947- 6 noiembrie 1947, data demisiei lui și a partizanilor săi
din guvern în urma votului de neîncredere al Parlamentului. În această etapă, Gheorghe Tătărescu a
încercat să se opună fățiș comunizării și sovietizării României, invocând tocmai statutul ei de
suveranitate, consacrat de tratatul de pace, normele de drept și înțelegerile internaționale acceptate
formal de Uniunea Sovietică, dar nerespectate128.
Ca vicepreședinte al Consiliului de Miniștrii si ministru al Afacerilor Străine ( 5 martie
1945- 5 noiembrie 1947) în guvernul Petru Groza, Tătărescu a condus delegația Româinei la
Conferința de Pace de la Paris ( 1946-1947), punându-și semnatura pe tratatul internațional ce
consfințea reîntregirea parțială a țării noastre prin reprimirea nord-vestului Transilvaniei.
La 24 mai 1947, el a adresat membrilor guvernului și șefilor partidelor guvernamentale
amplul memoriu, cu titlul "Poziția Partidului Național Liberal față de politica internă și externă",
prin care protesta, în numele partidului său, împotriva abuzurilor și ilegalităților comise de
autoritățile de stat și se desolidariza de ele, cerând o urgentă reexaminarea politicii interne și externe
a guvernului dr. Petru Groza129.
125
Regele Carol al II-lea, Însemnări zilnice, vol. II, București, Editura Scripta, 2003, p.250.
126
Alexandru Gh. Savu, op.cit.,p.65.
127
Gheorghe Tătărescu, Regimul electoral, p.125.
128
129
Ibidem, p.71.
29
După arestarea conducerii Partidului Național Țărănesc, urmare a încercării de la
Tămădău, Gheorghe Tătărescu, era demascat de comuniști, printr-o campanie de presă, ca un agent
al burghezo-moșierimii infiltrat în rândurile forțelor democrate, ca un tradător de țară, complice al
așa zișilor spioni național-țărăniști din Ministerul de Externe. Votul de neincredere al Parlamentului
în activitatea politică a partidului Gheorghe Tătărescu, vizând expres modul în care el concepea
politica externă, a provocat demisia miniștrilor tătărescieni din guvern, la 6 noiembrie 1947, urmată
de înlăturarea din parlament și de demisia lui Gheorghe Tătărescu din fruntea partidului său130.
Este greu de susținut că Gheorghe Tătărescu a facilitat în chip hotărâtor comunizarea și
sovietizarea României, rupând frontul comun al rezistenței naționale împotriva lor. Iuliu Maniu și
Constantin I. C. Brătianu au ajuns să demaște public, în București dominați de trupele Armatei
Roșii, pe Gheorghe Tătărescu drept un anticomunist radical și un dușman al Uniunii Sovietice,
invocând în sprijinul acestei acuzații reprimarea revoltei de la Tatar Bunar, subminarea pactului de
asistență mutuală sovieto român prin despărțirea de Nicolae Titulescu, recuperarea Basarabiei, la
Chișinău și politica de "fascizare" a țării și de apropiere de Germania nazistă atribuită lui131.
După ieșirea lui din viața politică, Gheorghe Tătărescu a fost supus regimului de domiciliu
obligatoriu, mai întâi în casa lui din București, apoi la moșia sa de la Poiana-Gorj. A fost încarcerat,
împreună cu alți membri ai familiei sale, asemenea tuturor foștilor demnitari ai Regatului României
în noaptea de 5/6 mai 1950, la Sighet132.
Gheorghe Tătărescu a fost eliberat din temniță, asemenea celorlalți deținuți politici
nejudecați penal, la 6 iunie 1955. După ieșirea din închisoare, într-un moment în care factorii
politici din România, în atmosfera destinderii internaționale, reflectau la posibilitatea rechemării
unor personalități din trecut în viața publică, Gheorghe Tătărescu a avut, se pare, întrevederi cu
oficialități de stat, a fost consultat asupra desfășurărilor politice și a intrat în contact, în acest scop,
cu vechi colaboratori133.
A acceptat totuși să figureze în Comitetul de repatriere, alături de alte personalități
marcante ale politicii și culturii românești interbelice, eliberate din închisori, nu însă îngăduite în
publicațiile vremii134.
Dupa o perioada petrecuta la conacul din Gorj, Gheorghe Tatarescu a fost arestat in noaptea
de 5/6 mai 1950, fiind inchis la penitenciarul din Sighet, dar a fost eliberat in 1955, caci a acceptat
130
131
Ibidem, p.201.
132
Stelian Neagoe, Cazul Gheorghe Tătărescu, p. 407.
133
134
Ibidem, p.255.
30
sa lucreze in Comitetul Roman pentru Repatriere. Dupa doi ani de suferinte, Gheorghe Tatarescu a
decedat pe un pat de spital din Bucuresti, pe 28 martie1957, la varsta de 71 de ani135.
Capitolul II
Manifestări pe tărâmul politicii interne
2.1 Actul de la 23 august 1944 și implicațiile sale
Lovitura de stat de la 23 august 1944 a fost acțiunea prin care, la data de 23
august 1944, regele Mihai I a pus în practică demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, prim-
ministrul României și „Conducătorul Statului”, a dispus încetarea imediată a colaborării României
cu Puterile Axei și începerea tratativelor de armistițiu cu Aliații și de colaborare militară cu Uniunea
Sovietică136.
Numit de regele Carol al II-lea, prin decretul regal din 4 septembrie 1940, în funcția de prim-
ministru al României și reconfirmat de Mihai I al României la 6 septembrie 1940, Ion Antonescu a
fost arestat de regele Mihai și demis prin decret regal. Acest act a pus capăt regimului instaurat prin
puciul lui Ion Antonescu de la 6 septembrie 1940, în urma căruia acesta se autointitulase
135
Stelian Neagoe, Cazul Gheorghe Tătărescu, p. 420
136
Stelian Neagoe,Cazul Gheorghe Tătărescu plata și răsplata tovarășilor de drum, București,Editura Machiavelli,
2003, p. 40-42.
31
Conducător al Statului și își însușise puteri dictatoriale. Regimul Antonescu a fost
o dictatură militară,s-a aliat puterilor Axei într-un război, finalmente, dezastruos pentru România,
refuzând să se supună cererii regale din 1944 de semnare imediată a armistițiului cu Uniunea
Sovietică, trecerea țării și Armatei române de partea Aliaților și încetarea războiului împotriva
acestora137.
În situația în care Armata Roșie invadase deja nord-estul României în luna martie 1944
(frontul oprindu-se pe linia Cernăuți-Botoșani-Iași-Chișinău-Tighina), desprinderea de puterile Axei
și semnarea imediată a armistițiului cu Uniunea Sovietică devenise o necesitate urgentă și vitală, iar
guvernul sovietic, fiind în tratative cu opoziția românească la Stockholm, prin intermediarul
ambasadoarei Uniunii Sovietice, Alexandra Kollontai și al trimisului român Frederic Nanu,
amenința România cu reluarea ofensivei în septembrie, în caz de menținere a țării printre Puterile
Axei138.
Actul de la 23 august 1944 a fost programat sub auspiciile regale de către o coaliție formată
din partidele democratice interbelice liberal, țărănist și social-democrat și partidul comunist, aliate
în Blocul Național Democrat), cu colaborarea unor ofițeri superiori ai armatei, precum
generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea, Ion Negulescu ș.a139.
Imediat după demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, România a ieșit din alianța
cu Puterile Axei, a declarat încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaților și a declarat
război Germaniei și Ungariei. Acordul de Armistițiu între guvernele Statelor Unite ale Americii,
Regatului Unit și URSS-ului, pe de o parte, și guvernul României, pe de altă parte, a fost ulterior
semnat la Moscova, pe 12 septembrie 1944, acord în care au fost stabilite modalitățile politice de
guvernare a României, precum și plata de despăgubiri materiale către URSS în valoare de 300
milioane de dolari defalcate pe 6 ani, sub formă de bunuri. Alt rezultat al schimbării de alianță din
23 august 1944 a fost revenirea Transilvaniei de Nord în granițele României, în timp
ce Cadrilaterul retrocedat Bulgariei, precum și Basarabia și Bucovina de Nord cedate Uniunii
Sovietice, în 1940, rămâneau în posesia acestora. Schimbarea de alianță a României din 23 august
1944 a accelerat înaintarea Aliaților (printre care se număra acum România) spre granițele
Germaniei, armata română participând la operațiunile din 1944 contra Germaniei naziste pe
137
„Astăzi, despre 23 august: din ce motive actul de la 23 august devenise o necesitate absolută”), în România Liberă,
anul II, nr.9, 1944, p.6-7.
138
Stelian Neagoe,Cazul Gheorghe Tătărescu..., București,Editura Machiavelli, 2003, p.41.
139
Narcis Dorin Ion, Gheorghe Tătărescu și Partidul Național Liberal (1944-1948), BucureștiEditura Tritonic, 2003,
p.37-39.
32
teritoriul țării sale, precum și la cele de pe teritoriile Ungariei și Cehoslovaciei până la sfârșitul
războiului140.
Generalul Ion Antonescu fusese învestit cu „puteri depline la conducerea statului român”
după ce, pe fondul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, România fusese forțată, în 1940, prin
presiunile diplomatice ale Uniunii Sovietice și Germaniei Naziste, care, cu un an în urmă,
semnaseră pactul Ribbentrop-Molotov, să cedeze Transilvania de Nord- Ungariei, Basarabia
și Bucovina de Nord- Uniunii Sovietice și Cadrilaterul- Bulgariei. În ziua următoare după
instaurarea guvernului Antonescu, regele fusese obligat să abdice în favoarea tânărului
său fiu. Constituția fusese suspendată, parlamentul dizolvatși o parte din puterile constituționale ale
regelui au fost asumate de Ion Antonescu, autointitulat Conducătorul Statului141.
După bătălia de la Stalingrad, însă, armata sovietică a început să avanseze și, în martie
1944, ajunsese pe teritoriul României. Din martie până în august 1944, Frontul de Est a fost
stabilizat pe linia Chișinău–Iași–Târgu Frumos142.
Partidele istorice, excluse de la putere, dar lăsate să funcționeze chiar în timpul dictaturii
lui Antonescu, au menținut contacte cu Aliații și au purtat discuții cu aceștia, prin emisari trimiși
de Iuliu Maniu la Ankara și la Cairo (de exemplu, Barbu Știrbei). În același timp, după bătălia de la
Stalingrad, guvernul lui Antonescu a purtat și el unele negocieri cu Aleksandra Kollontai,
reprezentanta sovietică la Stockholm, prin Frederic Nanu. În negocierile cu reprezentanții lui Maniu,
Aliații, la cererea lui Stalin, puseseră condiția ca și comuniștii să fie implicați într-un eventual nou
guvern143.
În august 1944, regele Mihai a sesizat un moment bun pentru lovitura de stat, întrucât
Germania retrăsese divizia de tancuri Gross Deutschland de pe frontul românesc, în contextul în
care armata sovietică se regrupa de câteva luni pe linia frontului și putea porni, în orice moment, un
mare atac.Serviciile secrete și poliția secretă germană deveniseră suspicioase, iar regina mamă Elena
a fost interogată de poliția secretă germană, fără a dezvălui că ar avea cunoștință de planurile fiului
ei. Ca să slăbească suspiciunile, acesta a plecat, între 16-18 august, la o vânătoare, rămânând într-o
așteptare discretă pentru următoarele două zile, la Sinaia144.
În seara zilei de 21 august a avut loc o întâlnire cu liderii politici Iuliu Maniu, Constantin
I. C. Brătianu , Titel Petrescu și Lucrețiu Pătrășcanu, în care participanții s-au pus de acord asupra
140
Gheorghe Tătărescu, Mărturii pentru istorie,București,Editura Enciclopedică, 1996, p. 290.
141
Ioan Scurtu, Istoria contemporană a României,București,Editura Museion, 2007, p. 80.
142
Ștefan Lache, Gheorghe Țuțui, România și Conferința de Pace de la Paris din 1946, Cluj-Napoca,Editura Dacia,
1978, p.89-93.
143
Petre Țurlea, Partidul Național Liberal Tătărescu,BucureștiEditura Libra, 2001, p. 36-47.
144
23 August 1944, Documente, vol. IV,BucureștiEditura Științifică și Enciclopedică, 1985, p.8-25.
33
planului stabilit în seara anterioară. Urmărind ca lovitura de stat să fie îndeplinită pe 25 august
regele i-a delegat pe Maniu și Pătrășcanu să formuleze lista de miniștri pentru noul guvern. În cursul
întâlnirii, grupul reprezentanților politici a aprobat textul unei telegrame ce urma a fi trimisă
Înaltului Comandament Aliat de la Cairo, condus de generalul britanic Maitland Wilson. Prin
telegramă se cerea sprijinirea schimbării de regim prin bombardarea simultană a unităților germane
din nordul Capitalei și a centrelor feroviare aflate la granița cu Ungaria și Iugoslavia. Mocsoni-
Styrcea, care era funcționar la Ministerul Afacerilor Străine, s-a deplasat în aceeași seară la Snagov,
la sediul ministerului, unde a petrecut noaptea criptând cele două telegrame ale complotiștilor
pentru Ankara . În dimineața zilei de 22 august, înainte de a se întoarce la București,s-a întâlnit cu
secretarul general al ministerului, Davidescu, care l-a informat că Antonescu se întorcea în seara
zilei curente de pe front și avea să părăsească a doua zi Bucureștiul, ceea ce ar fi lichidat planurile
loviturii.Fiind informat despre aceste lucruri, data a fost mutată, de urgență, de rege pe 23 august,
fără a mai fi consultați liderii politici145.
În ziua de 23 august 1944, Ion Antonescu a dat instrucțiuni să se solicite regelui o audiență,
la ora 16. Lui Mihai Antonescu i s-a acordat o audiență separată, la 15.30. În discuția ce a urmat cu
regele și care a durat peste o oră, Ion Antonescu a prezentat în detaliu situația de pe front și a spus
că va încheia armistițiul doar cu consimțământul lui Hitler, însă a refuzat să accepte ieșirea din
război, justificându-și refuzul prin „cuvântul de ofițer dat lui Adolf Hitler” că va merge alături de el
până la capăt. Regele s-a văzut nevoit să folosească parola „Dacă lucrurile stau așa, atunci nu ne mai
rămâne nimic de făcut!” pentru a chema pe colonelul Emilian Ionescu cu un grup de patru soldați
care i-au arestat pe mareșal și pe Mihai Antonescu. Ion Antonescu , împreună cu Mihai Antonescu
au fost predați lui Emil Bodnăraș, șeful unui grup de muncitori înarmați, grup numit "Gărzile
patriotice" care i-au transferat într-o casă conspirativă din București, în cartierul Vatra Luminoasă.
Tot în casa din Vatra Luminoasă au fost duși și alți miniștri demiși: generalul Constantin Pantazi,
ministrul Apărării, generalul Dumitru Popescu, ministrul de Interne, generalul Constantin Vasiliu,
subsecretar de stat la Ministerul de Interne și colonelul Mircea Elefterescu, șeful Poliției București.
Eugen Cristescu, șeful Siguranței a fost arestat după alte câteva zile. La 31 august, după intrarea
trupelor sovietice în București grupul de miniștri arestați a fost predat de către Bodnăraș
generalului-locotenent Tevcenkov și generalului-maior Nikolai Burenin, comandantul trupelor
sovietice din București, din ordinul generalului (mai târziu mareșal) Rodion Malinovski,
comandantul forțelor sovietice din România146.
145
Petre Țurlea, op. cit., p.42-65.
146
23 August 1944, Documente, vol.IV, p. 25-30.
34
La Palat, în după amiaza zilei de 23 august au fost chemați și liderii partidelor
democratice, Constantin I.C. Brătianu, Iuliu Maniu și Constantin Titel-Petrescu, precum și Lucrețiu
Pătrășcanu, cel considerat a fi persoana de contact cu Partidul Comunist. Primii trei, însă, nu au fost
de găsit.Astfel, primul care s-a prezentat la Palat a fost Pătrășcanu, după ce noul guvern fusese deja
alcătuit din persoane de încredere ale regelui Mihai, în timp ce liderii politici primiseră în guvern
titlul de miniștri fără portofoliu. Întrucât gărzile pregătite de rege și de Maniu nu erau nici ele
disponibile rapid, singura miliție care să poată păzi pe cei arestați a fost cea a comuniștilor
organizați de Emil Bodnăraș, fapt exploatat de propaganda comunistă ulterioară care și-a
argumentat astfel pretenția exagerată că Partidul Comunist ar fi jucat rolul conducător în lovitura de
stat147.
În anii 1980–1990 a ieșit la iveală un document despre care căpitanul Gheorghe
Teodorescu din garda palatului regal, aflat la post în 23 august, susținea că ar fi fost scris de Ion
Antonescu în acea zi imediat după ce a fost arestat. Antonescu a spus că nu s-a opus în principiu
ieșirii din război, dar că a refuzat-o argumentând atât cu condițiile grele de armistițiu în raport cu
Uniunea Sovietică (semnarea unui act politic de cedare a Basarabiei și Bucovinei de Nord,
acceptarea ocupației sovietice, plata de despăgubiri nedefinite), cât și cu refuzul său total de a
întoarce armele împotriva Germaniei Naziste, refuz asumat drept principal argument și înțeles ca
atare de ceilalți participanți. Documentul a fost publicat după Revoluția Română din 1989 în ziarul
naționalist Românul, publicat de cercuri ce urmăreau reabilitarea lui Antonescu și a fost inclus în
câteva antologii de documente de epocă și lucrări ale altor istorici naționaliști, necăpătând însă
anvergura de a revizui în vreun fel viziunea specialiștilor asupra evenimentelor148.
După demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, generalul Constantin Sănătescu a fost
însărcinat cu formarea unui guvern cu reprezentanții partidelor democrate, cu unii politicieni
comuniști și cu ofițeri ai armatei. Acest guvern a negociat armistițiul cu URSS, prin care s-a obligat
să plătească despăgubiri de război, să admită pierderile teritoriale din est din 1940 și să acorde
funcții mai importante comuniștilor. Armata sovietică a ocupat întreaga Românie, intrând, la 31
august, în București, dar, deși, la început, soldați și ofițeri români au fost luați prizonieri de aceasta,
în cele din urmă s-a acceptat colaborarea armatei regale române în vederea înfrângerii Germaniei
