Genocidul Armean

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

Cadavre de armeni: fotografie făcută de către Biserica Apostolică Armeană şi transmisă lui Henry

Morgenthau(d), în 1915, în apropiere de Ankara.
Publicată în 1919 în Memoriile ambasadorului Morgenthau, ambasadorul american scria în legendă: „Cei care
au căzut pe drum. Scene similare erau fapt divers în toate provinciile armeneşti, în primăvara şi în toamna lui
1915. Moartea în toate formele ei — masacre, foamete, epuizare — îi distrugea pe mare parte din refugiaţi.
Politica turcă era exterminarea sub acoperirea deportării.”

Genocidul armean (în armeană Հայոց ցեղասպանություն, transliterat: Hayots tseghaspanutyun, în turcă
Ermeni Soykırımı) este un genocid comis între aprilie 1915 până în iulie 1916 sau chiar 1923,[a] în care două
treimi dintre armenii care trăiau pe teritoriul de astăzi al Turciei au pierit în urma deportărilor, foametei şi
masacrelor(d) de mare amploare. A fost planificat şi executat de către partidul de la putere la momentul
respectiv, Comitetului Uniunii şi Progresului (CUP), mai bine cunoscut sub numele de „Junii Turci”, compus în
special din triumviratul de ofiţeri,(d) Talaat Paşa, Enver Paşa şi Jemal Paşa, care conduceau Imperiul
Otoman implicat la acea dată în Primul Război Mondial alături de Puterile Centrale. Genocidul a costat vieţile a
aproximativ un milion două sute de mii de armeni din Anatolia şi Armenia de vest(d).[b]

Deportările şi masacrele au fost pregătite şi organizate de la Constantinopol, capitala de atunci a Imperiului, şi

implementate la nivel local de către liderii din diverse districte şi provincii. Fiecare birou local era responsabil
pentru colectarea armenilor din aria sa administrativă, apoi soldaţii şi jandarmii otomanii escortau convoaiele
până în deşert în „marşurile morţii(d)” şi comiteau ei înişişi asasinate, sau dădeau frâu liber violenţei grupurilor
de bandiţi înarmaţi, în cea mai mare parte kurzi. Mulţi criminali, grupaţi în ceea ce va fi cunoscut sub numele
de „Organizaţia specială(d)” au fost eliberaţi de către autorităţi în acest scop.

Politica de recunoaştere a acestui genocid la nivel mondial este încă subiect de dezbatere şi controverse, din
cauza negaţionismului genocidului(d), mai ales în Turcia. În octombrie 2015, genocidul era recunoscut de către
parlamentele a douăzeci şi nouă de ţări.

Cuprins

1 Armenii din Imperiul Otoman la începutul secolului al XX-lea

1.1 Populaţia armeană din Imperiul Otoman înainte de 1915

1.2 Contextul politic

1.2.1 Emanciparea minorităţilor în Imperiul Otoman

1.2.2 Situaţia politică turcă

1.3 Violenţe anterioare genocidului

1.3.1 Masacrele hamidiene, 1894-1896

1.3.2 Masacrele din Cilicia (Adana), 1909

2 Contextul şi derularea

2.1 Armenii în faţa Primului Război Mondial

2.2 Prima fază a genocidului (aprilie-toamna 1915)

2.2.1 Dezarmarea recruţilor armeni

2.2.2 Raidul din 24 aprilie 1915

2.2.3 Deportarea în lagăre

2.3 A doua fază a genocidului (toamna 1915-toamna 1916)

2.4 Rolul comunităţii internaţionale

2.4.1 Aliaţii

2.4.2 Rolul Germaniei

2.4.3 Vaticanul

2.5 Masacrarea populaţiilor pontice, asiro-chaldeo-siriacă şi yazidită

3 Bilanţul masacrelor

3.1 Numărul de victime

3.2 Jafurile şi daunele materiale

3.3 Exilul supravieţuitorilor

4 Evenimente ulterioare

4.1 Judecata şi condamnarea celor responsabili

4.1.1 Procesul unioniştilor, Constantinopol, 1919

4.1.2 Exilaţi din Malta, 1920

4.1.3 Operaţiunea Nemesis

4.2 Războaiele armeano-turce

4.3 Tratatele de pace de după Primul Război Mondial

4.3.1 Tratatul de la Sèvres

4.3.2 Tratatele de la Kars şi Lausanne

5 Istoriografia

6 Comemorarea genocidului

6.1 Ziua de comemorare, 24 aprilie

6.2 Memoriale

6.3 Genocidul Armenilor în cultură

6.4 Canonizarea martirilor

7 Recunoaşterea şi negarea Genocidului

7.1 Poziţia turcă

7.1.1 Miza pentru Turcia

7.1.2 Poziţia oficială

7.1.3 Opinia publică turcă

7.2 Poziţia armeană

7.3 Comunitatea internaţională

8 Vezi şi

9 Note de completare

10 Note bibliografice

11 Bibliografie

11.1 Cărţi istorice şi mărturii

11.2 Cărţi de istorie şi monografii

11.3 Articole

12 Telefilm-documentar

12.1 Legături externe

Armenii din Imperiul Otoman la începutul secolului al XX-lea[modificare | modificare sursă]

Populaţia armeană din Imperiul Otoman înainte de 1915[modificare | modificare sursă]

Compoziţia etnică a Anatoliei, în 1910: Armenii sunt afişaţi cu galben.

Situaţia precedentă genocidului face posibilă în teorie înţelegerea a ceea ce s-a întâmplat şi a consecinţelor. Cu
toate acestea, date demografice asupra populaţiei armeneşti care trăia în Imperiul Otoman înainte de
izbucnirea Primului Război Mondial variază de la sursă la sursă, de exemplu între cea dată de patriarhia
armenească din Constantinopol (numere mai mari) şi cifrele date de autorităţile otomane oficiale (numere mai
mici).

Cele mai multe estimări(d) consideră că trăiau între un milion şi jumătate şi două milioane şi jumătate de
armeni în Imperiul otoman înainte de genocid.

Patriarhia armeană a efectuat mai multe recensăminte în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea: trei milioane
de armeni conform statisticilor făcute de delegaţia armenească de la congresul de la Berlin (1878), două
milioane şase sute şaizeci de mii, potrivit unei statistici mai noi, din 1882. În cele din urmă, sursele patriarhiei
armeneşti dădeau o populaţie armenească de aproximativ două milioane o sută de mii de oameni în ajunul
Primului Război Mondial[1][2]. Cum între timp au avut loc masacrele hamidiene(d), masacrele din Cilicia şi mai
multe valuri de emigrare(d), ceea ce explică cifrele demografice în scădere.

Dacă luăm statisticile oficiale otomane, este de remarcat faptul că recensământul din anul 1844 duce la
aproape două milioane numărul de armeni numai din Turcia Asiatică. Douăzeci de ani mai târziu, în 1867,
guvernul otoman a făcut public numărul de două milioane de armeni în Turcia Asiatică şi încă patru sute de mii
în Turcia Europeană, până la un total de două milioane patru sute de mii. Apoi se observă că armenii şi
ponderea lor demografică a devenit o problemă serioasă în timpul negocierilor din 1878 în vederea tratatului
de la San Stefano şi apoi de la congresul de la Berlin: atunci a fost menţionată pentru prima oară posibila
autonomie a Armeniei. Guvernul otoman prezenta atunci cifre reduse cu aproape jumătate, între un milion o
sută şaizeci de mii şi un milion trei sute de mii de armeni pe teritoriul otoman. Era intenţia guvernului la acea
dată să minimizeze importanţa acestei minorităţi, care atrăgea intermitent atenţia comunităţii internaţionale
şi care revendica din ce în ce mai viguros respectarea drepturilor sale aşa cum erau ele definite prin tratate şi
prin constituţie; acum, cifrele diferă mult între surse, armeneşti şi otomane. Anterior, logica era diferită: cu cât
erau mai mulţi armeni, cu atât puteau autorităţile să ceară taxe mai mari în conformitate cu
sistemul milletului.

Ca o ultima cifră, revelată de carnetul personal de însemnări al lui Talaat Paşa, erau un milion şase sute
şaptesprezece mii două sute de armeni în 1914, o cifră mult mai mare decât statisticile oficiale otomane din
epocă.[3][4]

Contextul politic[modificare | modificare sursă]

Cele şase vilayete armeneşti(d) din Imperiul Otoman în anul 1900 (cu verde intens); sunt figurate şi provinciile
armeneşti ale Imperiului Rus (portocaliu intens) şi celelalte provincii ţariste în care era prezentă minoritatea
armeană.

Emanciparea minorităţilor în Imperiul Otoman[modificare | modificare sursă]

Secolul al XIX-lea se caracterizează printr-o mişcare de emancipare a minorităţilor din Imperiul Otoman,
marcat de războiul grec de independenţă din 1821 la 1830, de la revoltele din Balcani, care au dus la unirea
Principatelor Române în 1859, şi la independenţa Muntenegrului, României şi Serbiei, şi la autonomia Bulgariei
în 1878. Aceste mişcări au condus la tratatele de la San Stefano şi Berlin, în 1878, care au pus capăt Războiului
Ruso-Turc din 1877-1878, care a consacrat independenţa popoarelor din Balcani, precum şi dezmembrarea
părţii europene a Imperiului Otoman. De asemenea, prin aceste tratate, „Sublima Poartă se angajează să
realizeze fără întârziere îmbunătăţirile şi reformele pe care le cer nevoile locale în provinciile locuite de armeni
şi să le garanteze siguranţa în faţa cerchezilor şi kurzilor.”[5]

La sfârşitul secolului al XIX-lea, armenii din Imperiul Otoman au devenit conştienţi[c] de inegalitatea

drepturilor lor în raport cu alţi cetăţeni otomani. În urma nepunerii în aplicare a reformelor promise de
tratatele de la 1878, s-au format grupări de armeni, de cele mai multe ori revoluţionare. Ei denunţau metodele
sultanului, cereau punerea în aplicare a reformelor, libertate pentru toţi şi egalitate între armeni şi musulmani.
Partidul Liberal Democrat Armean(d) a fost înfiinţat în 1885, partidul Hunceac(d) („clopotul”), de orientare
socialistă, în 1886 (sau 1887), şi Federaţia Revoluţionară Armeană Daşnak în 1890 (de orientare relativ pro-
independenţă). Membrii acestor partide readuceau speranţa în rândul armenilor din Imperiul Otoman (în
principal ţărani). În schimb, emanciparea căutată de aceste partide avea să fie unul dintre principalele motive
ale Imperiului pentru a-i masacra pe armeni. Răscoale de mică amploare au loc în vilayete în care trăiau
armenii — în Zeitun, de exemplu — dar represiunea otomană a fost sângeroasă şi s-a terminat cu masacre,
preludii ale genocidului.[6]

Situaţia politică turcă[modificare | modificare sursă]

Armeni din Constantinopol sărbătorind formarea guvernului Junilor Turci, în 1908.

Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, s-a coagulat un grup de adversari ai sultanului Abdülhamid II, care a dat
naştere Comitetului Uniunii şi Progresului (CUP), compus din turci naţionalişti sau progresişti, „Junii Turci”. CUP
a primit sprijin de la multe dintre mişcările care reprezentau minorităţile Imperiului, inclusiv de la mişcările de
independenţă sau autonomiste armeneşti ca Daşnak.[7] Totuşi, această alianţă de convenienţă avea limitele
sale într-o problemă crucială, şi anume crearea unui stat armenesc autonom sau independent. Junii Turci au
reuşit să-l răstoarne pe sultan în 1908, cu ajutorul mişcărilor minorităţilor, şi au trecut la conducerea
Imperiului Otoman. Minorităţile şi-au făcut intrarea în parlament, comunităţile fraternizau. Ele au început în
curând să ceară independenţă şi au obţinut sprijin din partea democraţiilor occidentale.

Cu toate acestea, CUP nu accepta crearea unui stat armean, iar mişcările pentru independenţă au încetat să-i
mai ofere sprijin şi au căutat să creeze alte alianţe în regiune, inclusiv cu ajutorul ruşilor. Inspirat de
pozitivism şi de darwinismul social, CUP a dezvoltat încetul cu încetul o ideologie naţionalistă turcistă care a
cucerit elita otomană, transformată mai departe de o aripă radicală în panturcism, reînviind chiar şi mitul
panturanismului(d). Junii turci au impus asimilarea forţată a diferitelor popoare care alcătuiau restul
Imperiului, şi trecerea treptată de la un sistem imperial, multi-naţional, multi-etnic şi multicultural, la un sistem
de stat naţional. Victime ale acestui naţionalism şi ale panturcismului, armenii, care erau o componentă
demografică importantă a Imperiului, au devenit duşmani din dinterior şi un obstacol major pentru unificarea
etnică a turcilor din Anatolia şi expansiunea lor în ţările de limbă turcică din Asia centrală, o zonă geografică
descrisă de Ternon ca un „spaţiu vital” al panturcismului.[8][9] În acest context, liderii mişcării junilor turci au
trecut progresiv de la o abordare politico-legalistă la una naţionalistă, militară şi violentă. În 1909, masacrele
din Cilicia(d), în care au fost implicaţi Junii Turci, aveau să semene şi mai multă îndoială cu privire la intenţiile
acestora faţă de armeni.

Violenţe anterioare genocidului[modificare | modificare sursă]

Masacrele hamidiene, 1894-1896[modificare | modificare sursă]

Caricatură a sultanului Abdul-Hamid al II-lea.

Masacrele hamidiene(d), din 1894–1896, au fost preludiul genocidului, prima serie de acte criminale de mare
amploare comise împotriva armenilor din Imperiul Otoman. Acestea au avut loc sub domnia sultanului
Abdülhamid II, cunoscut în Europa sub numele de „Sultanul Roşu” sau „Marele Sângerător”, care a ordonat
personal[10] masacrele în urma refuzului armenilor din Sason(d) de a plăti dublu birul între iulie şi septembrie
1894. Kurzii, asistaţi de hamidié, regimente de cavalerie kurdă, au venit ca întăriri, au asediat şi apoi au
masacrat între 18 august şi 10 septembrie 1894 populaţia armeană din Sason,[11][12] declanşând un val de
masacre în tot Imperiul Otoman, care a durat până în 1896.

În Franţa, Jean Jaurès condamna masacrul populaţiei armeneşti, precum şi indiferenţa guvernului francez, a
cărui „tăcere ruşinoasă” era condamnată şi de Anatole France, într-un discurs în Camera Deputaţilor pe 3
noiembrie 1896.[13] Regatul Unit, care ducea o politică mai activă, a pus mai multă presiune asupra guvernului
otoman pentru a asigura punerea în aplicare a articolului 61 din tratatul de la Berlin,[14] iar în octombrie 1895,
prim-ministrul, Lordul Salisbury, se pronunţa în favoarea unei intervenţii militare împotriva Imperiului Otoman,
în ciuda opoziţiei Amiralităţii, care se temea de pierderi grele pentru marina britanică. Ca răspuns la pregătirea
militară a englezilor, Rusia a pregătit şi ea în Crimeea un corp de debarcare, şi şi-a înarmat flota de la Marea
Neagră, ceea ce a pus capăt masacrelor din Armenia, la sfârşitul lunii octombrie 1896.[15]

Bilanţul acestui masacru este estimat a fi de aproximativ două sute de mii de morţi, sute de mii de refugiaţi,
cincizeci de mii de copii rămaşi orfani, patruzeci de mii de convertiţi cu forţa la islam, două mii cinci sute de
sate devastate, cinci sute şaizeci şi opt de biserici distruse sau transformate în moschei. Magnitudinea
masacrelor a fost de aşa natură încât trebuie mers înapoi în istoria Imperiului Otoman până la masacrele
împotriva aleviţilor de la începutul secolului al XVI-lea pentru a găsi un precedent comparabil.[16][17][18]

Masacrele din Cilicia (Adana), 1909[modificare | modificare sursă]

Cadavrele armenilor masacraţi(d) în oraşul Adana, aprilie 1909.

Celălalt preludiu al Genocidului Armenilor, masacrele din Cilicia(d) (sau Adana), au început în miercurea de
după Paşti, la 14 aprilie 1909 şi s-au prelungit până la 27 aprilie 1909. Ele au început la Adana, unde aproape
treizeci de mii de oameni organizaţi în cinci până la zece miliţii au jefuit şi au masacrat metodic casele şi
magazinele din cartierul armenesc Chabanieh, înainte de a-l incendia cu susţinerea tacită a autorităţilor locale,
care au eliberat şi au înarmat deţinuţi de drept comun, pentru ca ei să ia parte la masacre. A doua zi, ele s-au
răspândit în zonele rurale ciliciene şi în alte oraşe: Hadjin, Sis, Zeitun, Alep, Dörtyol.[19]

Masacrele au încetat pe 17 aprilie, odată cu sosirea marinei franceze, apoi a celor engleză, rusă, germană,
americană şi italiană. S-au reluat pe 24 aprilie, odată cu sosirea armatei otomane trimise din Constantinopol.
Trupele regulate constituţionale otomane au participat la masacre. Stephen Pichon(d), ministrul de externe al
Republicii Franceze, a adus această acuzaţie în faţa Camerei Deputaţilor Franţei, în timpul şedinţei din 17 mai
1909: „S-a întâmplat, din păcate, că trupele care fuseseră trimise să oprească atentatele, dimpotrivă, au
participat la ele. Faptul este exact.”[20]
Organizate de mişcarea Junilor Turci venită la putere în 1908, aceste crime au făcut aproape treizeci de mii de
victime, dintre care douăzeci de mii numai în vilayetul Adana(d).[d][21] Pagubele materiale s-au ridicat la mai
multe milioane de lire turceşti, peste o sută de mii de armeni rămânând fără adăpost şi 7903 orfani fiind
identificaţi.[22]

Contextul şi derularea[modificare | modificare sursă]

Armenii în faţa Primului Război Mondial[modificare | modificare sursă]

1914. Comandanţii unităţilor de voluntari armeni(d) : Khetcho(d), Dro(d) şi Armen Garo(d)

La momentul la care Primul Război Mondial era pe punctul de a izbucni, armenii erau conştienţi de faptul că
riscau să fie prinşi între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman. Încă din vara anului 1914, liderii Junilor Turci cereau
armenilor mai de seamă din Van şi Erzurum să organizeze o revoltă a armenilor împotriva ruşilor, cerere
formulată mai ales la al optulea congres(d) al Federaţiei Revoluţionare Armene (FRA). Liderii au refuzat,
argumentând că armenii trebuie să lupte cu loialitate pentru statul din care fac parte.[23] La 1 noiembrie 1914,
la cererea Germaniei, Imperiul Otoman a intrat în Primul Război Mondial alături de Puterile Centrale.

Tensiunea a crescut din toamna anului 1914, când secţiunea transcaucaziană a FRA a participat la formarea
unităţilor de voluntari armeni(d) pentru armata rusă, încălcând concluziile celui de al optulea congres.[24]
[25] La fel, în octombrie 1914, FRA a pus la punct o reţea de contrabandă cu Rusia pentru înarmarea populaţiei
armeneşti din Van,[26] ceea ce va fi considerat mai târziu de către liderul FRA Hovannès Katchaznuni a fi o
„greşeală”.[24]

Henry Morgenthau(d) relatează creşterea progresivă a tensiunii pe la sfârşitul anului 1914: „de-a lungul
toamnei şi iernii 1914-1915, s-au produs semne ce prevesteau evenimente grave şi, în acelaşi timp, armenii au
exercitat o reţinere admirabilă. De ani de zile, politica turcă consta din provocări la revolta creştinilor, care să
devină apoi pretext şi scuză pentru masacre. Numeroase indicii le spuneau clericilor armeni şi liderilor lor
politici că turcii vor folosi vechile tactici; de asemenea, îndemnând poporul la calm, recomandându-le să
suporte toate jignirile şi toate insultele cu răbdare pentru a nu da musulmanilor ocazia pe care o caută: «Şi de-
ar pârjoli unele din satele noastre, îi sfătuiau ei, nu vă răzbunaţi, căci distrugerea unui număr mic de cătune e
de preferat morţii întregii naţiuni»”.[25]
Soldaţi armeni pe linia de apărare a cetăţii Van(d) în mai 1915.

Armata a III-a Otomană, care s-a avântat fără pregătire logistică în Transcaucazia, a fost zdrobită de către
armata rusă în ianuarie 1915, la Sarikamiş(d). Enver Paşa i-a acuzat pe armenii din regiune că pactizarea lor cu
ruşii ar fi provocat înfrângerea de la Sarikamiş,[27] fapt dezminţit de observatorii locali.[25] La 18 aprilie 1915,
60.000 de armeni au fost masacraţi în regiunea Van, leagăn istoric al poporului armean. Justificarea avansată
pentru aceste masacre a fost că este o reacţie la dezertările armenilor, şi mai ales în faţa câtorva acte de
rezistenţă localizate. Supravieţuitorii s-au retras în oraşul Van şi au organizat apărarea acestuia, ceea ce va fi
prezentat de către guvern ca o revoluţie, versiune contrazisă de toate rapoartele martorilor italieni, germani
sau americani (consuli, misionari, profesori etc.) care au explicat că armenii au organizat o apărare a oraşului
pentru a evita să fie supuşi unui masacru.[28][25]

Distrugerea populaţiei armeneşti a fost implementată în două faze succesive: din aprilie 1915 până la
jumătatea toamnei lui 1915 în şapte provincii — vilayete — estice din Anatolia, inclusiv cele patru mai
aproapiate de frontul rusesc:[e] Trabzon(d), Erzurum(d), Van(d), Bitlis(d), şi trei mai din interior: Sivas(d),
Harput(d), Diyarbakır(d) — unde trăiau aproape un milion de armeni; apoi, de la sfârşitul anului 1915 până în
toamna anului 1916, şi în alte provincii ale Imperiului.[f]

Prima fază a genocidului (aprilie-toamna 1915)[modificare | modificare sursă]

Circulara 3052 din 24 aprilie 1915, semnată de ministrul de interne Talaat Paşa prin care ordona autorităţilor
militare şi administraţiilor din întregul Imperiu Otoman să aresteze liderii armeni locali. Este documentul
fondator al începutului crimelor în masă, iar data de 24 aprilie 1915 a fost reţinută foarte repede ca dată de
începere a operaţiunilor

În februarie 1915, comitetul central al partidului şi cabinetul ministrului de război, Talaat Paşa şi Enver în
special, s-au întâlnit în secret cu un plan de distrugere care va fi executat în următoarele luni.[30] A fost
prezentat oficial ca o deplasare a populaţiei armene — pe care guvernul o acuza de colaborare cu inamicul rus
— departe de front. În fapt, deportarea este doar masca ce acoperă o operaţiune de anihilare a tuturor
armenilor din Imperiu;[31] îndepărtarea de front a mai multor victime, în timpul diferitelor etape ale
masacrelor, elimină orice plauzibilitate pentru acuzaţia de colaborare acestora cu inamicul.

