Memorator istorie pentru pregătirea examenului de bacalaureat

-Emilian Colceru, Editura Paralela 45

Cuprins
I. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor
II. Secolul XX între democrație și totalitarism. Ideologii și practici politice în
România și în Europa
III. Constituțiile din România
IV. Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc (secolele IX-
XVIII)
V. Statul român modern – de la proiect politic la realizarea României Mari
VI. România postbelică. Stalinism, național-comunism și disidență
anticomunistă. Construcția democrației postdecembriste
VII. Spațiul românesc între democrație și conflict în Evul Mediu și la începutul
modernității
VIII. România și concertul european: de la „criza orientală” la marile alianțe ale
secolului XX
IX. România în perioada Războiului Rece
I.ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

Ce este romanitatea românilor?

Romanitatea românilor presupune descendența românilor din romani. Pe lângă această
idee centrală, conceptul de romanitate a românilor trimite la cel puțin patru idei conexe:
1. continuitatea unei populații romanizate pe teritoriul fostei provincii Dacia;
2. unitatea tuturor teritoriilor locuite de romani;
3. esența latină a limbii române;
4. tradiții și obiceiuri moștenite de la romani.
Problema romanității românilor este, așadar, una extinsă. Orice lucrare care abordează
una dintre temele de mai sus se încadrează în problematica romanității românilor. Se poate
întâmpla, de exemplu, ca autorii să nu conteste latinitatea limbii, ci continuitatea daco-
romanilor pe teritoriul Daciei. Această dispută privește tot problema romanității românilor.

Cum a apărut poporul român?

În procesul său de formare (etnogeneză, din limba greacă=naștere a poporului), poporul
român a beneficiat, la fel ca alt popor romanic din Europa, de contribuțiile elementului
autohton (traco-geto-dac) existent înainte de cucerirea romană, a elementului roman
implementat mai ales în timpul stăpânirii Daciei de către romani și a elementului migrator (în
special slav), venit în Dacia după secolul al III-lea.
Procesul de romanizare (preluarea de către autohtoni a civilizației romane) a avut loc în
trei etape:
1. prima este una inițială, înainte de cucerirea romană, prin schimburile culturale și
comerciale dintre geto-daci și romani.
2. etapa decisivă a avut loc în timpul stăpânirii romane în Dacia (106-271), atunci când
romanizarea a avut un caracter susținut, bazat pe mai mulți factori: administrația
(folosirea limbii latine), armata (care a staționat pe teritoriul provinciei), coloniștii
(aduși din tot imperiul; mulți dintre veterani – soldați romani în retragere – au preferat
să se stabilească în Dacia).
3. după retragerea aureliană (în anul 271) armata și provincia au părăsit provincia), însă au
rămas locuitorii deja stabiliți acolo: este ultima etapă a romanizării, în care aceasta se
extinde și în teritoriile locuite de dacii liberi care nu au făcut parte din Imperiul Roman.
Așezarea slavilor în Peninsula Balcanică s-a realizat după desăvârșirea procesului de
romanizare. Slavii au contribuit și ei la formarea poporului român prin organizarea politică și
prin anumite elemente de civilizație. După 602, sursele menționează o trecere masivă a slavilor
la sud de Dunăre, ceea ce a dus la separarea romanității orientale (din partea de est a fostului
Imperiu Roman) în două: nord-dunăreană (daco-românii) și sud-dunăreană (aromânii,
megleno-românii, istro-românii).

Surse care atestă continuitatea daco-romană la nord de Dunăre

Problema romanității românilor a fost formulată de istorici din cauza faptului că, din
chiar perioada de formare a poporului român, există foarte puține surse care menționează
existența lor la nord de Dunăre.
 După retragerea aureliană (secolul al III-lea) până la formarea statelor medievale
românești (secolul al XIV-lea), spațiul de la nord de Dunăre este menționat în surse cu
diversele nume ale popoarelor migratoare (Gothia, Gepidia, Cumania etc.) care dominau
politic zona. Autohtonii daco-romani și-au desfășurat în continuare viața pe teritoriul fostei
provincii Dacia, fără să atragă însă atenția cancelariilor vecine, care erau preocupate de
conducătorii politici.
În absența surselor scrise, unul din modurile de a dovedii continuitatea unei populații
romanizate în Dacia după secolul al III-lea este analiza dovezilor arheologice. Există mai multe
astfel de descoperiri care arată o locuire neîntreruptă după retragerea aureliană. Una dintre ele
este Donariul de la Biertan, ce datează din secolul al IV-lea.
Există însă și două surse scrise din mileniul I care vorbesc despre „romani” la nord de
Dunăre. Prima îi aparține împăratului bizantin Mauricius, care, în lucrarea Strategikon (Arta
militară) scrisă în secolul al VII-lea, menționează „refugiații romani” (cei care „au venit din
Roma și poartă acest nume până astăzi”) și „romei” (locuitori ai Imperiului Bizantin).
De la sfârșitul mileniului I, sursele preiau denumirea populațiilor romanizate din centrul
și estul Europei dată de slavi, aceea de „vlahi” (de unde mai târziu va veni și numele de
Valahia). Astfel, într-o scrisoare a împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul, din
secolul al X-lea, românii sunt numiți „vlahi”.
În secolul al XII-lea, cronicarul anonim al regelui Bela al Ungariei povestește, în
lucrarea Faptele ungurilor, că, la venirea acestora în secolul al IX-lea, spațiul carpatic era
locuit de „blachi”, slavi și bulgari; în aceeași lucrare este menționat un conducător, Gelu,
„quidam Blachus” („un oarecare român”). Aceeași idee apare și în cronica Faptele hunilor și
ungurilor a lui Simon de Keza din secolul al XIII-lea.

Referiri la romanitatea românilor între secolele al XV-lea și al XVIII-lea

În secolul al XIV-lea apar statele medievale Moldova și Țara Românească. Din acest
moment sursele privitoare la romanitatea locuitorilor încep să se înmulțească. Acest lucru se
întâmplă și în contextul apariției curentului cultural umanist.
În secolul al XV-lea, o serie de autori umaniști italieni (Poggio Bracciolini, Flavio
Biondo, Antonio Bonfini, Enea Silvio Piccolomini–viitorul papă Pius al II-lea) vorbesc despre
descendența romană a românilor din spațiul românesc.
În secolul al XVI-lea umanismul se extinde pe întreg continentul european. Cărturarul
Nicolaus Olahus, în lucrarea sa Hungaria, vorbește despre unitatea locuitorilor din Țările
Române, urmași ai romanilor. Cărturarul sas Johannes Honterus realizează o hartă în care toate
teritoriile de la nord de Dunăre sunt trecute sub un nume comun (Dacia).
În secolul al XVII-lea umanismul se răspândește în Țările Române. Mai mulți cronicari
moldoveni (Grigore Ureche în Letopisețul țării Moldovei, Miron Costin în De neamul
moldovenilor) explică faptul că românii au o origine romană. Ideea apare și la cronicarul Țării
Românești, Constantin Cantacuzino, la începutul secolului al XVIII-lea. Tot la începutul
secolului al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir, umanist și precursor al Iluminismului, explică în
Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor (1717-1722), dar și în Descrierea Moldovei
(1714-1716), originea romană a românilor, folosind o argumentație complexă.
Secolul al XVIII-lea este, în Europa, secolul Iluminismului. Ideea romanității românilor
este prezentat pe larg de reprezentanții iluminismului românesc, membrii Școlii Ardelene:
Gheorghe Șincai, în Hronica românilor și a mai multor neamuri, Samuil Micu în Istoria,
lucrurile și întâmplările românilor sau Petru Maior în Istoria pentru începutul românilor în
Dacia.
La sfârșitul secolului, ei redactează o petiție adresată împăratului de la Viena, numită
Supplex Libellus Valachorum, în care folosesc argumentul romanității lor pentru a solicita
drepturi politice în Transilvania aflată sub stăpânirea Imperiului Habsburgic.

Nașterea și dezvoltarea teoriei imigraționiste

Încă din secolul al XVII-lea au apărut primele lucrări ale unor autori care contestă
romanitatea românilor. Un caz interesant este cel al istoricului maghiar Szamosközy Istvan,
care în scrierile sale de la sfârșitul secolului al XVI-lea afirmă că românii sunt urmași ai
romanilor, ca la începutul secolului al XVII-lea să conteste acest lucru.
În condițiile în care, în secolul al XVIII-lea, românii folosesc ideea romanității ca
argument pentru drepturile politice, mai mulți autori din Imperiul Habsburgic formulează o
teorie nouă , conform căreia, după retragerea aureliană, românii s-ar fi format ca popor la sud
de Dunăre, de unde au migrat ulterior spre nord. Această teorie va purta ulterior numele de
teoria imigraționistă. Între reprezentanții ei se numără și austriacul Franz Joseph Sulzer
(Istoria Daciei transalpine – Viena, 1781).
Teoria este reluată și completată în secolul al XIX-lea („secolul naționalităților”). În
1867 are loc dualismul austro-ungar, iar Transilvania este integrată în Regatul Ungariei,
pierzându-și autonomia. Câțiva ani mai târziu, în 1871, Robert Roesler scrie lucrarea Studii
românești, în care reia teoria imigraționistă.
În esență, teoria imigraționistă, formulată de Roesler, se bazează pe următoarele idei:
• dacii au fost exterminați ca popor în urma războaielor cu romanii, iar romanizarea nu a
fost posibilă în scurtul timp al cuceririi romane (165 de ani);
• toți locuitorii au părăsit Dacia după retragerea aureliană, deci poporul român s-a format
la sud de Dunăre;
• există o asemănare între limba română și alte limbi la sud de Dunăre (limbile slave,
albaneza), iar românii sunt ortodocși, la fel ca popoarele din sudul Dunării;
• nu există izvoare istorice care să ateste prezența românilor la nord de Dunăre înainte de
secolul al xiii-lea, deci românii au ajuns ulterior, având ca ocupație principală păstoritul.

Răspunsul istoricilor români

La sfârșitul secolului al XIX-lea și în secolul al XX-lea, mai mulți istorici români au
combătut teoria imigraționistă, formulând teoria continuității. Unul dintre cei mai cunoscuți
combatanți ai lui Roesler este A. D. Xenopol în lucrarea Teoria lui Roesler. Studiu asupra
stăruinței românilor în Dacia Traiană din 1884.
Principalele idei ale lui Xenopol sunt următoarele:
• poporul român este format din elementul traco-dacic și din elementul roman, la care se
adaugă influența slavă;
• migrațiile i-au împins pe daco-romani spre munți, însă au persistat legături între
populația romanizată de la nord și de la sud de Dunăre (termenii creștini de origine latină
din limba română); poporul român are ca ocupație principală agricultura;
 • există mai multe argumente arheologice și toponimice pentru continuitatea-dacă și daco-
romană la nord de Dunăre după retragerea aureliană;
• elementul roman este predominant în formarea poporului român.
Exterminarea dacilor de către romani este combătută și de Bogdan Petriceicu Hașdeu în
lucrarea Pierit-au dacii? din 1860. Un alt autor care abordează problema în secolul al XIX-lea
este Dimitrie Onciul, care explică faptul că poporul român s-a format atât la nord cât și la sud
de Dunăre.
La începutul secolului al XX-lea, o serie de alți istorici români aduc noi argumente în
favoarea continuității românilor: Vasile Pârvan (în lucrarea Începuturile vieții romane la gurile
Dunării), Nicolae Iorga (în Istoria românilor), Gheorghe Brătianu (în O enigmă și un miracol
istoric, poporul român).
Dacă în secolul al XVIII-lea romanitatea începea să fie folosită ca argument politic de
către români pentru obținerea de drepturi în Transilvania, în condițiile în care românii erau
defavorizați în cadrul Imperiului Habsburgic, în secolele al XIX-lea – al XX-lea, disputa
privind continuitatea românilor a avut ca motiv lupta pentru controlul asupra Transilvaniei
dintre Austro-Ungaria și România.
II. SECOLUL XX ÎNTRE DEMOCRAȚIE ȘI TOTALITARISM. IDEOLOGII ȘI
PRACTICI POLITICE ÎN ROMÂNIA ȘI EUROPA
Regimurile politice în Europa secolului al XX-lea
De-a lungul secolului al XX-lea, în Europa au funcționat trei tipuri de regimuri politice:
democratic, totalitar și autoritar.

Regimul democratic
Regimul democratic (din greacă, demos – popor, kratos – putere) este regimul în care
toți cetățenii participă la viața politică. În secolul al XX-lea, acest tip de regim se întâlnește
sub forma democrației liberale (caracterizate prin respectarea drepturilor cetățenilor, separarea
puterilor și pluralismul politic), se introduce votul universal.
Prin introducerea votului universal, majoritatea statelor europene (cu excepția Rusiei
comuniste) au trecut la un regim democratic după sfârșitul Primului Război Mondial. Ca efect
al crizei economice și al ascensiunii formațiunilor de extremă, în mai multe din statele
europene au fost introduse, de a lungul perioadei interbelice, regimuri antidemocratice
(totalitare sau autoritare). Au rămas democratice, până la declanșarea celui de-al Doilea Război
Mondial, statele din vestul și nordul Europei (Marea Britanie, Franța, Belgia, Olanda,
Danemarca, Suedia, Norvegia) și un singur stat din estul Europei (Cehoslovacia).
După al Doilea Război Mondial, Europa a fost împărțită în două: statele cu regimul
democrației liberale în vest și statele cu regim totalitar comunist în est această situație a durat
până la prăbușirea sistemului comunist în Europa, în 1989, atunci când și statele din estul
continentului au adoptat regimul democratic.

Regimul totalitar
Regimul totalitar este un regim politic specific secolului al XX-lea. El apare după un alt
fenomen „total” al secolului, Primul Război Mondial, și presupune controlul total al statului
asupra cetățenilor săi. Scopul ultim al întregii societății este bunăstarea statului. Pentru a-l
atinge, întreaga putere aparține unui singur partid, care guvernează în numele unei ideologii
revoluționare (care dorește să schimbe societatea).
În perioada interbelică, regimurile totalitare funcționau în Europa sub două forme:
1) Regimuri totalitare de extremă dreaptă – regimul fascist din Italia, și cel nazist din
Germania;
2) Regimul totalitar de extremă stângă – regimul comunist din Rusia (din 1922 URSS).
După al Doilea Război Mondial, regimurile totalitare de extremă dreaptă au dispărut,
iar regimul comunist s-a extins din URSS în toate statele din Europa de Est: Germania de Est
(Republica Democrată Germană), Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria,
Iugoslavia, Albania. În toate aceste state regimul comunist a durat până în 1989. Ultimul stat
comunist din Europa a fost URSS, care s-a dizolvat în 1991.

Regimul autoritar
Regimul autoritar este un regim intermediar între cel democratic și cel totalitar, în care,
deși puterea aparține unei singure persoane (sau unui grup restrâns de persoane), nu există o
ideologie oficială revoluționară (care dorește să schimbe societatea).
 Regimul autoritar a câștigat teren în Europa în perioada interbelică, din cauza crizei
economice și a incapacității anumitor state de a menține democrația. Astfel, majoritatea
statelor europene au adoptat regimuri autoritare (monarhice sau militare). După al Doilea
Război Mondial au rămas cu regim autoritar doar o serie de state din sudul Europei (Spania
lui Franco, Portugalia lui Salazar, Grecia coloneilor), care, pe parcursul anilor 1970, au trecut
la regimul democratic.

Practici politice democratice

Printre cele mai importante caracteristici ale regimului democrației liberale (care, dat
fiind că sunt aplicate, sunt și practici politice democratice), se numără:
-votul universal;
-pluralismul politic;
-respectarea drepturilor și a libertăților cetățenilor.
Votul universal este caracteristica ce diferențiază regimul democrației liberale de
regimul liberal clasic. Într-un regim liberal, votul este cenzitar (în funcție de impozitul plătit
de către cetățean la stat; cu cât impozitul este mai mare, cu atât ponderea votului este mai
mare). Aceasta deoarece liberalismul – curent politic ce dă naștere regimului liberal în secolul
al XIX-lea – valorizează mai curând responsabilitatea economică decât cea socială a
individului. Cei care nu au proprietăți și, prin urmare, nu plătesc impozit, nu se dovedesc
responsabili pentru societate. Această percepție se va modifica în timp, mai ales cu ocazia
Primului Război Mondial, atunci când soldații sunt, în majoritatea lor, persoane cu venituri (și
care plătesc impozite) mai mici. Prin contribuția lor la război, ei dovedesc faptul că sunt
responsabili pentru țară, drept pentru care au dreptul de a decide viitorul ei, prin vot egal pentru
toți cetățenii.
Pluralismul politic, separarea puterilor și respectarea drepturilor sunt moștenite din
tradiția iluministă a secolului al XVIII-lea și impuse prin intermediul revoluțiilor de la
începutul epocii moderne (Revoluția Glorioasă din Anglia, Războiul de independență al
Statelor Unite ale Americii, Revoluția Franceză). Ele au devenit practici politice firești în orice
regim liberal în secolul al XIX-lea și au fost preluate de regimul democrației liberale.

Votul universal
În regimul democrației liberale, votul universal permite participarea tuturor cetățenilor
la viața politică prin alegerea reprezentanților care dețin puterea în numele. Din acest motiv,
democrația modernă poartă și numele de democrație reprezentativă, spre deosebire de
democrația directă (sau participativă) practicată, spre exemplu, în Atena antică.
Într-o democrație liberală, cetățeanul are posibilitatea reală de a alege prin vot între mai
mulți candidați și între mai multe opțiuni politice. Această posibilitate nu există în regimurile
totalitare, acolo unde, dacă există, votul este irelevant, deoarece cetățenii au o singură opțiune
(lista oferită de partidul unic).
Votul universal a fost introdus în majoritatea statelor începând cu secolul al XIX-lea,
dar mai ales după Primul Război Mondial (spre exemplu, în Marea Britanie, începând cu
1918). Uneori, el a funcționat sub forma votului universal masculin (doar bărbații votează).
Spre exemplu, în Franța votul universal masculin a fost introdus încă din 1848, dar femeile au
primit drept de vot abia după al Doilea Război Mondial. În România, votul universal masculin
a fost introdus în 1918, iar femeile au primit drept de vot în 1938 (odată cu regimul autoritar
al lui Carol al II-lea) și după al Doilea Război Mondial (la instaurarea regimului comunist).