147
Alessandru Duțu, Mihai Retegan, Marian Ștefan, România în al doilea război mondial în « Magazin istoric »,
anul,XXXV nr.6, iunie 1991, p. 35-39.
148
Ioan Scurtu, Istoria Contemporană a României (1918-2007), București,Editura Fundației Romania de Mâine, 2007, p.
97-105.
35
Naziste. Armata română a recucerit Transilvania de Nord și a continuat eliberând Ungaria (cu
ocuparea Budapestei) și Cehoslovacia149.
În perioada comunistă, denumirea actului de la 23 august 1944 a suferit diferite
transformări în propaganda oficială, acesta fiind, însă, permanent promovat ca o mare realizare
comunistă. Insurecția armată din 23 August 1944 a devenit ziua națională a României în
timpul dictaturii comuniste. Spre sfârșitul acestei perioade, la propunerea lui Nicolae Ceaușescu,
titulatura s-a transformat în „Revoluția de Eliberare Socială și Națională, Antifascistă și
Antiimperialistă”. Istoria acestui eveniment a fost falsificată, astfel, de la început, rolul regelui
Mihai și al partidelor istorice fiind minimalizat, evenimentul fiind prezentat ca fiind aproape
exclusiv realizarea Partidului Comunist, care, în realitate, era la acea vreme o mișcare ce activa în
ilegalitate, cu un număr redus de membri. Această campanie de falsificare a început chiar din 24
august 1944, când presa comunistă le-a atribuit acestora toate meritele acțiunii150.
După căderea regimului comunist, istoricii români au putut analiza necenzurat schimbarea
de alianță a României din 23 August 1944, iar regele Mihai a acordat multor jurnaliști și istorici
români interviuri care au apărut în presa și în publicistica din România, aducând o nouă lumină
asupra evenimentelor de atunci. Forurile politice, însă, au scos ziua de 23 august nu numai din rolul
de sărbătoare națională, ceea ce era firesc, dar și din rolul de comemorare oficială, și cum, simultan,
s-au produs numeroase tentative de a îl reabilita pe Ion Antonescu, perceperea comunității
internaționale a fost că România dorește să șteargă lupta de partea Aliaților din istoria sa și să revină
la un naționalism fascizant. Ulterior, totuși, lucrările comisiilor istorice au relevat rolul schimbării
de alianță a României din 23 August 1944 în revenirea Transilvaniei de Nord în granițele
României iar presiunea diplomatică internațională a împiedicat reabilitarea solemnă a lui Ion
Antonescu, dorită de partidele naționaliste. Ziua de aniversare a schimbării de alianță a României
din 23 August și a intrării printre Aliați nu a redevenit însă comemorativă, deoarece mulți politicieni
și alegători o înțeleg încă așa cum le-a fost predată la școală în perioada comunistă, anume ca o
lovitură de stat care a inaugurat comunismul în România 151.Prima importantă ieșire la rampă a lui
Gheorghe Tătărescu, după lovitura de stat din 23 august 1944, s-a produs la 1 septembrie 1944,
printr-o scrisoare circulară trimisă de acesta organizațiilor liberale, circulară pe care o semna “în
149
Cristian Popișteanu, Noi relatări despre 23 August 1944 în paginile presei mondiale, în “Magazin istoric”, anul
XXXV, nr. 8/1976, p.2.
150
Gould Lee Arthur, Coroana contra secera și ciocanul. Povestea regelui Mihai al României,București, Editura
Humanitas, 1998, p. 100.
151
23 August 1944, Documente, vol. IV, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1985, p. 51-60.
36
numele Partidului Național Liberal”- ca o afirmare a credinței că are dreptul să vorbească în numele
partidului, dar și ca o declarație de război adresată celor ce-i negau acest drept152.
Ca de obicei, în cazul documentelor elaborate de Tătărescu, expunerea era logică și
convingătoare. Normalizarea vieții politice românești, în urma actului de la 23 august 1944 – scria
fostul prim-ministru – impunea și Partidului Național Liberal “noi răspunderi” și “noi activități”, de
aceea se considera chemat a da national-liberalilor “câteva lămuriri privind trecutul și câteva
îndrumări privind viitorul”. Aceste formulări, în lumina a cee ace se știa că s-a întâmplat în
conducerea partidului începând din 1938. Era Tătărescu îndreptățit să dea lămuriri privind trecutul,
și mai ales, îndrumări privind viitorul? Indiscutabil, Dinu Brătianu, președintele partidului, nu-i
recunoștea asemenea drepturi. Conducerea partidului, nu-l exculusese și nici nu-i luase funcția de
secretar general, pentru un asemenea gest trebuie respectate anumite prevederi stricte ale Statutului
Partidului Național Liberal. Așadar, avea acest drept , conform Statutului. De asemenea, avea
îndreptățirea de a face o analiză a situației politice și de a indica acțiuni concordante cu aceasta în
virtutea faptului, că în acel moment, era dintre liberalii în viață, acela cu cea mai mare experiență în
conducerea țării, singurul fost prim-ministru dintre liberali (experiența de patru zile în acest post a
doctorului Constantin Angelescu – 29 decembrie 1933- 3 ianuarie 1934, neputând fi luată în
seamă)153.
La capitolul “lămuriri privind trecutul”, reda sobru o parte a acțiunilor politice prealabile
lui 23 august, fără a face incriminări la adresa celor care-l respinseseră constant, se evidenția doar
dorința de a-și sublinia activitatea, impunând concluzia că aceasta a fost pozitivă, perseverentă și cu
o anumită influență în grăbirea drumului spre lovitura de stat. Spre deosebire de Lucrețiu Pătrășcanu
, Tătărescu se arăta ferm convins că la 26 mai 1944 încheiase o adevărată alianță cu PCR, PSD,
PSMT (Ralea), PND (dr.Topa) ș.a. și reda chiar articolele procesului-verbal care consemnase
evenimentul. Asta nu înseamnă că Pătrășcanu l-ar fi mințit pe Buzești, chiar dacă nu au acceptat
împlinirea tuturor formalităților solicitate de Tătărescu în mai, în mod normal pentru comuniști ceea
ce se făcea atunci nu era esențial pentru etapa imediat următoare, esențială era alianța cu marile
forte de opoziție, iar acestea erau cele reprezentate de Iuliu Maniu și Dinu Brătianu. Voind să
elimine ideea că cei doi principali aliați ai săi din mai, comuniștii și social-democrații, nu l-ar fi luat
prea în serios, autorul scrisorii-circulare de la 1 septembrie 1944 ținea să precizeze că: “Lucrețiu
Pătrășcanu și Constantin Titel Petrescu au continuat, cu știința membrilor coaliției, discuțiile
începute cu domnii Iuliu Maniu și Dinu Brătianu”. Evita, însă, să spună dacă ceilalți membrii ai
152
153
Petre Țurlea, op. cit., pg. 12-15.
37
Coaliției fuseseră întrebați dacă sunt de acord cu această abordare separate a PNȚ și PNL sau doar li
se adusese la cunoștință faptul, fără ca ei să aibă dreptul de a-și exprima o eventuală părere contrară.
Corelând toate informațiile, a doua situație este aceea plauzibilă, în caz contrar însuși Tătărescu nu
ar fi lăsat să planeze ambiguitatea. Concluzia scrisorii-circulare era fermă: “Ne-am făcut, deci,
întreaga datorie”. Cu toate că nu-i încrimina pe marii adversari, Tătărescu nu închidea discuția la
acest capitol, ci, din contra, o anunța ca posibilă: planul pe care îl făcuse era bun, numai că
materializarea lui a întârziat și “Nu aici voi lua în cercetare cauzele acestei întârzieri, care a creat
țării o situație foarte gravă”. Așadar, nu era momentul, dar el putea să vină în funcție și de felul în
care-l vor trata Iuliu Maniu și Dinu Brătianu154.
Răzbătea, prin urmare, dacă nu o amenințare, cel puțin o punere în temă. Și, în sfârșit, o
altă declarație fermă: “Țara trebuie să știe că dacă nu ar fi fost inițiativa curajoasă și exclusiv
personală a Majestății Sale Regelui, actul de la 23 august nu ar fi fost posibil. Numai intervenția
regală a pus capăt ezitările unora și temerii de răspundere a altora”. Din expunerea de până atunci
nu se putea trage concluzia că Tătărescu ar fi fost unul dintre cei care au ezitat sau dintre cei care s-
au temut, rezultă că trimiterea se făcea, cu transparență, spre Maniu și Brătianu. Gheorghe
Tătărescu, foarte abil politician, își pregătea terenul pentru viitoarele relații politice cu cei doi,
neîncriminându-i deschis deocamdată, dar anunțându-i că o poate face, bineînțeles în funcție de
atitudinea lor viitoare față de el. Și, cum, atitudinea acestora – în loc să se modeleze pe interesul
forțelor democrate românești, lasând la o parte orgoliile, rigiditățile, resentimentele, în vederea
formării unui bloc unitar care să impună comuniștilor și sovieticilor, fapt care s-ar fi reflectat pozitiv
asupra României – a devenit din ce în ce mai ostilă lui Tătărescu, ajungând a fi o adevărată fixație,
culminând prin încercarea de a-l trimite la pușcărie, acesta își va traduce în practică amenunțările cu
dezvăluiri și precizări de vinovății.
Partea cea mai important a documentului din 1 septembrie 1944 este cea în care se
menționau acțiunile pe care PNL trebuie să le întreprindă în viitor: susținerea tuturor inițiativelor
Regelui și a-l Guvernului pentru apărarea țării, într-o deplină “unire și solidaritate”, trebuie vegheat,
apoi, asupra “desfășurării evenimentelor interne”, pentru a se contracara previzibilul climat prielnic
“dezordinii și tulburării” din perioada următoare, contracararea “campaniilor de ură” a “luptelor
fraticide”, reluarea contractului national-liberalilor cu masele, reorganizarea partidului155.
Stenograma ședinței conducerii BND din 29 septembrie 1944 – cu participarea lui Iuliu
Maniu, Dinu Brătianu, Constantin Pârvulescu, Gheorghe-Dej, Lucrețiu Pătrășcanu, Titel Petrescu –
154
Gheorghe Tătărescu,op.cit..., p. 498.
155
Ibidem, p.503.
38
clarifică felul cum s-a ajuns la Guvernul Sănătescu: “Pârvulescu: […] Ce stabilisem noi înanite de
23 august? Stabilisem că dl. Maniu o să își i-a răspunderea Președinției, iar cele patru partide să își
împartă ministerele pe bază de paritate. Aceasta a fost înțelegerea în ziua loviturii de stat. Și, ce se
întâmplă? Se anunță la radio un govern de militari, unii dintre ei chiar criminali de război, după ce
noi vrem să fim în bune relații cu Uniunea Sovietică. Cim se întâmplă ce am hotărât noi, cu ce s-a
făcut în spatele nostru? […] Atunci dv. ( Iuliu Maniu) nu erați în Capitală. […] Domnule Maniu, noi
suntem leali.Noi de la începutul războiului am pus în discuție platforma noastră și am cerut
concentrarea forțelor democratice într-un front antihitlerist. Maniu: Antihitlerist cu Tătărescu?
Pârvulescu: Noi nu luam apărarea nici a lui Tătărescu, nici a nimănui...Maniu: În politică
problemele se pun prin oameni și sunt reprezentate de oameni. Problemele se judecă prin prisma
oamenilor pe care le pun”. Așadar, soluția hotărâtă de BND a fost aceea a unui govern civil condus
de Maniu. Siguranța, într-o notă din 22 august 1944, consemna și existența unei alte propuneri de
prim-ministru: Mitropolitul Ardealului și Banatului Nicolae Bălan. Fusese propus în cadrul unor
întruniri în orașele mari ale Transilvaniei, indicându-se mai multe morive: Mitropolitul întrunea
toate calitățile cerute – suprafață politică, prestigiu, moralitate, un mare renume în străinătate, om
drept și democrat; “Cu o astfel de personalitate România își va recâștiga simpatiile pierdute […]
Ardelenii mai afirmă că, sub înțeleapta conducere a susnumitului se va retroceda României Ardealul
cedat prin arbitrajul de la Viena”. Urma ca propunerea să fie înaintată Regelui. Fuseseră, prin
urmare, în august 1944, două propuneri însă Regele alesese o a treia, un militar. Nu a fost chiar o
surpriză. Într-un raport al Siguranței din 7 august 1944, se scria: “Circulă zvonul că domnul general
Sănătescu, aghiotantul Majestății Sale, va fi însărcinat cu formarea unui guvern de generali, c ear
avea misiunea încheierii unui armistițiu cu Puterile Aliate”156.
Tătărescu avea de înfruntat și pe Maniu, cel mai vehement advresar al său, care îi amintea
mereu de faptul că susținuse Dictatura Regală și regimul antonescian. La începutul lunii septembrie
1944, liderul țărănist, într-un interviu acordat Agenției “Britanova”, afirmase că Guvernul
Tătărescu, constituit de Regele Carol al II-lea, hotărâse ca politica externă a României să meargă
alături de germani încheind, în acest sens, un proces verbal în prezența ministrului plenipotențiar
Fabricius. Vizibil afectat de învinuirile ce i se aduceau, Tătărescu a reacționat imediat, la 9
septembrie trimițând o scrisoare de răspuns Agenției: “Nu înțeleg, în acest ceas al atâtor primejdii,
să încep o polemică, dar nu înțeleg să las altora privilegiul de a beneficia de spiritul nostru de
înțelegere și de a face în liniște afirmațiuni fantastice sau eronate. […] Este probabil că domnul Iuliu
156
Stelian Neagoe, Cazul Gheorghe Tătărescu..., p. 145-149.
39
Maniu nu a avut încă timpul necesar să se formeze asupra evenimentelor din ultimul timp al
politicei noastre. În ziua când o va face se va convinge că în timpul celor două guvernări ce am
prezidat […] România a practicat fără nici o abatere, o politică de fidelitate față de aliații și prietenii
noștri”. Mircea Cancicov afirmă că Maniu îi declarase că Tătărescu ar trebui arestat pentru
susținerea lui Carol al II-lea cel vizat constata că liderul țărănist “este înclinat de multă vreme să
vadă în colaboratorii apropiați ai fostului rege Carol inamici ai persoanei sale”157.
Așadar, poziția lui Gheorghe Tătărescu în contextual frământărilor politice din România
de după lovitura de stat de la 23 august 1944 era complexă: cei alături de care trebuia să stea în mod
firesc, Iuliu Maniu și Dinu Brătianu, îl respingeau constant si chiar îl amenițau cu pușcăria;
adversarii normali, comuniștii, îi pregăteau atragerea spre ei. Astfel, manevrele posibile erau puține;
pentru a fi luat în seamă serios, Tătărescu trebuie să își formeze un organism politic cât mai
puternic. Acesta va fi țelul său în toamna lui 1944 și iarna lui 1945 158.
2.2 Constituirea Partidului Național Liberal Tătărescu
Fenomenul dizidențelor s-a manifestat frecvent în viața politică din România. După 1944,
pe aceste coordonate și-a făcut însă simțită prezența o nouă dimensiune. Este vorba de crearea unor
partide, concepute ca instrumente de luptă împotriva formațiunilor conduse de Iuliu Maniu și Dinu
Brătianu. Dintre noile apariții s-a detașat indubitabil, prin rolul jucat, de Partidul Național Liberal
condus de Gheorghe Tătărescu. Afirmația este susținută de faptul că Tătărescu a fost, realmente, o
personalitate, iar activitatea sa a contribuit semnificativ la slăbirea taberei liberale159.
Gheorghe Tătărescu a intrat în politică sub drapelul Partidului Național Liberal, urcând
ierarhia la rangul de ministru până la cea de președinte al guvernului. De pe această ultimă poziție a
fost folosit cu abilitate de către Carol al II-lea pentru subminarea P.N.L., fiind numit în 1934 prim-
ministru în dauna lui Dinu Brătianu, succesorul lui I. Gh. Duca. Datorită firii sale, Tătărescu era
omul ideal în condițiile de după 1944, când comuniștii căutau personalități de care să se folosească.
Discreditat după abdicarea lui Carol al II-lea, Tătărescu a început să fie din nou activ spre finalul lui
1943, când, potrivit unor surse ale Foreign Office-ului, a pus în circulație un memoriu cerând
socializarea industriei românești după modelul Rusiei. De asemenea, prin intermediul amicului
157
Gheorghe Tătărescu,op. cit....., p. 275.
158
Valeriu Florin Dobrinescu, România și organizarea postbelică a lumii 1945-1947, București ,Editura Academiei
Republice Socialiste România, 1988, p. 24.
159
Petre Țurlea, Partidul Național Liberal Tătărescu...., p. 40-43.
40
politic Richard Fransovici, aflat la Berna, a încercat să îi contacteze pe sovietici în vederea găsirii
unei soluții în chestiunea armistițiului. Tătărescu era implicat și de Constantin Sănătescu, care dorea
să realizeze unitatea tuturor forțelor politice interne. De aceea, la 1 aprilie 1944, Mareșalul Curții
Regale l-a vizitat acasă pe Tătărescu pentru analizarea momentului politic160.
După 23 august 1944, fostul prim-ministru a rămas o perioadă în rezervă. Aceasta s-a
datorat și tentativelor lui Iuliu Maniu de a-l include pe lista vinovaților pentru dezastrul țării. Dar,
după anunțarea oficială a pretențiilor de guvernare ale Frontului Național Democrat, situația s-a
schimbat radical. La 2 octombrie 1944, Tătărescu adresa o scrisoare deschisă președintelui P.N.L.,
Dinu Brătianu. El susținea că nu dorește să preia conducerea partidului, ci urmărește două obiective
principale. Potrivit acestora pe plan intern liberalii trebuiau să redevină “post-stindardul marilor
reforme”, iar în domeniul extern prioritatea trebuia să fie încheierea unui pact de prietenie și
colaborare permanentă cu Uniunea Sovietică. Lovitura de teatru a căzut la 19 decembrie 1944, când
a fost lansat un manifest al unui nou Partid Național Liberal, semnat de Gheorghe Tătărescu.
Momentul era foarte important, deoarece a marcat oficial scindarea liberalilor, tocmai când guvernul
generalului Rădescu încerca sa stabilizeze situația161.
Congresul tătărescienilor s-a desfășurat la București, între 29 iunie- 1 iulie 1945. A fost
adoptat un program care, în esență, prevedea revenirea la democrația parlamentară bicamerală, “cu o
Cameră, emanație a sufragiului universal și un Senat, emanație a asociaților profesionale și sindicale