Dezarmarea recruţilor armeni[modificare | modificare sursă]

Prima măsură luată în februarie 1915, a fost dezarmarea soldaţilor şi jandarmilor armeni recrutaţi în armata
otomană, deşi Enver Paşa, după o inspecţie pe frontul din Caucaz, în februarie 1915, declara că „soldaţii
armeni ai armatei otomane şi-au îndeplinit cu scrupulozitate toate îndatoririle pe câmpul de luptă, de aceasta
pot să dau personal mărturie. Doresc să-mi exprim toată satisfacţia şi recunoştinţa poporului armean al cărui
perfect devotament faţă de guvernul imperial otoman este bine cunoscut”. Ei au fost retrogradaţi la batalioane
special create şi alocate pentru lucrări şi întreţinerea drumurilor, şi apoi eliminaţi în grupuri mici în cursul
anului 1915, de către jandarmii responsabili de supravegherea lor, sau de kurzii chemaţi pentru întărire.[20]
[30]

Raidul din 24 aprilie 1915[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Deportarea intelectualilor armeni pe 24 aprilie 1915.

Pe 24 aprilie 1915, ministrul de interne Talaat Paşa din guvernul Junilor Turci a dat un ordin de arestare a
intelectualilor armeni. Operaţiunea a început la orele 20[32] la Constantinopol, şi a fost efectuată de Bedri Bey,
şeful poliţiei din Constantinopol.[33] În noaptea de 24 spre 25 aprilie 1915, între 235 şi 270 de intelectuali
armeni au fost arestaţi, în special clerici, medici, redactori, jurnalişti, avocaţi, profesori, artişti şi politicieni,
inclusiv membri ai parlamentului otoman(d).[34][35] Un al doilea val de arestări a fost lansat pe 25 aprilie, şi a
condus la arestarea a 500 până la 600 de armeni.[34][36] În total, se estimează că 2345 de armeni de seamnă
au fost arestaţi în câteva zile, înainte de a fi deportaţi şi masacraţi în marea lor majoritate în lunile următoare.
[37][38]

Deportarea în lagăre[modificare | modificare sursă]

Hartă reprezentând fluxul de deportări, centre de control, staţii, lagăre de concentrare şi exterminare, precum
şi locuri de rezistenţă a armenilor.
În provinciile răsăritene, operaţiunea s-a desfăşurat peste tot într-un mod similar. Persoanele de seamă au fost
sistematic arestate pe motivele unei presupuse conspiraţii împotriva guvernului, şi în casele lor s-au căutat
arme şi probe în acest sens. Aceştia au fost apoi torturaţi pentru a se obţine mărturisiri, deportaţi spre
destinaţii necunoscute, şi apoi masacraţi în împrejurimi. A fost publicată o notificare de deportare conform
căreia întreaga populaţie (persoane nepotrivite pentru mobilizarea generală) trebuie să fie evacuată în
deşerturile din Siria şi Mesopotamia în convoaie de femei, copii şi persoane în vârstă care părăseau oraşul, la
intervale regulate, pe jos, cu puţine sau fără bagaje, însoţiţi de poliţişti călare.[39] În total, au fost numărate
306 convoaie de deportaţi între aprilie şi decembrie 1915, cu un total de 1.040.782 de persoane numărate în
aceste convoaie.[40]

Deportarea populaţiei armene din oraşul Harput(d) de către soldaţii otomani, aprilie 1915.

Legenda originară a imaginii descrie „sus, opt profesori armeni masacraţi de turci”.

Bărbaţii rămaşi au fost în mod sistematic masacraţi imediat după plecarea convoiului, cele mai frumoase femei
şi copiii au fost răpiţi pentru a fi vânduţi ca sclavi, în timp ce restul convoiului era decimat la fiecare etapă a
drumului, atât de către jandarmii responsabil de escorta lor, cât şi de triburile kurde şi de alte miliţii recrutate
special în acest scop. Doar câteva mii de oameni au supravieţuit aceastei deportări.[41] În vilayetele Bitlis(d) şi
Diarbakir(d), aproape toţi armenii au fost ucişi pe loc.[42]

Constatând masacrele, guvernele aliate au făcut o declaraţie pe 24 mai 1915, în care acuzau Turcia de „crime
împotriva umanităţii şi civilizaţiei” şi se angajau să-i tragă la răspundere pe membrii guvernului otoman
precum şi pe oricine a participat la crimele în masă.[43] Ca răspuns, la 27 mai 1915, guvernul otoman a
promulgat legea Tehcir(d) (lege provizorie de deportare) prin care se autoriza deportarea populaţiei armeneşti
în afara Imperiului Otoman, sub pretextul „deplasării populaţiilor suspecte de spionaj sau de trădare”. Această
lege avea să fie abrogată în mod oficial pe 4 noiembrie 1918 de către parlamentul otoman după război, fiind
declarată neconstituţională.[44]

A doua fază a genocidului (toamna 1915-toamna 1916)[modificare | modificare sursă]

Tabere de armeni refugiaţi în Siria (1915–1916)

La 15 septembrie 1915, ministrul de interne Talaat Paşa a trimis o telegramă conducerii partidului Junilor
Turci din Alep: „guvernul a hotărât să distrugă pe toţi armenii ce trăiesc în Turcia. Trebuie să punem capăt
existenţei lor criminale prin orice măsuri. Nu îşi au locul mustrările de conştiinţă”; şi apoi, într-o a doua
telegramă: „Anterior s-a comunicat că guvernul a hotărât exterminarea armenilor din Turcia. Cei care se opun
acestui ordin nu mai pot face parte din administraţie. Fără distincţie faţă de femei, copii şi infirmi, atât de
tragice cât pot fi mijloacele de exterminare, fără a asculta sentimentele de conştiinţă, trebuie să  punem capăt
existenţei lor”.

Deţinuţii de drept comun au fost eliberaţi pentru a ajuta forţele armate otomane în executarea masacrelor.
Aceştia aveau să fie grupaţi într-o entitate militară secretă numită „Organizaţia Specială”. Înfiinţată în iulie
1914 de către comitetul central al Comitetului Uniunii şi Progresului (CUP), în colaborare cu Ministerele de
Interne şi de Justiţie,[45] „Organizaţia Specială” a fost specializată în exterminarea convoaielor de deportaţi
armeni.[46] Ei au fost instruiţi în centrul de la Çorum, înainte de a fi trimişi să masacreze armeni.[46] Existenţa
„Organizaţiei Speciale” a fost descoperită în 1919 la procesul Partidului Unităţii şi Progresului.

Deportarea populaţiilor armeneşti pe calea ferată Bagdad(fr) (fotografie realizată de directorul german al
căilor ferate, Franz J. Günther în 1915)

În restul Imperiului, programul a luat forma unor deportări, efectuate pe calea ferată pentru o parte a
călătoriei, familiile rămânând uneori reunite. Convoaiele de deportaţi — aproximativ 870.000 de oameni[41]
— se îndreptau toate spre Alep, în Siria, unde o Direcţie Generală de Instalare a Triburilor şi Deportaţilor îi
împărţea în funcţie de două axe: pe partea de sud, către Siria, Liban şi Palestina — o parte aveau să
supravieţuiască; la est, de-a lungul Eufratului, unde au fost improvizate lagăre de concentrare, adevărate
lagăre ale morţii.[47] Deportaţii au fost împinşi treptat spre Deir ez-Zor. Acolo, în iulie 1916, au fost trimişi în
deşerturile din Siria şi Mesopotamia, unde au fost ucişi de grupuri mici sau au murit de sete.[48] Ultimele
regrupări ale deportaţilor de-a lungul căii ferate spre Bagdad(d) la Ras-ul-Ain, la Intilli au fost şi ele exterminate
în iulie 1916. Au supravieţuit numai o treime din armeni: cei care trăiau în Constantinopol şi în Smyrna, cei care
au fugit, armenii din vilayetul Van(d), salvaţi de înaintarea armatei ruse, în total două sute nouăzeci de mii de
supravieţuitori.[41]

Guvernul otoman s-a angajat într-o campanie de eliminare sistematică a tuturor dovezilor genocidului.
Fotografiile convoaielor de deportaţi au fost interzise, misionarii au fost împiedicaţi să le aducă
supravieţuitorilor hrană, apă, îmbrăcăminte, cenzura oficială a interzis mass-media să menţioneze masacrele.
S-a stabilit un sistem dual de ordine: ordinele efective erau trimise criptat la autorităţile provinciale, în timp ce
ordinele false, trimise în clar, negau orice intenţie de genocid. Orice angajat care contesta executarea
genocidului era mutat, demis din funcţie sau chiar împuşcat.[49][50] Printre aceşti funcţionari refractari, Hasan
Majar Bei, guvernatorul Ankarei până în august 1915, avea să conducă comisia Majar(d), care avea să ducă
la curţile marţiale turce din 1919-1920(d)[51]

Rolul comunităţii internaţionale[modificare | modificare sursă]

Numeroşi martori, diplomaţi, misionari occidentali au fost prezenţi la locul masacrelor. Aceştia au scris foarte
multe note adresate guvernelor occidentale, în care descriau în detaliu procesul de genocid în curs de
desfăşurare. Aceste note sunt păstrate în arhivele din ţările de destinaţie, în special în Franţa, Regatul Unit,
Italia, Germania, Statele Unite ale Americii şi în arhivele secrete ale Vaticanului(d). Martorii cei mai notabili au
fost Henry Morgenthau(d), Armin T. Wegner(d), Johannes Lepsius(d) şi Leslie Davis(d).[52]

Aliaţii[modificare | modificare sursă]

Refugiaţi armeni evacuaţi de Marina Franceză în 1915 la Musa Dagh Resistance(d) şi transferaţi la Port Said.
Refugiaţi armeni în Musa Dagh Resistance(d) evacuaţi pe vasul [[:Guichen]](d) al marinei franceze.