Pluralismul politic
Pluralismul politic (sau pluripartidismul) presupune existența mai multor partide care
alternează la guvernare. Acest lucru permite posibilitatea pentru cetățeni de a alege între mai
multe puncte de vedere privind conducerea societății. Astfel, partidele respective se pot
controla reciproc (opoziția poate bloca sau influența deciziile puterii). Acest lucru nu este
posibil în regimul totalitar, acolo unde funcționează un singur partid.
În Marea Britanie funcționează, de-a lungul secolului al XX-lea, un sistem politic
dominat de două partide. Până în perioada interbelică, acestea sunt Partidul Conservator și
Partidul Liberal. Din anii 1930, locul Partidului Liberal este preluat pe scena politică de
Partidul Laburist, cu orientare socialistă.
În Franța, de-a lungul secolului al XX-lea, a funcționat un spectru larg de partide,
mergând de la dreapta extremă până la extrema stângă. În cea de-a cincea republică (din 1958),
partidele de dreapta sunt gaulliste (se revendică de la gândirea politică a lui Charles de Gaulle),
stânga democratică este reprezentată de Partidul Socialist, iar extremele de Frontul Național
(dreapta) și Partidul Comunist Francez (stânga).
În Germania Federală (din 1990, Germania unită) funcționează un partid mare de
dreapta, CDU (Uniunea Creștin-Democrată), un partid mare de stânga, SPD (Partidul Social-
Democrat), și partide mai mici, FDP (de orientare liberală) și Partidul Verzilor (ecologist).
În România interbelică (din 1918 până în 1938) au funcționat mai multe partide: Partidul
Național Liberal (fondat încă din1875), Partidul Național Țărănesc (fondat prin fuziunea dintre
Partidul Național Român din Transilvania și Partidul Țărănesc în 1926), Liga/Partidul
Poporului, Partidul Social Democrat. Extrema dreaptă era reprezentată de mai multe
formațiuni, dintre care cea mai de succes a fost Legiunea Arhanghelului Mihail (sau Garda de
Fier), fondată în 1927. În ceea ce privește extrema stângă, Partidul Comunist din România,
fondat în 1921, a fost scos în afara legii în 1924, deoarece ducea o politică antinațională.

Separarea puterilor în stat

Într-un regim liberal (și implicit într-o democrație liberală) puterea de stat este împărțită
în cele trei ramuri ale sale, exercitate de instituții diferite:
- puterea legislativă, cea care votează legile;
- puterea executivă, cea care aplică legile;
- puterea judecătorească, cea care veghează asupra respectării legilor.
Separarea puterilor permite controlul reciproc al instituțiilor statului. Spre deosebire de
regimul democratic, într-un regim totalitar separarea puterilor nu funcționează, deoarece
întreaga putere este deținută de partidul unic.
În funcție de instituțiile care dețin cele trei puteri se pot identifica mai multe forme de
guvernare specifice regimului democratic (monarhie parlamentară, republică prezidențială,
republică semi-prezidențială, republică parlamentară).
În Marea Britanie, de-a lungul secolului al XX-lea, puterea legislativă aparține
Parlamentului, puterea executivă aparține Guvernului condus de un prim-ministru, iar puterea
judecătorească este independentă. Șeful statului, regele sau regina, nu deține decât atribuții de
reprezentare. Marea Britanie este o monarhie parlamentară.
În Statele Unite ale Americii, de-a lungul secolului al XX-lea, puterea legislativă
aparține Congresului, puterea executivă aparține președintelui care este și șef al Guvernului,
puterea judecătorească este independentă, exercitată de instanțele de judecată, având în frunte
Curtea Supremă de Justiție. Statele Unite ale Americii sunt o republică prezidențială.
În Franța, conform Constituției din 1958, puterea legislativă aparține unui Parlament,
puterea executivă este împărțită între președinte și Guvernul condus de un prim-ministru, iar
puterea judecătorească este independentă. Franța este o republică semi-prezidențială.
În Germania federală, ulterior Germani unită, puterea legislativă aparține unui
Parlament, puterea executivă aparține Guvernului condus de cancelar, iar puterea
judecătorească este independentă. Președintele nu deține decât atribuții de reprezentare.
Germania este o republică Parlamentară.
România interbelică (din 1918 până în 1938) avea un regim al monarhiei parlamentare,
în care puterea legislativă aparținea Parlamentului, puterea executivă era exercitată de Guvern,
iar puterea judecătorească era independentă.

Respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor

Problema drepturilor omului a fost formulată încă din perioada modernă, în cele trei
declarații emise cu ocazia revoluțiilor epocii moderne (Declarația Drepturilor din Anglia –
1689, Declarația de Independență a Statelor Unite ale Americii - 1776, Declarația drepturilor
omului și ale cetățeanului, din Franța – 1789).
În secolul al XX-lea, statele membre ale Organizației Națiunilor Unite au adoptat, în
1948, Declarația Universală a Drepturilor Omului. Pe plan european, statele membre ale
Consiliului Europei au adoptat în 1950, Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Drepturile omului pot fi de mai multe feluri:
- civile (privesc relația dintre cetățean și stat, spre exemplu, dreptul la un proces corect);
- politice (privesc comportamentul politic al cetățeanului, spre exemplu, dreptul la vot);
- sociale și economice (se referă la condițiile pe care trebuie să le ofere statul cetățeanului
pentru a trăi decent în societate, spre exemplu, dreptul la educație sau venitul minim
garantat).
Drepturile civile și politice se mai numesc și „drepturi pozitive”, deoarece statul trebuie
să intervină cât mai puțin pentru ca ele să fie respectate. Drepturile sociale și economice
necesită intervenția statului.
În statele cu regimul democrației liberale, drepturile omului sunt menționate în
constituție și sunt respectate în practică prin existența acelor mecanisme care veghează asupra
lor (sistemul de justiție). În statele cu regim totalitar, drepturile omului, chiar dacă sunt
menționate în Constituție, nu sunt respectate în practică, deoarece justiția este subordonată
politicului.

Ideologii totalitare
Ideologia este o caracteristică fundamentală a totalitarismului. Toate regimurile
totalitare s-au bazat pe o ideologie revoluționară. Ideologia totalitară poate fi definită ca o
concepție structurată asupra existenței care dorește să revoluționeze societatea. În absența unei
ideologii revoluționare, un regim, chiar dacă poate aplica practici specifice totalitarismului, nu
este considerat totalitar, ci autoritar.
În secolul al XX-lea, regimurile totalitare s-au bazat pe trei mari ideologii:
- ideologia fascistă, care a stat la baza regimului fascist din Italia;
- ideologia nazistă, care a stat la baza regimului nazist din Germania;
- ideologia comunistă, care a stat la baza regimului comunist din Rusia/URSS și a
regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est, Asia și America.

Ideologia fascistă
Se bazează pe gândirea lui Benito Mussolini și a altor conducători ai Partidului Național
Fascist (de exemplu, filosoful politic Giovanni Gentile). Ideile sale principale sunt supunerea
cetățeanului de către stat (totalitarismul) și naționalismul extremist.
Italia fascistă a inventat termenul „totalitar” referindu-se la un stat în care întreg poporul
are ca unic scop creșterea puterii statului. Pentru aceasta, statul controlează în totalitate viața
cetățenilor. Dacă, în gândirea liberală, statul se afla în slujba individului, conform gândirii
totalitare, cetățenii sunt supuși statului. Controlul statului asupra cetățeanului a fost pus în
aplicare în Italia fascistă (și în celelalte regimuri totalitare) prin existența organizațiilor de
masă (corporații/sindicate, organizații ale femeilor și ale copiilor).
Naționalismul extremist al fascismului își are originea în nemulțumirea poporului italian
față de condițiile de pace de după Primul Război Mondial. Naționalismul fascist se deosebește
de naționalismul din secolul al XIX-lea (cel care a dus la unificarea Italiei) prin caracterul său
agresiv, expansionist. Fascismul dorește creșterea puterii Italiei, raportându-se la gloria
fostului Imperiu Roman (însăși denumirea partidului provine din fascia, simbol al puterii în
Roma antică). Naționalismul fascist conduce la politica expansionistă aplicată de regimul
fascist prin ocuparea Etiopiei în 1936 sau anexarea Albaniei în 1939.

Ideologia nazistă
Se bazează exclusiv pe gândirea lui Adolf Hitler exprimată în lucrarea Mein Kampf
(Lupta mea). Nazismul se inspiră în mare parte din fascism, fiind uneori considerat o variantă
radicală a acestuia. Și nazismul are ca idee centrală naționalismul extremist, la care se adaugă
însă rasismul.
Naționalismul extremist al nazismului apare și el în urma nemulțumirilor provocate de
tratatul de pace de la Versailles. Nazismul dorește revenirea Germaniei la gloria din trecutul
imperial (dacă Imperiul Romano-German din secolul al X-lea a fost primul Reich, iar Imperiul
German de la 1871 al doilea, Germania nazistă se consideră al Treilea Reich). Pentru aceasta,
nazismul militează atât pentru reunirea tuturor germanilor în același stat, cât și pentru cucerirea
de noi teritorii, spre a oferi „spațiul vital” poporului german. Prima tendință a fost pusă în
practică prin anexarea Austriei de la începutul lui 1938 și prin ocuparea zonei Sudeților, la
sfârșitul lui 1938, iar cea de-a doua tendință a provocat transformarea Cehiei în protectorat la
începutul lui 1939 și invadarea Poloniei la 1 septembrie 1939.
Rasismul lui Hitler își are originea în teoriile coloniale (engleze și franceze) din secolul
al XIX-lea și în darwinismul social. Conform teoriei rasiale promovate de nazism, poporul
german face parte dintr-o rasă superioară, rasa ariană, care are dreptul și obligația de a domina
rasele inferioare, cum ar fi slavii. Unele rase sunt considerate dăunătoare și trebuie exterminate
(evreii). Rasismul a fost aplicat în Germania nazistă prin legile rasiale din anii 1930 și mai ales
prin politica de Holocaust din al Doilea Război Mondial.

Ideologia comunistă
Se bazează pe gândirea filozofului german Karl Marx din secolul al XIX-lea, adaptată
de conducătorul bolșevic Lenin condițiilor specifice de la începutul secolului al XX-lea. Ca
idei centrale întâlnim lupta de clasă și partidul unic al clasei muncitoare.
Conform gândirii lui Marx, întreaga istorie e o luptă continuă între exploatatori și
exploatați (aristocrații și sclavii în antichitate, nobilii și țăranii în Evul Mediu, burghezii și
muncitorii în epoca modernă). Ultima categorie exploatată, proletariatul (clasa muncitoare),
are misiunea istorică de a înlătura regimul burghez prin revoluție și de a instaura dictatura
proletariatului, care să construiască societatea socialistă și apoi pe cea comunistă, în care nu
vor mai exista exploatatori și exploatați. Lupta de clasă a fost aplicată în toate regimurile
comuniste prin eliminarea tuturor foștilor proprietari (burghezi, moșieri, țărani înstăriți).
Lenin, în lucrarea Ce-i de făcut? din 1902, consideră că proletariatul nu are conștiința
misiunii sale istorice. De aceea el trebuie ghidat în luptă de o organizație de revoluționari de
profesie, partidul comunist. El este singurul partid care are dreptul să funcționeze deoarece
doar el apără cu adevărat interesele muncitorilor. De aceea, în toate regimurile comuniste
funcționează un singur partid.
Pentru ideologia fascistă, partidul nu este decât un instrument pentru atingerea
obiectivului – preluarea puterii în stat. De aceea ideologia fascistă are în centrul gândirii sale
conceptul de stat (statul totalitar). Pentru ideologia comunistă, statul este doar instrumentul
folosit de partid pentru a reforma societatea. Astfel, ideologia comunistă se concentrează pe
conceptul de partid (partidul unic). În practică cele două ideologii duc la aceeași realitate:
partidul-stat (partidul unic se identifică cu statul).

Practici politice totalitare

Într-un regim totalitar puterea este deținută de partidul unic. Acesta guvernează în
numele unei ideologii revoluționare pe care o răspândește cu ajutorul propagandei și se
menține la putere prin intermediul terorii politice. Așadar, ideologiile totalitare sunt aplicate
în cadrul fiecărui regim prin practicile politice, care pot fi încadrate în trei mari categorii:
- partidul unic;
- propaganda;
- teroarea.

Partidul unic
Este o caracteristică și o practică politică întâlnită în toate regimurile totalitare. În orice
regim totalitar, monopolul puterii este deținut de un grup restrâns de persoane, grupate în jurul
unui conducător. Acesta este partidul unic, el acaparează instituțiile statului, devenind astfel
partid-stat.
Partidul unic își justifică preluarea puterii prin ideologia pe care o răspândește. El este
singurul care poate să funcționeze, deoarece doar el deține concepția adevărată cu privire la
binele societății. Spre deosebire de democrație, în regimul totalitar nu funcționează pluralismul
politic, nici separarea puterilor în stat, dat fiind că partidul unic deține întreaga putere.
Partidul Național Fascist a apărut în Italia în 1921, prin unificarea fasciilor (organizații
de combatanți) înființate începând cu 1919 (prima a apărut la Milano), sub conducerea lui
Benito Mussolini. În urma „Marșului asupra Romei” din 1922 (acțiune prin care partidul a
încercat și a reușit să intimideze conducerea statului), regele i-a oferit lui Mussolini poziția de
prim-ministru. Un an mai târziu, Partidul Fascist a organizat alegerile pe care le-a și câștigat,
iar prin legile fascistissime (1925-1926) Mussolini a preluat întreaga putere, devenind
conducătorul (Il Duce). Prin desființarea celorlalte partide, a fost instaurat în Italia regimul
totalitar fascist, care a durat până în 1943, anul ocupării Romei de către Aliați în al Doilea
Război Mondial. Mussolini a fost instalat de naziști în fruntea unui regim satelit în nordul
Italiei, Republica de la Salo, pentru a fi asasinat de partizani în 1945.
Partidul Național-Socialist al Muncitorilor din Germania (INSDAP) a apărut în
1919 sub numele de Partidul Muncitorilor din Germani (DAP), un partid socialist. Atunci când
Adolf Hitler a ajuns la conducerea partidului (1920-1921), a adăugat la nume formula
„Național-Socialist” (prescurtat nazist). În urma alegerilor din toamna lui 1932, în care partidul
nazist a câștigat cele mai multe voturi, președintele von Hindenburg i-a oferit lui Hitler poziția
de cancelar (prim-ministru) în ianuarie 1933. În 1934 președintele a murit, iar Hitler a cumulat
cele două funcții, de președinte și cancelar, devenind Führer (conducător). După desființarea
celorlalte partide, a fost instaurat în Germania regimul totalitar nazist, care a durat până în
1945 (sinuciderea lui Hitler și capitularea Germaniei în al Doilea Război Mondial).
Partidul Comunist (bolșevic) din Rusia a apărut încă din 1903 ca ramură radicală,
condusă de Lenin (Vladimir Ilici Ulianov), a Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din
Rusia (bolșevic înseamnă, în rusă, majoritar, denumirea trimite la dorința lui Lenin de a avea
majoritatea în Partidul Social-Democrat, ceea ce s-a întâmplat rareori). Partidul bolșevic a
preluat puterea în Rusia în 1917, pe cale violentă (revoluția din octombrie-noiembrie). Prin
dizolvarea Adunării Constituante și prin interzicerea celorlalte partide în 1918, a fost introdus
în Rusia regimul totalitar comunist, condus până la moartea sa, în 1924, de Lenin, în calitate
de Președinte al Consiliului Comisarilor Poporului (noua denumire a Guvernului). În 1922 a
apărut Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (URSS), iar partidul și-a schimbat denumire
în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, primul său secretar general fiind Stalin (Iosif
Vissarionovici Djugașvili), până la moartea sa în 1953. Regimul comunist din URSS a durat
până în 1991 (anul destrămării acestui stat).

Propaganda
Practică politică și, în același timp, caracteristică a tuturor regimurilor totalitare,
propaganda reprezintă mecanismul prin intermediul căruia partidul își răspândește ideologia
și își justifică acțiunile practice în rândul propriei societăți, dar și în afara regimului.
Într-un regim totalitar, partidul unic deține monopolul asupra mijloacelor de
comunicare. Astfel, pe lângă propagandă funcționează cenzura, prin care regimul se asigură
că nu va fi publicată nicio producție cu care partidul nu este de acord. Propaganda este
instituționalizată (spre exemplu, în Germania nazistă funcționează un Minister al Propagandei,
condus de Joseph Goebbels, un apropiat al lui Hitler).
Propaganda se realizează prin toate mijloacele aflate la dispoziția statului:
 - prin presă, atât cea scrisă (spre exemplu, Pravda în URSS sau Scânteia în România
comunistă), cât și cea audio-vizuală (radio și televiziune);
- prin sistemul educațional (cetățenii sunt educați de mici conform ideologiei regimului).
Chiar și când sunt adulți ei urmează cursuri ideologice la locul de muncă;
- prin cultură: literatură, arte plastice, cinematografie (spre exemplu, cele două firme
produse în Germania nazistă – Triumful voinței, realizat de Leni Riefensthal, și în URSS
– Crucișătorul Potemkin, realizat de Serghei Eisenstein).
Dacă regimul fascist sprijină curentul cultural futurist al lui Giacomo Marinetti,
regimurile comuniste promovează un curent cultural propriu – realismul socialist. Acesta are
misiunea de a promova realizările regimului (prin zugrăvirea unei societăți idilice a
muncitorilor din fabrici - proletcultism - și a țăranilor de pe câmpuri) și de a critica realitățile
trecutului (în care muncitorii și țăranii erau exploatați de burghezi și de moșieri).
Prin propagandă se realizează și o altă caracteristică specifică tuturor regimurilor
totalitare: cultul personalității conducătorului. Liderul absolut al regimului este privit ca un
personaj suprauman, mesianic. De cultul personalității au beneficiat Mussolini, Hitler, Stalin,
Ceaușescu).