și a corpurilor constituitive”. Interesante sunt și cele 11 reforme muncitorești susținute de un partid
care reprezenta burghezia financiară și industrială: minimum de salariu, uniformizarea acestuia la
stat și particulari, participarea la capitalul întreprinderilor și la beneficiul acestora, locuințe, condiții
de lucru, concedii, reorganizarea sistemului de asigurări sociale, cămine, cantine și așezăminte
culturale, contract de muncă obligatoriu și organizarea sindicatelor pe baza liberului
consimțământ162.
Deosebit de interesant este și raportul politic al lui Gheorghe Tătărescu. Amintind de
scrisoarea sa din octombrie 1945, el l-a atacat pe Dinu Brătianu și partidul său, care era cotat ca
opus reformelor, încercând astfel să-și justifice colaborarea cu Petru Groza. Nici Iuliu Maniu nu a
fost uitat, fiind acuzat că este inadaptabil la spiritul vremii și reformelor. Tătărescu a amintit, de
asemenea, că este în favoarea colaborării cu URSS, fapt care depindea de dezvoltarea României.
Vorbind despre rolul P.N.L., el a arătat: “Față de pozițiile ocupate de celelalte partide, poziția
160
Ioan Scurtu, Istoria...., p. 25-40.
161
Stelian Neagoe, Cazul Gheorghe Tătărescu....,p.45-48.
162
Gheorghe Onișoru, Dizidențele partidelor politice din România după 1944, în “Anuarul Insitutului de Istorie
A.D.Xenopol”, tom XXX/1993, p.345-362.
41
noastră- situate în dreapta stângii- este impusă însăși structura social a țării noastre. Dacă n-am fi, ar
trebui să ne naștem”163.
În încheierea lucrărilor Congresului a fost aleasă Delegația Permanentă, formată din
Tătărescu, Dumitru Alimănișteanu, Alexandru Alexandrini, Hurmuz Aznavorian, Pompiliu
Băbeanu, Honoriu Bănescu, Vasile Bârcă, Petru Bejan, Aurelian Bentoiu, I. Ciolan, Dan Partenie,
D. Dumitriu, Sergiu Dumitriu, Richard Franasovici, H. Grigorescu, G. Gheorghiu, Tiberiu Moșoiu,
I. Nistor, Eduard Racoviță, D. Răutu, Nicolae Regman, Radu Roșculeț, N. Sibiceanu, N.
Simionescu-Bârlad, Take Slăvescu, Gh. Șerban, Florin Ștefănescu-Goangă, Costel Tătăranu,
Emanuel Tătărescu, Constantin Tegăneanu, Ilie Toma, N. Trestioreanu și Gheorghe Vântu.
Președinte a fost reales, conform previziunilor, Gheorghe Tătărescu164.
P.N.L. Tătărescu a rămas aliat fidel al coaliției guvernamentale, un moment decisiv fiind
solidarizarea cu restul Cabinetului demis in august 1945 de regele Mihai. După aceasta, ministrul de
externe a afișat o independență de fațadă, nefiind însă capabil să determine schimbarea cursului de
guvernare. Totuși într-un discurs rostit la sala “Aro” (16 decembrie 1945), el a venit cu unele
propuneri care nu coincideau cu opțiunile comuniștilor, cerând organizarea de alegeri locale care să
le preceadă pe cele generale și păstrarea sistemului bicameral. Partidul se pronunța împotriva
confiscărilor de orice fel și a ezitărilor, declarându-se apărătorul proprietății individuale. P.N.L. se
erija în reprezentant al claselor mijlocii, al țărănimii cu inițiativă economică, al micilor industriași,
negustori și funcționari. Deși acest tip de discurs sugera detașarea de restul guvernului în preajma
alegerilor, lucrurile nu au stat deloc așa165.
La nivelul filialelor județene și locale situația era mult mai confuză. De la o zonă la alta
forța partidului diferea, la fel ca și tăria relațiilor cu diniștii sau atitudinea față de guvern. În județul
Botoșani, de exemplu, potrivit unui raport al organizației regionale Moldova a P.C.R. din ianuarie
1946, P.N.L.- Tătărescu era bine reprezentat, având cadre serioase și în mediul rural. Nemulțumirea
comuniștilor provenea însă în direcția în care era orientată activitatea filialei tătărăsciene, căci,
“propaganda lor se duce net pe o linie antidemocratică, anticomunistă, rasială și
antiguvernamentală, canalizând cea mai mare parte a reacțiilor din județul Botoșani”, dirijorul
întregii activități fiind chiar prefectul liberal. Pentru județele Roman și Vaslui activitatea era de
asemenea intensă, dar P.N.L.-Tătărescu lucrau și aici “mână în mână cu brătieniștii”166.
163
Șerban Rădulescu-Zoner (coord.), Istoria PNL,București,Editura ALL, 2000, p.260.
164
Ibidem, p.265.
165
Șerban Rădulescu Zoner (coord), op.cit., p.255.
166
Gheorghe Tătărescu, op.cit., p.309-310.
42
Disensiunile dintre P.N.L.- Tătărescu și celelalte partide din B.P.D, au urmat firesc, ca o
reacție la noua poziție a ministrului de externe, primele confruntări în parlament având loc încă din
februarie 1947. O notă informativă din 10 martie 1947 relevă la rândul ei, tensiunile: “Odată cu
sosirea lui Guță de la Paris, situația internă a luat altă înfățișare, și anume nu s-a întâlnit niciodată cu
Groza sau Dej, decât numai într-un consiliu de miniștri în care a spus că deoarece suntem în timpuri
normale ar fi cazul ca fiecare partid să lucreze pe contul lui și deci blocul nu mai are un rost.
Scandal, gălăgie, etc., se închide ședința”. După o săptămână avea loc o dezbatere furtunoasă la
Adunarea Deputaților prilejuită de aniversarea a 40 de ani de la răscoala din 1907. Deputatul liberal,
Dumitriu a ținut să să apere memoria lui Ionel Brătianu și să-l declare pe Tătărescu continuatorul
politicii acestuia. Gheorghe Tomaziu din același partid, arătând că răscoala a pornit de pe moșiile
Fischer de la Flămânzi, a fost acuzat și atacat de L. Filderman (P.S.D.) și Vasile Luca (P.C.R.),
printre altele, că face diversiuni antisemite167.
De la aceste probleme aparent de suprafață s-a evoluat spre forme de opoziție deschisă a
deputaților liberali la inițiativele legislative ale comuniștilor Cu ocazia discutării legii oficiilor
industriale propusă de subsecretarul de stat Ion Gh. Maurer (P.C.R.), Petre Bejan, acuzând o
“organizație etatistă”, anunța că grupul liberal se va abține de la vot. Punctul culminant l-a constituit
însă celebrul Memoriu prezentat șefilor partidelor componente ale B.P.D. de către Gheorghe
Tătărescu, la 24 mai. Este momentul delimitării clare de restul coaliției. Tătărescu cerea adoptarea
unui nou curs de guvernare, în condițiile în care “capitalul românesc nu mai are astăzi certitudinea
dăinuirii sale ca factor de producție și nu mai are certitudinea că va putea să beneficieze în viitor de
investițiile sale”168.
Documentul a generat emoție în cercurile politice și a deranjat guvernul, contribuind la
modificarea imaginii de colaboraționist a lui Tătărescu. Fostul premier Constantin Sănătesccu,
plăcut impresionat, nota că “acest memoriu este o autocritică foarte dreaptă și cere revizuirea
programului de guvernare”, întrebându-se dacă șeful liberalilor va fi eliminat din cabinet. Într-
adevăr poziția lui Tătărescu s-a clădit vizibil, după interzicerea Partidului Național Țărănesc
îndepărtarea sa fiind o chestiune de săptămâni169.
Dorind să salveze partidul, Tătărescu a încercat să își asume întreaga responsabilitate.
De aceea, în septembrie, Petre Bejan considera Memoriul o eroare politică, susținând că P.N.L.
rămâne în Blocul Partidelor Democratice. Aceasta, în timp ce Gheorghe Tătărescu declara ziarului
167
Petre Țurlea, op.cit., p.187.
168
Gheorghe Onișoru, Alianțe și confruntări între partidele politice din România (1944-1947), București, Editura
Fundația Academia Civică, 1996, p.189.
169
Ibidem, p.190-195.
43
“Manchester Guardian”, după respingerea planului Marshall de blocul sovietic, că deplânge
“recentele evoluții internaționale, care sunt contra speranțelor noastre”. După procesul
conducătorilor P.N.Ț., la începutul lui noiembrie 1947, Tătărescu și ceilalți miniștri liberali au fost
excluși din guven.
2.3 Raporturi ale noii formațiuni cu partidele politice democratice
Pregătirea alegerilor parlamentare din 1946 a provocat vii frământăti între forțele politice
participante la guvernare, în discuție fiind propuse liste comune sub formula Blocul Partidelor
Democratice. Acceptarea ideii va duce la divizarea Partidului Social Democrat. Tot în jurul acestei
probleme, vor fi intense dispute și în PNL-T, și între acesta și partidele guvernamentale de stânga.
Pentru a se asigura că nu va fi dominat de voturile acestora din urmă, în conducerea Blocului
Partidelor Democratice, prin Petre Bejan, se cerea, la 6 februarie 1946, ca toate hotărârile Blocului
să se ia cu unanimitate; se va accepta ca doar în Consiliul General și în Comitetul Executiv să se
aplice acest sistem: în comitetele locale, consensul va funcționa doar în chestiuni de principiu, cele
care angajează coaliția170.
Hotărârea ca Partidul Nașional Liberal condus de Gheorghe Tătărescu să participe la
alegeri pe liste comune cu Blocul Partidelor Democratice a fost luată în urma convocării forurilor
statuare ale partidului. La 28 aprilie 1946, sub conducerea lui Gheorghe Tătărescu, a avut loc
ședința Delegației Permanente a P.N.L., care a luat trei decizii importante:
1. adeziunea la constituirea Blocului Partidelor Democratice, în vederea formării unei singure
liste pentru alegerile generale;
2. aprobarea programului de reorganizare și reconstrucție națională;
3. supunerea spre aprobare a acestei hotărâri Comitetului Central P.N.L171.
Comitetul Central al noului P.N.L., s-a întrunit la 29 aprilie 1946, sub președinția lui
Gheorghe Tătărescu, luând parte la dezbateri doar 13 dintre membrii săi: Radu Roșculeț, Aurelian
Bentoiu, Alexandru Alexandrini, Costel Tătăranu, Diomed Verziu, Constantin Tegăneanu, Ilie
Toma, Patriciu Popescu, Ion N. Ciolan, Gheorghe Florea, Theodor Andreescu-Rigo, Gheorghe
Vântu și Ion Nistor. Supunându-se dezbaterii hotărârii Delegației Permanente din ziua precedentă,
privind participarea P.N.L. în alegeri pe liste comune cu B.P.D., membrii Comitetului Central au
170
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, București,Editura Științifică și Enciclopedică,
1977, p.337-340.
171
Ghorghe Onișoru, Alianțe și confruntări..., p.151.
44
aprobat prin vot nominal această decizie, dând mandat lui Tătărescu să trateze condițiile colalorării
cu B.P.D. S-au înregistrat 102 voturi pentru participarea pe liste comune, 31 contra și 2 abțineri172.
Același lucru va fi recunoscut, indirect, și de un membru marcant al P.N.L.-Tătărescu, I.N.
Drăghici, care sub titlul Cea mai tare armă a opoziției; colhozul- încerca să demonteze argumentele
P.N.Ț. și P.N.L. – Dinu Brătianu. “Știut fiind că țăranul roman este este cel mai individualist dintre
individualiștii lumii, - scria el că nu există om care să ție la pământul lui mai mult ca țăranul roman,
ei se străduiesc să semene în conștiința acestui popor temerea nejustificată că același guvern care a
dat pământ țăranilor, tot el va fi acela care să-i bage în colhoz. Desigur că o asemenea stupiditate ei
nu o strecoară la urechea nici unui om cu judecată”173.
În fața poziției de față a Blocului Partidelor Democrate, partidele istorice au făcut și ele o
coaliție proprie, la 21 octombrie 1946, numită “legământ între Partidul Național Liberal, Partidul
Național Țărănesc și Partidul Social Democrat Independent”, semnat de președinții celor trei
partiede, Dinu Brătianu, Iuliu Maniu și Constantin Titel Petrescu. În acordul încheiat pentru
“efectuarea unor alegeri libere și constite”, cele trei partide constatau “cu revoltă și îngrijorare că
guvernul prezidat de dl. dr. Petru Groza, care a fost așezat în fruntea țării împotriva voinței
poporului roman, nu și-a îndeplinit nici una din obligațiile luate solemn, față de țară și față de marii
noștrii Aliați”. Dimpotrivă, “rămas la cârma țării prin sfidarea voinței și a simțămintelor obștești,
guvernul Groza a instituit un regim de adevărată tiranie, sugrumând toate libertățile publice și
pregătind astfel, într-o atmosferă de corupție și teroare, alegeri întemeiate pe o lege electorală
anume elaborate pentru acoperirea ilegalităților, înlesnirea abuzurilor, pe toată scara operațiunilor
electorale”174
James Byrnes, era la curent cu situația din Pitești, petrecută chiar în acele zile, când un
membru al P.N.Ț. “avocatul Gheorghe Mihai a fost împușcat de comuniști în timpul unui miting
electoral, chiar în sediul partidului”. Surprins de “lipsa oricărei libertăți de întrunire politică sau de
posibilitates opoziției de a-și desfășura adunările”, secretarul de stat l-a întrebat pe Tătărescu dacă
cunoștea această situație. Demnitarul roman a răspuns că “nu știe nimic despre vreun incident la
Pitești”175.
Evident un astfel de mesaj nu putea mulțumi guvernul Marii Britanii, răspunzând, pe 6
noiembrie 1946, notei lui Tătărescu- aprecia argumentele sale ca “irelevante și lipsite de temei”.
Amintindu-I ministrului roman de Externe că guvernul Groza a dat publicității, la 8 ianuarie 1946, o
172
Gh. Tătărescu, op.cit., p.327.
173
Lucrețiu Pătrășcanu, Sub trei dictaturi, București, Editura Politică, București, 1970, p.194.
174
Constantin C. Giurescu, Dinu C.Giurescu, op.cit., București,Editura Științifică și Enciclopedică, 1977, p.335-336.
175
Petre Țurlea, PNL Tătărescu...., p.158.
45
declarație în care afirma că avea intenția să organizeze alegeri libere, Holman sublinia că “dreptul
guvernului Majestății Sale de a se adresa guvernului român, cu privire la alegerile din România,
derivă din obligațiile pe care guvernul român și le-a asumat față de guvernul Majestății Sale, când a
fost recunoscut de acesta”. După ce arăta o serie de abuzuri petrecute în campania electorală,
Holman punea două întrebări dificile pentru Tătărescu: “Poate guvernul roman nega, spre exemplu,
că Partidul Social Democrat Independent, condus de dl. Titel Petrescu, nu dispune încă de un organ
de presă official și că opoziției îi sunt, încă, refuzate orice posibilități de a transmite emisiuni
radiofonice?”. În fața acestor adevăruri Tătărescu a răspuns! Cu toate acestea, în replica expediată
pe adresa guvernului român la 15 noiembrie 1946, Burton Y. Berry i-a arătat lui Tătărescu că
guvernul S.U.A. “regreta profund faptul că guvernul român nu a considerat necesar să țină cont de
esența comentariilor salea asupra pregătirilor făcute în vederea alegerilor ci a căutat să evite o
discuție privind aceste observații, sub pretextul că ele nu reprezintă un punct de vedere colectiv al
puterilor semnatare acordului de la Moscova”. Aluzia lui Tătărescu că nota americană este
“incompatibilă cu atributele unui stat liber și suveran” era apreciată de Berry “cu totul
inadmisibilă”176.
Din sintezele informative elaborate de Serviciul Special de Informații reiese adevărata
imagine a relațiilor P.N.L.-Tătărescu- Blocul Partidelor Democratice. La începutul anului 1946,
conform unei note a șefului cabinetului directorului general al S.S.I., Cârjan, “atmosfera din
interiorul Partidului Național Liberal- Gheorghe Tătărescu se caracterizează printr-un optimism
exagerat, izvorât din necunoaștere situației existente pe teren”. În cursul anului după scindarea
partidului membrii săi au devenit mai realiști, unii dintre ei deși rămași în continuare în rândurile
P.N.L.-Tătărescu- continuând să susțină participarea în alegeri pe liste separate177.
La 10 zile după alegeri, pe 29 noiembrie 1946, a avut loc remanierea guvernului condus de
Petru Groza, ca urmare a noii configurații politice conferite de rezultatul scrutinului electoral.
Problema fusese discutată încă de pe 23 noiembrie, în ședința Biroului Politic al C.C. al PCR.,
prezidată de Gheorghe Gheorghiu-Dej, la care au participat: Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile
Luca, Miron Constantinescu, Chivu Stoica, Lucrețiu Pătrășcanu, Ion Gheorghe Maurer și Iosif
Chișinevski. În privința Partidului Național Liberal condus de Gheorghe Tătărescu, Partidul
Comunist a propus următoarea repartizare a portofoliilor în noul guvern: Externe, Finanțe, Lucrări
176
Ibidem, p.168.
177
Gh. Onișoru, Alianțe și confruntări...., p.225.
46
Publice, Culte și Arte, la care se adăugau două subsecretariate de stat: Comunicații și Educația
Națională178.
Astfel, partidul lui Gheorghe Tătărescu pierdea Ministerul Industriei și Comerțului (condus
de Petre Bejan) care a fost reorganizat, sub titulatura de Ministerul Economiei Naționale, și
încredințat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. În schimb primea un department nou înființat, al Lucrărilor
Publice, încredințat lui Gheorghe Vântu și Ministerul Cultelor, prin Radu Roșculeț. Ceilalți doi
reprezentanți ai noului P.N.L., Gheorghe Tătărescu și Alexandru Alexandrini, au rămas în posturile
lor, la Ministerul Afacerilor Străine și, respective, la cel de Finanțe. În schimb, în privința
subsecretarilor de stat, propunerile P.C.R. au fost modificate, partidul lui Gheorghe Tătărescu
primind trei postruri, în loc de două, cât se subliniaseră initial: Constantin Tegăneanu la
Departamentul Educației Naționale, colonel Marin Florescu la Ministerul Afacerilor Interne și Ion
Ciolan la Ministerul Cooperației179.
Instalarea noilor miniștri liberali s-au făcut în primele zile ale lui decembrie 1946, pe 2
decembrie- Radu Roșculeț la Ministerul Cultelor, în aceeași zi fiind instalați cei trei subsecretari de
stat: Ion N. Ciolan, Marin Florescu și Constantin Tegăneanu180.
2.4. Gheorghe Tătărescu “tovarăș de drum” al Partidului Comunist
Gheorghe Tătărescu a ajuns să stârnească interesul sovieticilor pentru colaborarea cu el într-