Aliaţii, deja angajaţi pe frontul european, au asistat de cele mai multe ori neputincioşi la masacre. Cu toate
acestea, ei au acuzat oficial Turcia de „crime împotriva umanităţii şi civilizaţiei” într-un raport din 24 mai 1915,
şi au căzut de acord să-i tragă la răspundere pe toţi oficialii care au luat parte la genocid.[53] Această acuzaţie
s-a repetat într-o scrisoare din 7 noiembrie 1916 (de la Aristide Briand către Louis Martin(d), în care Turcia era
acuzată de efectuarea unui " monstruos proiect de exterminare a unei întregi rase ". El scria:[54]

„Guvernul Republicii a avut deja grijă să notifice oficial Înalta Poartă că Puterile Aliate îi vor face personal
responsabili pe toţi membrii Guvernului Otoman, precum şi pe agenţii acestuia care se vor dovedi a fi implicaţi
în masacre. Când va suna ceasul reparaţiilor legitime, nu vor trece în uitare dureroasele dovezi ale Naţiunii
Armene şi, de acord cu aliaţii săi, va lua măsurile necesare pentru a-i asigura o viaţă de pace şi progres.”

Sunt de semnalat unele intervenţii militare aliate specific împotriva genocidului, în special intervenţia militară
franceză de la Musa Dagh Resistance(d). În iulie 1915, locuitorii din satele din regiune au ales să reziste
împotriva armatei otomane; în ciuda inferiorităţii numerice şi a moralului scăzut, armenii s-au apărat în faţa
asediului muntelui timp de cincizeci şi trei zile.[55] La 12 septembrie 1915, lipsiţi de hrană şi muniţie, aceştia
au fost evacuaţi de către marina franceză ancorată în largul coastei siriene; peste patru mii de oameni au fost
transportaţi de nava La Guichen la Port Said, în Egipt.[55]

Un alt fapt important este sprijinul dat de Rusia rezistenţei din Van, care a început pe 20 aprilie 1915, când
trupele otomane au atacat cartierele armeneşti din oraş. La 28 aprilie, generalul Nikolai Iudenici a ordonat
armatelor imperiale ruse să-i salveze pe armenii din Van. După cinci săptămâni de lupte grele, trupele ruse din
Persia au pătruns în oraş la 18 mai 1915, gonind trupele turceşti. Acestea au fost urmate pe 23 şi 24 mai de
alte forţe aduse din Rusia.[56] Ei au descoperit cadavrele a circa 55 000 de civili armeni masacraţi.[25][57].

Rolul Germaniei[modificare | modificare sursă]

Rolul Germaniei a fost mult timp subevaluat şi este încă subiect de controversă.[58] Germania tăcuse deja în
timpul masacrelor hamidiene(d) din 1894-1896. Această poziţie a fost considerată o formă de Realpolitik,
Germania având enorme interese strategice şi economice şi mulţumindu-se cu o poziţie de „neingerinţă”. Deşi
guvernul german nu a luat parte în mod activ la masacre, studii recente arată că Germania a fost informată cu
privire la planurile de genocid comis de Imperiul Otoman încă din 1912,[59] şi a hotărât să nu facă nimic, aşa
cum avea să confirme Henry Morgenthau despre Hans Freiherr von Wangernheim(d), care a declarat că „nu va
face nimic pentru armeni”.[60] În mod similar, a ieşit la lumină participarea din unor funcţionari şi soldaţi
germani staţionaţi în Imperiul Otoman la pregătirea şi punerea în aplicare a masacrelor. Din arhivele germane
şi austriece, Vahakn Dadrian(d) l-a dat ca exemplu pe generalul Fritz Bronsart von Schellendorf(d), vice-şef de
stat major otoman, care a semnat ordinele de deportare în care cerea să se ia „măsuri severe” împotriva
batalioanelor de muncă armene.[61]

Mulţi ofiţeri germani prezenţi în Turcia în 1915 au intrat după război în Partidul Nazist, iar unii dintre ei au fost
implicaţi activ în Holocaust.[62] Este cazul lui Rudolf Höss, care a condus lagărul de la Auschwitz, sau al
lui Konstantin von Neurath, care a luptat în Armata a IV-a Otomană, şi a devenit în 1932 Obergruppenführer(d)
în Waffen-SS.[63][64] În schimb, soldaţii germani nu ascultau de ordinele superiorilor lor şi au documentat
atrocităţile sau au venit în ajutorul armenilor, cum ar fi sublocotenentul Armin T. Wegner(d), infirmier medical
militar, care a făcut fotografii clandestine ale masacrelor, înainte de a fi arestat de către comandamentul
german pentru că nu a respectat ordinele de cenzură.[65]
Vaticanul[modificare | modificare sursă]

Vaticanul a primit primele rapoarte despre masacre în iunie 1915.[66] Papa Benedict al XV-lea a intervenit
personal în două rânduri la sultanul Mehmed al V-lea prin curier, ceea ce n-a făcut decât să agraveze situaţia
generală, în ciuda promisiunilor şi unor concesii făcute de turci, cum a fost cruţarea a şaizeci de armeni din
Alep.[67] În acelaşi timp, Vaticanul a păstrat sistematic toate documentele referitoare la genocid în arhivele
secrete(d), a căror existenţă a fost dezvăluită abia în 2011, cu ocazia expoziţiei Lux in Arcana.[68]

Potrivit istoricului Michael Hesemann(d), contra-productivitatea acţiunilor Vaticanului în timpul Genocidului

Armenilor a fost cauza atitudinii papei Pius al XII-lea în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Vaticanul a
rămas tăcut în timpul Holocaustului în faţa acţiunilor naziştilor, în timp ce în acelaşi timp, papa a înmulţit
acţiunile ce vizau salvarea a cât mai mulţi evrei cu putinţă. În efect, Pius al XII-lea, care în 1915 era secretar al
Congregaţiei pentru Afaceri Extraordinare a Secretariatului de Stat, era informat cu privire la toate implicaţiile
acţiunilor papei de-a lungul Genocidului Armenilor. Astfel a hotărât el să protesteze deschis în 1942 împotriva
naziştilor, temându-se un efect similar cu cel al protestelor din 1915.[66]

Masacrarea populaţiilor pontice, asiro-chaldeo-siriacă şi yazidită[modificare | modificare sursă]

Phoceea(d) în flăcări (iunie 1914), cu câţiva ani înaintea incendiului din Smyrna.

Populaţiile aramaice (asirieni, caldeeni siriaci) şi pontică au fost şi ele grav afectate în această perioadă, fiind în
mare parte eliminate de către autorităţile otomane,[69] la fel ca unii siriaci şi yazidţii.[70] Potrivit liderilor
comunităţii de refugiaţi din Armenia, 500.000 de yezidiţi ar fi pierit în timpul masacrului.[71] În 2007, Asociaţia
Internaţională a Experţilor în Genocid (International Association of Genocide Scholars(d)) au ajuns la un
consens potrivit căruia „campania otomană contra minorităţilor creştine din Imperiu între 1914 şi 1923
constituie un genocid împotriva armenilor, asirienilor şi grecilor pontici din Anatolia”. Noţiunile de genocid al
asirienilor(d) şi genocid al grecilor pontici sunt, prin urmare, recunoscute de comunitatea istoricilor.

Cei între 500.000 şi 750.000 de morţi asirieni care reprezentau aproximativ 70% din populaţia de asirieni de la
acea dată au fost ucişi în acelaşi modus operandi şi în aceeaşi perioadă ca şi Genocidul Armean.[72]
[73] Aproximativ 350 000 de greci pontici[74] au murit în urma masacrelor, foametei şi bolilor.[75] Potrivit
unui consilier al armatei germane, Ismail Enver, ministrul turc al apărării, declarase în 1915, că a vrut să
„rezolve problema grecească [...] în acelaşi mod în care credea că a rezolvat problema armeană.”[76]

Bilanţul masacrelor[modificare | modificare sursă]

Numărul de victime[modificare | modificare sursă]

„Ei nu vor pieri”: comitetul american pentru sprijinul armenilor din Orientul Apropiat, Douglas Volk(d), 1918.

Când, la sfârşitul anului 1916, au făcut bilanţul anihilării armenilor din Turcia, observatorii au constatat că, cu
excepţia a trei sute de mii de armeni salvaţi de înaintarea rusă şi vreo două sute de mii de locuitori din
Constantinopol şi din Smyrna, care erau dificil de eliminat, din cauza prea multor martori prezenţi, nu mai
persistau nici măcar insule de supravieţuitori:[77] femeile şi fetele răpite, dispărute în secret în case turceşti,
sau reeducate în şcolile islamice, cum ar fi cea condusă de apostolul turcismului Halide Edip Adıvar; copii
adunaţi în orfelinate; câţiva salvaţi şi ascunşi de vecini sau prieteni musulmani; sau, în oraşe din centrul
oraşului, câteva familii au fost cruţate datorită fermităţii unui vali sau a vreunui caimacam. Aceste masacre au
costat viaţa unui număr de persoane care variază, în funcţie de autori, de la şase sute de mii la un milion şi
jumătate de oameni,[78][79] adică între o jumătate şi două treimi din populaţia armenească din acel moment.
[80][81]

O estimare a numărului de victime este dată de Talaat Paşa în persoană în jurnalul său personal, dezvăluit în
2005, şi poreclit „cartea neagră”. Acolo este estimat numărul de 1 617 200 de armeni în 1914, în comparaţie
cu numai 370 000 după, sau în jurul valorii de 1 247 200 de dispăruţi, adică 77% din populaţia armeană.
[g] Talaat oferă şi estimări pe regiuni geografice: 77% din populaţia din Karesi (Kars), 79% în Niğde, 86% în
Kayseri, 93% în Izmit, 94% în Sivas, 95% la Hüdavendigâr (Bursa).[3]

Jafurile şi daunele materiale[modificare | modificare sursă]

Daune materialele şi financiare au fost şi ele foarte grele. În plus faţă de confiscarea bunurilor imobiliare ale
armenilor (între care emblematicul palat din Çankaya, reşedinţa prezidenţială turcă până în 2014, spoliat de la
familia Kasapyan în timpul Genocidului[82]), conturile bancare şi poliţele de asigurare au fost confiscate.

Guvernul turc a depus în 1916 cinci milioane de livre turceşti de aur la Reichsbank(d), provenind în mare parte
din conturile bancare ale armenilor jefuiţi. Lista armenilor ale căror conturi au fost confiscate nu a fost
dezvăluită nici până astăzi.[83] Potrivit lui Henry Morgenthau,(d) în memoriile sale, Talaat Paşa i-a cerut în
1916 lista armenilor care au o asigurare de viaţă în companii americane pentru ca banii din aceste conturi să
fie transferaţi guvernului otoman, pe motiv că toţi sunt morţi, fără a lăsa moştenitori. O cerere similară a fost
trimisă la toate societăţile de asigurare din întreaga lume.[84]

Daunele imobiliare au fost şi ele semnificative, estimate la 2 500 de biserici, 451 de mănăstiri, şi 1 996 de şcoli
distruse sau jefuite.[83] Un raport recent estimează că prejudiciul financiar la valoarea actuală a dolarului
american variază de la 41.500.000.000 de dolari la 87.120.217.000 de dolari în perioada 1915-1919, şi
49.800.000.000 de dolari la 104.544.260.400 dolari în perioada 1915–1923.[85]

Exilul supravieţuitorilor[modificare | modificare sursă]

Harta diasporei armene(d).