Teroarea
Practică politică și caracteristică a regimurilor totalitare, teroarea are ca scop menținerea
la putere a partidului unic prin instaurarea unui climat de nesiguranță și de supunere în rândul
populației și prin identificarea și eliminarea oricăror adversari potențiali ai regimului. Într-un
regim totalitar, drepturile omului nu sunt respectate, deoarece orice manifestare a libertății care
contravine intereselor partidului este anihilată prin teroare.
Teroarea se realizează prin două mari metode:
1.Supravegherea și controlul populației prin intermediul poliției politice
Aceasta poartă nume diferite, în funcție de regim: Gestapo (Poliția Secretă de Stat) în
Germania nazistă, CEKA (Comisia extraordinară pe întreaga Rusie pentru combaterea
contrarevoluției și sabotajului) în Rusia în timpul lui Lenin, NKVD (Comisariatul Poporului
pentru Afaceri Interne) în URSS în timpul lui Stalin, KGB (Comitetul Securității Statului) în
URSS după Stalin. Toate aceste instituții aveau ca scop întreținerea unui climat de frică în
rândul populației și identificarea oponenților regimului.
2.Eliminarea opoziției politice și a categoriilor indezirabile prin sistemul de lagăre
și închisori
În Germania nazistă, primul lagăr de muncă a apărut chiar în 1933, la Dachau; lagărele
s-au înmulțit pe parcursul anilor 1930, pentru ca în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
să apară și lagăre de exterminare (cele mai cunoscute fiind cele de la Auschwitz-Birkenau,
Sobibor, Treblinka, Maidanec, Chelmno, Belzec). În lagăre intrau adversarii politici ai
regimului (în special comuniștii), cei care nu corespundeau criteriului de rasă al regimului, fie
din punct de vedere fizic (persoanele cu dizabilități), fie din punct de vedere moral
(homosexualii) și categoriile indezirabile (evreii, rromii).
În URSS, sistemul de lagăre purta numele de Gulag (Administrația lagărelor și
coloniilor de muncă) și era format din zeci de lagăre răspândite pe întreg teritoriul țării. În ele
intrau, pe lângă adversarii politici ai regimului și chiar foști comuniști intrați în dizgrația
conducătorilor, și cei care nu corespundeau idealului de clasă al regimului (foști exploatatori:
burghezi, moșieri, țărani înstăriți – chiaburi sau kulaci). Sistemul de lagăre a fost desființat
după moartea lui Stalin, regimul preferând să îi închidă pe disidenți în azile de psihiatrie.
În ceea ce privește existența terorii în regimurile totalitare, trebuie făcută o mențiune în
cazul regimului fascist din Italia. Deși Italia a fost cea care a inventat termenul „totalitar”, aici
teroarea nu a funcționat în modul extrem în care a funcționat în regimul nazist și în cel
comunist. Adversarii politici erau lăsați să trăiască dacă nu se exprimau public împotriva
regimului. Din această cauză, unii autori nu consideră regimul fascist ca fiind unul totalitar.
Majoritatea cercetătorilor, însă, încadrează acest regim în categoria celor totalitare, datorită
existenței acelei caracteristici fundamentale care diferențiază regimul totalitar de toate
celelalte: existența ideologiei revoluționare.
III. CONSTITUȚIILE DIN ROMÂNIA

Regimurile politice din România și constituțiile lor

De-a lungul existenței sale, România a trecut prin mai multe regimuri politice, fiecare
dintre ele fiind instaurat prin intermediul unei constituții.
La începutul secolului al XX-lea, în România funcționa regimul liberal, bazat pe
Constituția din 1866 (prima constituție propriu-zisă din istoria României), promulgată de Carol
I, care garanta separarea puterilor în stat și respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor.
Prin introducerea votului universal, Constituția din 1923, promulgată de regele Ferdinand, a
introdus regimul democrației liberale, care a durat până spre sfârșitul perioadei interbelice.
Prin adoptarea unei noi Constituții în 1938, regele Carol al II-lea a impus regimul
monarhiei totalitare (dictatura regală). După abdicarea lui Carol, regimul de dictatură militară
a lui Ion Antonescu nu s-a bazat pe o constituție, guvernarea realizându-se prin decrete-legi.
După înlăturarea lui Antonescu în 1944 de către regele Mihai, a fost reinstalată Constituția din
1923, pentru scurt timp însă, deoarece în perioada următoare Partidul Comunist a preluat
puterea.
Regimul comunist din România a fost instaurat prin Constituția din 1948, care a fost
urmată de alte două constituții, în 1952 și 1965. După căderea regimului comunist, în 1991 a
fost adoptată o nouă constituție, care confirma revenirea la regimul democrației liberale.

Constituțiile regimurilor liberal (1866) și democratic (1923)

Înainte de adoptarea primei constituții propriu-zise a României (cea din 1866), au
funcționat în spațiul românesc, în secolul al XIX-lea, fie proiecte politice redactate de români
care nu au fost puse în aplicare, fie legi cu valoare fundamentală impuse de străini. În prima
categorie putem menționa Constituția cărvunarilor redactată în 1822 în Moldova de Ionică
Tăutul sau Osăbitul act de numere a suveranilor românilor redactat în 1838 în Țara
Românească de membrii Partidei Naționale, conduși de Ion Câmpineanu.
Primele legi cu valoare constituțională pentru Țările Române au fost Regulamentele
Organice, adoptate în timpul ocupației militare rusești din 1829-1834 și aplicate începând cu
1831 în Țara Românească și în 1832 în Moldova. Regulamentele au formulat pentru prima
oară principiul liberal al separației puterilor în stat. Astfel, puterea executivă aparținea
domnului, puterea legislativă aparținea Adunării Obștești, ia puterea judecătorească aparținea
Înaltului Divan.
Regulamentele Organice au funcționat ca legi fundamentale în istoria Țărilor Române
până în 1856, anul adoptării Convenției de la Paris de către Marile Puteri. Conform
Convenției, Țara Românească și Moldova urmau să formeze un singur stat, numit Principatele
Unite ale Moldovei și Valahiei, având însă doi domnitori, două guverne și două adunări
legislative.
În urma dublei alegeri ale lui Alexandru Ioan Cuza, în Moldova (pe 5 ianuarie) și în
Țara Românească (pe 24 ianuarie 1859), s-a produs unificarea celor două țări (în 1861 a fost
folosit pentru prima dată numele de România). Cuza a domnit în conformitate cu Convenția
de la Paris până în mai 1864, atunci când, printr-o lovitură de stat, a instaurat regimul de
domnie autoritară, bazat pe Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, care oferea
domnului puteri sporite. Același Statut înființa, pe lângă Adunarea deputaților, o nouă cameră
legislativă, numită Senat sau Corp Ponderator. Statutul a fost în vigoare până la abdicarea lui
Cuza din februarie 1866.

Constituția din 1866 a fost adoptată în contextul abdicării lui Cuza și a aducerii pe tron
a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, în mai 1866. Constituția a fost promulgată
în iulie 1866, fiind prima constituție propriu-zisă a României. Avea ca model Constituția
belgiană din 1831, fiind bazată pe trei principii liberale fundamentale:
- principiul suveranității naționale;
- principiul respectării drepturilor și libertăților cetățenilor;
- principiul separației puterilor.
Constituția din 1866 nu făcea nicio referire la puterea suzerană din acel moment,
Imperiul Otoman. Mai mult decât atât, Constituția stabilea clar că suveranitatea (puterea supra
teritoriului României) aparținea națiunii române. Imperiul Otoman nu putea să cedeze teritorii
care aparțineau României, deoarece teritoriul era nealienabil.
Constituția din 1866 avea un capitol întreg dedicat drepturilor și libertăților cetățenilor
(libertatea conștiinței, a învățământului, a presei, a întrunirilor, egalitatea în fața legii etc.).
Proprietatea era considerată „sacră și neviolabilă”. Executarea drepturilor era însă permisă
doar cetățenilor, iar cetățenia era acordată doar creștinilor.
Votul, conform Constituției din 1866, era cenzitar, diferențiat în funcție de venit (și, în
consecință, de impozitul pe care îl plăteau cetățenii statului) în mai multe colegii (3 la Senat și
4 la Adunarea Deputaților), care aveau pondere diferită în vot (marii proprietari alegeau mai
mulți parlamentari decât cei cu proprietăți mici). Acest vot excludea pe cei care nu erau
proprietari și oferea o ponderea mai mare celor cu venituri mai mari.
Constituția din 1866 dedica mai multe capitole instituțiilor statului, a căror funcționare
era bazată pe principiul separației puterilor în stat:
- puterea legislativă era executată de domn și de Parlamentul bicameral;
- puterea executivă aparținea domnului, care o exercita prin Guvernul condus de un prim-
ministru;
- puterea judecătorească era independentă, aparținând Instanțelor de judecată, având în
frunte Înalta Curte de Casație și de Justiție.
Conform Constituției de la 1866, domnul deținea atribuții largi, atât legislative
(inițiativă legislativă și drept de veto), cât și executive (numirea și revocarea miniștrilor).
Astfel, ar fi putut să guverneze în mod autoritar. În practică, domnitorul Carol (rege din 1881)
nu a făcut abuz de atribuțiile sale, permițând o viață politică liberă.
Ca o consecință a adoptării Constituției de la 1866, România modernă a funcționat ca
un regim liberal, bazat pe respectarea drepturilor și separarea puterilor în stat.
Constituția de la 1866 a fost modificată de trei ori:
1) în 1878, atunci când, ca o condiție formulată de Marile Puteri pentru recunoașterea
independenței României prin Tratatul de pace de la Berlin, a fost modificat articolul 7
din Constituție (s-a eliminat condiționarea legată de ritul creștin pentru acordarea
cetățeniei);
 2) în 1884, când a fost modificat sistemul electoral (votul a rămas cenzitar, dar a crescut
numărul de colegii) și a fost consemnat în Constituție noul statut al României de regat
(care fusese instaurat în 1881);
3) în 1917, atunci când au fost aduse schimbările constituționale necesare adoptării votului
universal și reformei agrare (au fost modificate articole care prevedeau modalitatea de
vot și s-a renunțat la articolul care considera proprietatea „sacră și inviolabilă” pentru a
se putea realiza exproprieri), aplicate din 1918.

Constituția din 1923 a fost adoptată în contextul realizării României Mari prin unificare
Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România în 1918. A fost numită „Constituția
unificării”. A fost promulgată de regele Ferdinand în martie 1923 după ce a fost adaptată de
Parlament, întrunit ca Adunare Constituantă, pe baza proiectului realizat de Partidul Național
Liberal.
Constituția din 1923 prelua cele mai multe articole din Constituția de la 1866. Apăreau
însă câteva diferențe:
- România devenea „Stat național, unitar și indivizibil” (teritoriul ei rămânea
„nealienabil”);
- Instituțiile statului rămâneau aceleași, dar șeful statului era regele (nu domnul, ca în
1866), iar membrii Senatului și Adunării Deputaților erau aleși prin vot universal
(masculin);
- Drepturile cetățenilor erau aplicate și în cazul minorităților;
- Proprietatea era acum „garantată” (nu mai era „sacră și inviolabilă”), iar proprietățile
subsolului aparțineau statului.
Ca o consecință a adoptării Constituției de la 1923, România interbelică a funcționat ca
un regim democratic, bazat pe votul universal masculin și pe respectarea drepturilor
cetățenilor.

Constituțiile regimurilor autoritar (1938) și totalitar (1948, 1952, 1965)

Constituția din 1923 a funcționat în istoria României până la 1938, atunci când a fost
instaurat primul regim nedemocratic: regimul autoritar al lui Carol al II-lea. În timpul
regimului totalitar comunist au funcționat în România alte trei Constituții: cea din 1948, cea
din 1952 și cea din 1965.

Constituția din 1938 a fost adoptată în contextul loviturii de stat a regelui Carol al II-
lea din februarie 1938, prin care s-a instaurat regimul de monarhie totalitară (dictatura regală).
Constituția a fost redactată de Istrate Micescu (jurist al regelui Carol) și a fost supusă votului
popular prin referendum (prima consultație populară în care au votat și femeile în România).
Constituția din 1938 se despărțea de tradiția liberal-democratică a constituțiilor
anterioare. Deși teoretic se menținea, separarea puterilor nu mai funcționa, deoarece regele
deținea acum puteri extinse: putea dizolva Parlamentul, numea și destituia Guvernul, avea
inițiativa legilor. Se menținea un Parlament, însă o parte importantă din membrii acestuia era
numită direct de rege.
 La capitolul privind drepturile și libertățile cetățenești , se introducea o secțiune privind
datoriile românilor (inclusiv interdicția de a „propovădui prin viu grai sau în scris schimbarea
formei de guvernământ a Statului”).
Constituția din 1938 a stat la baza regimului autoritar al lui Carol al II-lea, care a durat
până în septembrie 1940. După abdicarea lui Carol, fiul său, Mihai, a oferit întreaga putere lui
Ion Antonescu, devenit „conducător al statului”.
Regimul autoritar al lui Antonescu nu s-a bazat pe o constituție, guvernarea făcându-se
prin decrete-legi, cum ar fi Decretul-lege de înființare a Statului național-legionar din
septembrie 1940, prin care Antonescu împărțea puterea cu Mișcarea Legionară sau Decretul-
lege privind militarizarea instituțiilor și întreprinderilor de stat și particulare din februarie
1941, prin care era instituită dictatura militară.
Pe 23 august 1944, regele Mihai l-a înlăturat pe Antonescu și a preluat puterea. A fost
reinstituită Constituția din 1923, în dorința revenirii la un regim democratic. Acest lucru nu a
fost posibil, deoarece în perioada 1945-1947, Partidul Comunist a acaparat instituțiile statului,
preluând puterea.

Constituția din 1948 a fost adoptată în contextul abdicării regelui Mihai, pe 30

decembrie 1947, și a proclamării Republicii Populare. A fost o constituție de tranziție, prin
care se realiza trecerea de la regimul democratic la regimul stalinist.
Potrivit Constituției, organul suprem de conducere în stat era Marea Adunare Națională,
care avea atât atribuții legislative cât și pe cele specifice funcției de șef al statului (putea să
declare război și să încheie pace). Ea alegea un Prezidiu, al cărui președinte era considerat
șeful statului. Tot ei îi era subordonat Consiliul de Miniștri, Partidul însă nu era menționat în
Constituție.
Constituția consemna drepturile și libertățile cetățenești (au apărut și drepturi noi,
precum dreptul la muncă sau egalitatea femeilor cu bărbații), însă exercitarea lor era posibilă
doar dacă nu intra în contradicție cu noua ordine democratică.
Constituția din 1948 conținea și o serie de prevederi economice necesare proceselor de
naționalizare (din 1948) și colectivizare (1949).

Constituția din 1952 a fost adoptată în contextul în care partidul a reușit să-și impună
supremația asupra societății. A fost o constituție tipic stalinistă, în care noile evoluții sociale
și politice (desființarea proprietății private și rolul conducător al partidului, menționat acum în
Constituție) erau accentuate. Restul prevederilor erau aceleași ca cele din 1948.
Constituția din 1952 a fost modificată în 1961, atunci când s-a constituit Consiliul de
Stat, ce a înlocuit Prezidiul Marii Adunări Naționale. Astfel, noua titulatură a șefului statului
devenea cea de „președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române”.

Constituția din 1965 a fost adoptată în contextul schimbării numelui țării, din
Republica Populară Română în Republica Socialistă România, și a numelui partidului, din
Partidul Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român. Ambele schimbări au fost inițiate
de noul secretar general al partidului, Nicolae Ceaușescu. Constituția menționa rolul
conducător al partidului încă de la început și consemna sfârșitul edificării socialismului și
trecerea spre o nouă etapă, cea a construcției comunismului.
 Constituția din 1965 a fost modificată în 1974, atunci când a fost creată funcția de
președinte al Republicii Socialiste România pentru Nicolae Ceaușescu.

Revenirea la democrație: Constituția din 1991

Regimul comunist din România a durat până în decembrie 1989. Noua clasă politică
instaurată și-a exprimat dorința de revenire la regimul democratic și la economia de piață.
Această trecere a fost consfințită prin adoptarea noii Constituții din 1991, adoptată de
Parlament în calitate de Adunare Constituantă în noiembrie și intrată în vigoare în urma
referendumului din decembrie 1991.
Constituția din 1991 revine la tradiția democratică anterioară anului 1938. România
rămâne republică, dar redevine „stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”.
Era reinstituit principiul separației puterilor:
- Puterea legislativă aparține Parlamentului bicameral, format din Senat și Camera
Deputaților;
- Puterea executivă este împărțită între președinte și Guvern;
- Puterea judecătorească este independentă, aparținând instanțelor de judecată.
Drepturile și libertățile cetățenești (însoțite de obligații) sunt reafirmate în Constituție și
apar instituții noi care să vegheze asupra respectării lor (Avocatul Poporului). Proprietatea
privată este „ocrotită” (din 2003 este „garantată”).
Constituția din 1991 a fost modificată în 2003, pentru a crea cadrul constituțional
necesar aderării României la NATO și Uniunea Europeană.
IV. AUTONOMII LOCALE ȘI INTITUȚII CENTRALE ÎN SPAȚIUL
ROMÂNESC (SECOLELE IX-XVIII)
Ce sunt autonomiile locale românești?
Înainte de formarea statelor medievale Transilvania, Țara Românească și Moldova,
în spațiul românesc au funcționat mai multe formațiuni politice prestatale, ce depindeau într-
o măsură mai mică sau mai mare de cei care dominau politic acest spațiu. Acestea sunt
autonomiile românești sau ,după cum le denumea Nicolae Iorga „romaniile populare”.
Din punct de vedere al organizării politice, formațiunea de bază în spațiul românesc
este obștea sătească, aflată sub conducerea unui jude. Mai multe obști se unesc într-un cnezat,
, condus de un cneaz. În condițiile unei amenințări externe, mai multe cnezate se pun sub
autoritatea militară a unui voievod. Astfel apare voievodatul. Termenii de cneaz și voievod
sunt de origine slavă, însă în spațiul românesc au înțeles diferit față de cel din limba slavă: în
limba slavă voievozii (mici conducători militari) sunt subordonați cneazului.

De la autonomii locale la stat. Formarea statelor medievale românești

Unificarea formațiunilor locale ale românilor a avut loc, între secolele al XII-lea – al
XIV-lea, într-un context internațional dominat de invaziile popoarelor venite dinspre Asia
(mongolii, tătarii) și încercarea statelor europene vecine (în special, Regatul Ungariei) de a
limita pagubele produse de acestea. La formarea statelor medievale au contribuit autonomiile
locale existente deja pe teritoriul locuit de români.