o guvernare menită să pregătească terenul pentru comunizarea României. De la național-liberali a
fost preferată disidența prodigiosului om politic Gheorghe Tătărescu, iar de la național-țărăniști a
fost desprinsă o grupare simbolică pusă sub conducerea ilustrului necunoscut Anton Alexandrescu.
Gheorghe Tătărescu a avut o percepție mai clară și mai percutantă asupra abordării României de
către occidentali și a ales să joace pe cartea sovietică, în ideea că înțelepciunea și prestigiul său
politic îi vor da câștig de cauză în fața sovieticilor, în competiția cu grăbiții comuniști indigeni.Din
păcate, Tătărescu nu și-a dat seama ca un astfel de joc politic se preta între oameni de onoare,
civilizați, nu cu năimiții de până ieri, ignorați și hămesiți de puterea politică- adică exact ceea ce le
trebuie sovieticilor pentru a-și exporta sistemul lor politic în țara românească. Deși s-a năzuit
amarnic, în tot timpul colaborării sale guvernamentale, Gheorghe Tătărescu nu a putut să
178
Lucrețiu Pătrășcanu, op.cit.,p. 230.
179
Valeriu Florin Dobrinescu, op.cit., p.63.
180
Ibidem, pg.65.
47
depășească condiția vremelnicului “tovarășii de drum”, pe care Kremlinul i-o fixase tacit și o
impusese ca atare liderilor comuniști de la București181.
A.I. Vâșinski, prim-locțiitor al comisarului poporului pentru Afacerile Străine ale URSS,
a avut o convorbire despre situația politică din România, la 6 decembrie 1944 cu Mihail Ralea- șeful
minusculului Partid Social-Țărănesc abia fuzionat cu Frontul Plugarilor al lui Petru Groza182.
În cele treizeci de zile (8 noiembrie-8 decembrie 1944) cât a stat Vâșinski la București,
înaltul emisar sovietic a avut cu siguranță cel puțin o întrevedere cu Tătărescu. Între timp se
înmulțeau semnalele cde alarmă în privința iminentei arestări a foștilor înalți demnitari din timpul
dictaturii regale183.
Tătrescu a început cu recunoașterea faptului că, în ultimele două decenii, a promovat o
politică orientate către occident. “Consider- a menționat Tătărecu-că, o data cu Victoria Rusiei
Sovietice în Estul Europei a apărut un nou raport de forțe necunoscute până în present. În acest
context, a continuat orientarea spre Vest ar echivala cu a aduce țara de la început pe o cale greșită.
Tocmai de aceea, în toate declarațiile făcute, m-am pronunțat pentru orientarea către Rusia
Sovietică. Aceasta reprezintă baza politicii mele și, prin aceasta, politica mea diferă de cursul
conducerii oficiale actuale a Partidului Național Liberal, care îi susține pe țărăniști în orientarea
lor către puterile occidentale “184.
Omul politic, Gheorghe Tătărescu a vorbit despre relațiile sale cu Maniu. El a declarant că
Maniu rămâne unicul dintre fruntașii politici ai României cu care el se confruntă într-o aprigă luptă
de peste 20 de ani. Maniu nu a deținut niciodată puterea în mod solid și nu este capabil de o
activitate constructivă. În întreaga sa activitate politică, el s-a situate în fruntea opoziției și din
aceasta si-a făcut capitalul politic. “La un moment i-am spus lui Maniu- a menționat Tătărescu- că
nu este altceva decât un târnăcop care distruge totul în fața sa”. După părerea lui Tătărescu, această
calitate a lui Maniu s-a transformat în ceva patologic. Atât timp cât acesta se refera la unele
probleme ale vieții interne de partid, ele puteau fi tolerate. Astăzi, însă, problema rste mult mai
gravă. România trebuie să facă o alegere spre cine să se orienteze în această situație.Maniu, cu
tendința sa spre negarea a tot cee ace este creator, încearcă să aducă țara pe o cale greșită și
periculoasă. Ori, este necesar, consideră Tătărescu să facem astfel ca în țara d-voastră, poziția lui
181
Stelian Neagoe, Cazul Gheorghe Tătărescu... p.45-46.
182
Valeriu Florin Dobrinescu, op. cit. p.51.
183
Ibidem, 52-53.
184
Stelian Neagoe, Cazul Gheorghe Tătărescu...., pg.47.
48
Maniu să nu influențeze opinia despre România. Numai când Maniu va fi obligat să se retragă,
problema înțelegerii reciproce se va simplifica evident185.
Gheorghe Gheorghiu-Dej primise și el dispoziție imperativă de la Moscova ca să ia
legătura cu Tătărescu, în vederea cooptării sale într-un viitor guvern, condus de Petru Groza.
Gheorghe Gheorghiu-Dej a prezentat, la 31 ianuarie 1945, concluziile reieșite din convorbirile sale
cu Tătărescu. Stenograma acelei sedințe agitate ne deslușește amănunțit diversa politică și
manoperele oculte care au pecetluit locul și rolul efemerului “tovarăș de drum” Gheorghe
Tătărescu186.
Gheorghe Gheorghiu Dej preciza că: “Tătărescu cunoaște foarte multe fapte. Dacă am
putea să-l convingem pe Tătărescu, care este un tip realist, să ia poziție împotriva lui Maniu, ar fi
bine, De o mie de ori este mai compromis Maniu decât Tătărescu. Maniu a manevrat din umbra, el a
împins pe unii și pe ceilalți la diverse manevre. Comitetul a examinat situația politică, găsind ca și
în timpul dictaturii, că o conlucrare cu Gheorghe Tătărescu este imposibilă. El este un farseur mare,
dar din punct de vedere economic reprezintă și mai puțin. Partidul Național Liberal, reprezenta
economia, stând grupat în jurul lui Dinu Brătianu, iar Tătărescu dacă acceptă alianța cu F.N.D. o
face pentru a-și reface situația politică să iasă la suprafață”187.
Tătărescu era folosit în mijlocul politicii burgheze fiind un instrument foarte bun împotriva
lui Maniu. Tătărescu trebuia păstrat ca o rezervă întrucât reprezenta o figură care putea fi ușor de
manevrat. În declarațiile din 1949, Lucrețiu Pătrășcanu vorbește de dezacordul lui cu Ana Pauker în
prezența colaborării cu “tătărescienii” în guvernul Petru Groza instaurat la 6 martie 1945. În
noiembrie 1944, într-un document cerut de Secretarul CC al PCR pentru A.I. Vâșinski, Pătrășcanu
ținuse să precizeze că cel puțin cinci ani vor fi necesari pentru “desăvârșirea revoluției burghezo-
democratice din România, timp în care politica de colaborare cu o parte din burghezie trebuie
continuată”188.
185
Aron Petric, Istoria României între anii 1918-1981, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1981, pg.273.
186
Valeriu Florin Dobrinescu, op. cit. pg. 156-158.
187
Eliza Campus. Din politica externă a României 1913-1947, București, Editura Politică, 1980, p.590-591.
188
Stelian Neagoe, Cazul Gheorghe Tătărescu....,p67.
49
Capitolul III
Șef al diplomației românești (1945-1947)
3.1. Contextul internațional
La 6 iulie 1945, Prezidumul Suprem al URSS a decorat pe Maiestatea Sa regele cu cel mai
înalt ordin al popoarelor sovietice- Ordinul Victoria. Această înaltă distincțiune avea drept temei:
“Actul curajos al orientării hotărâte a politicii României spre rupture cu Germania hitleristă și
alierea cu Națiunile Unite în clipa în care nu se prezidase clar înfrângerea Germaniei”189.
În ziua de 3 august 1945, prin Declarația comună a celor trei mari șefi ai guvernelor aliate,
se preciza, între altele, în legătură cu situația României: “Cele trei guverne, fiecare în parte, sunt de
acord sa studieze, în timpul apropiat, în lumina condițiilor ce vor exista atunci, problema de a
stabili, în măsura posibilităților, relații diplomatice cu Finlanda, România, Bulgaria și Ungaria,
înainte de încheierea tratatelor de pace cu aceste țări”190.
Drept urmare a acestei hotărâri, în ziua de 6 august 1945, guvernul Uniunii Sovietelor
restabilea raporturile diplomatice cu România și justifica această restabilire prin “participarea activă
a României începând de la 23 august 1944 la lupta împotriva Germaniei hitleriste alături de Aliați
189
Gheorghe Tătărescu, op.cit.., p.351.
190
Narcis Dorin Ion, op.cit., p.99.
50
precum și prin îndeplinirea leală de către România a obligațiunilor pe care și le-a asumat prin
Convențiunea de Armistițiu”. Toate aceste fapte luminează poziția internațională a României. Unele
privesc suveranul, altele poporul, altele guvernul țării191.
Înfrângerea Germaniei nu se precizase încă clar, tânărul rege, luând asupra sa toate riscurile
ca și toate răspunderile, a forțat mâna destinului și dezarmând toate ezitările și a înlăturat toate
șovăirile, a așezat țara pe drumul marii datorii, pe drumul victoriei. Da “înfrângerea Germaniei nu
era încă clară”. Reichul nu-și istovise încă rezervele, Finlanda, Bulgaria, Ungaria continuau să se
bată împotriva Națiunilor Unite. Victoria nu era evidentă . Necunoscutul învăluia, încă sfârșitul
marelui conflict192.
În această perioadă sacrificiile naționale au arătat popoarelor Națiunilor Unite dovada că
România a participat alături de ele: “A doua zi după apelul regelui, din 23 august 1944, oastea
românească și-a ocupat locul lângă vizitele armatei roșii , punând în linia de bătaie, până la 16
octombrie 1944, 19 divizii, până la 1 noiembrie 1944, 16 divizii și apoi 15 divizii până la sfârșitul
războiului”193.
Trupele române au curățat întreg teritoriul României de unitățile armatei germano-ungare în
8 zile de lupte dârze , în care s-a realizat capitularea a 56000 de prizonieri , dintre care 14 generali.
În același timp , trupele române au păstrat intacte toate liniile de comunicație ale țării și au apărat
frontiera de nord și de vest a Transilvaniei, asigurând astfel teritoriul țării împotriva oricărui atac
germano-maghiar, care ar fi încercat să închidă trecătorile Carpaților. La adăpostul acestei acoperiri,
trupele sovietice s-au putut concentra în siguranță, în centru și în vestul Transilvaniei194.
După ce a trecut sub ordinele Fronutului al II-lea ucrainean, armata noastră a luptat
încontinuu pănă la sfârșitul războiului, contribuind la eliberarea Transilvaniei, la înfrângerea
rezistenței trupelor ungare, la cucerirea Budapestei și la eliberarea Cehoslovaciei195.
Printr-o sforțare generală, de la 23 august și pănă la finele războiului, România a dat
frontului aliat: 121.783 tone de grâu, 7.8175 tone de ovăz și orz, 24.303 tone porumb , în valoare de
lei 17.167.765.000. Apoi 57.9120 capete de vite mari și mici, în valoare totală de 11.398.482.000
lei. S-au mai dat apoi materiale diverse, în valoare de miliarde 605.000.000 lei, produse petrolifere
în valoare de 21 miliarde 931.000,000 lei196.
191
23 august 1944, Documente, vol. IV...., p.23.
192
Valeriu Florin Dobrinescu, op. cit., p.16.
193
Comstantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op.cit., .p.328-329.
194
195
Aron Petric, Istoria României...., p.258.
196
Valeriu Florin Dobrinescu, op. cit., p. 42.
51
Dintre toate popoarele care s-au raliat la cruciada Națiunilor Unite împotriva hitlerismului,
noi am dat jertfa cea mai mare și istoria obiectivă va înregistra că, la asaltul cel din urmă, România
s-a clasat ca a patra putere atât prin forțele azvârlite în acest asalt cât și prin jertfele pe care le-a adus
pentru obținerea victoriei finale: “Intrarea noastră în linia de foc a Națiunilor Unite n-a fost un
calcul sau rezultatul unor combinații mărunte, ci a fost reflexul întârziat al unui popor, a fost saltul
unui neam întreg ascultând de glasul instinctului, a fost strigătul de disperare al mulțimilor care
voiau să curme actul de nebunie către care fuseseră împinse și a fost și marea ispășire cerută cu
însuflețire de toate conștiințele românești”197.
Poziția politică a lui Tătărescu s-a întreptat cu fața spre cele 200 de milioane de oameni,
dobândind cea mai mare victorie din istoria lumii, după ce a ocupat opt țări și opt capitale mari,
fiind conștienți de rolul pe care l-au avut în „câștigarea bătăliilor de ieri, dar și conștienți de rolul
care trebuie să-l aibă în câștigarea bătăliilor date pentru civilizație în luptele de mâine”198.
Tătărescu a dezvoltat această colaborare în toate domeniile politice, economice și culturale,
colaborare ce a rămas în cadrulorganizării internaționale, poziția României fiind baza politicii
externe. România a reluat raporturile cu Marea Britanie de care se leagă un întreg trecut de prietenie
manifestată în mai multe împrejurări. Ajutorul englez a fost dat fără reserve României cu Statele
Unite, care au acordat sprijinul lor dezinteresat poporului nostru și au ajutat de nenumărate ori la
consolidarea statului român și la realizarea marilor sale dorințe naționale199.
Nici Italia, Franța și Polonia nu au rămas pe dinafară, incercând legături care dădeau dovadă
de continuitate a relațiilor mai vechi200.
3.2 Conducător al delegației României la Conferința de Pace de la Paris
În februarie 1945, a fost creată, la București, Comisia pentru studiul Problemelor Păcii,
organ tehnic pregătitor, care a funcționat pănă la 15 noiembrie 1945. Comisia a avut ca președinte
pe Eugen Filloti, ministru plenipotențiar, și a numărat printre membrii săi pe: V. Stoica, I. Christu,
R. Crutzescu, G. Davidescu, V. Petala, Ed. Ciuntu, Z. Păclișanu, R. Hillard, R. Rădulescu-
Pogoneanu; mai târziu, au devenit membrii Savel Rădulescu și Horia Grigorescu. Secretariatul
Comisiei era compus din Emil Oprișan și Fl. Roiu. În vara anului 1945, Davidescu și Pogoneanu au
fost înlocuiți cu Gr. Constantinescu și V. Brabetzianu , iar în locul lui S. Rădulescu, demisionat, a
197
Ștefan Lache, Gheorghe Țuțui, op.cit., p.80-84.
198
Stelian Neagoe, op.cit.,, p.148-150.
199
Valeriu Florin Dobrinescu, op.cit., p. 76-77.
200
52
venit M. Ghelmegeanu. Tot aici s-a retras și Hillard, care a fost directorul Presei în Ministerul
Afacerilor Externe201.
Comisia a ținut 30 de ședințe plenare , din care două au fost prezidate de C. Vișoianu și două
de Gheorghe Tătărescu. La ședința din 19 mai 1945 au participat L. Părășcanu și M. Ralea.