După Genocid, supravieţuitorii armeni s-au împrăştiat pe tot teritoriul Turciei moderne. Sute de mii de oameni
s-au refugiat în Armenia rusă(d), alţii în Persia, şi o parte care a supravieţuit lagărelor de concentrare din Siria
şi Mesopotamia au fost relocaţi în taberele de refugiaţi de la graniţa dintre Siria şi Turcia. Aproape 200 000
de armeni au fost relocaţi în Cilicia protejată de trupele franceze mandatare în Siria. Dar, în februarie 1920,
aceştia au fost atacaţi de turcii lui Mustafa Kemal. Francezii au evacuat oraşul Maraş, în noaptea de 10 spre 11
februarie 1920, fără a-i preveni pe locuitorii creştini, care aveau să fie masacraţi de turci în dimineaţa zilei de
11 februarie 1920.[86] În total, 30.000 de armeni au fost măcelăriţi de turci în timpul abandonului Ciliciei de
către armata franceză, din care 12.000 la Maraş, 13.000 de armeni şi greci, la Hadjine şi în satele din jur,
3000 la Zeitun. Armenii supravieţuitori s-au exilat în Siria, în Liban sau în ţările europene.[87] Mii de armeni s-
au refugiat şi în regiunea Tunceli, salvaţi de şefi de trib ca Seyid Rıza(d), şi mulţi dintre ei s-au convertit şi au
devenit kurzi alaviţi pentru a scăpa de masacre. Conform lui Nuri Dersimi(d), circa 36.000 de armeni au fost
salvaţi astfel.[88][89] Acest ajutor dat de alaviţi armenilor este unul din motivele care au condus la masacrul de
la Dersim din 1938 comis de forţele lui Atatürk.[90] Şi astăzi, unii urmaşi de origine armeană încearcă să-şi
regăsească identitatea pierdută. Se estimează între 100.000 şi 200.000 numărul armenilor care au fost salvaţi
în această manieră de familii turce sau kurde.[91].

Ţări mai îndepărtate au primit şi ele un aflux mare de refugiaţi, cum ar fi Franţa, Statele Unite ale Americii, sau
ţările din America Latină (Uruguay, Brazilia, Argentina, Venezuela). Armenii din Franţa au primit statut de
apatrizi, cu menţiunea „întoarcere interzisă” (care a devenit apoi „fără întoarcere posibilă”) scrisă pe
documente oficiale;[92] o parte au fost cazaţi în tabere de refugiaţi, între care tabăra Oddo(d). Puţin câte
puţin, armenii refugiaţi au obţinut paşapoarte Nansen(d) care le garantau un statut de refugiat recunoscut la
nivel internaţional. Refugiaţii politici armeni din Uniunea Sovietică, în urma Revoluţiei Bolşevice, s-au adăugat
în decursul următorilor ani la cei din urma genocidului. Diaspora avea să fie consolidată în continuare prin
valuri succesive de migraţie (în special din Orientul Mijlociu şi Caucaz) în urma evenimentelor politice din ţările
în care erau stabiliţi armenii.

În cele din urmă, o parte a armenilor supravieţuitori au rămas pe loc, ascunşi în Turcia, după masacrele de-a
lungul secolului al XX-lea, salvaţi de Drepţi turci, sau dislocaţi, adoptaţi şi islamizaţi cu forţa. Istoricul Ara
Sarafian estimează că între o sută şi două sute de mii de armeni au supravieţuit ascunşi în 1923, formând astăzi
o comunitate ale cărei estimări variază de la 1 la 3 milioane de oameni mai mult sau mai puţin înrudiţi cu câte
un supravieţuitor al masacrelor.[93][94]

Evenimente ulterioare[modificare | modificare sursă]

Judecata şi condamnarea celor responsabili[modificare | modificare sursă]

Procesul unioniştilor, Constantinopol, 1919[modificare | modificare sursă]

Fotografie făcută pe data de 8 aprilie 1919 la procesul unioniştilor.

În 1919, a avut loc la Constantinopol procesul unioniştilor(d), în faţa curţii marţiale turce.[95] Principalii

responsabili de genocid au fost condamnaţi la moarte în contumacie(d), întrucât fugiseră din ţară în 1918,
după ce au distrus cele mai multe dintre documente compromiţătoare. Curtea marţială a stabilit intenţia
unioniştilor de a-i elimina fizic pe armeni folosindu-se de o organizaţie specială.

„Imediat după mobilizarea din 21 iulie 1914, Comitetul Central al Partidului Uniunii şi Progresului îşi constituise
un Teşkilat-i Mahsuse (numele turcesc al Organizaţiei Speciale) care avea scopuri şi compoziţie cu totul diferite
faţă de Teşkilat-i Mahsuse-ul deja existent. Prin ordinul miniştrilor de interne şi de justiţie, chiar acest Teşkilat-i
Mahsuse îi accepta pe deţinuţii de drept comun pe care Teşkilat-i Mahsuse din subordinea Ministerului de
Război refuza să-i incorporeze. Odată deţinuţii eliberaţi, Partidul, pentru a păcăli opinia publică, a răspândit
vestea că infractorii eliberaţi vor fi folosiţi pe front, după care i-a trimis în centrele de pregătire după care au
fost folosiţie pentru a jefui şi distruge convoaiele de deportaţi armeni.[46]”

Exilaţi din Malta, 1920[modificare | modificare sursă]

La 2 ianuarie 1919, amiralul flotei britanice Sir Somerset Gough-Calthorpe a cerut Biroului de Afaceri Externe şi

al Commonwealth-ului(d) arestarea tuturor celor responsabili de genocidul armean. Aproape 150 de persoane
au fost arestate în Constantinopol de către autorităţile britanice şi încarceraţi la o închisoare din Malta,
începând cu data de 4 ianuarie până la sfârşitul lunii noiembrie 1919, pentru a fi judecaţi de un tribunal
internaţional. Aceştia au fost eliberaţi treptat în următorii doi ani în cadrul unor schimburi de prizonieri şi nu
au mai fost judecaţi din lipsa probelor fizice prezentate în Malta.[96] Lord George Curzon scria:[96]

„Cu cât se va vorbi mai puţin despre aceşti oameni (turcii eliberaţi în contextul schimbului) cu atât mai bine... a
trebuit să explic (în Parlament) de ce i-am eliberat pe deportaţii turci din Malta, patinând pe o gheaţă foarte
subţire cât de repede am putut... În discuţiile lor private, parlamentarii au considerat că un prizonier britanic
valorează o încărcătură întreagă de turci, şi astfel schimbul a fost scuzat.”

În primii ani ai republicii turce, exilaţii din Malta au fost numiţi în funcţii publice, precum cea de prim-ministru
(Fethi Okyar(d) şi Rauf Orbay(d)), miniştri (Fevzi Pirinçioğlu, Şükrü Kaya, Abdülhalik Renda, Şeref Aykut, - seyit
Ali, Ali Cenani, Ali Çetinkaya), guvernatori, membri ai Parlamentului sau generali de armată. Ei au devenit
centrul noii elite intelectuale din Turcia şi urmaşii lor se află şi ei în cele mai înalte poziţii ale statului până în
zilele de azi.[97]

Operaţiunea Nemesis[modificare | modificare sursă]

Mehmed Talat Paşa în 1916.

„Operaţiunea Nemesis(d)” a fost organizată de Federaţia Revoluţionară Armeană cu scopul de a pune în

aplicare condamnările la moarte pronunţate în contumacie în procesul unioniştilor. În total, opt înalţi oficiali
turci sau azeri (şi trei „trădători” armeni au căzut sub gloanţele a şapte „justiţiari”.[h][98]

Execuţia cea mai bine-cunoscută este cea a lui Talaat Paşa, marele organizator al exterminării armenilor,
împuşcat cu un glonţ de revolver pe o stradă din Berlin la 15 martie 1921. Asasinul a fost arestat la locul faptei.
El este un tânăr armean de 23 de ani, Soghomon Tehlirian(d), un supravieţuitor al genocidului în care şi-a
pierdut mama şi toată familia. Soghomon Tehlirian a fost judecat la scurt de timp după aceea, pe 2 şi 3 iunie
1921, de către tribunalul de primă instanţă din Berlin. Mărturiile lui Soghomon Tehlirian, ale Christinei
Terzibashian, ale lui Johannes Lespius şi chiar a generalului Liman von Sanders, precum şi documentele
reţinute ca probe, între care cinci telegrame criptate trimise de Talaat către Naim Bey, documentele transmise
de Aram Andonian(d) instanţei de judecată, au dat procesului o nouă dimensiune, în care crimele genocidare
ale lui Talaat şi ale Junilor Turci au fost la rândul lor acuzate. Autenticitatea documentelor Andonian(d) a fost
chestionată de către istoricii turci Orel şi Yuca, autenticitatea fiind însă reafirmată de către istoricul armean
Dadrian. Curtea l-a achitat pe Soghomon Tehlirian. Procesul a produs senzaţie, iar rezultatul său a fost
interpretat ca o condamnare a autorilor genocidului.[99][100]

Războaiele armeano-turce[modificare | modificare sursă]

Abia la două luni după semnarea tratatului de la Brest-Litovsk, Imperiul Otoman a atacat prin
surprindere Armenia rusă(d). Încălcând tratatul semnat anterior cu Rusia Sovietică, Armata a V-a Otomană a
trecut graniţa în mai 1918 şi a atacat Alexandropolul (astăzi Gyumri), de unde armata rusă se retrăsese după
Revoluţia din 1917. Armata otomană dorea să zdrobească Armenia şi să anexeze Transcaucazia pentru a-şi alipi
teritoriul locuit de azeri.[101] Guvernul german nu a susţinut şi nu a aprobat iniţiativa aliatului său şi a refuzat
să-i ajute pe otomani pe acest front.[102] În acest moment, doar o mică parte din teritoriul Armeniei ruse mai
rămăsese neocupat de otomani şi aceste regiuni au primit 350 000 de armeni refugiaţi care fugeau de genocid.
[103]

Forţele otomane au întreprins o strategie de atac pe trei fronturi, pentru a aduce căderea Armeniei. După
căderea Alexandropolului, armata otomană a pătruns în valea Ararat, în inima Armeniei. Cu toate acestea,
trupele armene sub comanda generalului Movses Silikyan a distrus trupele otomane într-o luptă de trei zile la
Sardarapat(d). Căpitanul Antoine Poidebard(d) relata: „pe 24 mai, generalul Silikian s-a prăvălit peste turci cu o
asemenea impetuozitate încât i-a măturat literalmente, iar cavaleria armeană i-a urmărit pe turci până pe
înălţimile Alexandropolului. Numai lipsa de muniţii a oprit această urmărire”. Victorii mai modeste au avut loc
la Abaran(d) şi Karakilisa(d).[104] Aceste victorii succesive ale armenilor au condus Consiliul Naţional al
Armeniei de la Tbilisi să proclame independenţa Republicii Democratice Armenia la 28 mai 1918, ea fiind
recunoscută la 4 iunie 1918 de către Turcia, prin tratatul de la Batumi, un tratat însă foarte nefavorabil
Armeniei.[105]