Transilvania
Primele formațiuni prestatale din spațiul carpatic sunt menționate în cronica notarului
anonim al regelui Bela al Ungariei, intitulată Faptele ungarilor. Scrisă în secolul al XIII-lea,
ea povestește pătrunderea maghiarilor la sfârșitul secolului al IX-lea și începutul secolului al
X-lea dinspre Câmpia Panonică spre est, unde întâlnesc trei conducători politici („duci” sau
voievozi):
- Glad (în Banatul de astăzi, având centrul la Cuvin);
- Menumorut (în Crișana, având centrul la Biharea);
- Gelu (în interiorul arcului carpatic, pe valea Someșului, cu centrul la Dăbâca).
Un secol mai târziu, pe teritoriul lui Gelu este menționat Gyula, iar pe teritoriul lui
Glad este menționat Ahtum. Cei doi se opun expansiunii maghiare,, care însă îi învinge.
Toate aceste voievodate au fost supuse Regatului Ungariei care, între secolele al XI-
lea - al XIII-lea, și-a extins autoritatea asupra întregului spațiu transilvan. Ungaria a încercat
să impună aici o formă de organizare proprie, preluată din Occidentul feudal – principatul (în
1111 este menționat „Mercurius, princeps Ultrasilvanus”). Acest lucru nu reușește,
Transilvania păstrând o formă de organizare autohtonă, voievodatul. În 1176 este menționat
primul voievod, Leustachius. Astfel, autonomiile locale au contribuit la formarea statului
medieval Transilvania, prin menținerea formei specifice de organizare politică, voievodatul.
Pe teritoriul Transilvaniei, fiecare populație a avut propriile forme de organizare:
- Maghiarii s-au organizat în comitate;
 - Secuii (populație de origine asiatică, așezată de Ungaria în estul Transilvaniei, în scop
de apărare) s-au organizat în scaune;
- Sașii ( populație de origine germanică, așezată de Ungaria în sud-estul Transilvaniei,
pentru a construi cetăți fortificate) s-au organizat în scaune și districte; acestea erau
reunite în Universitas Saxonum;
- Românii și-au păstrat autonomia în zonele depresionare, de graniță, așa-numitele țări:
Țara Hațegului, Țara Făgărașului, Țara Maramureșului.

La sfârșitul secolului al XIII-lea și în secolul al XIV-lea, o serie de acte ale regilor

Ungariei au diminuat autonomia românilor, condiționând calitatea nobiliară de apartenența la
credința catolică. Prin urmare, nobilii români au urmat trei căi:
- Au trecut la catolicism, astfel maghiarizându-se (este cazul familiei Corvineștilor);
- Au rămas ortodocși, renunțând la calitatea de nobili (este cazul mai multor familii din
Făgăraș și Maramureș);
- Au trecut munții, contribuind la formarea statelor medievale din spațiul extracarpatic.

Țara Românească
Primele formațiuni politice dintre Carpați și Dunăre menționate în Diploma
Cavalerilor Ioaniți emisă de regele Ungariei, Bela al IV-lea, în 1247:
- Țara Severinului în vest, pe linia Dunării;
- Voievodatul lui Litovoi, pe Valea Jiului;
- Cnezatele lui Ioan și Farcaș;
- Voievodatul lui Seneslau, pe Valea Argeșului.
Cu excepția Voievodatului lui Seneslau, toate aceste formațiuni depindeau de
Regatul Ungariei. O primă încercare de emancipare de sub această dominație îi aparține lui
Litovoi (același sau urmașul celui din 1247), care se revoltă în 1277 împotriva regelui maghiar,
dar este înfrânt, iar fratele său bărbat este luat prizonier.
Tradiția îl menționează ca întemeietor al Țării Românești pe Negru Vodă din Țara
Făgărașului, care ar fi „descălecat” la sfârșitul secolului al XIII-lea pe valea Argeșului, însă el
nu este menționat de surse istorice.
Meritul istoric de a fi întemeiat Țara Românească îi revine, la începutul secolului al
XIV-lea, lui Basarab I, cel care a unificat formațiunile politice prestatale și a obținut
independența Țării Românești față de Ungaria lui Carol-Robert de Anjou în urma bătăliei de
la Posada (1330), menționată în Cronica pictată de la Viena.
Consolidarea statului medieval Țara Românească s-a făcut în timpul urmașilor lui
Basarab, Nicolae Alexandru, Vladislav Vlaicu și Mircea cel Bătrân.
Așadar, autonomiile locale românești au contribuit la întemeierea statului medieval
Țara Românească prin unificarea formațiunilor prestatale dintre Carpați și Dunăre și prin
contribuția elementului autonom românesc din Transilvania (Țara Făgărașului).

Moldova
La est de Carpați, sursele istorice menționează ca formațiuni politice „țări” (Țara
Berladnicilor, Țara Bolohovenilor), „codri” (Codrii Cosminului), „câmpuri” (Câmpul lui
Dragoș), și ocoale (Câmpulung, Vrancea).
 La jumătatea secolului al XIV-lea, regele Ungariei, Ludovic I de Anjou, îl trimite pe
Dragoș, voievod român din Maramureș, la est de Carpați, pentru a organiza o marcă de apărare
împotriva atacurilor tătarilor. Astfel apare Țara Moldovei, care este inițial limitată de arealul
râului Moldova, afluent al Siretului.
În 1359, Bogdan, un alt voievod din Maramureș, intră în conflict cu regele Ludovic
și trece Carpații în Moldova, unde îl învinge pe urmașul lui Dragoș și apoi obține independența
Moldovei față de Regatul Ungariei până în 1365, în condiții necunoscute.
Consolidarea statului medieval Moldova s-a realizat în timpul urmașilor lui Bogdan,
Lațcu și frații Petru și Roman Mușat, ultimul fiind cel care se proclamă „domn […] de la munte
până la mare”.
Așadar, autonomiile locale românești au contribuit la întemeierea statului medieval
Moldova prin contribuția elementului autonom românesc din Transilvania (Țara
Maramureșului).

Instituții centrale în statele medievale românești

În fiecare dintre cele trei țări, Transilvania, Țara Românească și Moldova, au existat
o serie de instituții centrale, necesare funcționării statului. Ele apr odată cu formarea statului
și au un rol important în administrarea celor trei țări. În funcție de condițiile specifice de
formare și evoluție a statelor medievale românești, putem evidenția instituții diferite pentru
Transilvania și cele două țări extracarpatice.

Transilvania
Între secolele al XII-lea și al XVI-lea, instituția centrală este voievodatul. Din 1176
(prima atestare a unui voievod) până în 1541 (când trece sub dominația Imperiului Otoman),
Transilvania este voievodat autonom sub suzeranitate maghiară. Voievodul are toate atribuțiile
unui monarh medieval, cu excepția politicii externe în care depinde de suzeranul său, regele
Ungariei.
Voievodul este cel care face legile, este conducătorul administrației, al armatei, este
judecător suprem. Din secolul al XV-lea, el exercită conducerea statului împreună cu
reprezentanții categoriilor privilegiate (nobilii maghiari, clerul catolic, reprezentanții sași ai
orașelor și mica nobilime secuiască). Aceste categorii formează în 1438 Uno trium nationum;
națiunea, în Evul Mediu (din lat. natio=naștere) se referă la stări sociale, nu la etnie. Categoriile
privilegiate din Transilvania au acest statut deoarece împărtășesc credința catolică.
La început, în secolele al XIII-lea – al XIV-lea, unii voievozi ai Transilvaniei au dus
o politică de relativă independență față de Ungaria (Roland Borșa sau Ladislau Kan). Ulterior,
în secolul al XV-lea, acțiunile voievozilor Transilvaniei se integrează în politica regatului
maghiar (voievodul Iancu de Hunedoara va deveni guvernator general al Ungariei, iar fiul său,
Matia Corvin, va ajunge chiar regele Ungariei).
Din 1541 – când Ungaria devine provincie otomană, iar Transilvania trece sub
suzeranitatea Imperiului Otoman – până la sfârșitul secolului al XVII-lea (Pacea de la
Karlowitz, 1699), Transilvania este principat autonom sub suzeranitate otomană. Instituția
centrală este principatul. Principele are aceleași atribuții ca și voievodul din înaintea lui. El
este însă ajutat în conducerea statului de Dietă, o adunare de stări formată din reprezentanții
categoriilor privilegiate. Aceasta are ca principale atribuții alegerea și consilierea principelui,
precum și votarea legilor care sunt supuse spre aprobare principelui.
În 1699, prin Pacea de la Karlowitz, Imperiul Otoman recunoaște trecerea Ungariei
în stăpânirea Imperiului Habsburgic și suzeranitatea acestuia asupra Transilvaniei. Astfel, între
1699 și 1867 (dualismul austro-ungar), Transilvania este mare principat autonom sub
suzeranitatea Imperiului Habsburgic. Autonomia ei se diminuează însă, deoarece titlul de
principe este deținut de însuși împăratul de la Viena; acesta trimite în principat un guvernator
care administrează țara în numele lui. Guvernatorul conduce un guberniu, instanță executivă,
iar Dieta își păstrează atribuțiile legislative. În 1867, în cadrul dualismului austro-ungar,
Transilvania este integrată în Regatul Ungariei, pierzându-și astfel autonomia.
Astfel, de-a lungul existenței sale ca stat, Transilvania a trecut prin trei forme de
organizare:
- Voievodat autonom sub suzeranitate maghiară, între 1176 și 1541;
- Principat autonom sub suzeranitate otomană, între 1541 și 1699;
- Principat autonom sub suzeranitate habsburgică, între 1699 și 1867.

Țara Românească și Moldova

Începând cu secolul al XIV-lea, când apar cele două state, instituția centrală este
domnia. Domnul (domnitorul) are toate atribuțiile unui monarh medieval. El adoptă legile,
este șeful administrației, al armatei (în calitatea sa de mare voievod), al finanțelor (bate
monedă), este proprietar al pământului pe care îl oferă ca feude boierilor și Bisericii, este
judecător suprem; ca atribuții de politică externă el semnează tratate internaționale, poate să
declare război și să încheie pace.
Titulatura domnitorului cuprinde elemente provenind din mai multe tradiții:
- Latină (domn provine de la dominus, care înseamnă stăpân);
- Bizantină (singur stăpânitor este echivalentul grecescului autocrat);
- Slavă (mare voievod trimite spre calitatea sa de conducător al armatei);
- Creștină (din mila lui Dumnezeu; particula Io, care este o prescurtare a grecescului
Ioannes, înseamnă cel ales de Dumnezeu).
Succesiunea domnitorilor la tron se face conform principiului electiv-ereditar:
domnul este ales de boieri sau de Adunarea țării din rândul familiilor domnești (familia
Basarabilor în Țara Românească și familia Mușatinilor în Moldova).
La început, în secolele al XIV-lea – al XV-lea, autoritatea domnitorului în raport cu
boierii era necontestată (după cum spune Grigore Ureche, Ștefan cel Mare era „degrabă
vărsătoriu de sânge nevinovat; de mai multe ori la ospețe omora fără județu”).
Din secolului al XVI-lea, se observă o creștere a puterii boierilor, unii dintre ei
ajungând chiar pe tron (este cazul lui Neagoe Basarab, care își adaugă acest nume, deși nu
făcea parte, propriu-zis, din familia Basarabilor). La această situație contribuie și suzeranitatea
Imperiului Otoman, al cărui sultan se implică și el în numirea domnitorului (spre exemplu,
Mihai Viteazul își cumpără tronul de la sultan în 1593).
În secolul al XVIII-lea (începând cu 1711 în Moldova și 1716 în Țara Românească),
pe tronul celor două țări funcționează domniile fanariote. Fanarioții sunt străini (în general
greci din cartierul Fanar din Constantinopol) numiți de sultan, care funcționează ca
administratori ai lui în cele două țări. În aceste condiții, autonomia lor se diminuează
considerabil.
Domnia este o instituție necesară pentru funcționarea Țării Românești și a Moldovei
între secolele al XIV-lea – al XIX-lea, deoarece în absența domnitorului n-ar exista statul:
domnitorul deține toate atribuțiile de conducere.
O altă instituție centrală în cele două țări este Biserica. În Țările Române există o
relație de interdependență între domnie și Biserică. Biserica îl „unge” pe domnitor (îi oferă
dreptul de a conduce); în schimb, domnitorul oferă Bisericii privilegii (pământuri, scutiri de
taxe).
Biserica îl are în frunte pe mitropolit, primul sfătuitor al domnitorului. Mitropoliile,
în cele două țări, au apărut în secolul al XIV-lea, la Curtea de Argeș (în 1359, în timpul lui
Nicolae Alexandru) și la Suceava. Aici, Mitropolia a fost înființată la sfârșitul secolului al
XIV-lea de Petru Mușat, dar nu a fost recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol decât în
1401, în timpul lui Alexandru cel Bun.
Biserica este cea mai bine organizată instituție în Evul Mediu, având o ierarhie bine
definită: mitropolit, episcopi, preoți și călugări. Astfel, Biserica este cel mai bun instrument
prin care se transmite decizia de la centru către populație.
Biserica este o instituție necesară pentru funcționarea Țării Românești și a Moldovei
între secolele al XIV-lea – al XIX-lea, deoarece ea este cea care legitimează domnia (îi oferă
dreptul de a conduce).
Sfatul domnesc este o altă instituție centrală în cele două țări. El este compus din
boierii cu dregătorii (ranguri) – banul Olteniei/portarul Sucevei (cele mai înalte dregătorii),
vornic (șeful curții domnești), logofăt (șeful cancelariei), spătar (șeful oștirii), paharnic (șeful
pivnițelor), vistiernic (șeful finanțelor), comis (șeful grajdurilor domnești), postelnic (șeful
„apartamentelor domnești”), stolnic (șeful meselor domnești), clucer (șeful cămărilor
domnești). Sfatul domnesc are rolul de a-l consilia pe domnitor. În cadrul Sfatului, mitropolitul
are un rol foarte important. El este principalul consilier și locțiitorul domnului în caz de
absență.
Adunarea țării este compusă din marii boieri, membrii clerului înalt (mitropolit și
episcopi), reprezentanți ai micii boierimi și ai clerului de rând (preoți, călugări) și oameni de
la curtea domnească. Este o adunare de stări (la fel ca Dieta în Transilvania). În istoria celor
două țări a fost înregistrată foarte rar convocarea acestei adunări, mai ales pentru a confirma
alegerea unui nou domnitor (cum este cazul lui Ștefan cel Mare în 1457).
Armata, în cele două țări, este compusă din:
- Oastea cea mică (un corp profesionist de luptători, format din slujitorii domnului și
boieri): a fost folosită în cele mai multe conflicte purtate de domnitori;
- Oastea cea mare (formată de toți locuitorii apți de luptă): a fost folosită rareori, doar în
cazuri speciale (cum ar fi campania otomană din 1394/1395);
- Sistemul de fortificații (Giurgiu, Turnu, Brăila în Țara Românească; Neamț, Suceava,
Hotin, Cetatea Albă în Moldova).
Din punct de vedere administrativ, Țara Românească era împărțită în județe, iar
Moldova în ținuturi, conduse de dregători locali, cu rol de administratori.
V. STATUL ROMÂN MODERN-DE LA PROIECT POLITIC LA
REALIZAREA ROMÂNIEI MARI

Statul român modern a apărut prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza din 1859.
Până în acel moment, în spațiul românesc au existat o serie de proiecte politice care vizau
modernizarea statului și îndeplinirea idealurilor naționale (unire și independență).

Proiecte politice în timpul domniilor fanariote

Începând cu 1711 în Moldova (înfrângerea lui Dimitrie Cantemir și numirea lui
Nicolae Mavrocordat pe tron) și 1716 în Țara Românească (îndepărtarea lui Ștefan
Cantacuzino și numirea aceluiași Nicolae Mavrocordat pe tron), în cele două țări au funcționat
domniile fanariote. Fanarioții erau străini (în general greci din cartierul Fanar din
Constantinopol) numiți de sultan, care funcționează ca administratori ai lui în cele două țări.
Domniile fanariote au fost scurte, dese și alternante (recordul îl deține Constantin
Mavrocordat, fiul lui Nicolae, care, în perioada 1730-1769, a avut 10 domnii: șase în Țara
Românească și patru în Moldova).
Perioada domniilor fanariote a cunoscut atât aspecte negative, cât și aspecte pozitive
pentru dezvoltarea Țărilor Române.
Printre aspectele negative se pot menționa:
- diminuarea autonomiei țărilor române față de imperiul otoman (domnul este echivalat
de sultan cu un pașă otoman);
- creșterea obligațiilor financiare față de imperiul otoman (tributul numit haraci, cadourile
numite peșcheșuri, cumpărarea tronului);
- sporirea fiscalității (taxe impuse de domnii fanarioți pentru a-și recupera investiția în
tron);
- funcțiile de conducere în stat sunt ocupate clientelar de apropiații domnitorilor fanarioți
(de cele mai multe ori străini);
- desființarea armatei permanente.
Printre aspectele pozitive se pot menționa:
- îmbunătățirea situației țărănimii (desființarea șerbiei sau iobăgiei de către Constantin
Mavrocordat în 1746 în Țara Românească și 1749 în Moldova);
- elaborarea unor coduri de legi (Pravilniceasca Condică a lui Alexandru Ipsilanti în Țara
Românească în 1780, Codul Civil al lui Scarlat Callimah în Moldova în 1817, Legiuirea
Caragea în Țara Românească în 1818);
- Academiile Domnești de la București și Iași, cu predare în limba greacă.
Această situație a determinat reacția boierilor români din Partida Națională, care au
redactat primele proiecte politice românești. Ele constau în memorii adresate reprezentanților
Marilor Puteri vecine prin care se solicita reorganizarea politică a Principatelor. Un exemplu
este memoriul adresat de boieri Imperiului Habsburgic și Imperiului Rus în timpul
negocierilor de pace de la Focșani din 1772, prin care solicitau înlăturarea domniilor fanariote
și chiar unirea celor două țări.
Înlăturarea domniilor fanariote s-a realizat în contextul mișcării revoluționare
conduse de Tudor Vladimirescu în Țara Românească, în 1821. Mișcarea a început în ianuarie,
prin Proclamația de la Padeș, o chemare la luptă împotriva străinilor aflați la conducerea țării.
În programul său politic redactat în februarie, Cererile norodului românesc, Tudor solicita
îndepărtarea străinilor din funcțiile publice, învățământ în limba română și refacerea unei
armate naționale. În martie, Tudor a ajuns la București, unde a preluat puterea. După intrarea
trupelor otomane în Țara Românească în mai, Tudor a fost asasinat la Târgoviște de aliații săi
din Eteria (organizație secretă fondată în Rusia, care traversa Țara Românească cu scopul de
a elibera Grecia de sub stăpânire otomană), fiind acuzat de a fi solicitat intervenția otomană.
Deși înfrântă, mișcarea revoluționară a lui Tudor a avut drept consecință înlăturarea
domniilor fanariote și revenirea la domniile pământene în 1822.