Gheorghe Tătărescu, în cadrul ședinței din 12 aprilie 1945, presupunea ca și Filloti, că în chestiunea
revenirii teritoriului cedat la răsărit nu avem nici o șansă. În timpul dezbaterilor, s-a comis opinia că
România trebuie să își îndrepte atenția spre întregirea teritoriului național în partea de nord-vest a
țării, prin anularea “arbitrajului de la Viena”. C. Vișoianu era de părere, la 21 februarie 1945, că
problema cea mai importantă “este aceea a Transilvaniei”, care rămâne “o chestiune deschisă și care
se agravează pe fiecare zi”. Cu același prilej, V. Pogoneanu, pornind de la informațiile parvenite de
la Brutus Coste aprecia că americanii “a studiat temeinic problemele fruntariilor europene” grație lui
Mosley, acum în State Departament. Tot el mai amintea că referința la Transilvania din Convenția
de armistițiu a fost introdusă “la dorința Marii Britanii și S.U.A.”202.
Concomitent, la pregătirea materialelor pentru forumul păcii au mai fost antrenați în țară,
în afară de Ministerul Afacerilor Străine și comisia guvernamentală, Ministerul de Război,
Ministerul de Finanțe, Comisia română pentru aplicarea armistițiului, Comisariatul pentru Comerțul
Exterior, Banca Națională și alte instituții și departamente203.
La 24 iulie 1946, în cadrul Comisiei interministeriale, a fost alcătuită delegația
guvernamentală a României care urma să plece la Paris. În componența ei intrau: Gheorghe
Tătărescu, L. Pătrășcanu , Șt. Voitec, I. Gh. Maurer, D. Dămăceanu, M. Ralea, ministrul țării la
Washington, S. Stoilov, reprezentantul la Paris, R. Franasovici, precum și un număr însemnat de
tehnicieni și funcționari. Conștient că, în capitala Franței, România se va angaja într-o luptă dură și
că va întâmpina serioase adversități, Pătrășcanu avertiza că “am fi de un optimism naiv dacă ne-am
închipui altfel”204.
Conform normelor procedurale, România urma să participle la forumul păcii cu două
delegații de tehnicieni, una pentru probleme politice și alta pentru chestiuni economice. Diplomații
români credeau că la Paris va prevala spiritul de dreptate și se vor respecta principiile de drept
international205.
201
Grigore Geamănu, Dreptul international contemporan, București, Editura Didactică și Pedagocică, 1965, p.499-503.
202
Petre Țurlea, Partidul Național Liberal Tătărescu...., p.84-89.
203
23 August 1944, Documente, vol. IV...., p.134-137.
204
Scânteia din 14 august 1946, an XVI, nr. 615, p.1.
205
Valeriu Florin Dobrinescu,op.cit., p.149.
53
La 3 august 1946, regele Mihai i-a primit pe Gheorghe Tătărescu și Lucrețiu Pătrășcanu
care l-au informat asupra Proiectului tratatului de pace, precum și a măsurilor pe care guvernul le
înțelegea să le ia în apărarea punctului de vedere românesc la Conferința de la Paris. Consiliul de
Miniștri, în ședința din 9 august 1946, a luat în discuție invitația guvernului francez formulat exact
cu o lună înainte, care, ca țară gazdă, invita în numele Națiunilor Unite, România la Conferința de
Pace. Totodată guvernul a dezbătut și aprobat poziția României față de problemele ce urmau să fie
tratate. Delegația era formată din 73 persoane; ea îmbina nivelul de reprezentare cu profunda
cunoaștere a problemelor, experiența diplomatică și fermitatea politică. Alături de Gheorghe
Tătărescu , ministrul afacerilor străine al României, conducătorul de drept al delegației, se aflau L.
Ptrășcanu, Șt. Voitec, Gh. Gheorghiu-Dej, L. Rădăceanu, I. Gh. Maurer , Florica Bagdasar, Elena
Văcărescu, Șerban Voinea, general de brigadă D. Dămăceanu, Eugen Filotti, Bucur Șchiopu, V. V.
Stanciu, miniștrii României în S.U.A., Anglia, Franța, Cehoslovacia, Olanda, Elveția și alți
numeroși experți, Victor Bîrlădeanu, administrator al Băncii Naționale a României, Virgil
Constantinescu, Alexandru Bîrlădeanu, Gh. Pascu etc206.
Definitorii pentru linia pe care delegația urma să o adopte la Paris sunt declarația primului
ministru, dr. Petru Groza, din 10 august, și documentul Atitudinea României față de Conferința de
Pace din 12 august 1946207.
Delegația română a plecat la Paris la 11 august, ora 6 dimineața, deci la două săptămâni de
la începerea conferinței. “Plecăm, declara Gh. Tătărescu, pentru a apăra interesele României la
Conferința de Pace. O vom face cu cuviință, dar și cu hotărâre. Nădăjduim că vom fi izbânditori”.
La rândul său, Pătrășcanu sublinia că o comisie guvernamentală a pregătit, în decurs de un an, în
mod minuțios, întregul material și toate documentele necesare în apărarea intereselor României la
forumul păcii. Multe din clauzele Tratatului de Pace crează României o situație nedreaptă. Această
nedreptate trebuie înlăturată. România de azi, România care a făcut 23 August, care a dat un
tribute de sânge și de efort supraomenesc în lupta împotriva hitlerismului- nu trebuie uitat că țara
noastră se situează în al patrulea rând din punct de vedere al contribuției de război, venind după
U.R.S.S., Marea Britanie și S.U.A.- acestei Românii trebuie să i se asigure în tratatul de pace
putința unei libere dezvoltări politice și economice208.
Delegații români aveau să participle la lucrările comisiilor pe probleme. Fiecare comisie
avea un birou compus din președinte, vice-președinte, raportor, secretar. Când situația o cerea, mai
206
Ștefan Lache, Gheorghe, Țuțui, op.cit., p.238-239.
207
Gheorghe Tătărescu, op.cit., p. 401.
208
România la Conferința de Pace, București, Editura B.P.D., 1946, p.4.
54
multe comisii își puteau desfășura activitatea reunite. Comisiile pe probleme erau formate din
delegațiile celor 21 state participante: Australia, Belgia, Bielorusia, Brazilia, Canada, China,
Cehoslovacia, Etiopia, Grecia, India, Iugoslavia, Italia, Norvegia, Noua Zeelendă, Olanda, Polonia,
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Uniunea Sud-Africană, Ucraina, U.R.S.S. și
S.U.A. Pentru discutarea Tratatului de Pace cu România fuseseră alcătuite următoarele comisii: 1)
Comisia politică și teritorială, prezidată de M. D. Manuilski (Ucraina), compusă din Statele Unite,
India, Australia, Noua Zeelandă, Bielorusia, Ceshoslovacia, Canada, Ucraina, Franța, U.R.S.S.,
Marea Britanie și Uniunea Sud-Africană; 2) Comisia economică pentru țările balcanice și Finlanda,
prezidată de fostul ambasador cehoslovac la Belgrad dr. Iosif Korbel, formată din Statel Unite,
India, Australia, Noua Zeelandă, Bielorusia, Cehoslovacia, Canada, Ucraina, Franța, U.R.S.S.,
Marea Britanie, Uniunea Sud-Africană, Grecia și Iugoslavia; 3) Cmisiile militară, juridică, și de
redactare, alcătuite din reprezentanții tuturor statelor participante la Conferință.209
Drept de vot aveau numai cele 21 de state. În întâlnirile anterioare Byrnes și Bevin căzuseră
de accord cu Molotov ca recomandările pe care Conferința și le va înșiși să fie votate cu majoritate
de cel puțin 2/3. La deschiderea forumului păcii, delegația britanică, sprijinită de cea amrericană și
alte delegații, a propus să se adopte de către conferință chiar și propunerile care întruneau o
majoritate simplă, adică jumătate de plus unu210.
Astfel, rolul Conferinței de Pace se reducea la recomandările Consiliului miniștrilor de
externe- numai acesta era îndreptățit să ia decizii definitive. Pentru o mai bună desfașurare a
activității , delegația română a fost împărțită în mai multe comisii. Comisia Centrală era compusă
din: Gheorghe Tătărescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, I. Gh. Maurer și Florica Bagdasar. Mai ființau
patru comisii pe probleme: teritoriale și politice, economice, militară și informative211.
După Memoriile lui D. Dămăceanu, în ziua de 13 august 1946 delegația română a fost
condusă spre palatul Luxemburg. După cum relata corespondentul ziarului “Scânteia”, delegația
română a fost introdusă imediat după intrarea președintelui, în timp ce aceea a Italiei a trebuit sa
aștepte 15 minute. Ea avea următoare componență: R. Franasovici, Horia Grigorescu, Elena
Văcărescu, Mihai Ralea, Lotar Rădăceanu, Lucrețiu Pătrașcanu, Ghe. Tătărescu, Ghe. Gheorghiu-
Dej, Dumitru Dămăceanu, I. Gh. Maurer, Șt. Voitec, Florica Bagdasar, Șerban Voinea și Simion
Stoilov212.
209
Valeriu Florin Dobrinescu, op.cit.,p.151.
210
John C. Campebell, The United States in World Affaires, New York and London, Editura Harper and Brother, 1947,
p.134.
211
Ștefan Lache, Gheorghe Țuțui, op. cit., p.234-235.
212
Gheorghe Țuțui, Participarea României la Conferința de la Paris în vederea încheierii tratatului de pace cu
Națiunile Unite, în “Revista de Istorie” , nr.5, 1975, p.676.
55
Înainte de a trece la ideile majore ale discursului diplomatului român, atenționăm că
delegația a prezentat următoarele documente: 1) Scrisoarea lui Gheorghe Tătărescu conținând
informațiile referitoare la art. 24; 2) Memoriul delegației române privind bunurile, drepturile și
interesele Națiunilor Unite în nordul Transilvaniei; 3) Scrisoarea lui Ghe. Tătărescu cuprinzând
observațiile la articolul 22; 4) Scrisoarea lui Ghe. Tătărescu conținând observații la amendamentul
polonrez la art. 23; 5) Memeoriul delegației române referitor la modificarea propusă de delegația
Uniunii Sud-Africane la art.22; 6) Scrisoarea delegației române referitoare la art. 26; 7) Observațiile
delegației române la anexa 4; 8) Răspunsul delegației române la întrebările puse de delegațiile
S.U.A., Australiei, Franței și Angliei referitoare la paragraful 4 al art. 24; 9) Observațiile delegației
române ca răspuns la cererea României; 10) Observațiile delegației române ca răspuns la
observațiile ungare privind bunurile Națiunilor Unite din nordul Transilvaniei; 11) Remarca
delegației române privind propunerea delegației Greciei și Angliei referitoare la anexa 4, partea C,
navigație; 12) Observația delegației române privind art.29; 13) Răspunsurile delegației române la
întrebările formulate de delegațiile R.S.S. Ucrainene și Australiene relative la art. 2; 14) Scrisoarea
delegației române în legătură cu propunerea delegației S.U.A. referitoare la inserarea unui nou
articol 24 bis213.
La 13 august 1946, în cea de a 15 ședință plenară a forumului păcii, cGherghe Tătărescu,
expunea Delegația României la Conferința de Pace, prezentând observațiile guvernului de la
București referitoare la clauzele politice, militare și economice ale Proiectului tratatului de pace214.
În același sens se pronunța Ghe. Gheorghiu-Dej într-un interviu acordat corespondentului la
Paris al agenției române de presă. El arăta că pentru țara sa cobeligeranța rezulta din “participarea la
lichidarea forțelor hitleriste” și că această problemă “interesează nu numai România ci în egală
măsură toate popoarele lumii, pentru că reprezintă fără îndoială, adevărul istoric”215.
Ministrul de externe a mulțumit celor 21 de Puteri Aliate și Asociate pentru șansa de a
prezenta obsevații la Proiectul de tratat de pace și a dat glas recunoștinței față de hotărârea formulată
în articolul 2, care declara sentința de la Viena din 30 august 1940 nulă și neavenită și restabilea
frontiera româno-ungară așa cum fusese ea decisă prin Tratatul de la Trianon216.
Declarația conducătorului delegației române a produs o impresie pozitivă prin
înțelepciunea, sorbitatea și demnitatea ei. Președintele ședinței plenare, Byrnes, a ascultat-o cu
interes și i-a asigurat pe delegații români că membrii conferinței o vor studia cu grijă. În aceeași
213
Ibidem, p.676.
214
Arhivele Ministerului Afacerilor Externe, fond 71, Conferința Păcii, 1946, vol. 70, f.22.
215
Stelian Neagoe, op.cit., p.152.
216
Valeriu Florin Dobrinescu,op.cit., p. 157.
56
ședință, constatări elogioase au mai făcut A. Vîșinski și Jan Masaryk. Primul declara că, începând
de la 23 august, România nouă a intrat în război contra Gemaniei și faptul acesta trebuie neapărat
luat în seamă217.
La 14 august 1946, orele 20.30, Agenția France Presse comenta cuvântarea lui Gheorghe
Tătărescu în termenii următori: “La inițiativa lui Byrnes ia cuvântul Tătărescu care își exprimă
recunoștința pentru posibilitatea de a prezenta observațiile guvernului român în legătură cu
tratatul. Examinând clauzele politice, militare și economice, el regretă, apoi, absența menținerii
care ar consacra calitatea de putere cobeligerantă pe care România se consideră îndreptățită a o
primi”218.
La Paris, Comisia politico-juridică din cadrul delegației române s-a întrunit, la 16 august
1946, într-o ședință de lucru prezidată de Pătrășcanu la care au participat: Șt. Voitec, R. Franasovici,
E. Filotti, Ed. Ciuntu, V. Pella, Z. Păclișanu , A.Negus, Z. Barbu, Pavel Pavel, A. Galopenția, Z.
Câmpeanu. În continuare fixându-se obiectivele asupra cărora, atunci când va avea posibilitatea,
delegația română va insista: recunoașterea cobeligeranței, confirmarea stării de război cu Ungaria,
observații la chestiunile economice și militare. În acest sens, s-a decis ca primul memoriu care
trebuie adresat forumului păcii să fie legat de recunoașterea cobeligeranței României. Filotti, Ciuntu
și Franasovici au cerut să se specific în tratat, procedura de delimitare pe teren a frontierelor
românești219.
La 19 august, Gheorghe Tătărescu a susținut o conferință de presă, la Legația noastră din
Paris, în care arăta următoarele: “Ca unii care nu am râvnit niciodată la bunul altuia, suntem bine
plasati pentru a apăra bunul nostru cu toată hotărârea și cu toată tăria cerute de împrejurări.
Transilvania este o chestiune fără obiect și nu ne rămâne decât să regretăm recenta declarație a
delegației ungare în legătură cu o problema care a încetat de a mai fi o problemă”220.
Gheorghe Tătărescu îl informa pe dr. Petru Groza, la 21 august 1946 , despre începerea