La 23 septembrie 1920, armatele lui Mustafa Kemal au lansat o nouă ofensivă surpriză asupra Armeniei.
Uimită, Armenia a declarat mobilizarea generală, dar armata avea doar câteva zeci de mii de oameni pentru a
face faţă turcilor, aproximativ în acelaşi număr.[106] Aceste din urmă beneficiau însă de cele mai bune condiţii,
materiale şi fizice, pentru iarna ce se apropia. Armata turcă era condusă de generalul Karabekir, cea armeană
de general Nazarbekian. După o luptă la Kars, oraşul a trecut în mâinile Turcilor la 30 octombrie.[106] Aproape
de Surmalu, armenii, în frunte cu generalul Dro(d), s-au dovedit mai rezistenţi. Gyumri, denumit pe atunci
Alexandropol, a fost încercuit de armatele lui Mustafa Kemal la 7 noiembrie;[106] înaintarea turcilor era foarte
rapidă şi rezistenţa armenilor aproape inexistentă. Armatele kemaliste au semnat un armistiţiu la Ohadjanian,
dar armenii au ripostat o ultimă oară şi au încercat în zadar să contraatace. La 18 noiembrie 1920, Armenia a
pierdut războiul, şi s-a semnat un nou armistiţiu.[106]

Tratatele de pace de după Primul Război Mondial[modificare | modificare sursă]

Tratatul de la Sèvres[modificare | modificare sursă]

Semnatarii otomani ai tratatului de la Sèvres: Rıza Tevfik Bölükbaşı(d), Damat Ferid Paşa(d) (marele vizir),
Bağdatlı Mehmed Hadi Paşa(d) (ministrul educaţiei) şi Reşid Halis (ambasador).

Acest tratat a fost semnat la 10 august 1920 de către Marile Puteri (Imperiul Britanic, Franţa, Japonia, Italia), şi
statele aliate reprezentate de Armenia, Belgia, Grecia, Hidjaz, Polonia, Portugalia, România, Cehoslovacia şi
Statul Sârbo-Croato-Sloven. Ceremonia a avut loc în sala mare, care astăzi găzduieşte Muzeul Porţelanului de
la Sèvres. Între principalele prevederi ale acestui tratat, se remarcă două articole (88 şi 89) privind Republica
Armeană:[107]

„Turcia declară că recunoaşte, cum au făcut deja şi Puterile aliate, Armenia ca stat liber şi independent.”

„Turcia şi Armenia, ca şi înaltele părţi contractante, convin să se supună arbitrajului preşedintelui Statelor
Unite ale Americii determinarea frontierei între Turcia şi Armenia, în vilayetele Erzurum, Trabzon, Van şi Bitlis,
şi să accepte decizia sa, precum şi toate dispoziţiile pe care acesta le-ar putea prescrie relativ la accesul în
întreg teritoriul otoman adiacent.”

Mandatul de punere în aplicare a dispoziţiilor referitoare la Republica Armeană a fost încredinţat Statelor

Unite ale Americii. La întoarcerea sa, preşedintele Woodrow Wilson s-a confruntat cu opoziţia unei majorităţi a
senatorilor care, sub conducerea senatorului Cabot Lodge(d), a refuzat să ratifice tratatul de la Sèvres şi
mandatul american asupra Armeniei.[107]

Tratatele de la Kars şi Lausanne[modificare | modificare sursă]

Tratatul de la Kars a redat Turciei teritoriul Kars (atribuit Imperiului Rus prin tratatul de la San Stefano din
1878).[108] Acest teritoriu era populat cu lazi, mesheţi, georgieni şi armeni supravieţuitori ai genocidului:[109]
ei au fost expulzaţi şi zona a fost colonizată cu turci şi kurzi. Prin acest tratat, cel de la Sèvres a devenit caduc.

În februarie-martie 1921, la Londra a avut loc o conferinţă pe tema revizuirii tratatului de la Sèvres.
[110] Conferinţa s-a încheiat fără adoptarea unui regulament general, dar Italia a fost de acord să îşi retragă
trupele din Anatolia. În martie 1922, Antanta a făcut noi propuneri Turciei kemaliste, renunţând la aplicarea
tratatului de la Sèvres, dar Kemal considera că aceste propuneri sunt „departe, totuşi, în fondul lor, de a
satisface aspiraţiile noastre naţionale”.[111] Acest tratat a fost semnat la Lausanne pe 24 iulie 1923. Armenia
nu era menţionată. Istoricul H.-L. Kieser a comentat:[112]

„Pentru perdanţi, dar şi pentru umanitariştii internaţionali, umbra conferinţei era copleşitoare. Tratatul acepta
tacit faptele războiului: genocidul armenilor otomani, masacrul asirienilor otomani, deportarea kurzilor
otomani (1915–1916) şi expulzarea otomanilor greco-ortodocşi (1914 şi 1919–1922), comise spre profitul
turcizării(fr) Anatoliei. Noul guvern de la Ankara abia îşi ascundea naşterea din sânul partidului Junilor Turci,
direct responsabil de crimele comise între 1914–1918. Tratatul completa faptele războiului cu un transfert de
populaţie până atunci necunoscut, cel al grecilor musulmani (356.000) şi al otomanilor anatolieni de
confesiune ortodoxă (290.000, cei deja expulzaţi numărând circa un milion şi jumătate de persoane). Cu patru
generaţii întârziere, abia recent acest transfer a început să fie deplâns, chiar şi în Turcia. În ce priveşte crimele
anterioare, negaţionismul şi apologia uneori grotescă, dar tacit autorizată de tratat, prevalează încă pe scară
largă.”

Istoriografia[modificare | modificare sursă]

Comunitatea istoricilor califică aceste evenimente drept genocid.[113] Mai mulţi istorici şi specialişti în
Holocaust, între care Elie Wiesel şi Yehuda Bauer(d), şi-au făcut cunoscută în mod public poziţia pe 9 iunie
2000, în New York Times, declarând „incontestabilă realitatea genocidului armean şi încurajând democraţiile
occidentale să o recunoască oficial”.[114] Institutul Holocaustului şi Genocidelor (cu sediul la Ierusalim),[115]
şi Institutul pentru Studiul Genocidelor (cu sediul în New York)[116] au stabilit ca fapt istoric genocidul
armean. Pierre Vidal-Naquet(d), o figură de frunte a luptei împotriva negării Holocaustului, spune că „este
evident că, în cazul masacrului armenilor, statul turc este negaţionist”,[117] denunţând în acelaşi timp,
împreună cu alţi istorici cunoscuţi, „intervenţiile politice din ce în ce mai frecvente în evaluarea evenimentelor
trecutului şi procedurile judiciare împotriva istoricilor [...]”, reamintind că „într-un stat liber, nu este rolul nici
al Parlamentului, nici al autorităţii judiciare să definească adevărul istoric.”[118]

Această analiză istorică a genocidului armean este construită pe baza mărturiilor supravieţuitorilor, precum şi
pe cele ale observatorilor străini, şi a fost îmbogăţit graţie deschiderii treptate a arhivelor oficiale ale
Imperiului Otoman. Examinarea acestor arhive a permis istoricilor să-şi completeze cunoştinţele privind cei
responsabili. Astfel, responsabilitatea genocidului (planificarea, intenţia, organizarea şi executarea) este
atribuită, în principal, oficialilor din cadrul partidului Junilor Turci Ittihadişti, rolul acestui partid al Junilor Turci
fiind similar cu cel al naziştilor din Germania din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.[119] Cu toate
acestea, arhivele comitetului central, al triumviratului de la putere din cadrul Comitetului pentru Uniune şi
Progres au dispărut, ca şi întregul schimb de telegrame referitor la genocid, iar documentele referitoare la
Organizaţia Specială au fost arse.[120] Mai recent, Nabil Na'eem, fondator al partidului egiptean Jihadul
Democratic, acuză Turcia că a fost la originea incendierii în noiembrie 2011, de către Frăţia Musulmană, a
arhivelor naţionale egiptene, cu scopul de a elimina orice document referitor la genocidul armean.[121]

Statul turc, şi „o mână de istorici la ordinele lui„ au dezvoltat studii care neagă genocidul armean(d).
[113] Aceşti istorici turci sau interesaţi de istoria otomană şi/sau turcă refuză să califice aceste evenimente
drept genocid; ei vorbesc doar de masacre mai mult sau mai puţin spontane şi despre deportări impuse de
circumstanţe, şi minimizează şi numărul victimelor. Chiar dacă multe ţări şi organisme guvernamentale sau
religioase din lume le-au definit oficial ca genocid, Turcia continuă să conteste amploarea a ceea ce ea
numeşte „uciderile” „presupusul genocid armean”, adăugând că în acea perioadă au fost masacraţi şi
numeroşi turci. Această poziţie a fost denunţată atât de către supravieţuitori cât şi de către comunitatea
istoricilor în ansamblul ei.

În plus, Asociaţia Internaţională a Istoricilor Specializaţi în Studiul Genocidelor (International Association of

Genocide Scholars), reprezentând majoritatea istoricilor europeni şi nord-americani, a publicat o scrisoare
deschisă adresată prim-ministrului turc, la 13 iunie 2005, cu scopul de a-i reaminti că nu numai comunitatea
armeană, ci şi sute de istorici, de diferite naţionalităţi, independenţi de orice guvern, au studiat şi au stabilit
realitatea Genocidului Armean:

„Negarea realităţii factuale şi morale a genocidului armean rezultă nu din studiul istoric, ci dintr-o propagandă
menită a-i exonera pe cei vinovaţi de responsabilităţile lor, a acuza victimele şi a şterge semnificaţia morală a
crimelor lor.”

—International Association of Genocide Scholars[122]

Comemorarea genocidului[modificare | modificare sursă]

Ziua de comemorare, 24 aprilie[modificare | modificare sursă]

Ziua Comemorării Genocidului Armean(d) este sărbătoare legală în Armenia şi în Nagorno-Karabah. Ea este şi
ocazie de comemorări în rândul diasporei armene(d) din întreaga lume.[123][124] La Erevan, o procesiune
reuneşte în mod tradiţional sute de mii de oameni până la Tsitsernakaberd(d), memorialul genocidului. Data a
fost aleasă pentru prima dată de către armenii din Liban(d) pentru a comemora 50 de ani de la Genocidul
Armean, în 1965.[125] În aceeaşi zi, o demonstraţie(d) a peste 100.000 personnes a avut loc în Erevan.[126] În
Armenia Sovietică, ziua de 24 aprilie a devenit oficial zi de comemorare a Genocidului în anul 1988.[127] Ziua
de 24 aprilie este şi zi de comemorare a Genocidului Asirian(d).