Proiecte politice românești în timpul stăpânirii habsburgice din

Transilvania
Începând cu 1699 (Pacea de la Karlowitz), Transilvania se afla sub suzeranitatea
Imperiului Habsburgic. Această schimbare de dominație nu a însemnat o îmbunătățire a
statutului românilor, care în continuare nu beneficiau de drepturi politice, biserica ortodoxă
fiind doar tolerată, nu receptă (precum cea catolică, cea evanghelică-luterană, cea reformată-
calvină, sau cea unitariană). Pentru a obține drepturi politice, o parte din biserica ortodoxă din
Transilvania a acceptat unirea cu biserica Romei (astfel apare biserica greco-catolică).
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, în 1791, reprezentanții iluminismului românesc
din Transilvania, membrii Școlii Ardelene (Gheorghe Șincai, Samuil Micu, Petru Maior) au
redactat o petiție adresată împăratului de la Viena, Supplex Libellus Valachorum, prin care
solicitau drepturi politice pentru românii din Transilvania.

Proiecte politice în prima jumătate a secolului al XIX-lea (1822-1848)

După revenirea la domniile pământene în Țara Românească și Moldova, românii au
redactat și alte documente prin care solicitau reformarea sistemului politic. Ca exemple putem
menționa Constituția cărvunarilor, redactată în Moldova în 1822 de Ionică Tăutul, și cele
două acte redactate în 1838 în Țara Românească de boierii din Partida Națională conduși de
Ion Câmpineanu: Act de unire și independență și Osăbitul act de numire a suveranului
românilor. Aceste proiecte nu au fost puse însă în aplicare.
În timpul ocupației militare rusești (1829-1834), boierii români au redactat, sub
supravegherea ocupanților, Regulamentele organice, acte cu valoare constituțională pentru
Țările Române, aplicate începând cu 1831 în Țara Românească și 1832 în Moldova. Pe lângă
prevederile politice (cum ar fi separarea puterilor), Regulamentele trimiteau și spre unul dintre
obiectivele naționale ale românilor, unirea celor două țări.
Supranumit „primăvara popoarelor”, anul 1848 a fost marcat de revoluții pe întreg
continentul european, inclusiv în spațiul românesc. Revoluțiile din Moldova, Țara
Românească și Transilvania au produs o serie de documente, programele politice ale
revoluționarilor:
• Petițiunea-proclamațiune, redactată de Vasile Alecsandri în timpul revoluției din
Moldova, la Iași, în martie 1848;
• Petiția națională, redactată de Simion Bărnuțiu la Blaj, în Transilvania, în mai 1848;
 • Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei, document redactat de revoluționarii
moldoveni în exil (Costache Negri, Vasile Alecsandri) la Brașov, în mai 1848;
• Proclamația de la Islaz, redactată de Ion Heliade Rădulescu în timpul revoluției din
Țara Românească, în iunie 1848;
• Dorințele partidei naționale din Moldova, redactată de revoluționarii moldoveni în exil
(Mihail Kogălniceanu) la Cernăuți, în august 1848.
În aceste documente se regăsesc:
- Revendicări sociale (împroprietărirea țăranilor cu sau fără despăgubire);
- Revendicări politice (modernizarea instituțională, drepturi și libertăți pentru cetățeni);
- Revendicări naționale (doar în Transilvania, drepturi pentru națiunea română);
- Unirea Moldovei cu Țara Românească (cerută în documentele revoluționarilor în exil).
Deși înfrânte, revoluțiile de la 1848 au contribuit la nașterea unei generații politice,
generația pașoptistă, care va îndeplini mai târziu în cadrul statului român modern revendicările
revoluționare.

Unirea Țărilor Române (1859)

Unirea Moldovei cu Țara Românească a fost posibilă în contextul internațional
favorabil creat de criza orientală (Războiul Crimeii din 1853). Tratatul de pace de la Paris
(1856), care a pus capăt Războiului Crimeii avea, printre prevederi, aceea de a consulta
românii din cele două țări în cadrul adunărilor ad-hoc, pentru a-și exprima dorințele.
Revendicările adunărilor ad-hoc, exprimate în 1857, au fost:
- Unirea celor două Principate într-un singur stat;
- Respectarea autonomiei Principatelor de către Imperiul Otoman;
- Prinț străin venit dintr-o dinastie domnitoare a Europei;
- Neutralitate teritorială.
În 1858, Marile Puteri au adoptat Convenția de la Paris, prin care se înființa un nou
stat, numit „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, însă cu doi domnitori, două guverne
și două Adunări legislative. Singurele instituții comune erau Comisia Centrală de la Focșani
și Înalta Curte de Casație și Justiție. Aplicând politica faptului împlinit, românii din Moldova
și Țara Românească l-au ales pe domnitor pe același Alexandru Ioan Cuza, pe 5 și pe 24
ianuarie 1859.

Domnia și reformele lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)

Prima parte a domniei lui Cuza a fost destinată recunoașterii dublei alegeri de către
Marile Puteri europene (pe plan extern) și unificării administrative și instituționale (pe plan
intern):
✓ La sfârșitul anului 1861, în cadrul Conferinței de la Constantinopol, ultima dintre Marile
Puteri, Imperiul Otoman (puterea suzerană), recunoștea unirea celor două țări, însă doar
pe timpul domniei lui Cuza. În acest moment, Cuza a fost folosit pentru prima oară în
declarațiile sale numele de România pentru noul stat.
✓ Unificarea administrativă (ținuturile din Moldova au devenit județe ale României) și
instituțională (un singur set de instituții pe întreg teritoriul) a fost definitivată atunci
 când, în ianuarie 1862, se deschideau la București lucrările Adunării comune, care
proclama noua denumire a statului, România.

Până în 1864, Cuza a domnit în mod constituțional (conform Convenției de la Paris),

încercând să determine Adunarea deputaților și să adopte reformele dorite de el, printre care
și reforma agrară (împroprietărirea țăranilor). Acest lucru nu a reușit însă, deoarece Adunarea
era dominată de reprezentanți ai marilor proprietari de pământ. Singura reformă reușită în
această perioadă a fost secularizarea averilor mănăstirești (1863), prin care pământurile
mănăstirilor (cea mai mare parte a lor închinate, al căror profit mergea la Muntele Athos) au
fost trecute în proprietatea statului.
În mai 1864, printr-o lovitură de stat (dizolvarea Adunării), Cuza a instituit regimul
monarhiei autoritare, bazat pe un nou act cu valoare constituțională, Statutul Dezvoltător al
Convenției de la Paris. Conform acesteia, domnitorul deținea cea mai mare parte a puterii în
stat, iar Parlamentul (format din Senat/Corpul ponderator și Adunarea deputaților) îi era
subordonat. În acest fel, în 1864-1865, Cuza a reușit să adopte marile reforme pe care le viza:
✓ Reforma agrară, împroprietărirea țăranilor prin despăgubire;
✓ Reforma educației, învățământul primar devenea obligatoriu și gratuit;
✓ Reforma electorală, sporirea numărului de alegători prin diminuarea censului (impozit
plătit de proprietari) pentru a include și țăranii proaspăt împroprietăriți;
✓ Codul Civil, dublat de un Cod Penal și un Cod Comercial.
Reformele lui Cuza și modul în care le-a impus au nemulțumit atât pe conservatori
(care le considerau prea radicale), cât și pe liberarii radicali (care nu le considerau suficient
de radicale). Cele două tabere s-au unit în „monstruoasa coaliție”, care l-a forțat pe Cuza să
abdice în februarie 1866.

Modernizarea statului român în timpul domniei lui Carol (1866-1914)

Pentru a nu pune în pericol unirea, reprezentanții clasei politice din România au avut
ca prioritate aducerea cât mai rapidă a unui prinț, membru al caselor conducătoare ale Europei.
După ce Filip din Flandra (fratele regelui Belgiei) a refuzat tronul, opțiunile s-au îndreptat spre
Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, înrudit cu casa regală din Prusia. Acesta a venit în
România și a fost pus pe tron pe 10 mai 1866. Prin această acțiune, românii au pus din nou
statele europene în fața faptului împlinit, el fiind nevoite să accepte noul conducător al statului
român.
Primul act al domniei lui Carol a fost adoptarea Constituției din 1866, prima
constituție propriu-zisă din istoria României. Tot la începutul domniei lui Carol a fost obținută
independența României în urma războiului ruso-româno-turc din 1877-1878, încheiat prin
tratatul de pace de la Berlin. Ca o recunoaștere a noului stat internațional al României, acesta
a devenit regat în 1881, principele Carol fiind încoronat rege sub numele de Carol I.
În timpul domniei lui Carol, România a trecut printr-un intens proces de modernizare,
în toate domeniile:
✓ În domeniul instituțional-legislativ, au fost adoptate noi instituții și noi legi inspirate din
modelul occidental (cea mai importantă fiind Constituția din 1866, inspirată din
Constituția belgiană din 1831).
 ✓ În domeniul economic, au fost create noi instituții (cum ar fi Banca Națională a
României) prin care era promovat capitalul autohton și erau încurajate investițiile
străine.
✓ În domeniul infrastructurii a fost realizată rețeaua de căi ferate, inclusiv prin construcția
Podului de la Cernavodă, o realizare inginerească de excepție pentru vremea ei.
✓ În domeniul urbanistic, au fost modernizate centrele orașelor București, Iași, Craiova,
Constanța etc.
✓ În domeniul cultural, au fost create instituții noi (Academia Română), săli de spectacol
(Ateneul Român) și a fost încurajată preluarea curentelor culturale occidentale.

Realizarea României Mari (1918)

Obținerea ultimului mare obiectiv național al românilor (reunirea tuturor teritoriilor
locuite de români în același stat) a fost posibilă în contextul internațional favorabil dat de
Primul Război Mondial. Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Regatul României
s-a datorat mai multor factori:
- faptul că România era țară învingătoare în Primul Război Mondial;
- disoluția imperiilor multinaționale din estul Europei (Imperiul Austro-Ungar și Imperiul
Rus);
- dorința românilor din provinciile respective de a se uni cu statul național român.
În fiecare din cele trei provincii, procesul de unire a cunoscut aceleași trei etape:
1) constituirea unui organism de conducere propriu al românilor;
2) proclamarea separației față de imperiul multinațional din care făceau parte;
3) proclamarea Unirii cu România.

Basarabia
În toamna anului 1917, în Rusia a izbucnit revoluția bolșevică în urma căreia
popoarele de pe teritoriul imperiului au primit dreptul la autodeterminare (Decretul asupra
naționalităților al lui Lenin). În aceste condiții, românii din Basarabia și-au constituit un
organism de conducere propriu, Sfatul Țării. Acesta a proclamat autonomia Basarabiei și apoi
(în ianuarie 1918) independența ei, sub numele de Republica Democratică Moldovenească. Pe
27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării a adoptat Actul Unirii Basarabiei cu Regatul României.

Bucovina
În condițiile înfrângerilor suferite de Austro-Ungaria în vara anului 1918, românii
din provincie și-au format un organism de conducere propriu, numit Consiliul Național al
Românilor din Bucovina. Acesta s-a proclamat Adunare Constituantă și a decis convocarea
unui Congres General al Bucovinei, din care să facă parte reprezentanți ai tuturor
naționalităților din provincie. Pe 15/28 noiembrie 1918, Congresul General a votat unirea
Bucovinei cu România.

Transilvania
În această provincie exista deja o tradiție a luptei românilor pentru drepturi politice,
prin intermediul Partidului Național Român. În condițiile înfrângerilor suferite de Austro-
Ungaria în vara anului 1917, românii din Transilvania și Banat și-au constituit un organism de
conducere propriu, numit Consiliul Național Român Central. Acesta a elaborat mai multe
declarații, precum cea de la Oradea sau cea din Parlamentul de la Budapesta (octombrie 1918),
precum și manifestul Către popoarele lumii (noiembrie 1918), prin care afirma dreptul
românilor la autodeterminare. Pe data de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, în cadrul Adunării
Naționale de la Alba-Iulia, ce reunea reprezentanți ai românilor din Transilvania, Banat,
Crișana și Maramureș, a fost adoptată Rezoluția de unire a acestor provincii cu România.
Cele trei acte de unire au fost ratificate de regele Ferdinand (care a fost încoronat
rege al României Mari, la Alba Iulia în 1922) și recunoscute prin sistemul de tratate de pace
de la Paris-Versailles. Unificarea politică și administrativă a noilor teritorii s-a realizat în
domeniul economic (unificarea monetară din toamna lui 1920), administrativ și judecătoresc
(legile din 1925). În plus, au fost adoptate reforma agrară (decembrie 1918 pentru România,
ianuarie-septembrie 1919 pentru celelalte provincii) și reforma electorală (decretul-lege din
noiembrie 1918 transformat în Legea electorală din martie 1956). În 1923 a fost adoptată
Constituția României Mari, supranumită Constituția Unificării.
VI. ROMÂNIA POSTBELICĂ. STALINISM, NAȚIONAL-COMUNISM ȘI
DISIDENȚĂ ANTICOMUNISTĂ. CONSTRUCȚIA DEMOCRAȚIEI
POSTDECEMBRISTE

Preluarea puterii de către Partidul Comunist

După al Doilea Război Mondial, în perioada 1944-1947, Partidul Comunist
(reînființat în 1944, după ce fusese scos în afara legii în 1924) a acaparat, treptat, instituțiile
puterii din România. Preluarea puterii a fost favorizată de următorii factori:
1) Prezența Armatei Roșii (armata sovietică) pe teritoriul României, din 1944;
2) Împărțirea Europei în sfere de influență de către puterile aliate, Marea Britanie, Statele
Unite și URSS (Acordul de procentaj de la Moscova dintre prim-ministrul britanic
Winston Churchill și conducătorul sovietic Iosif V. Stalin la Moscova, în octombrie
1944, confirmat prin întâlnirea de la Yalta, din februarie 1945, dintre Churchill, Stalin
și președintele american Franklin D. Roosevelt). Conform acestui aranjament, statele
din est rămâneau în sfera de influență a sovieticilor.
Preluarea puterii de către Partidul Comunist s-a realizat în trei mari etape:
1) Instaurarea, în 6 martie 1945, a guvernului condus de Petru Groza (președinte al
Frontului Plugarilor, un satelit al Partidului comunist). Guvernul a fost impus de
adjunctul ministerului de externe al URSS, Andrei Vâșinski, și era format din miniștri
ai Partidului Comunist și ai partidelor satelite ale acestuia.
Regele Mihai a protestat împotriva competenței și abuzurilor noului guvern prin „greva
regală” declanșată în august 1945 (a refuzat să mai semneze decrete ale acestuia). În
ianuarie 1946, greva a încetat, deoarece presiunea engleză și americană au făcut ca în
guvern să fie cooptați reprezentanți ai două aripi separate din Partidul Național Liberal
(Gheorghe Tătărescu) și Partidul Național Țărănesc (Anton Alexandrescu). Această
acțiune de imagine nu a contribuit la diminuarea puterii Partidului Comunist.
Printre cele mai importante acțiuni ale noului Guvern au fost reforma agrară din 1945
și crearea Sovromurilor (societăți cu capital mixt româno-sovietic prin care economia
românească era subordonată celei din URSS).
2) Câștigarea , prin fraudă, a alegerilor din noiembrie 1946, de către Partidul Comunist și
aliații săi (Partidul Social Democrat, Frontul Plugarilor, cele două disidențe din PNL și
PNȚ), reuniți în Blocul Partidelor Democratice. Prin această fraudă, Partidul Comunist
a ajuns să controleze 85% din noul Parlament
3) Eliminarea opoziției politice. Partidul Național Țărănesc a fost desființat în urma
„înscenării de la Tămădău” din vara lui 1947 (prin care mai multor conducători ai
partidului li s-au oferit ocazia să plece în străinătate, fiind însă arestați pe aeroportul de
la Tămădău, apoi judecați și condamnați pentru trădare). Partidul Național Liberal a
„ales” să se autodesființeze.
Ultimul obstacol în calea instaurării regimului comunist era monarhia. Pe 30
decembrie 1947, regele Mihai a fost forțat să abdice. În aceeași zi a fost proclamată Republica
Populară România, într-o ședință parlamentară fulger.