lucrărilor Comisiei Politice și Teritoriale pentru România. El semnala cu acest prilej că problemele
românești au reapărut în coloanele presei franceze și anglo-americane și amintea, totodată, contactul
permanent cu prietenii noștri, ca și întrevederile cu Molotov, Kardelj, Rzimovski, Masaryk,
Bidault221.
217
Ștefan Lache, Gh. Țuțui, op.cit., p.248-249.
218
Valeriu Florin Dobrinescu,op.cit., p.158.
219
Stelian Neagoe,op.cit., p.281-282.
220
Scânteia, din 22 august 1946, anul XVI, nr.605, p.3.
221
Gheorghe Tătărescu, op.cit., p.356-359.
57
În cuvântările lui Gh. Tătărescu din 13 și 20 august 1946, în observațiile prezentate de
guvernul de la București, cu accent pe sacrificiile umane și contribuția militară și economică la
marea victorie din 1945, se solicita recunoașterea cobeligeranței. La 28 august 1946, Gheorghe
Tătărescu se adresa președintelui Comisiei Politice și Teritoriale pentru România și solicita să evite
orice contradicție între textul proiectului și Convenția de armistițiu222.
3.2 Inițiative politico-diplomatice vizând apărarea României
Proiectul tratatului de pace cu România a fost publicat simultan la Londra, Paris, Moscova
și Washington la 31 iulie 1946, iar la 3 august presa românească l-a adus la cunoștință opiniei
publice. El cuprindea: un preambul, 38 de articole, 8 părți: Frontiere, Clauze politice, Clauze
militare, Retragerea forțelor aliate din România, Reparații și restituiri, Clauze economice, Clauze
relative la Dunăre, Clauze finale și 6 anexe. Așa cum fusese el adoptat de Conferința miniștrilor de
externe , Proiectul de tratat reflecta acordul unanim al celor patru Mari Puteri în marea majoritate a
problemelor dezbatute. Un număr de 36 de articole din totalul de 38 și 3 anexe din 6 consemnau
această unitate de vederi223.
Partea I- Frontiere (art. 1 și 2) viza reglementarea teritorială. România a primit cu bucurie
decizia Consiliului miniștrilor de externe de a restabili frontiera occidentală țării, așa cum a fost ea
înainte de război și cum a fost hotărâtă prin Tratatul de la Trianon. Totuși, Proiectul de pace
consacra grave amputări teritoriale ale statului român. Cedarea Basarabiei, a nordului Bucovinei, și
a ținutului Herța, provincii istorice și etnice românești, reprezenta o pierdere de 50762 km² și de
3915000 locuitori (1940), în marea lor majoritate români. Cedarea Cadrilaterului Bulgariei a fost
negociată în 1940, sub presiunea exercitată de Axă asupra guvernului de la București în perioada
“arbitrajului” de la Viena. Suprafața părții de sud a Dobrogei era de 6921 km², și acolo se aflau
370000 locuitori, împărțiți în trei grupuri de importanță sensibil egală224.
Partea a II-a – Clauze politice (art. 3-10), reflectă concepția generală a celor care au
alcătuit Proiectul tratatului de pace. Articolele 3-6 reiau, de fapt prevederile conținute în convenția
de armistițiu din 13 septembrie 1944. În ceea ce privește raportul între Tratatul de Pace cu
222
Valeriu Florin Dobrinescu, op. cit. ,p.162.
223
Ion Enescu, Politica externă a României în perioada 1944-1947, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1979,
p.201.
224
Aron Petric, op.cit., p.267-269.
58
România și acordurile internaționale era necesar ca articolul 7, prin care țara se angaja “să
recunoască deplina valoare” a tratatelor de pace cu statele ex-inamice, să conțină o clauză rezervând
drepturile și interesele statului și ale supușilor români. Articolul 8 prevedea încetarea stării de război
între Ungaria și România , prin intrarea în vigoare a două texte distincte ( de o parte tratatul de pace
cu Ungaria, pe de altă parte, tratatul de pace cu România). Articolul 10 acorda fiecăreia din Puterile
Aliate și Asociate dreptul de a denunța sau de a menține prin voința lor tratatele bilaterale cu
România225.
Partea a III-a se refera la clauzele navale, militare și aeriene (art. 11-20). Articolul 11
privea limitarea forțelor armate ale României. Misiunea rezervată României prin Tratatul de Pace se
reducea la “asigurarea ordinii interne și apărarea locală a frontierelor”. Diplomația Bucureștiului,
credea, totuși, că armatele naționale nu și-ar atinge scopul prevăzut în art. 11 atâta timp cât O.N.U.
nu va fi în măsură să-și assume efectiv garanția securității generale. Bazându-se pe principiul
egalității popoarelor, postulat prin articolul din Charta Națiunilor Unite226.
Articolul 16 impunea României obligația de a pune la dispoziție Puterilor Aliate materialul
de război excedat, în limitele fixate prin art. 11. După date publice, armata română dispunea la 23
august 1944 de 55 divizii cu servicii aferente; un corp de armată a aerului; 4 brigăzi D.C.A.; o flotă
cu 71 unități navale; diverse formații militare teritoriale cuprinzând unități de jandarmerie, personal
de școli militare , centre de instrucție etc. Dispozițiunile articolelor 13, 14, 15, 16 și 18 reglementau
o serie de obligații ce reveneau României în ceea ce privește instruirea militară, interdicția de a
produce sau de a achiziționa materiale de război predarea către cele trei puteri a excedentului de
material de război atât de proveniență aliată, cât și germane227.
Articolul 20 prevedea repatrierea prizonierilor de război români “cât mai curând cu putință,
conform aranjamentelor luate de comun acord”. Existau trei feluri de prizoinieri români: a)
prizonieri capturați de armata sovietică înainte de 24 august 1944, b) prizonieri făcuți de armata
sovietică după 24 august 1944, c) prizonieri luați de trupele germane și ungare după 24 august 1944.
Articolul 20 prevedea posibilitatea încheierii angajamentelor bilaterale cu puterile care dețineau
prizoniei români era necesar de stabilit: 1) un termen precis al repatrierii; 2) crearea unei comisii
compusă de delegații Marilor Puteri, România și Crucea Roșie Internațională; 3) repartizarea
românilor făcuți prizonieri de germani și reținuți de U.R.S.S.; 4) repartizarea civililor deportați228.
225
Ion Enescu, op.cit., p. 377.
226
Valeriu Florin Dobrinescu, op.cit., p.137
227
Ibidem, p.138.
228
Ibidem, p.139-140.
59
Partea a IV-a se refera la retragerea trupelor aliate din România (art.21). Articolul 21 al
Proiectului tratatului prevedea evacuarea României în 90 de zile de la intrarea sa în vigoare,
rezervându-i U.R.S.S.-ului dreptul de a menține pe teritoriul român trupe destinate să asigure căile
de comunicație și zona de ocupație sovietică din Austria229.
Părțile V și VI priveau părțile, restituirile și clauzele economice (art. 22-33). În domeniul
economiei, obiectul tuturor tratatelor de pace viza, în primul rând, fixarea cu echitate a drepturilor
respective ale Națiunilor Unite la reparații și restituiri. În al doilea rând , tratatele trebuiau să
faciliteze fiecăreia din economiile naționale reintegrarea în economia mondială în scopul asigurării
echilibrului general, fără de care pacea nu ar putea exista. Articolele 163 și 164 ale Tratatului de la
Trianon creaseră o comisie în vederea “aprecierii resurselor și a capacității de plată” ale statului
debitor230.
Articolul 22 stabilea principiile reparațiilor parțiale, pe care România trebuia să le achite
Uniunii Sovietice ( 300 milioane de dolari plătiți în 8 ani). Reparațiile, adică răspunderea materială
pentru pagubele cauzate unui stat în caz de război, erau considerate după 1945 drept o formă a
despăgubirii pentru agresiunea săvârșită și erau destinate să acopere pagubele cauzate de agresor231.
Articolul 23 obliga România să accepte principiile Declarației Națiunilor Unite, din 5
ianuarie 1943, care prevedeau restituirea bunurilor ridicate pe teritoriul Națiunilor Unite. Definiția
acestui articol nu ținea cont de elemental de bună-credință de care ar fi putut da dovadă partea
română în momentul achiziționării bunurilor germane pentru care Germania a obținut o
contraparte232.
Articolul 24 poza principiul restituirii bunurilor situate în România și care aparțineau
Națiunilor Unite sau supușilor lor. Acest articol punea în sarcina României obligații depășind
responsabilitatea care îi revenea în mod normal. Redactarea inițială a textului angaja România la
restabilirea drepturilor și intereselor Națiunilor Unite și a supușilor lor, “așa cum existau ele la 22
iunie 1941”. Articolul 24 releva deosebirile de păreri între cele patru mari puteri; propunerile
S.U.A., Angliei și Franței contraveneau celor sovietice233.
Articolul 25 artribuia Uniunii Sovietice toate bunurile germane situate in Romania și care
au fost transferate prin Consiliul de Control pentru Germania. Intrau aici 35% din toate
întreprinderile și societățile industriale și financiare românești: 397 industriale și comerciale, 33
229
Narcis Dorin Ion,op.cit., p.211-213.
230
Petre Țurlea,op.cit., p.202-205.
231
Ion Enescu, op.cit, p.210.
232
Ibidem, p.364.
233
Valeriu Florin Dobrinescu, op.cit., p. 143-144.
60
petrolifere și miniere și 97 de asigurări și bănci, cu un capital social total calculat după prețurile din
1938 de aproape 31 milioane de dolari234.
Articolul 26 acorda fiecăreia din Puterile Aliate și Asociate dreptul de a sesiza, reține sau
lichida bunurile, drepturile și interesele romanești situate pe teritoriul lor , în vederea unei
compensări cu reclamațiile acestei puteri. Prevederile articolului nu trebuiau să fie însă aplicate la
bunurile supușilor români, căci ar fi fost în contradicție cu principiile generale de drept, după care
statele fac războiul și nu indivizii ca simpli particulari235.
Articolul 27 obliga România să renunțe la toate reclamațiile sale, inclusiv creanțe, față de
Gemania și supușii germani, cu excepția acelora în vigoare sau perfectate înainte de 1 septembrie
1939236.
Articolul 29 obliga România să renunțe la dreptul de a înainta vreo reclamație atât contra
Puterilor Aliate și Asociate, cât și împotriva altor Națiuni Unite care au rupt relațiile diplomatice cu
ea și au cooperat cu Națiunile Unite237.
Principiile care inspirau articolul 30 creau anumite avantaje Națiunilor Unite în România și
ele atingeau principiile suveranității și independenței statului în politica economică și îl puteau lipsi
și de posibilitatea de a apăra interesele economiei naționale238.
Articolul 31 se referea la modul de rezolvare al diferendelor în ceea ce privește articolele
23 și 24, iar următorul sublinia că articolele 23,24 și 30 precum și anexa 6, se vor aplica Puterilor
Aliate și acelora dintre Națiunile Unite care au rupt relațiile diplomatice cu România239.
Partea a VII-a se referea la clauzele privitoare la Dunăre. Atașamentele la principiile de
libertate a navigației și egalitate între pavilioane a fost constantă a politicii românești din perioada
interbelică240.
Partea a VIII-a, Clauzele finale (art.35-38), conținea prevederi privind avizele tehnice și
lămuririle ce urmau a fi date de șefii de misiune ai celor trei Mari Puteri la executarea și
interpretarea tratatului241.
4.4. Înlăturarea lui Gheorghe Tătărescu din guvern. Antecedente și urmări
234
Constantin C. Giurescu, Diunu C. Giurescu, op.cit., p.329.
235
Ibidem, p.330.
236
Grigore Geamănu,op. cit.,, p.500.
237
Ibidem, p. 501.
238
Valeriu Florin Dobrinescu, op. cit., p.147.
239
Ibidem, p. 148.
240
241
Ștefan Lache, Gh. Țuțui, op.cit.,p.235.
61
Debarcarea lui Gheorghe Tătărescu și a membrilor partidului său din guvern și din Parlament s-a
petrecut în două zile, 5 și 6 noiembrie 1947. Pe 4 noiembrie, Gheorghe Tătărescu i-a adresat
premierului Petru Groza o scrisoare în care își expunea poziția față de campania de presă dusă
împotriva sa. “Campania de presă organizată împotriva Ministerului Afacerilor Străine continua și
azi, amplificându-se și luând proporțiile unei adevărate offensive politice- scria Tătărescu. Tonul
de azi al acestei campanii e mai violent decât cel de ieri și unele organe aruncă în focul polemicii
până și linia politicii externe a țării”242.
A evidențiat activitatea sa anterioară lui 23 august 1944, de scoatere a României din războiul
hitlerist, eforturile sale făcute pe lângă Iuliu Maniu și Gh. Brătianu. În acest sens a făcut largi
referiri la actul de la 23 august 1944. Trecând la politică, a subliniat faptul că în prezent deviza este
politica cu fața la răsărit: „aceasta este noua politica a statului român în ciclul istoric în care am
intrat”243.
În continuare a remarcat: „eu, domnilor, o reamintesc pentru cine a uitat-o, eu nu sunt
comunist prin concepțiile ce am despre om, despre societate, despre proprietate prin concepțiile
mele generale asupra lumii eu nu sunt comunist”. Sunt de remarcat curajul și patetismul omului
politic, în acest admirabil discurs!244.
La sfârșitul congresului, Gh. Tătărăscu a fost ales președintele partidului. Într-o altă cuvântare
programatică președintele a definit principalele coordonate ale programului acestui partid,
atașamentul față de monarhia constituțională, ca formă de stat a României. Anul următor în perioada
29 iulie-15 octombrie 1946 liderul liberal, care deținea și portofoliul ministerului de Externe, a
condus delegația României la Conferința de pace de la Paris, avându-l ca adjunct pe Gheorghe
Gheorghiu Dej, secretarul general al Partidului Comunist245.
Cu acest prilej, a susținut interesele majore ale României: revenirea nord-vestului
Transilvaniei la România, recunoașterea independenței, cu toate consecințele care decurgeau din
aceasta, a aportului României la înfrângerea Germaniei inclusiv pentru recunoașterea statutului de
țara cobeligerantă. Cu excepția acesteia din urmă, toate cererile au fost consfințite în tratatul de pace