La 9 aprilie 1975, Camera Reprezentanţilor din Statele Unite a adoptat rezoluţia nr.nr. 148 prin care data de 24
aprilie era declarată „Ziua Naţională de Comemorare a Inumanităţii Omului faţă de Om”. Rezoluţia insistă pe
victimele genocidurilor, în special ale Genocidului Armean. Cu toate acestea, rezoluţia nu a trecut de
etapa Comisiei Juridice a Senatului Statelor Unite(d), din cauza opoziţiei puternice a preşedintelui Gerald
Ford, care a considerat-o un atac la adresa alianţei strategice cu Turcia.[128] În 1997, Adunarea Statului
California(d) a declarat 24 aprilie Ziua Comemorării Genocidului Armean, precum şi a victimelor pogromului
din Sumgait în 1988 şi a celui din Baku(d) din 1990.[129]

În diaspora, comemorările zilei de 24 aprilie sunt popularizate datorită acţiunilor împotriva Turciei iniţiate de
mişcări cum ar fi ASALA(d); iar în 1981, în ziua de 24 aprilie a reunit peste 10.000 personnes în Franţa.[128] În
fiecare an, comemorările din diaspora s-au făcut în preajma unor monumente dedicate victimelor Genocidului
Armean(d).

Memoriale[modificare | modificare sursă]

Procesul de memorie, inclusiv din diaspora, a fost însoţit de realizarea de monumente în întreaga lume.
Acestea sunt în principal sculpturi şi uneori, şi hacikare. Primul memorial al genocidului a fost construit în anul
1919, în timpul ocupaţiei europene a Constantinopolului pe locul viitoarei pieţe Taksim(d) (unde la acea vreme
se afla un cimitir armenesc). Acesta a fost distrus în 1922.[130] Ulterior, primele monumente care mai rezistă
şi astăzi au fost realizate în 1960 cu ocazia împlinirii a cincizeci de ani, în India, în Statele Unite ale Americii
la Montebello(d), în Armenia Sovietică la Etchmiadzin,şi mai ales la Tsitsernakaberd(d). La Deir ez-Zor (Siria),
principalul loc de exterminare a armenilor, memorialul Genocidului Armean(d) a fost construit în 1990 şi
aruncat în aer de Statul Islamic în 2014. În Franţa, primul memorial a fost realizat la Decines-Charpieu(d), în
apropiere de Lyon[131][132] (inaugurat în anul 1972, cu puţin timp înainte de cel din Marsilia(d), în februarie
1973)[133].

Genocidul Armenilor în cultură[modificare | modificare sursă]

Afiş de promovare a filmului american Armenia răvăşită(d), din 1919, realizat după mărturia Aurorei
Mardiganian(d).

În afara mărturiilor publicate la sfârşitul anilor 1910, Genocidul Armean a devenit temă literară cel puţin
începând cu 1933, când a apărut romanul Cele patruzeci de zile de la Musa Dagh(d) de Franz Werfel.[134] În
diaspora, tema apare în filigran în opera lui William Saroyan.[135] În 1980, genocidul se află în centrul
romanului Barbă Albastră de Kurt Vonnegut. În benzile desenate, o producţie suficient de semnificativă există
cel puţin din anul 2000: seria Caietul cu flori de Laurent Galandon(d) şi Viviane Nicaise(d) şi volumul 5 din
seria Decalogul(d) de Frank Giroud(d) şi Bruno Rocco(d), Răzbunătorul(d), în care este este tratată geneza
asasinării lui Talaat Paşa de către Soghomon Tehlirian(d). În pictură, se remarcă opera abstractă a lui Arshile
Gorky(d) în care genocidul apare ca un lait-motiv al întregii opere.

În cinematografie, şi în contrast cu disciplinele enumerate mai sus, tratarea artistică a genocidului a fost mai
timpurie, filmul Răpit Armenia(d), pe baza relatării Aurorei Mardiganian(d) având succes la public încă
din 1919. În istoria cinematografiei, pot fi amintite America America(d) de Elia Kazan, Mayrig(d) de Henri
Verneuil, Ararat(d) de Atom Egoyan(d) sau The Cut(d) de Fatih Akın care a fost lansat chiar cu ocazia
centenarului Genocidului Armean, în 2015.[136]

În muzică, pe lângă activitatea lui Komitas, se poate aminti cântecul Ils sont tombés(d) al lui Charles
Aznavour înregistrat exact la aniversarea a şaizeci de ani de la raidul din Constantinopol din 1915. În 2000,
genocidul a fost menţionat cu regularitate în cântece şi spectacole live ale grupului System of a Down,[137] ai
cărei membri sunt toţi urmaşi de supravieţuitori.[137]

Canonizarea martirilor[modificare | modificare sursă]

Joi, 23 aprilie 2015, la comemorarea centenară a genocidului, catholicosul Karekin al II-lea Nersissian a

canonizat martirii care au murit în timpul Genocidului. În întreg creştinismul încă de la originile sale, a fost
canonizarea celui mai mare număr de oameni efectuată vreodată.[138][139] Ultima canonizare în Biserica
Apostolică Armeană anterioară se efectuase în secolul al XV-lea, şi a fost cea a lui Grigore din Tatev(d).[140]

Recunoaşterea şi negarea Genocidului[modificare | modificare sursă]

Chestiunea recunoaşterii Genocidului Armean, puţin menţionat de-a lungul a mare parte din secolul al XX-lea,
a fost revitalizată în primul rând prin apariţia unor terorismului armean în anii 1970 (în special CJGA(d)
şi ASALA(d)) şi apoi, cu ocazia deschiderii negocierilor între Uniunea Europeană şi Turcia în vederea unei
posibile aderări. Parlamentul European a recunoscut genocidul armean la data de 18 iunie 1987.
[141] Chestiunea este frecvent abordată în dezbaterile privind conformitatea politicii statului turc cu valorile
morale ale Uniunii şi, în special, cu angajamentul acestuia faţă de respectarea drepturilor omului.

Poziţia turcă[modificare | modificare sursă]

Actualul guvern turc îşi menţine o poziţie fermă de refuz al recunoaşterii Genocidului şi condamnă cu fermitate
orice recunoaştere a genocidului de către guvernele sau parlamentele din alte ţări. Guvernul turc nu a negat
genocidul imediat după Primul Război Mondial.[142][143] El este prezentat ca o dramatică consecinţă a
războiului, denumită „tragedia din 1915”, şi nu ca un act intenţionat şi formalizat.

Miza pentru Turcia[modificare | modificare sursă]

Dincolo de implicaţiile morale şi psihologice, atât pentru stat cât şi pentru urmaşii persoanelor implicate,
recunoaşterea oficială a genocidului din 1915-1916 implică chestiuni financiare şi teritoriale importante pentru
Turcia. Într-adevăr, guvernul turc crede că recunoaşterea genocidului armean ar deschide calea pentru
pretenţii de despăgubire pe care Turcia nu vrea să le onoreze.[144][145] Turcia se teme că ar putea fi obligată
să plătească despăgubiri pentru pagubele umane, morale şi materiale (cum a făcut Germania după Holocaust),
sau chiar să retrocedeze Armeniei teritoriile pe care i le-a luat prin tratatul de la Sèvres, a căror compoziţie
etnică a fost subminată prin genocid, care fuseseră atribuite Armeniei prin tratatul de la Brest-Litovsk şi care
astăzi sunt situate în Turcia, dar, şi în Azerbaidjan şi Georgia[146][147]).

Conform lui Taner Akcam, autorii genocidului se numără printre fondatorii Republicii Turcia, născută şapte ani
după Genocid, iar guvernul turc, prin urmare, nu poate „accepta că unii dintre «marii eroi care au salvat
patria» sunt nişte criminali”. Recunoaşterea Genocidului Armean ar fi echivalentă cu repunerea în discuţie a
bazelor identităţii naţionale turce, pentru că ar însemna să recunoască că Republica Turcă a fost creată
pornind de la eliminarea sistematică a armenilor şi de la jefuirea proprietăţilor lor[148][149].

Poziţia oficială[modificare | modificare sursă]

Astăzi, Republica Turcia refuză să recunoască existenţa Genocidului Armean şi a numit evenimentele din 1915-
1916 „Sözde Ermeni Soykırımı” („Presupusul Genocid Armean”). Noul Cod Penal, care dorea să aducă Turcia
mai aproape de standardele europene în ceea ce priveşte drepturile omului, a fost denunţat de mai multe
organizaţii internaţionale, inclusiv de Reporteri fără frontiere[150] şi Amnesty International[151] în special din
cauza articolului 305, care pedepseşte cu închisoare între trei şi zece ani şi cu amendă orice „faptă contrară
intereselor fundamentale ale naţiunii”; sentinţa poate fi extinsă şi la cincisprezece ani de închisoare, dacă
această opinie este exprimată în presă. Notele de fundamentare ale proiectului sugerează că acesta se poate
aplica, printre altele, afirmaţiilor despre Genocidul Armean.[152] Parlamentul britanic a considerat şi el că în
acest articol din Codul Penal nu se face nicio menţiune a „Genocidului Armean”,[153] însă recentele procese
intentate persoanelor care vorbesc despre Genocidul Armean (între care Orhan Pamuk), arată că în Codul
Penal turc (articolul 301(d)) permite urmărirea penală a apărătorilor drepturilor omului, a jurnaliştilor şi a altor
membri ai societăţii civile care îşi exprimă paşnic opinii divergente.[154][155]

Din 1993, un capitol din manualele de istorie este dedicat argumentelor împotriva acuzaţiilor de genocid. În
2003, o circulară emisă de către Ministerul Educaţiei invită profesorii să „denunţe pretenţiile armenilor”. În
şcoli se organizează concursuri de eseuri, inclusiv în cele câteva şcoli armeneşti care mai funcţionează în
Istanbul. Presa turcă în cele din urmă a ajuns să păstreze tăcerea. Ministerul turc al culturii apără pe site-ul său
de internet o versiune negaţionistă a istoriei.[156] Argumentul în favoarea unui nerecunoaşterii a calificării
evenimentelor drept genocid se bazează în principal pe trei axe: contestarea amplorii numărului de victime,
repunerea în discuţiei a intenţiei guvernului Junilor Turci, şi inversarea vinei (ideea că armenii sunt responsabili
pentru ceea ce li s-a întâmplat lor înşile).[157].