Perioada stalinistă
 Prima perioadă a regimului stalinist din România (1948-1965), în care la conducerea
partidului s-a aflat Gheorghe Gheorghiu-Dej, este cunoscută sub numele de perioada stalinistă.
Aceasta deoarece România a preluat, în toate domeniile (politic, social, economic, cultural)
modelul impus de Uniunea Sovietică aflată până în 1953 sub conducerea lui Stalin.
În anul 1948, trei evenimente au contribuit la stalinizarea României în plan politic:
1) Adoptarea Constituției din 1948, prin care România devenea republică populară;
2) Crearea partidului unic, Partidul Muncitoresc Român, prin fuziunea dintre Partidul
Comunist și Partidul Social-Democrat;
3) Înființarea poliției politice, Direcția Generală a Securității Poporului (prescurtat
Securitatea).
Din punct de vedere economic, stalinizarea a însemnat inițierea proceselor de
transformare a economiei și societății românești într-una comunistă, după model sovietic:
naționalizare, colectivizare, industrializare, planificare.
✓ În 1948, prin legea din 11 iunie, au fost trecute în posesia statului toate marile proprietăți
Industriale, comerciale, financiar-bancare. Au rămas în proprietate privată doar micile
întreprinderi familiale (cum ar fi atelierele meșteșugărești).
✓ Începând cu 1949, țăranii au fost obligați să își cedeze proprietățile gospodăriilor
agricole colective (GAC), numite ulterior cooperative agricole de producție (CAP). Au fost
create, de asemenea, gospodării agricole de stat (GAS). Procesul de colectivizare a durat din
1949 până în 1962 și a întâmpinat deseori rezistență din partea țăranilor.
✓ Industrializarea (construirea de fabrici și uzine în orașe) era necesară în condițiile în
care majoritatea populației locuia încă în mediul rural. Prin aceasta se încuraja urbanizarea
(trecerea populației de la sat la oraș) și creștea numărul membrilor clasei muncitoare, categoria
socială pe care se bazau comuniștii.
✓ Începând cu 1948, economia României a fost planificată (planuri anuale, iar din 1951
planuri cincinale – pe 5 ani). În acest fel, partidul stabilea cantitatea produselor realizate de
toate întreprinderile economice într-un interval de timp dat de el.
În plan cultural, stalinizarea a însemnat desființarea vechilor instituții și înlocuirea
lor cu altele noi (Academia Română a devenit Academia RPR) și înlocuirea oamenilor de
cultură cu susținători ai regimului. A fost promovat curentul cultural al realismului socialist
(susținut de vechi scriitori precum Mihail Sadoveanu, autorul romanului Mitrea Cocor, dar și
de oameni noi, precum A. Toma, considerat de regim „cel mai mare poet român
contemporan”).
În învățământ a fost introdusă limba rusă ca materie obligatorie, iar istoria a fost
modificată pentru a corespunde noului regim (manualul unic al lui Mihai Roller, care punea
accentul pe lupta de clasă).

Represiunea stalinistă și rezistența comunistă

Urmând modelul stalinist sovietic, partidul comunist a impus o politică de teroare în
rândul populației. Aceasta s-a realizat prin intermediul poliției politice (Securitate), dar și prin
intermediul sistemului concentraționar (sistemul de lagăre și închisori). Printre cele mai
importante închisori politice au fost cele de la Gherla, Aiud, Sighetu Marmației (locul de
eliminare a elitei politico-intelectuale interbelice), Pitești (locul în care a avut loc fenomenul
„reeducării”, prin care deținuților le era distrusă personalitatea într-atât încât ajungeau să se
tortureze unii pe alții), Râmnicu Sărat. Lagăre de muncă au funcționat în Câmpia Bărăganului
și pe traseul unde urma să fie construit Canalul Dunăre – Marea Neagră.
În închisori și lagăre erau trimiși toți cei considerați „dușmani ai poporului” de
regimul comunist: membrii fostei elite politice și intelectuale; legionarii; „exploatatorii” (foști
burghezi și moșieri, dar și micii proprietari de ateliere sau „chiaburii”-țăranii înstăriți);
reprezentanți ai bisericii, mai ales preoții și episcopii greco-catolici, biserica fiind desființată
de regimul comunist.
O altă metodă de represiune era reprezentată de deportările de populație. În anii 1950,
grupuri întregi, în special de germani (acuzați că ar fi colaborat cu naziștii în al Doilea Război
Mondial) și sârbi (care ar fi fost susținători ai Iugoslaviei lui Tito) din Banat, au fost deportate
în Câmpia Bărăganului.
Împotriva instaurării regimului comunist au funcționat mai multe forme de rezistență
a populației. Dintre acestea, cele mai notabile sunt:
➢ Rezistența armată din munți. Până la începutul anilor 1960 au existat în România grupuri
de oameni care s-au retras în munți, refuzând să se integreze în societatea comunistă. Cele mai
importante grupări au fost cele din Munții Făgărașului („Haiducii Muscelului”, conduși de
Gheorghe Arsenescu și frații Toma și Petre Arnăuțoiu; gruparea condusă de Ion Gavrilă
Ogoranu), Munții Vrancei, Năsăud și Vatra Dornei („Sumanele Negre”), Bucovina sau Banat.
➢ Revoltele țăranilor împotriva procesului de colectivizare (au fost arestați aproximativ
80 000 de țărani);
➢ Rezistența prin cultură, care a îmbrăcat forme diverse, de la Nicolae Steinhardt (autorul
cărții Jurnalul fericirii, convertit în închisoare la creștinism și apoi călugărit), până la Păstorel
Teodoreanu (autor de epigrame împotriva regimului, care au intrat în folclor).

Lupta pentru putere la conducerea partidului

La fel ca în toate partidele comuniste, și în partidul român structura puterii era una
concentrică. Astfel, din rândul întregii populații a țării, o parte erau membrii ai partidului
(1 300 000 în februarie 1948, în urma Congresului de unificare a Partidului Comunist cu cel
Social-Democrat în Partidul Muncitoresc Român). În cadrul partidului, puterea aparținea
Comitetului Central. În interiorul acestuia, deciziile erau luate, în fapt de Biroul Politic, al
cărui secretar general era liderul autoritar al regimului.
Începând cu 1945, secretar general al partidului a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej,
reprezentant al „comuniștilor din interior” (cei care fuseseră în închisori în perioada
interbelică). La începutul perioadei staliniste, el a fost obligat să împartă puterea cu
reprezentanții „comuniștilor de la Moscova” (Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu),
cei care contribuiseră la comunizarea României respectând indicațiile sovietice.
Gheorghiu-Dej a reușit să devină lider unic al partidului îndepărtându-și treptat toți
rivalii politici. În 1944, fostul secretar general Ștefan Foriș a fost asasinat. Ministrul de Justiție
Lucrețiu Pătrășcanu (singurul conducător intelectual al partidului) a fost îndepărtat de la
conducerea partidului și din funcția guvernamentală în 1948. A fost arestat în același ani, iar
apoi judecat, condamnat la moarte și executat în 1954. Conducătorii grupării „de la Moscova”
(Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu) au fost marginalizați și și-au pierdut funcțiile
de conducere în partid în 1952. Alți doi conducători ai partidului, Iosif Chișinivescu și Miron
Constantinescu, au încercat să implementeze în partid procesul de destalinizare început de
Hrușciov în 1956, dar au fost și ei îndepărtați de la conducere în 1957. Gheorghiu-Dej a devenit
astfel liderul absolut al partidului, promovând în structurile de conducere oameni noi, fideli
lui (Nicolae Ceaușescu, Alexandru Drăghici).
După moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, ceilalți conducători ai partidului
(Ioan Gheorghe Maurer, Chivu Stoica) l-au promovat în funcția de secretar general pe Nicolae
Ceaușescu. Acesta a aplicat aceeași politică de înlăturare a rivalilor politici ca și predecesorul
său: Chivu stoica a fost înlăturat în 1967 de la conducerea guvernului, iar Alexandru Drăghici
a fost înlăturat din funcția de ministru de interne, fiind acuzat pentru procesul lui Lucrețiu
Pătrășcanu, în 1968. Un alt rival al lui Ceaușescu, Gheorghe Apostol, a fost îndepărtat din
conducerea partidului în 1969. Maurer a rămas prim-ministru până în 1974, când a fost și el
înlăturat. În 1974, Ceaușescu a devenit președinte al Republicii Socialiste România, dublând
poziția de secretar-general al partidului cu cea de șef de stat. În această calitate a fost lider
incontestabil al regimului până în 1989, promovând-o și pe soția sa, Elena, în funcții de
conducere.

Perioada național-comunistă
Perioada 1965-1989, în care la conducerea partidului s-a aflat Nicolae Ceaușescu,
este cunoscută sub numele de „național-comunistă”, deoarece începând cu anii 1960, în
România comunistă a început să se manifeste o revenire a naționalismului, cauzată de
încercarea de separație a României lui Ceaușescu de Uniunea Sovietică.
În mod oficial, nu se petrecuse nicio schimbare ideologică. Marxism-leninismul, cu
ideile sale privind lupta de clasă, rămânea „farul călăuzitor al clasei muncitoare”. În fapt însă,
avea loc o anumită liberalizare, chiar și în domeniul cultural. Astfel, în 1980 în România apărea
romanul Cel mai iubit dintre pământeni ai lui Marin Preda, care conținea destul de multe critici
la adresa regimului, cel din perioada stalinistă.
În același timp însă, începând cu anii 1970 și, mai ales, în anii 1980, se dezvolta cultul
personalității lui Nicolae Ceaușescu. În 1971, în urma vizitelor realizate de acesta în China și
Coreea de Nord (țări marcate și ele de un exacerbat cult al personalității conducătorilor), au
fost elaborate Tezele din Iulie, în care se cerea o creștere a rolului partidului în edificarea
societății socialiste, promovarea unei culturi a „maselor populare”, o intensificare a
învățământului ideologic și a propagandei; așadar, o revenire la realismul socialist, cu excepția
notabilă a promovării miturilor naționale.
Ceaușescu a devenit astfel subiectul principal al producțiilor culturale. În istorie, el
era continuatorul unui șir de voievozi români care începea cu Burebista (regele primului „stat
centralizat” de pe teritoriul României, cel dac) și se termina cu domnitorul Alexandru Ioan
Cuza, artizanul Unirii Principatelor. „Conducătorul de geniu”, „marele cârmaci” al destinelor
poporului, însoțit de nevasta lui, Elena („academician doctor inginer”), era adulat de toate
figurile publice (în volumele de Omagii realizate cu ocazia aniversărilor), de popor (în
festivaluri intitulate „Cântarea României”), de artiști (precum Sabin Bălașa).
În plan social, „liberalizarea” de la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970 a
însemnat înlăturarea monopolului sovietic (limba rusă a încetat să mai fie obligatorie în școli)
și o anumită apropiere de Occident (spre exemplu, investiția franceză în fabrica de automobile
Dacia). În acea perioadă se puteau găsi produse occidentale pe piața românească.
 Liberalizarea nu a durat mult timp, însă. La începutul anilor 1980, Nicolae Ceaușescu
a decis să plătească integral datoria externă României. Această decizie a antrenat efecte
dezastruoase pe plan intern, deoarece toată producția bunurilor de consum a fost direcționată
către export. În plus, programul de austeritate a însemnat raționalizarea alimentelor și a
utilităților (căldură, electricitate; chiar și programul de televiziune a fost redus la două ore pe
zi).
Decretul Consiliului de Stat din 1981, care împiedica populația să cumpere alimente
din afara localității de reședință, și Programul de alimentație științifică a populației au stabilit,
în fapt, rații lunare de alimente pentru fiecare persoană. S-a ajuns, spre sfârșitul deceniului
1980, să nu mai existe în magazine nici măcar alimente de bază; așa au apărut celebrele „cozi”
formate din locuitori care așteptau ore în șir distribuția unor astfel de produse. Soluția
regimului a fost ridicarea unor complexe ce aveau menirea de a fi cantine comune pentru
populație, clădiri care au rămas în memoria colectivă sub numele de „circurile foamei”. Ele
nu au fost terminate până la căderea regimului.
Statul intervenea inclusiv în politica familială a cetățenilor: numărul de copii pe care
urma să îi aibă fiecare cuplu era decis de organele de conducere. Decretul din 1966 privind
avortul interzicea femeilor cu mai puțin de patru copii să facă întrerupere de sarcină. Fiind
responsabil pentru o generație întreagă de copii (așa-numiții „decreței”), acest decret a cazat o
serie întreagă de drame, femeile fiind nevoite să apeleze la metode ilegale și insalubre pentru
a limita numărul copiilor.
În mediul rural a fost implementată politica de „sistematizare” a satelor (acțiunea de
distrugere a vetrelor rurale, construcția de blocuri de apartamente în centrul lor sau reunirea
mai multor sate pentru a forma un oraș) pentru a spori, în mod artificial, cifra populației urbane.
În orașe a avut loc o acțiune de distrugere a centrelor istorice pentru a se construi așa-numitul
„centru civic”, format din blocuri de locuit și clădiri reprezentative (este cazul bulevardului
Unirii din București, numit în perioada comunistă „Victoria Socialismului”, care s-ar fi dorit
a fi mai lung și mai lat decât Champs Elisées din Paris).
Un alt motiv pentru absența bunurilor de consum a fost favorizarea marilor proiecte
publice, unele dintre ele utile (rețeaua de metrou din București), altele megalomanice (Canalul
Dunăre-Marea Neagră sau Casa Poporului din București).

Disidență și revolte împotriva regimului comunist

Represiunea în timpul național-comunismului era mai subtilă decât în timpul
stalinismului. Deși se cunosc cazuri de morți în închisori (spre exemplu, inginerul Gheorghe
Ursu, care ținuse un jurnal folosit ca probă în proces, a fost omorât de colegii de celulă),
controlul populației se realiza mai ales prin intermediul Securității. În 1989, rețeaua de
informatori a acesteia număra 400 000 de oameni (un român din 30 era informator).
Împotriva condițiilor dure impuse de regim au existat mai multe mișcări de revoltă a
populației. Cele mai cunoscute dintre ele au fost greva minerilor din Valea Jiului din 1977 și
revolta muncitorilor din Brașov, în 1987.
În paralel cu mișcările de revoltă, în România, la fel ca în toate țările comuniste, a
existat fenomenul disidenței anticomuniste. Disidenții erau cei care se opuneau regimului din
interiorul lui. Cei mai cunoscuți au fost Paul Goma (cel care a protestat în 1977 împotriva
nerespectării drepturilor omului de către regimul comunist și a fost forțat să plece în Franța),
Doina Cornea (profesoară universitară din Cluj căreia i s-a retras dreptul de a preda), Ana
Blandiana, Mircea Dinescu.
Luările de poziție ale disidenților au fost favorizate și de existența românilor din exil
(cei care reușiseră să scape de regimul comunist, cum ar fi Monica Lovinescu sau Virgil
Ierunca). Ei au contribuit la posturile de radio occidentale destinate românilor, cum ar fi
Europa liberă.
Spre sfârșitul anilor 1980 a început să se manifeste disidență și în interiorul partidului.
Astfel, în 1989, șase foști conducători ai partidului (printre care Constantin Pârvulescu,
conducător al partidului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Gheorghe Apostol sau
Silviu Burcan) au adresat o scrisoare lui Nicolae Ceaușescu prin care criticau situația social-
politică din România. Scrisoarea a fost popularizată de Europa liberă.
Toate aceste mișcări de protest au culminat cu evenimentele din decembrie 1989,
cunoscute sub numele de Revoluția română. Evenimentele au început prin mișcări populare la
Timișoara, pe 16 decembrie, și au continuat la București pe 21 și 22 decembrie. Nicolae și
Elena Ceaușescu au reușit să fugă din București, însă au fost capturați la Târgoviște și executați
pe 25 decembrie în urma unui proces sumar.

Construcția democrației postdecembriste

După căderea regimului comunist în decembrie 1989, noua conducere politică
instaurată a exprimat dorința României de a reveni la democrația liberală și la economia de
piață. Primele alegeri libere s-au desfășurat în mai 1990 și au fost câștigate de Frontul Salvării
Naționale, iar conducătorul său, Ion Iliescu, a fost ales președinte. Manifestațiile de protest ale
opoziției (partidele istorice reînființate – Partidul Național Țărănesc și Partidul Național
Liberal) din Piața Universității au fost reprimate brutal prin intervenția minerilor din Valea
Jiului, în iunie 1990.
Noul Parlament instituit a adoptat, în calitate de Adunare Constituantă, o nouă
Constituție în 1991. Aceasta punea bazele regimului democratic, reinstaurând separarea
puterilor în stat.
În urma alegerilor din 1996 s-a produs alternanța la guvernare puterea fiind câștigată
de Convenția Democratică Română (formată din Partidul Național Țărănesc Creștin-Democrat
și Partidul Național Liberal), Emil Constantinescu fiind ales președinte. Alegerile din 2 000 au
fost câștigate de Partidul Democrației Sociale din România (succesor al Frontului Salvării
Naționale), care urma să devină Partidul Social Democrat; Ion Iliescu a devenit din nou
președinte. În 2004, alegerile au fost câștigate de alianța dintre Partidul Democrat (celălalt
succesor al Frontului Salvării Naționale) și Partidul Național Liberal, președinte fiind ales
Traian Băsescu.
În tot acest timp, conducerea politică din România a manifestat continuu dorința
acesteia de a adera la structurile euro-atlantice. În cele din urmă, acest deziderat s-a produs:
România a devenit membră a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) în 2004 și
a Uniunii Europene (UE) în 2007.
VII. SPAȚIUL ROMÂNESC ÎNTRE DIPLOMAȚIE ȘI CONFLICT ÎN EVUL
MEDIU ȘI LA ÎNCEPUTUL MODERNITĂȚII

Țările Române între diplomație și conflict

În Evul Mediu și la începutul modernității, Țările Române s-au aflat la intersecția
intereselor expansioniste ale puterilor vecine. În secolul al XIV-lea, când se fondează Țara
Românească și Moldova, ele sunt vecine cu Regatul Ungariei la vest și Regatul Poloniei la
nord și la nord-est, iar la sfârșitul secolului, Imperiul Otoman ajunge la Dunăre, mărginind
spațiul românesc la sud. În secolul al XVI-lea, Ungaria este cucerită de Imperiul Otoman, iar
la sfârșitul secolului al XVII-lea, Polonia este împărțită între Austria, Prusia și Rusia, Imperiul
Rus ajungând vecinul Țărilor Române la est.
Pentru a-și menține ființa statală, Țările Române realizează alianțe cu unele dintre
puteri împotriva celorlalte. Atunci când diplomația nu este suficientă, se recurge la război.
Conflictul dintre Țările Române și puterile vecine este unul asimetric, în care luptele se poartă
de cele mai multe ori pe teritoriu românesc, iar voievozii folosesc tactica pământului pârjolit
pentru a priva adversarul de resurse.
Ultima acțiune folosită de conducătorii Țărilor Române este acceptarea suzeranității
unei puteri vecine (sau chiar a mai multora). Ei devin vasali ai conducătorilor puterilor creștine
(Ungaria, Polonia) sau plătesc tribut sultanului otoman.
De la sfârșitul secolului al XIV-lea până în secolul al XIX-lea, Țările Române au
alternat politica de diplomație cu cea de conflict în relație cu Imperiul Otoman. Astfel, deși în
cea mai mare parte a timpului au plătit tribut sultanului (fiind incluși în casa păcii), unii
voievozi români (Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul) au
participat la politica de cruciadă târzie a Europei creștine împotriva otomanilor. Începând cu
secolul al XVII-lea s-a trecut de la regimul tributar la regimul vasalic, ceea ce a însemnat
subordonarea Țărilor Române fașă de politica externă a otomanilor.