încheiat cu România de puterile învingătoare în cel de-al doilea război mondial: SUA, Marea
Britanie, URSS și Franța. În pofida meritelor de necontestat ale lui Gh. Tătărăscu, la semnarea în
bune condiții a păcii pe 10 februarie 1947, care-i puteau aduce o imunitate politică, până la sfârșitul
242
Stelian Neagoe, Istoria politică a României între anii 1944-1947, București, Editura Noua Alternativă, 1996, p.509.
243
23 August 1944, Documente, vol. IV...., p.26.
244
Ibidem, p.27.
245
Partidul Național Liberal, Congresul General Discursurile Domnului Gheorghe Tătărescu, 1 iulie 1945, București
Editura Ziarului Drapelul, p. 27-29.
62
vieții, tocmai această perioadă, când s-a aflat în fruntea delegației României a constituit pretextul
comuniștilor și a aliaților săi, pentru eliminarea de pe scena politică a acestuia246.
Acțiunea a început pe 6 noiembrie 1947, după scoaterea în afara legii a P.N.Ț. și începerea
procesului liderilor acestuia. În această zi, Tătărăscu a fost demis din guvern. La puțin timp după
terminarea procesului intentat conducătorilor P.N.Ț, ultimul eșantion al partidelor istorice,
reprezentat de P.N.L (Gh. Tătărăscu) a fost înlăturat de la putere247.
Mihail Dragomirescu, secretarul general al P.N.P, a citit o declarație, în numele unui „grup
regulamentar” de deputați exprimându-și mirarea că titularul ministerului de Externe „n-a găsit cu
cale să lămurească Parlamentul și țara asupra celor ce s-au petrecut la departamentul său unde
funcționarii superiori au intrat în complotul nazist, predând documentele de stat dușmanilor
țării”248.
Declarația citită cu glas ferm s-a încheiat cu solicitarea convocării de urgență a Comisiei de
Afaceri Străine a Camerei, fiind puternic aplaudată de asistență. Între cei acuzați de complicitate se
număra și Oprișan, fost funcționar superior al Ministerului de Externe, fost secretar general, care a
tratat pacea la Paris. „În această calitate, el a participat la complot, ce furniza documente secrete
trădătorilor Gafencu- Cretzeanu-Buzești. Direcția cifrului de sub supravegherea directă a
titularului care furniza aproape fățiș, acte de stat, puterilor străine prin intermediul lui Pogoneanu
și a bandei. Funcționarii, compromiși astfel au fost menținuți în serviciu și li s-au plătit salariile
până la ultimul moment. S-a înlesnit, ca foștii diplomați deveniți trădători de țară , să își poată
însuși sume imense din fondurile publice pentru ca grație lor sa ducă o acțiune împotriva
intereselor naționale. Situația care s-a creat nu mai putea dăinui și toleranța arătată de titularul
departamentului trebuia curmată”249.
Camera Deputaților a votat moțiunea adoptată de plen. În moțiunea de neîncredere în Gh.
Tătărăscu se arăta:
1. În Conferința de Pace, secretarul delegației române, Oprișan a participat la acțiunea
trădătoare a grupului Gafencu-Cretzeanu și a întreprins o acțiune dăunătoare țării la Conferința
de pace;
2. Servicii din cele mai importante ale Ministerului de Externe legate direct de titularul
departamentului au predat documente spionilor din serviciul de spionaj al unor țări străine și
îndeosebi imperialismului american;
246
Gh. Tătărescu, op.cit., p.317-318.
247
Aron Petric, op. cit.,p.291.
248
Ibidem, p.293.
249
Ștefan Lache, Gh. Țuțui, op. cit. p.236-237.
63
3. Titularul Ministerului de Externe a menținut luni de zile în serviciu și salarizare funcționari
arestați de organele de stat pentru spionaj.„Pentru aceste fapte grave, este direct răspunzător în
fața Parlamentului și țării titularul departamentului Afacerilor Externe... Față de cele mai sus
constatate Comisiunea de Politică Externă a Adunării Deputaților își afirmă neîncrederea în
titularul Ministerului Afacerilor Externe și în consecință cere Camerei un vot de neîncredere”.
Moțiunea a fost aprobată cu 187 de voturi pentru și 5 împotriva. În locul miniștrilor liberali
au intrat în guvern: Ana Pauker, la Afacerile Straine, Vasile Luca - Finanțe, Theodor Iordăchescu -
Lucrarile Publice și Stanciu Stoian - Culte. Comuniștii dețineau de acum întreaga putere legislativa
și executivă în stat.Gh. Tătărăscu, a fost condamnat ulterior la 8 ani de închisoare. În acest fel, s-a
încheiat cariera politică a unuia dintre cei mai importanți oameni politici români, democrat și
patriot deopotrivă250.
În numele Partidului Comunist Român s-a pronunțat asupra eliminării lui Tătărescu din
guvern Gheorghe Gheorghiu-Dej, într-un articol intitulat Consolidarea regimului de democrație
populară în România , publicat la 1 ianuarie 1948, în organul de presă al Cominformului, “Pentru
pacea trainică, pentru democrație populară”. “Una din urmările procesului trădătorilor P.N.Ț.- scria
secretarul general al P.C.R.-a fost și rezolvarea problemei colaborării în guvern între partidele
democratice și grupul Tătărescu. Procesul a dezvăluit că Ministerul de Externe, al cărei titular era
Tătărescu, se transformase într-un veritabil focar de spionaj și tradare.Numeroși funcționari
superiori ai Ministerului de Externe erau direct implicați în complot. O asemenea situație nu putea
fi considerată întâmplătoare. Toate atitudinilie luate de Tătărescu în problemele fundamentale ale
politicii externe și interne ale României au arătat că, în ultima instanță, Tătărescu și grupul său
apără aceleași interese potrivnice poporului muncitor al României pe care le apără așa-zisele
partied <<istorice>> [P.N.Ț. și P.N.L.]”251.
În “Scânteia”, demiterea lui Tătărescu și a colegilor lui de partid a fost comentată de
Ștefan Voicu. “S-a pus, în sfârșit, capăt politicii acelora care, în interiorul guvernului democratic,
folosind pozițiile guvernamentale, sabotau opera de democratizare a țării, de refacere economică în
folosul poporului muncitor și unelteau, împreună cu agenții imperialismului anglo-american,
împotriva intereselor naționale ale României- considera editorialistul oficiosului P.C.R.”252
În ziarul condus de George Călinescu, “Națiunea”, cel care a tras “concluziile la
falimentul lui Tătărescu” a fost Simion Negel arătă că “reprezentanții în Parlament al Partidului
250
Narcis Dorin Ion, op.cit. p.242.
251
Stelian Neagoe, Cazul Gheorghe Tătărescu..., p.155-160.
252
Ștefan Voicu, Demitere, nu demisie, în “Scânteia”, anul XXVI, nr. 969, ediția a II-a, din 8 noiembrie 1947, p.1
64
Național Popular au atras neîncetat atenția asupra diverselor sisteme de sabotare a democrației
întrebuințate de miniștrii liberali de subalternii lor imediați, de rămășițele fasciste, antonescinene
și <<istorice>> cololoșite de ei”253.
Spre deosebire de colegul lui de la “Scânteia”, Simion Negel analistul politic al “Națiunii”,
încearcă să contureze un portret al lui Tătărescu, axat pe idea mortalității în politică. “Toată lumea
era de acord – scrie el- că Gheorghe Tătărescu nu era cel mai moral om din viața publică
românească. Cei care-l condamnau drept cel mai imoral poate că nu se înșelau decât atunci când,
comparându-l cu ceilalți politicieni istorici, Gheorghe Tătărescu era cel mai <<istoric>>, adică cel
mai suplu în surprinzătoarele treceri de la un principiu la altul, de la o tabără la alta, cu veșnica
preocupare de a rămâne unde se află, exact atâta cât poate trage folos, de a părăsi terenul când nu
mai e nimic de făcut”254.
Maniu spunea că Tătărescu reprezintă “personificarea imoralității publice românești” și atată
că “s-a stabilit foarte exact că Tătărescu a vizat în mod activ intervenția nazistă în România”,
reprezentatulS.U.A. considera că “intervenția directă a Uniunii Sovietice l-a salvat pe Tătărescu de
soarta lui Antonescu. E de presupus că sovieticii s-au gândit că au nevoie de un element de décor
conservator în guvernul-marionetă pe care l-au instalat la 6 martie 1945, guvern condus de dr. Petru
Groza și l-au ales pentru postul de ministru de externe și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri pe
Tătărescu, un om care este (1) arhiconservator și exponent al marilor averi din România
personificate prin oameni de felul lui Nicolae Malaxa și (2) atât de grav compomis prin trecutul său
încât, vrând-nevrând, e nevoit să execute ordinele întocmai”255.
Diplomatul american îi recunoștea lui Tătărescu și o serie de calități. “Cu toată lipsa sa de
scrupule politice – scria el- Tătărescu este un om de o inteligență și o abilitate deosebite și dibăcia
cu care s-a menținut în guvernul Groza aproape trei ani nu e un fapt minor”256.
După demiterea lui Tătărescu și colegilor săi din guvern, partidul său a căutat să se adapteze
noii situații. Cum nu se mai aflau la putere, singura cale de urmat era aceea a unei opoziții
constructive. Această nouă atitudine politică va fi anunțată în “Drapelul” din 11 noiembrie 1947.
“Partidul Național Liberal intră în opoziție- scria oficiosul liberal. O opoziție practicată prin
mijloace legale înlăuntrul Parlamentului și în afară, în fața maselor cetățenești. Situația țării e prea
253
Simion Negel, Concluzii la falimentul Tătărescu, în „Națiunea”, II, nr.489, 9 noiembrie 1947, p.1.
254
255
Petre Țurlea, op.cit., p.187-191.
256
Valeriu Florin Dobrinescu, op.cit., p.186.
65
gravă pentru ca cineva să conceapă campanii de tulburări sociale de răscolire de pasiuni, de interese
mărunte sau de preocupări restrânse de grup politic”257.
La 19 decembrie 1947, grupul parlamentar și Comitetul de conducere al P.N.L. s-au întrunit
sub președinția lui Petre Bejan, la locuința lui, luând în discuție proiectul de program prezentat de
el. După dezbateri, s-a hotărât ca o comisie specială compusă din membri ai grupului parlamentar,
să dea o formă definitivă programului. Pe 21 decembrie, Comitetul de conducere a aprobat noul
program al Paridului Național Liberal258.
De asemenea, P.N.L.-ul reorganizat considera în noul său program că “trebuie înlăturată și
formula proprietății și capitalismului de stat tocmai pentru a evita chiar și expoatarea omului de
către stat sau, indirect, de către semenii săi”, iar proprietatea “este social a poporului”. În schimb
noul P.N.L. nu predica lupta de clasă, ci dimpotrivă cerea conlucrarea tuturor categoriilor sociale,
propovăduind “pacea, conlucrarea și frăția dintre oameni, între clasele sociale, între națiunile (sic!)
conlocuitoare și între popoare”259.
Programul P.N.L. – în 22 de articole- cuprindea soluțiile pe care partidul le oferea tuturor
aspectelor sociale, politice, economice și culturale ale societății românești, încheindu-se cu
asigurarea că se va urmări “strânsa amiciție și colaborare, pe toate tărâmurile” cu U.R.S.S.,
împotriva “cercurilor reacționare și imperialiste”260.
Toate încercările lui Tătărescu de a ieși dintr-o situație devenită imposibilă au fost zadarnice. La
3 noiembrie 1947, Comisia afacerilor externe a Parlamentului adoptase „moțiunea de neîncredere”
față de activitatea ministerului de Externe. În ziua următoare toți miniștri tătărescieni sunt demiși.
Gheorghe Tătărescu se retrage de la conducerea partidului în favoarea secondantului său, Petre
Bejan. Însă în noaptea de 5/6 mai 1950, aproape toți foștii miniștri tătărescieni, în frunte cu liderul
lor, sunt arestați și întemnițați la Sighet261.
Politicianul nu a rămas în închisoarea din Sighet decât până în decembrie 1950, când este
adus la București și depus în vestitul arest “B.J” al Securității, situat în Calea Plevnei262.
Nedumerit asupra motivelor pentru care fusese adus de la Sighet la București, Tătărescu
încearcă să aducă din proprie inițiativă un supliment de informații despre activitatea sa politică
trecută, întocmind un foarte lung memoriu referitor la istoria politică a României în care a fost direct
implicat în perioada 1912- 1947. Așa se face că la 20 iulie 1951 termină de scris și semnează
257
P.N.L. trece în opoziție, în “Drapelul”, anul IV, nr.846, 11 noiembrie 1947, p.1.
258
259
Gheorghe Onișoru, op.cit., p.270-272.
260
Partidul Național Liberal, Congresul General, p.27-46.
261
Gheorghe Onișoru, op.cit., p.289-291.
262
Gh. I. Ioniță, Gh. Țuțui, Frontul Plugarilor, București, Editura Politică, 1970, p.296.
66
respectivul memoriu, în sprijinul anchetatorilor care să-i cunoască trecutul politic dar și vederile de
viitor, si în credința că autoritatea superioară va judeca în cunoștință de cauză și va decide cu un
ceas mai devreme asupra situației sale de deținut politic încercat și de o grea suferință fizică, pe
lângă încărcătura morală și presiunea psihică cauzate de starea în care se afla263.
Memoriul este un document de istorie politică, în care sunt menționate cele mai multe din
acțiunile politice ale lui Gheorghe Tătărescu, minus, evident, cele care prin natura împrejurărilor i-ar
fi îngreunat și mai mult situația de deținut politic. Din decembrie 1950, când fusese adus de la
penitenciarul Sighet, în arestul din București al Securității, și până în vara anului 1951, nu se
hotărâse încă nimic în privința sa264.
În vreme ce Gheorghe Tătărescu era ținut în arestul Securității din Calea Plevnei, lucrătorii
din serviciul Evidență al Ministerului Securității Statului căutau în arhive probele incriminatorii din
activitatea trecută a lui Tătărescu, pentru a le putea folosi în scop de intimidare în anchetele la care
era supus, legate nemijlocit de “Cazul Pătrășcanu”265 .
În cele din urmă, Gheorghe Tătărescu a fost nevoit să scrie și să semneze cu propria-i mână
declarația atât de așteptată de Gheorgiu-Dej și oamenii sai. Toți cei din cazul Pătrășcanu au fost
condamnați, unii la moarte, alții la închisoare. Tătărescu n-a fost judecat sau condamnat și, totuși, a