În aprilie 2005, prim-ministrul(d) turc Recep Tayyip Erdoğan a propus preşedintelui armean(d) Robert
Kocharyan înfiinţarea unei comisii de istorici. Ministrul armean de externe Vartan Oskanian(d), a răspuns
condamnând propunerea de înfiinţare a unei astfel de comisii ca pe o dorinţă a Turciei de a „îşi rescrie istoria
în mod neruşinat şi de a încerca să şi-o răspândească în alte ţări”.[158] Chiar dacă guvernul turc afirmă în
acelaşi timp că s-au deschis toate arhivele sale, această afirmaţie nu a fost acreditată de istorici independenţi.
[158][159]

Pentru prima dată, pe 23 aprilie 2014, premierul Recep Tayyip Erdoğan adresa, într-un comunicat de presă,
condoleanţe din partea Ankarei „nepoţilor armenilor ucişi în 1915”.[160] Acest lucru este considerat de unii ca
un „prim pas istoric spre recunoaşterea Genocidului Armean [de către] Turcia”.[160][161] Textul indică faptul
că „este o datorie umană să înţelegem şi să împărtăşim dorinţa armenilor de a-şi comemora suferinţele
îndurate în acea epocă” şi că „noi [Turcia] dorim ca armenii care şi-au pierdut vieţile în circumstanţele
începutului secolului al XX-lea să se odihnească în pace şi transmitem condoleanţele noastre nepoţilor lor”.
[160]
Opinia publică turcă[modificare | modificare sursă]

Informarea liberă şi obiectivă pe acest subiect nu este posibilă în Turcia. Astfel, atunci când scriitorul Orhan
Pamuk a declarat în 2005 unui cotidian elveţian, că „un milion de armeni şi treizeci de mii de kurzi au fost ucişi
în Turcia”, un sub-prefect din Sütçüler (regiune din Isparta, în sud-vestul ţării), a ordonat distrugerea tuturor
cărţilor acestuia.[162] La 16 decembrie 2005, pe numele lui Orhan Pamuk s-a depus o plângere penală la
Istanbul pentru aceste observaţii, considerate o „insultă la adresa identităţii naţionale turce”, el fiind pasibil la
între şase luni şi trei ani de închisoare;[163] justiţia turcă a renunţat, cu toate acestea, la urmărirea penală pe
23 ianuarie 2006.[164]

Manifestaţie la Istanbul, după asasinarea Hrant Dink (2007). Aproape 100 000 de participanţi au defilat cu
pancarte „Suntem cu toţii Hrant Dink” şi „Suntem cu toţii armeni”

La 19 ianuarie 2007, Hrant Dink, redactor-şef al revistei armene din Istanbul Agos(d) şi principal promotor al
recunoaşterii Genocidului din Turcia, a fost asasinat de un tânăr naţionalist. Aproape o sută de mii de
manifestanţi au ieşit pe străzile Istanbulului, cu ocazia înmormântării lui, ţinând pancarte, care declarau
„suntem cu toţii armeni”,[165] o premieră în Turcia, unde discursul rămăsese, până atunci, puternic influenţat
de poziţia oficială a guvernului.

În mod similar, din ce în ce mai mulţi armeni convertiţi la islam se dezvăluie şi îşi revendică originea, cum ar fi
avocata şi o femeia de litere din Turcia Fethiye Çetin(d), care a aflat la vârsta de 24 de ani că bunica ei a fost o
supravieţuitoare a Genocidului Armean, şi a dezvăluit povestea acesteia într-un roman autobiografic publicat
în 2004, Cartea bunicii mele. În 2013, Laure Marchand şi Guillaume Perrier publicau Turcia şi fantoma
armeană, care analizează fenomenul de armenilor ascunşi în Turcia, cunoscută sub sintagma „cioburi de
sabie”[166]

Cu toate acestea, unii intelectuali, personalităţi publice, activişti pentru drepturile omului sau profesori turci
sunt se înscriu împotriva versiunii falsificate a istoriei stabilite de către Ankara. Printre oamenii de ştiinţă, se
pot aminti Taner Akçam care consideră că vinovaţii de genocid se numără printre fondatorii Republicii Turcia
născută şapte ani mai târziu şi că guvernul turc nu acceptă că „printre marii eroi care au salvat patria” unii au
fost şi criminali.[148] El a fost primul turc care a deschis arhivele otomane şi a recunoscut genocidul.[167]

La 15 decembrie 2008, patru intelectuali, Cengiz Aktar(d) şi Ali Bayramoglu, Ahmet Insel, şi Baskın Oran, a
lansat petiţia özür diliyorum („Ne cerem iertare”).[168] Autorii, apărători de multă vreme ai cauzei, lucrează de
doi ani la această petiţie, care vizează recunoaşterea de către statul turc a Genocidului Armean. Textul spune:
„conştiinţa mea nu poate accepta să rămân indiferent faţă de Marea Catastrofă pe care au îndurat-o armenii
otomani în 1915, şi să o neg. Eu resping această nedreptate şi, din partea mea, împărtăşesc sentimentele şi
suferinţele surorilor şi fraţilor mei armeni şi le cer iertare.”[169] Se strânseseră chiar în aceeaşi zi, o mie de
semnături din partea mai multor intelectuali, artişti şi universitari turci, fapt fără precedent în Turcia.
[168] Două zile mai târziu se strânseseră 10000 de semnături. Dar imediat au apărut şi au strâns un număr
comparabil de semnături şi site-uri „concurente” care refuzau să-şi ceară scuze, negau Genocidul sau
denunţau atitudinea asumată de armeni în timpul Primului Război Mondial.[170] Potrivit unui sondaj din luna
ianuarie a anului 2015, mai puţin de 10 % din turci sunt în favoarea recunoaşterii Genocidului Armean de către
Turcia.[171]

Poziţia armeană[modificare | modificare sursă]

Republica Armenia nu exista ca stat în timpul Genocidului, şi are foarte puţine arhive proprii pe tema acestuia.
Ele sunt fie în Moscova, fie la Ierusalim în grija Patriarhiei Armene de Ierusalim(d), ale cărei arhive au fost
descoperite abia în 1967. Acestea conţin multe documente despre curţile marţiale otomane din 1919.[172]

Republica Armenia susţine în mod oficial recunoaşterea internaţională a genocidului armean, pe baza
activităţii comunităţii istoricilor, şi deleagă activitate de lobby diasporei împrăştiate în toată lumea.
[173] Relaţiile cu Turcia sunt în continuare tensionate, caracterizate printr-un front comun turco-azer, în urma
războiului din Nagorno-Karabah, şi prin lipsa relaţiilor diplomatice, în ciuda încercării de reconciliere turco-
armeană, în 2008, susţinută de puterile occidentale, care însă a eşuat din cauza situaţiei din Nagorno-Karabah,
precum şi din cauza poziţiei de negare a Turciei.[174][175] Protocoalele turco-armene din 2008 sunt îngropate
definitiv, în februarie 2015,[176] după ce Erdogan a schimbat data comemorării bătăliei de la Gallipoli la 24
aprilie 1915 (până atunci ea fiind comemorată în mod tradiţional pe 25 mai), în scopul de a dilua
importanţa comemorării centenarului genocidului armean(d).[177]

Comunitatea internaţională[modificare | modificare sursă]

Preşedintele rus, Vladimir Putin, plecându-se în faţa memorialului victimelor Genocidului Armean,
Tsitsernakaberd, în 2013.

Ţările sau parlamentele naţionale care au recunoscut genocidul armean erau în aprilie 2017 în număr de 29:[i]
Uruguay,[178] Camera Deputaţilor din Cipru,[179] Camera Reprezentanţilor din Statele Unite ale Americii,
[180] Duma de stat a Rusiei, Parlamentul Greciei, senatul Belgiei,[181] Parlamentul Suediei,[179] Parlamentul
Republicii Liban, Vaticanul,[179] Parlamentul Franţei,[182] Consiliul Naţional(d) al Elveţiei (împotriva avizului
negativ al Consiliului Federal)[183][184], Argentina, Armenia, Italia,[185] Ţările de Jos, Slovacia, Canada
(Quebec[186]), Polonia, Lituania,[187] Venezuela,[188] Chile,[189] Brazilia,[190] Paraguay,[191] Bolivia,
Republica Cehă, Austria, Luxemburg,[192] Siria, Bulgaria şi Germania.

Unele instituţii internaţionale şi regionale au recunoscut şi ele Genocidul:  Tribunalul Permanent al

Popoarelor(d), Parlamentul European, Consiliul Europei, Mercosur, Parlamentul Americii Latine(d) şi Consiliul
Mondial al Bisericilor. În ceea ce priveşte ONU, raportul Whitaker(d) a sugerat subcomisiei Organizaţiei
Naţiunilor Unite pentru protejarea drepturilor omului şi minorităţilor să recunoască caracterul de genocid al
mai multor masacre, inclusiv cea împotriva armenilor.[193] Cu toate acestea, problema a dat naştere la
controverse, ceea ce a făcut ca, de facto, niciun masacru dinainte de 1948 să nu fie calificat drept genocid de
către ONU.
Alte ţări au refuzat să considere masacrarea armenilor drept genocid: este vorba de Regatul Unit (Ţara Galilor,
Scoţia şi Irlanda de Nord au recunoscut toate Genocidul Armean) şi al statului Israel, dar cea mai înaltă
autoritate religioasă din Israel, în persoana şef-rabinului, a recunoscut Genocidul Armean.[194]

Placă despre recunoaşterea genocidului armean la memorialul din Erevan.

La 12 aprilie 2015, papa Francisc a declarat în timpul liturghiei celebrată cu ocazia centenarului genocidului
armean(d) la Vatican: „Omenirea noastră a trăit secolul trecut trei mari tragedii nemaiauzite: prima a fost cea
considerată ca «primul genocid al secolului al XX-lea»; ea a lovit în poporul vostru armean — primul popor
creştin — precum şi în sirienii catolici şi ortodocşi, în asirieni, în chaldeeni şi în greci.”[195] Papa l-a proclamat,
cu această ocazie, pe Grigore din Narek, sfânt de origine armeană, al 36-lea doctor al Bisericii.[196]

Vezi şi[modificare | modificare sursă]

Listă de masacre îndreptate împotriva armenilor

Note de completare[modificare | modificare sursă]

^ Istoriografia recentă consideră că genocidul a luat sfârşit odată cu semnarea tratatului de la Lausanne la 23
iulie 1923, din cauza masacrelor desfăşurate în perioada 1920–1923.

^ Această cifră este cea general admisă de comunitatea istoricilor; bilanţul masacrelor şi deportărilor armenilor
nu întruneşte însă o unanimitate.

^ Acest eveniment este paralel cu „revoluţia literară armeană”, petrecută în acelaşi moment şi în care scriitorii
(cum ar fi Raffi) şi-au schimbat stilul, modernizându-l.

^ Raportul anchetei transmis patriarhiei armeneşti din Constantinopol vorbeşte de 21.361 de morţi creştini,
dintre care 18.839 armeni, 1250 greci, 850 sirieni şi 422 chaldeeni doar pentru vilayetul Adana, în timp ce
raportul anchetei guvernatorului Mustafa Zihni Paşa Baban Zadé vorbeşte de 20.200 de morţi, din care 19.400
de creştini din care 418 sirieni iacobiţi, 163 de chaldeeni, 99 de greci, 210 armeni catolici, 655 de armeni
protestanţi şi 620 de musulmani.

^ Armata Imperiului Otoman era angajată în principal în Caucaz, la Dardanele şi în Mesopotamia.

^ Au avut loc masacre şi în 1917 şi chiar în 1918, dar ele constituie o completare a genocidului, şi nu un proces
genocidar (1915–1916) propriu-zis. [29]

^ Selon Duygu Tasalp: „După acest document, numărul este de 924.158”.

^ Astfel se autodenumeau ei
^ Nu sunt numărate decât recunoaşterile parlamentare care implică votarea unei legi sau a unei rezoluţii.