Acțiuni diplomatice și confruntări militare în Evul Mediu

(secolele al XIV-lea – al XV-lea)
Între secolele al XIV-lea – al XV-lea, domnitorii Țărilor Române își păstrează
capacitatea de a conduce politica externă, chiar dacă, de cele mai multe ori, se află sub
suzeranitatea puterilor creștine sau plătesc tribut Imperiului Otoman. Mircea cel Bătrân, Iancu
de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul duc o politică independentă,
integrându-se în politica de „cruciadă târzie” împotriva Imperiului Otoman.
Mircea cel Bătrân a fost domn al Țării Românești între 1387 și 1418. La începutul
domniei, în 1389, Mircea a semnat un tratat de alianță cu regele Poloniei, Vladislav Iagello,
tratat intermediat de domnul Moldovei, Petru Mușat, care era vasal al Poloniei; tratatul era
îndreptat împotriva intereselor expansioniste ale Ungariei. Tot în 1389, Mircea i-a ajutat pe un
corp de oaste pe creștini în bătălia pierdută de Serbia și Bulgaria în fața Imperiului Otoman, la
Kossovopolje (Câmpia Mierlei). În urma acestei bătălii, Imperiul Otoman a ajuns la Dunăre,
intrând în conflict cu Țara Românească pentru provincia Dobrogea, ocupată de Mircea în 1388.
Acest conflict și expediția militară din sudul Dunării, realizată de Mircea în 1394, au
declanșat o campanie otomană în Țara Românească sub conducerea sultanului Baiazid I
Fulgerul. Confruntarea a avut loc la Rovine (un loc mlăștinos, împădurit, întărit cu șanțuri),
a cărei localizare este necunoscută, în octombrie 1394 sau mai 1395 (sursele se contrazic).
Deși Mircea a ieșit victorios, el a pierdut o parte din Țara Românească în favoarea lui Vlad
Uzurpatorul, pretendentul susținut de otomani. Mircea s-a retras în nord, așteptând ajutorul
maghiar. În martie 1395, Mircea a semnat la Brașov un tratat de alianță cu regele
Ungariei, Sigismund de Luxemburg, prin care cei doi își promiteau sprijin reciproc în lupta
împotriva Imperiului Otoman. Cu ajutorul lui Sigismund, Mircea a recuperat întregul teritoriu
al Țării Românești până în 1397. Între timp, în 1396, Mircea a participat, alături de coaliția
creștină condusă de Sigismund, la cruciada antiotomană de la Nicopole, pierdută de creștini.
După înfrângerea și capturarea lui Baiazid la Ankara de către Timur Lenk (1402),
Mircea a sprijinit diverși pretendenți la tronul Imperiului Otoman, fără succes însă. La sfârșitul
domniei, în 1417, Mircea a fost nevoit să plătească tribut Imperiului Otoman, pierzând și
Dobrogea.
Alexandru cel Bun, domn al Moldovei între 1400 și 1432, a reușit să mențină ființa
statală a Moldovei, în ciuda amenințării Ungariei și Poloniei. Cele două au semnat, în 1412,
un tratat la Lublin prin care hotărau să-și împartă Moldova, în cazul în care Alexandru nu și-
ar fi îndeplinit obligațiile de vasal față de Polonia. El însă i-a ajutat pe polonezi, trimițând oști
la bătăliile purtate de ei împotriva cavalerilor teutoni la Grünwald (1410) și Marienburg
(1422), astfel încât tratatul de la Lublin nu a mai fost pus în aplicare. Tot în timpul lui
Alexandru a avut loc și prima confruntare a Moldovei cu Imperiul Otoman, care a asediat în
1420, fără succes, cetatea Chilia.
Iancu de Hunedoara, urmaș al unei vechi familii nobiliare românești din
Transilvania, trecută la catolicism, a primit din partea regelui Ungariei titlul de ban al
Severinului, în 1438, și cel de voievod al Transilvaniei, în 1441. Din această poziție a purtat
lupte împotriva Imperiului Otoman, încercând să formeze cu Țara Românească și Moldova un
front comun anti-otoman prin sprijinirea pe tronul celor două țări a unor domnitori favorabili
luptei antiotomane.
Prima sa confruntare cu Imperiul Otoman a avut loc în 1442, când a obținut o victorie
pe Valea Ialomiței, în Țara Românească. În 1443-1444, a organizat cu succes o campanie
antiotomană („campania cea lungă”) în Peninsula Balcanică, încheiată printr-o pace favorabilă
Ungariei, la Seghedin. Insistența regelui Ungariei și Poloniei, Vladislav al III-lea Iagello, de a
continua lupta a dus la cruciada de la Varna (1444), pierdută de creștini, în care Vladislav și-
a pierdut viața. Deoarece urmașul său era minor, Iancu a fost numit în 1446, regent și
guvernator general al Ungariei. În această calitate a participat în 1456 la apărarea cetății
Belgrad, rezistând asediului condus de sultanul Mehmed al II-lea Cuceritorul (cel care în 1453
cucerise Constantinopolul). Iancu a murit la scurt timp după aceea, răpus de ciumă, în tabăra
de lângă Belgrad.
Vlad Țepeș a avut trei domnii în Țara Românească, dintre care cea mai importantă a
fost cea dintre 1456 și 1462. Refuzând să plătească tribut Imperiului Otoman și omorând
trimișii acestuia, Vlad a organizat în iarna lui 1461-1462 o expediție la sud de Dunăre. Aceasta
a determinat campania otomană din Țara Românească sub conducerea sultanului Mehmed al
II-lea Cuceritorul, din vara anului 1462. Vlad a evitat o confruntare directă, preferând tactica
„pământului pârjolit” și acțiuni de hărțuire. O astfel de acțiune este atacul de noapte de la
Târgoviște (17 iunie 1462), când Vlad a fost aproape de a-l ucide pe sultan. Deși otomanii s-
au retras, Vlad, trădat de boieri, a fost nevoit să plece în Transilvania (fiind închis de regele
Matia Corvin), iar pe tron a fost instalat fratele său, Radu cel Frumos. Revenit pe tron în 1476,
cu sprijinul lui Ștefan cel Mare, Vlad a fost asasinat în scurt timp, în urma unui complot al
boierilor.
Ștefan cel Mare a domnit în Moldova între 1457 și 1504. Ajuns pe tronul Moldovei
cu sprijinul lui Vlad Țepeș, Ștefan a semnat un tratat cu Polonia la Overchelăuți (1459), prin
care se recunoaște vasal al regelui Cazimir al IV-lea în schimbul ajutorului militar reciproc,
tratatul fiind îndreptat împotriva pretențiilor Ungariei. În 1465 Ștefan cucerește cetatea Chilia,
în care, de pe vremea lui Iancu, staționa o garnizoană maghiară. Ca reacție, în 1467 are loc
campania regelui Matia Corvin în Moldova, încheiată prin victoria lui Ștefan la Baia. Ulterior,
relațiile dintre cei doi conducători s-au îmbunătățit, ei semnând un tratat antiotoman în 1475.
Refuzul lui Ștefan de a plăti tributul și încercările repetate de a impune pe tronul Țării
Românești domni favorabili luptei antiotomane au determinat campania otomană din
Moldova, condusă de Soliman Pașa în iarna 1474-1475. Lupta decisivă a avut loc la Vaslui
(Podu-Înalt), în ianuarie 1475. Beneficiind de condițiile de vreme (bătălia s-a purtat iarna,
în ianuarie, pe ceață), Ștefan a reușit să-i atragă în cursă pe otomani și să obțină o victorie
strălucită.
În urma acestei victorii, Ștefan a trimis o scrisoare către principii creștini, cerându-le
ajutorul împotriva otomanilor. Deși a primit răspunsuri elogioase, singurul care i-a oferit ajutor
a fost regele Ungariei, Matia Corvin, care a semnat cu Ștefan, În iulie 1475, un tratat de
alianță la Iași prin care își promiteau sprijin reciproc în lupta antiotomană.
În 1476 a avut loc o nouă campanie otomană în Moldova, condusă de însuși sultanul
Mehmed al II-lea Cuceritorul. Ștefan a fost înfrânt la Războieni (Valea Albă), însă otomanii
nu au reușit să cucerească cetatea Sucevei și, fiind privați de resurse din cauza tacticii
„pământului pârjolit” folosită de Ștefan, au fost nevoiți să se retragă fără a-și atinge scopul de
a-l înlătura pe domnitor. În 1484, otomanii, conduși de sultanul Baiazid al II-lea, au reușit să
cucerească Chilia și Cetatea Albă. Pentru a le recupera, Ștefan a depus din nou jurământ de
vasalitate regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea, la Colomeea, în 1485. Având ajutorul
polonezilor, Ștefan a obținut noi victorii împotriva otomanilor, dar nu a reușit să recupereze
cele două cetăți. Prin urmare, în 1487, Ștefan a acceptat din nou să plătească tribut sultanului.
Relațiile dintre Moldova și Polonia s-au răcit ulterior. În 1497, Ștefan a obținut
victoria de la Codrii Cosminului împotriva regelui polonez Ioan Albert. Doi ani mai târziu, în
1499, s-a semnat la Hârlău tratatul prin care Polonia renunța la suzeranitatea asupra Moldovei.
Ștefan cel Mare a murit în 1504 la Suceava.

Secolul al VI-lea și sfârșitul Evului Mediu

În secolul al XVI-lea, statutul internațional al Țărilor Române s-a modificat.
Transilvania a trecut în 1541 sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Moldova și Țara
Românească au trecut, în relația cu Imperiul Otoman, de la regimul tributar la regimul vasalic,
ceea ce a însemnat o creștere a tributului și un început al amestecului sultanului în numirea
domnitorilor. Unii voievozi au refuzat plata tributului (Radu de la Afumați în Țara
Românească, Ioan Vodă cel Cumplit în Moldova), dar au fost înfrânți de otomani. În urma
campaniei din 1538 a sultanului Suleyman Magnificul împotriva lui Petru Rareș, Moldova a
pierdut Buceagul (sudul Basarabiei).
 Mihai Viteazul a domnit în Țara Românească între 1593 și 1601. Ajuns pe tron prin
cumpărarea domniei, în 1594 a aderat la Liga Sfântă, organizație antiotomană condusă de
împăratul Rudolf al II-lea de Habsburg, din care făceau parte Spania, Statul Papal, alte state
italiene, dar și Moldova și Transilvania. La sfârșitul lui 1594, el a decis omorârea tuturor
creditorilor turci din Țara Românească. În mai 1595, boierii munteni au semnat un tratat
la Alba Iulia cu principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, prin care Mihai devenea
vasal al lui Sigismund în schimbul ajutorului antiotoman.
În vara lui 1595 a avut loc campania otomană din Țara Românească sub conducerea
lui Sinan Pașa. Confruntarea a avut loc în august 1595 la Călugăreni, într-un loc mlăștinos,
pe valea râului Neajlov. Deși a obținut o victorie strategică, Mihai a fost nevoit să se retragă
spre nord, așteptând ajutor din Transilvania, iar otomanii au cucerit Bucureștiul și Târgoviște.
După primirea ajutorului, în toamna lui 1595, Mihai a trecut la contraofensivă, respingându-i
pe otomani. Lupta decisivă a avut loc la Giurgiu, în octombrie. În urma acestui conflict, în
1597 Imperiul Otoman a recunoscut domnia lui Mihai în schimbul unui tribut mult diminuat.
În vederea unei ulterioare acțiuni antiotomane, Mihai a semnat, în iunie 1598, un
tratat la Mănăstirea Dealu cu împăratul Rudolf al II-lea prin care se recunoștea vasal al
acestuia în schimbul ajutorului financiar și militar,
În 1599, Sigismund Bathory a renunțat la tronul Transilvaniei, în favoarea vărului
său, Andrei Bathory, care a încheiat pace cu Imperiul Otoman. În aceste condiții, Mihai a trecut
în Transilvania, a obținut victoria de la Șelimbăr și a intrat în Alba Iulia, acolo unde a fost
recunoscut principe de nobilii din Transilvania și ulterior de Imperiul Otoman. În schimb,
Rudolf îl considera doar administratorul său în provincie. În primăvara lui 1600, Mihai a intrat
și în Moldova, îndepărtându-l fără luptă pe domnitorul Ieremia Movilă, care era susținut de
Polonia. Astfel, Mihai a supus sub autoritatea sa toate cele trei Țări Române.
Această situație a fost însă de scurtă durată, deoarece în toamna lui 1600 trupele
austriece conduse de generalul Basta l-au învins pe Mihai la Mirăslău. În același timp,
polonezii au intrat în Moldova și Țara Românească, unde au instalat ca domni pe frații Ieremia
și Simion Movilă. Mihai, rămas fără tron, s-a refugiat la curtea împăratului Rudolf.
În 1601, nobilii din Transilvania s-au revoltat împotriva autorității imperiale,
instalându-l principe pe Sigismund Bathory. Mihai a fost, prin urmare, trimis de Rudolf în
Transilvania, unde a obținut victoria de la Guruslău împotriva lui Bathory. La scurt timp după,
Mihai a primit și tronul Țării Românești în urma unei revolte a boierilor munteni împotriva lui
Simion Movilă. În august 1601 însă, Mihai a fost asasinat la Câmpia Turzii din ordinul
generalului Basta.

Diplomația conducătorilor din Țările Române la sfârșitul Evului

Mediu și începutul modernității (secolele al XVII-lea – al XVIII-lea)
În secolul al XVII-lea și la începutul secolului al XVIII-lea, conducătorii Țărilor
Române se implică activ în relațiile internaționale europene. Deși confruntările militare sunt
mai puține, principii Transilvaniei și domnii Țărilor române duc în continuare o politică
diplomatică activă, în ciuda dependenței față de Imperiul Otoman.
Principii Gabriel Bethlen și Gheorghe Rákóczi I au inclus Transilvania în Războiul
de 30 de ani (1618-1648) de partea principilor protestanți împotriva împăratului habsburgic,
încercând astfel să contracareze tendințele expansioniste ale Habsburgilor care doreau să
ocupe provincia. În cele din urmă, în urma războiului ruso-turc încheiat prin pacea de la
Karlowitz din 1699, Imperiul Otoman a recunoscut apartenența Transilvaniei la Imperiul
Habsburgic, ceea ce a însemnat o diminuare a autonomiei principatului, deoarece principe al
Transilvaniei era însuși împăratul de la Viena, reprezentat în provincie de un guvernator.
În Țara Românească, domnii, deși vasali Imperiului Otoman, au încheiat alianțe
secrete cu puterile creștine vecine (Imperiul Habsburgic și Imperiul Rus). Astfel, domnitorul
Țării Românești, Șerban Cantacuzino (1678-1688), a participat militar de partea otomanilor
la Asediul Vienei din 1683, însă în secret a oferit informații austriecilor. Și, datorită
contribuției lui, ultima acțiune agresivă a Imperiului Otoman în Europa a eșuat. Aceeași
politică a dus-o și urmașul său, Constantin Brâncoveanu (1688-1714), care din această cauză
a fost mazilit (îndepărtat de pe tron) și executat împreună cu fii săi la Constantinopol, în 1714.
Pe tron a ajuns Ștefan Cantacuzino, fiul stolnicului Constantin Cantacuzino, cei doi având
aceeași soartă ca Brâncoveanu în 1716. Anul 1716 este cel în care Țara Românească s-au
instaurat domniile fanariote, prin numirea lui Nicolae Mavrocordat (mutat din Moldova) pe
tron.
În Moldova, în 1710 a ajuns pe tron Dimitrie Cantemir, numit de sultan. El s-a aliat
însă cu țarul Rusiei, Petru cel Mare, prin tratatul de la Luțk din aprilie 1711. În același an,
cei doi au fost învinși de otomani în bătălia de la Stănilești, iar Cantemir a fost nevoit să plece
în Rusia. Anul 1711 este anul în care în Moldova au fost instaurate domniile fanariote, prin
numirea lui Nicolae Mavrocordat pe tron.
În timpul domniilor fanariote, în secolul al XVIII-lea, autonomia Țării Românești și
a Moldovei s-a diminuat considerabil. Domnul era considerat de sultan un administrator al său,
rangul său fiind echivalent cu cel de pașă (conducător al unei provincii în Imperiul Otoman).
De-a lungul domniilor fanariote, Țările Române au cunoscut pierderi teritoriale importante:
- Oltenia a fost cedată de Țara Românească Imperiului Habsburgic între 1718 și 1739;
- Bucovina a fost cedată de Moldova Imperiului Habsburgic în 1775;
- Basarabia a fost cedată de Moldova Imperiului Rus în 1812.
VIII. ROMÂNIA ȘI CONCERTUL EUROPEAN: DE LA „CRIZA
ORIENTALĂ” LA MARILE ALIANȚE ALE SECOLULUI XX

Țările Române și problema orientală

Problema (sau chestiunea) orientală apare în Europa începând cu sfârșitul secolului
al XVII-lea. După asediul Vienei din 1683, ultima încercare a Imperiului Otoman de a
pătrunde spre centrul Europei, acesta își pierde treptat din putere. În aceste condiții, puterile
vecine (în special, Imperiul Habsburgic și Imperiul Rus) se extind, cucerind teritorii ce
aparținuseră Imperiului Otoman.
De-a lungul perioadei moderne (în special în secolul al XVIII-lea) sud-estul Europei
a cunoscut o serie de războaie ruso-austro-turce care au avut consecințe asupra spațiului
românesc. Prin tratatele de pace de la sfârșitul acestor războaie, mai multe teritorii locuite de
români au trecut în stăpânirea imperiilor vecine:
• În 1699, prin pacea de la Karlowitz din urma războiului austro-turc, Imperiul Otoman
recunoștea apartenența Transilvaniei la Imperiul Habsburgic;
• În 1718, prin pacea de la Passarowitz din urma războiului austro-turc, Banatul și Oltenia
trec în stăpânirea Imperiului Habsburgic;
• În 1739, prin pacea de la Belgrad din urma războiului ruso-austro-turc, Oltenia revine
la Țara Românească;
• În 1775, în urma războiului ruso-turc încheiat prin pacea de la Kuciuk-Kainargi din
1774, Bucovina este cedată Imperiului Habsburgic;
• În 1812, prin pacea de la București din urma războiului ruso-turc, Basarabia este cedată
Imperiului Rus.
Pe lângă războiul ruso-turc încheiat în 1812, un alt război a avut, în prima jumătate
al secolului al XIX-lea, consecințe importante asupra spațiului românesc: războiul ruso-turc,
câștigat de Rusia, încheiat prin pacea de la Adrianopol din 1829. Tratatul de pace cuprindea o
secțiune separată privind Țările Române:
• Moldova și Țara Românească intrau sub o dublă dominație, suzeranitatea otomană și
protectoratul rusesc;
• Erau desființate raialele (orașe sub control otoman) de pe teritoriul Țării Românești:
Turnu, Giurgiu și Brăila;
• Era înlăturat monopolul economic otoman asupra Țărilor Române.