rămas în închisoare. Când a fost, mai târziu, eliberat, aproape concomitent au fost amnistiați de
restul pedepsei și condamnații din “Procesul Pătrășcanu”266 .
Cu două zile înainte de moartea sa, pe 18 martie 1957, la Spitalul Panduri, Gheorghe
Tătărescu, i-a spus fiicei sale, Sanda Tătărescu-Negropontes: “ Cumplite vremi mi-a fost dat să
trăiesc, copilule!”.
263
Gh. Tătărescu, op.cit., p.513-514.
264
Gh. Onișoru, op.cit., p. 291.
265
Stelian Neagoe, Cazul Gh. Tătărescu, p. 312
266
Ibidem, p.313.
67
CONCLUZII
În cadrul Partidului Național Liberal s-au înregistrat după moartea lui Ionel Brătianu și
accederea la conducerea lui Vintilă Brătianu și apoi I. Gh. Duca, începând din 1934, fiind
divergențe între gruparea tinerilor liberali aflată la guvern, condusă de Gheorghe Tătărescu, și cea a
bărânilor liberali grupați în jurul noului președinte al P.N.L., Dinu Brătianu. În timpul marii
guvernări liberale din anii 1934-1937, Gheorghe Tătărescu își va recruta cea mai mare parte a
colaboratorilor, alături de care va înființa, în decembrie 1944, propriul Pardid Național Liberal.
Divergențele, între cele două grupări liberale având motivații multiple, pe care le-am analizat în
lucrarea de licență “Gheorghe Tătărescu în viața politică a României între 1930-1938”, în care s-a
remarcat atitudinea diferită a liderilor lor, Gheorghe Tătărescu și Dinu Brătianu, față de politica
regelui Carol al II-lea, primul sprijinind-o ca prim-ministru active și deliberat, celălalt condamnând-
o vehement, alături de Iuliu Maniu. Ruptura definitive dintre cei doi fruntași liberali s-a înregistrat
la 13 aprilie 1938, data la care Gheorghe Tătărescu a fost complet eliberat de sub ocrotirea
partidului, se va angaja plenar în sprijinirea regimului de autoritate monarhică instaurat la 10
februarie 1938.
În timpul războiului din 1943, Gheorghe Tătărescu își începe ultima parte a carierei
politice, fiind convins că România a pierdut războiul și se impunea, în consecință, realizarea de
tratative pentru încheierea armistițiului- o serie de contacte cu fruntașii partidelor istorice pentru
realizarea unei coaliții a forțelor democrate în vederea scoaterii României din război.
După 23 august 1944, Gheorghe Tătărescu va încerca o împăcare cu Dinu Brătianu,
ducând intense tratative în acest sens, dar fără nici un rezultat. În fața acestei situații, Tătărescu a
decis să mai joace un rol în viața politică a țării, începând înființarea propriului Partid Național
Liberal, prin anunțarea, la 17 decembrie 1944, în adunarea de la Giurgiu, a unui manifest-program
al noii formațiuni politice. Bazat pe scrisoarea adresată lui Mihail Brceanu la 15 august 1943,
manifestul program chema pe toți membrii P.N.L., la o acțiune concretă pentru reconstrucția țării și
înfăptuirea principalelor reforme structural ce se impuneau într-o societate traumatizată de război.
Apelul a avut success, Tătărescu fiind urmat în acțiunea lui de o serie de fruntași ai P.N.L., șefi de
organizații județene și foști miniștrii: Petre Bejan, Dumitru Alimăneșteanu, Alexandru Alexandrini,
68
Gheorghe Vântu, Nicolae Sibiceanu, Radu Roșculeț, Ion I. Nistor, Constantin C. Giurescu, Mircea
Durma, Tiberiu Moșoiu, Aurelian Bentoiu, Costel Tătăranu etc.
Având în spate un partid propriu, Gheorghe Tătărescu va intra în tratative cu reprezentanții
Frontului Național Democrat pentru realizarea unui guvern de coaliție, refuzând să se înscrie în
F.N.D. Acesta era droit atât de Moscova cât și de P.C.R., pentru prestigiul lui dar și pentru cauțiunea
și coloratura burgheză pe care o aducea guvernului dominat de forțele de stânga, Gheorghe
Tătărescu va intra în cabinetul Groza, alături de Petre Bejan și Dumitru Alimăneșteanu, deținând
posture cheie: Ministerul Afacerilor Străine, Ministerul de Industrie și Comerț și cel al Finanțelor.
Noul Partid Național Liberal a avut o ideologie foarte închegată, în jurul a trei valori:
libertate, dreptate socială și proprietate individuală, reluate obstinent alături de atașamentul față de
monarhie, în toate documentele pragmatice elaborate de doctorii liberali. Această nouă ideologie a
avut o exprimare plenară în programul P.N.L., adoptat la congresul partidului din 1 iulie 1945,
congres care a ratificat și alegerea lui Gheorghe Tătărescu ca președinte al noii formațiuni politice.
În alegerile din noiembrie 1946, Partidul Național Liberal condus de Gheorghe Tătărescu
a mers în cartel intitulat Blocul Partidelor Democratice, hotărâre adoptată pe 28 aprilie 1946 de
Comitetul Central, cu excepția grupului Tătărescu-Bentoiu, care au votat împotrivă, fiind nevoiți să
demisioneze din partid și să revină, în octombrie același an, în cadrele P.N.L.-Dinu Brătianu. Au
fost depuse liste în aproape toate județele țării, partidul condus de Tătărescu reușind să obțină locul
2 în cadrul B.P.D. ( după P.C.R.) și să trimită în noul Parlament 74 de deputați, dintre care mulți vor
ocupa funcții de conducere în structurile sale. Ca un rezultat direct al alegerilor, guvernul a fost
schimbat, P.N.L.-Tătărescu primind patru ministere și trei subsecretariate de stat.
În anul 1947 situația partidului s-a înrăutățit, din cauza conflictelor cu comuniștii, fapt ce
l-a determinat pe Gheorghe Tătărescu să adreseze guvernului, pe 24 mai, un memoriu acuzator,
adevăr rechizitoriu al politicii dusă de partidele din coaliția guvernamentală, dominate de P.C.R.
Memoriul cu un ecou intern și extern deosebit a constituit însă și detonatorul crizei dintre guvern și
partidul lui Tătărescu. Finalul colaborării se înregistrează la 5 noiembrie 1947, când Adunarea
Deputaților votează o moțiune de neîncredere în titularul Ministerului Afacerilor Străine, fapt ce
duce la demisia miniștrilor liberali din guvern.
În fața acestei situații, grupul parlamentar liberal, în frunte cu Petre Bejan, încearcă o
adaptare la noile condiții, reorganizând partidul, rămas după demisia lui Tătărescu de la conducere
fără președinte. Este ales un nou președinte, în persoana lui Petre Bejan, care la 21 decembrie 1947
dă publicității noul program al P.N.L., ce încearcă o adaptare a doctrinei liberale, cu accent pe latura
69
socială. Partdul supraviețuiește astfel și în primul an al Republicii Populare Române, paticipând la
alegerile din martie 1948, soldate cu alegerea a șapte deputați liberali în Marea Adunare Națională.
Act inutil care nu a salvat partidul, și nici pe fruntașii săi, ce vor îngoșa rândurile deținuților politici
de la Sighet.
Partidul Național Liberal condus de Gheorghe Tătărescu și-a încheiat existența în 1948,
când prezența unei asemenea forțe politice burgheze nu se mai justifica sub nici o formă în cadrul
unui regim de democrație populară, bazat pe partid unic, și anume P.C.R.
Acțiunea politică a lui Gheorghe Tătărescu a fost importantă în măsura în care a reușit să
atenueze efectele comunizării României sau, măcar, să întârzie acest proces ce părea ireversibil.
70
BIBLIOGRAFIE
I. Izvoare inedite
• Arhivele Ministerului Afacerilor Externe, fond 71, Conferința Păcii (1945-1947)
• Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Dolj: fond Prefectura Județului Dolj (1933)
II. Izvoare edite
a) Culegeri de documente, enciclopedii, dicționare biografice, corespondență,
cronologii, discursuri politice
*** 23 August 1944, Documente, vol. IV, București, Editura Științifică și Enciclopedică,
1985.
*** Enciclopedia de istorie a României, București, Editura Meronia, 2000.
 Neagoe, Stelian, Oameni politici români, București, Editura Machiavelli, 2007.
 Nicolescu, C., Nicolae, Enciclopedia șefilor de stat și de guvern (1862-2006),
București, Editura Meronia, 2006.
 Partidul Național Liberal, Congresul General Discursurile Domnului Gheorghe
Tătărescu, 1 iulie 1945, București, Editura Ziarului Drapelul.
 Scurtu, Ioan, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol.III, Carol
al II-lea, București, Editura Enciclopedică, 2001.
 Idem (coord.), Istoria României între anii 1918-1944. Culegere de documente,
București, Editura Didactică și Pedagogică, 1982.
b) Amintiri, memorii, jurnale, însemnări
• Bossy, Raoul, Amintiri din viața diplomatică (1918-1940), vol.I, 1918-1937, București,
Editura Humanitas, 1993.
• Gafencu, Grigore, Jurnal 1940-1942, București, Editura Globus, 1991.
• Regele Carol al II-lea al României, Însemnări zilnice, vol.I-II, București, Editura
Scripta, 2001, 2003.
• Tătărescu, Gheorghe, Mărturii pentru istorie, București, Editura Enciclopedică,
1996.
c) Publicații periodice
• „Adevărul literar și artistic”, 1996, 1997, 2002.
• Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”, 1993.
71
• „Drapelul”, 1947.
• „Magazin istoric”, 1976, 1991.
• „Națiunea”, 1947.
•„Revista de istorie”, 1975.
• „România Liberă”, 1992.
• „Scânteia”, 1946, 1947.
III. Lucrări generale
• Arthur, Lee, Gould, Coroana contra secerea și ciocanul. Povestea regelui Mihai al
României, București, Editura Humanitas, 1998.
• Campus, Eliza, Din politica externă a României 1913-1947, București, Editura
Politică, 1980.
• Campebell, C., John, The United States in World Affaires, New York and London,
Editura Harper and Brother, 1947.
• Cutișteanu, Sorin, Ioniță, I., Gheorghe, Electoratul din România în anii interbelici,
Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1981.
• Geamănu, Grigore, Dreptul internațional contemporan, București, Editura Didactică și
Pedagogică, 1965.
• Giurescu, C., Constantin, Giurescu, C., Dinu, Scurtă istorie a românilor, București,
Editura Științifică și Enciclopedică, 1977.
• Petric, Aron, Istoria României între anii 1918-1981, București, Editura Didactică și
Pedagogică, 1981.
• Onișoru, Gheorghe, Alianțe și confruntări între partidele politice din România
( 1944-1947), București, Editura Fundația Academia Civică, 1996.
• Pătrășcanu, Lucrețiu, Sub trei dictaturi, București, Editura Politică, 1970.
• Rusenescu, Mihai, Saizu, Ioan, Viața politică în România (1922-1928), București,
Editura Politică, 1979.
• România la Conferința de Pace, București, Editura B.D.P., 1946.
• Savu, Gh., Alexandru, Sistemul partidelorpolitice din România (1918-1940),
București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976.
• Scurtu, Ioan, Istoria contemporană a României, București, Editura Museion, 2007.
• Idem, Ion I. C. Brătianu, București, Editura Museion, 1922.
72
• Idem (coord.), Istoria românilor, vol. VIII, România Întregită (1918-1940),
București, Editura Enciclopedică, 2003.
• Idem, Istoria contemporană a României (1918-2007), București, Editura Fundației
România de Mâine, 2007.
• Sonea, Emilia, Sonea, Gavrilă, Viața economică și politică a României (1933-1938),
București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978.
• Șeicaru, Pamfil, Istoria partidelor Național, Țărănist și Național Țărănist, București,
Editura Victor Frunză, 2000.
• Știrbu, Sorinel, Gigel, Liberalismul românesc între anii 1930-1940, București,
Editura Enciclopedică, 2011.
• Tătărescu, Gheorghe, Regimul electoral și parlamentar din România, București,
Editura Fundației PRO, 2004.
• Idem, Evacuarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, Craiova, Editura Scrisul
Românesc, 1940.
• Zaharia, Gheorghe, Botoran, Constantin, Politica de apărare națională a României
în contextul european interbelic, București, Editura Militară.
• Zoner, Rădulescu, Șerban (coord.), Istoria P.N.L., București, Editura ALL, 2000.
IV. Lucrări speciale
• Dima, Romus, Gheorghe Tătărescu. Lumini și umbre, București, Editura Fundației
Culturale Gheorghe Martin Speteanu, 2010.
• Dobrinescu, Florin, Valeriu, România și organizarea postbelică a lumii 1945-
1947, București, Editura Academiei Republice Socialiste România, 1988.
• Enescu, Ion, Politica externă a României în perioada 1944-1947, București,
Editura Științifică și Enciclopedică, 1979.
• Ion, Dorin, Narcis, Gheorghe Tătărescu și Partidul Național Liberal (1944-1948),
București, Editura Tritonic, 2003.
• Lache, Ștefan, Țuțui, Gheorghe, România și Conferința de Pace de la Paris din
1946, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1978.
• Neagoe, Stelian, Cazul Gheorghe Tătărescu plata și răsplata „tovarășilor de
drum”, București, Editura Machiavelli, 2003.
• Idem, Istoria politică a României între anii 1944-1947, București, Editura Noua
Alternativă, 1996.
73
• Țurlea, Petre, Partidul Național Liberal Tătărescu, București, Editura Libra, 2001
Anexe
Anexa nr.1
74
Anexa nr.2
75
Anexa 3
76
Anexa nr.4
77
Anexa nr.5
78
Anexa nr.6
79

Universitatea Din Pitești

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea Din Pitești

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea din Pitești

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

Gheorghe Tătărescu om politic și diplomat 1944-1947

1.2 Formarea profesională. Acțiuni politice

Gheorghe Tătărescu a fost investit de regele Carol al II-lea cu funcția de prim-ministru

1.4 Încercări de adaptare la noile realități. Ultimii ani ai vieții

2.2 Constituirea Partidului Național Liberal Tătărescu

2.3 Raporturi ale noii formațiuni cu partidele politice democratice

2.4. Gheorghe Tătărescu “tovarăș de drum” al Partidului Comunist

Gheorghe Tătărescu a ajuns să stârnească interesul sovieticilor pentru colaborarea cu el într-

3.2 Conducător al delegației României la Conferința de Pace de la Paris

3.2 Inițiative politico-diplomatice vizând apărarea României

4.4. Înlăturarea lui Gheorghe Tătărescu din guvern. Antecedente și urmări

S-ar putea să vă placă și