De la „criza orientală” din 1853 la Unirea din 1859

Problema orientală s-a redeschis în 1853, atunci când a izbucnit războiul Crimeii, în
care franșa și Marea Britanie s-au aliat cu Imperiul Otoman împotriva Rusiei. Era o aplicare a
politicii de „concert european”, în care puterile europene s-au aliat pentru a opri ascensiunea
Rusiei, care amenința să încalce echilibrul european.
În cadrul tratatului de pace de la Paris care a încheiat Războiul Crimeii existau o serie
de prevederi referitoare la Țările Române:
• Țările Române rămâneau sub suzeranitatea Imperiului Otoman;
 • Era desființat protectoratul rusesc, iar Țările Române intrau sub garanția colectivă a
celor șapte Mari Puteri europene (Marea Britanie, Franța, Prusia, Regatul Piemontului
și Sardiniei, Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus, Imperiul Otoman);
• Moldovei îi erau retrocedate trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail),
pentru a împiedica accesul Rusiei la gurile Dunării;
• S-a decis convocarea unor adunări ad-hoc (din latină „pentru acest scop”) în Moldova
și în Țara Românească prin care locuitorii celor două țări să-și exprime dorințele.
În 1858, Marile Puteri au redactat Convenția de la Paris, act cu valoare
constituțională pentru Țările Române. Conform acesteia, Țările Române urmau să formeze un
singur stat, numit „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, însă aveau să păstreze doi
domnitori, două guverne și două adunări legislative. Singurele instituții comune urmau să fie
Comisia Centrală de la Focșani (instanță legislativă având ca rol armonizarea legislației din
cele două Principate) și Înalta Curte de Justiție și Casație (instanța judecătorească supremă).
Convenția de la Paris reprezenta o soluție de compromis între Marile Puteri care
doreau unirea Țărilor Române (Franța, Prusia, Sardinia) și acele puteri care erau împotrivă
(cele trei imperii vecine). Marea Britanie a păstrat o poziție neutră în această problemă.
Realizarea Unirii dintre cele două țări a fost favorizată de faptul că în Convenție nu
era menționată interdicția de a fi ales același domnitor pe tronul ambelor țări. Prin urmare,
votanții din Moldova l-au ales ca domnitor pe Alexandru Ioan Cuza pe 5 ianuarie 1859, iar cei
din Țara Românească au făcut același gest pe 24 ianuarie. Astfel, românii au inițiat politica
„faptului împlinit”, prin care puterile europene erau confruntate cu un eveniment deja realizat.

„Criza orientală” din 1877-1878 (Războiul de independență)

După realizarea Unirii celor două Țări Române și recunoaștere ei de către Marile
Puteri în cadru Conferinței de la Constantinopol (decembrie 1861), și după aducerea unui prinț
străin pe tronul României (principele Carol, în mai 1866), următorul obiectiv național urmărit
de români a fost obținerea independenței.
Acesta s-a realizat în cadrul contextului internațional favorabil dat de criza orientală
declanșată în 1875. În urma revoltelor popoarelor slave din Peninsula Balcanică (Bosnia,
Bulgaria), Imperiul Rus și-a exprimat intenția de a veni în ajutorul lor. Astfel, în aprilie 1877,
a fost semnată o convenție militară româno-rusă prin care România permitea trupelor rusești
să treacă pe teritoriul ei în schimbul garantării de către Rusia a integrității teritoriale.
Pătrunderea trupelor rusești pe teritoriul României a fost urmată de bombardarea de
către Imperiul Otoman a orașelor românești de la Dunăre. În aceste condiții, pe data de 9 mai
1877, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu pronunța în Parlament ceea ce avea să devină
Declarația de Independență a României . O zi mai târziu, pe 10 mai 1877, principele Carol a
proclamat independența României.
Inițial, Rusia nu a permis României să se implice în război, însă în condițiile
înfrângerilor suferite în vara lui 1877 în Balcani, marele duce Nicolae, comandantul trupelor
rusești, a trimis o telegramă principelui Carol, prin care îi solicita intervenția armată. Trupele
românești au trecut Dunărea și au participat la luptele de la Plevna, Grivița, Smârdan, Rahova.
În fața ofensivei comune ruso-române, la începutul lui 1878 Imperiul Otoman a cerut
armistițiul.
 Un prim tratat de pace s-a semnat la San Stefano, în februarie 1878. Nemulțumite
însă de condițiile păcii, Marile Puteri occidentale au cerut convocarea unui nou congres de
pace, la Berlin, în iunie-iulie 1878. Conform tratatului de pace de la Berlin, independența
României era recunoscută, cu condiția revocării articolului 7 din Constituție (care condiționa
cetățenia română de apartenența la religia creștină) și acceptării schimbului teritorial cu Rusia
(România ceda sudul Basarabiei în schimbul Dobrogei).

România în concertul european 1878-1914

Din momentul obținerii independenței, România (regat din 1881) a devenit subiect
de drept internațional, fiindu-i astfel permisă participarea la relațiile internaționale de la
sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
Deoarece se simțea amenințată de Rusia (care nu-i respectase integritatea teritorială
în ciuda angajamentului luat prin convenția militară din aprilie 1877), România a decis să se
alieze cu cealaltă tabără europeană. Astfel, în 1883, România a aderat printr-un tratat secret la
Tripla Alianță (numită și Puterile Centrale) din care făceau parte Germania, Austro-Ungaria și
Italia.
O primă acțiune militară a României de la începutul secolului al XX-lea a fost
participarea la cel de-al doilea război balcanic din 1913, de partea Serbiei, Greciei și Turciei
împotriva Bulgariei, care amenința să dobândească o putere prea mare în Peninsula Balcanică
după primul război balcanic din 1912. Contribuția României la război a fost decisivă, drept
pentru care tratatul de pace a fost semnat la București, iar România a primit Cadrilaterul (cele
două județe din sudul Dobrogei, Durostor și Caliacra).

România în Primul Război Mondial (1914-1918)

La începutul Primului Război Mondial (1914), România avea trei opțiuni:
- Intrarea în război de partea Puterilor Centrale;
- Intrarea în război de partea Antantei;
- Neutralitatea.
Deși regele Carol a susținut prima variantă (folosind ca argument tratatul secret din
1883), în cadrul Consiliului de Coroană de la Sinaia (august 1914) s-a decis neutralitatea
armată (propusă de prim-ministrul Ion I. C. Brătianu). La scurt timp după, în octombrie, Carol
a murit, ajungând pe tron nepotul său, Ferdinand. În perioada neutralității, între 1914 și 1916,
România a purtat tratative cu ambele alianțe implicate în război. În cele din urmă, în august
1916 au fost semnate un tratat politic și o convenție militară cu Antanta.
România a declarat război Austro-Ungariei, iar trupele românești au trecut Carpații
în Transilvania. România a rămas însă descoperită pe frontul de sud, fiind înfrântă în mod
dezastruos la Turtucaia. Până la sfârșitul anului 1916, două treimi din teritoriul României
(inclusiv capitala București) erau ocupate de trupele Puterilor Centrale. Regele și guvernul s-
au retras la Iași, iar frontul s-a stabilizat pe linia Carpaților Orientali și Siretului Inferior.
Refacerea moralului armatei române s-a datorat misiunii militare franceze conduse
de generalul Berthelot și proclamației regelui Ferdinand către soldați, prin care le promitea
două reforme, votul universal și reforma agrară. Cu moralul refăcut, trupele românești au
rezistat cu succes ofensivei germane în vara anului 1917, în luptele de la Mărăști, Mărășești și
Oituz.
 În toamna lui 1917 a izbucnit revoluția bolșevică în Rusia, în urma căreia această țară
a ieșit din război. Rămasă singură pe frontul de est, România a fost obligată să încheie pace
separată cu Puterile Centrale la Buftea-București în martie-mai 1918. Această pace era
dezavantajoasă pentru România, care era obligată să cedeze Dobrogea Bulgariei, vârfurile
muntoase din Carpați Austro-Ungariei și să încheie un tratat economic defavorabil cu
Germania. Pacea nu a apucat să fie pusă în aplicare, deoarece, în condițiile victoriilor Antantei
din vara lui 1918, România a reintrat în război pe 10 noiembrie, cu o zi înainte de capitularea
Germaniei.

România în relațiile internaționale interbelice (1918-1940)

România a participat între 1919-1920, în calitate de țară învingătoare, la Congresul
de Pace de la Paris, care a încheiat Primul Război Mondial. În cadrul acestui sistem de pace,
au fost semnate tratate de către toate statele învingătoare cu fiecare dintre statele învinse:
✓ Prin tratatul de la Versailles (iunie 1919), România primea dreptul la 1% din
despăgubirile de război datorate de Germania;
✓ Prin tratatul de la Saint-Germain (septembrie 1919) cu Austria, României i se recunoștea
stăpânirea asupra Bucovinei;
✓ Prin tratatul de la Trianon (iunie 1920) cu Ungaria, României i se recunoștea stăpânirea
asupra Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului.
Tot în 1920, în octombrie, a fost semnat la Paris un tratat separat prin care Marea
Britanie, Franța, Italia și Japonia recunoșteau apartenența Basarabiei la România.
Principala prioritate a României în plan internațional, în perioada interbelică, a fost
garantarea noilor granițe rezultate prin Unirea din 1918. Astfel, România a fost unul dintre
statele fondatoare ale Societății/Ligii Națiunilor, organizație internațională având ca scop
menținerea păcii, instituită prin Tratatul de la Versailles, în iunie 1919. Această organizație a
implementat politica de securitate colectivă, prin care statele membre ar fi trebuit să coalizeze
împotriva oricărui agresor care intenționa să modifice sistemul de la Versailles (statele
revizioniste, nemulțumite de condițiile păcii).
În cadrul acestei politici, România a semnat mai multe tratate de alianță: tratate
bilaterale (cu Polonia în 1921, cu Franța în 1926), sau alianțe regionale (Mica Înțelegere, cu
Cehoslovacia și Iugoslavia în 1921; Înțelegerea Balcanică, cu Iugoslavia, Grecia și Turcia în
1934).
În 1928, România a semnat Pactul Briand-Kellogg (numit astfel după inițiatorii săi,
miniștrii de externe ai Franței și Statelor Unite) prin care statelor semnatare (inclusiv Germania
sau URSS) li se interzicea folosirea războiului ca metodă de reglementare a conflictelor.
România a participat, de asemenea, la Conferința de Dezarmare la Geneva (1932-1933).
La mijlocul anilor 1930, ministrul de externe român, Nicolae Titulescu, a dus
tratative pentru semnarea unui tratat cu URSS (prin care aceasta să recunoască apartenența
Basarabiei la România); negocierile au fost însă întrerupte atunci când Titulescu a fost
îndepărtat din funcție.
Politica de garantare a granițelor dusă de România în perioada interbelică a eșuat la
sfârșitul anilor 1930, atunci când, rând pe rând, aliații României au dispărut de pe hartă:
- Cehoslovacia a fost dezmembrată de Germania în martie 1939;
 - Polonia a fost împărțită între Germania și URSS, în septembrie 1939 (cele două puteri
semnaseră în august Pactul de neagresiune Ribbentrop-Molotov, în cadrul căruia, printr-
un protocol adițional secret, își împărțeau zonele de influență din estul Europei);
- Franța a capitulat în fața Germaniei pe 22 iunie 1940.
La câteva zile după capitularea Franței, pe 26 iunie 1940, URSS a adresat un
ultimatum României prin care solicita cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord. Regele Carol
al II-lea a fost nevoit să accepte. Rămasă izolată pe plan internațional, România a încercat să
se reorienteze spre o alianță cu Germania nazistă. Aceasta a acceptat doar cu condiția ca
România să își rezolve problemele teritoriale cu vecinii. Prin urmare, pe 30 august 1940, prin
Arbitrajul (dictatul) de la Viena, România a cedat nordul Transilvaniei către Ungaria. În
septembrie 1940, în urma Tratatului de la Craiova, România a cedat Cadrilaterul (sudul
Dobrogei) către Bulgaria.
În urma acestor pierderi teritoriale, regele Carol al II-lea a abdicat în septembrie
1940, în favoarea fiului său, Mihai, iar puterea a fost preluată de prim-ministrul Ion Antonescu.
Acesta a guvernat împreună cu Mișcarea Legionară până în ianuarie 1941, apoi singur, într-un
regim autoritar de dictatură militară.

Participarea României la al Doilea Război Mondial (1941-1947)

În iunie 1941, România a intrat în al Doilea Război Mondial de partea Germaniei,
participând la invazia din URSS. Trupele românești au recucerit Basarabia și apoi au ocupat
Transnistria (teritoriul dintre Nistru și Bug), care s-a aflat sub administrație românească până
în 1944 (aici au fost deportați evreii și romii din România în timpul Holocaustului). Românii
au participat alături de germani la luptele din Munții Caucaz, Cotul Donului și Stalingrad.
La începutul lui 1943 a început contraofensiva sovietică, în urma căreia, în 1944,
trupele sovietice au pătruns pe teritoriul României. În aceste condiții, la 23 august 1944, regele
Mihai l-a înlăturat pe Antonescu și a decis trecerea de partea aliaților (Statele Unite ale
Americii, Marea Britanie, Uniunea Sovietică). Trupele române au participat și la războiul
împotriva Germaniei, în special în luptele din Munții Tatra.
După capitularea Germaniei (9 mai 1945) și sfârșitul războiului, a avut loc Conferința
de pace de la Paris (1946-1947), în care s-au semnat tratate cu foștii ei aliați. Prin tratatul
semnat în 1947, României nu i s-a recunoscut statutul de cobeligerantă împotriva Germaniei,
însă i s-a retrocedat nordul Transilvaniei.
IX. ROMÂNIA ÎN PERIOADA RĂZBOIULUI RECE

Ce este Războiul Rece?

Războiul Rece este conflictul generalizat (social, economic, politic) dintre statele
occidentale, democratice (conduse de Statele Unite ale Americii) și blocul statelor comuniste
(aflate sub influența Uniunii Sovietice). Conflictul, a cărui origine poate fi identificată la
sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost declanșat oficial în 1947 și a durat, cu
perioade de destindere sau intensificare, până la căderea regimurilor comuniste din 1989-1991.
De-a lungul acestei perioade, au existat mai multe crize și conflicte care ar fi putut să
ducă la declanșarea unui război „cald”:
• 1947 – Statele Unite ale Americii propun Europei Planul Marshall de reconstrucție
economică. Planul este refuzat de statele comuniste;
• 1947 – Statele Unite lansează Doctrina Truman de îngrădire a expansiunii
comunismului în lume;
• 1947 – Reprezentanții statelor comuniste se reunesc în ședința de înființare a
Cominform-ului (Biroul de Informare al Partidelor Comuniste);
• 1948 – Lovitura de stat de la Praga: comuniștii pro-sovietici preiau puterea;
• 1948 – Prima criză a Berlinului: Stalin taie comunicațiile între Germania de Vest și
Berlinul de Vest. Occidentalii realizează un pod aerian, iar Stalin renunță;
• 1949 – Este fondat Consiliul de Ajutor Economic Reciproc al statelor comuniste;
• 1949 – Este fondată Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO);
• 1950-1953 – Războiul din Coreea între nordul comunist și sudul democratic;
• 1955 – Germania de Vest (RFG) este primită în NATO;
• 1955 – Este fondată Organizația Tratatului de la Varșovia;
• 1956 – Intervenția sovietică în Ungaria;
• 1961 – A doua criză a Berlinului: construcția zidului de către Germania de Est (RDG);
• 1962 – Criza rachetelor din Cuba: sovieticii instalează rampe de rachete în Cuba, Statele
Unite amenință cu războiul nuclear, iar sovieticii se retrag;
• 1964-1973 – Războiul din Vietnam între nordul comunist și sudul susținut de Statele
Unite;
• 1968 – Intervenția sovietică în Cehoslovacia;
• 1979-1989- Intervenția sovietică și Războiul din Afghanistan;
• 1989 – Căderea regimurilor comuniste din Europa de Est;
• 1991 – Disoluția URSS și sfârșitul Războiului Rece.

România și Războiul Rece în perioada stalinistă

În prima parte a existenței sale, România comunistă a fost în totalitate subordonată
pe plan internațional intereselor sovietice. România a fost membru fondator al CAER
(Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) din 1949 și al Organizației Tratatului de la Varșovia
din 1955. Tot în 1955, România a intrat în Organizația Națiunilor Unite, unde a fost
susținătoare a pozițiilor sovietice.
 În perioada 1948-1955, România a susținut Uniunea Sovietică în conflictul cu
Iugoslavia comunistă condusă de Iosif Broz Tito, care nu accepta supremația lui Stalin în
sistemul comunist. Toate luările de poziție ale lui Gheorghiu-Dej și ale partidului român au
fost îndreptate împotriva „căii originale spre comunism” dezvoltate de Tito.
În 1956, România a participat, alături de Uniunea Sovietică, la invazia împotriva
revoluției din Ungaria. Conducătorul revoluției maghiare, Imre Nagy, a fost adus în România
și deținut la Snagov, înainte de a fi judecat și executat în Ungaria, în 1958.
Sprijinul oferit de România aliaților sovietici a permis guvernului Dej să solicite
Uniunii Sovietice retragerea Armatei Roșii de pe teritoriul României, acțiune ce a avut loc în
1958. Retragerea armatei sovietice a avut loc într-un moment în care partidul comunist reușise
să își consolideze puterea politică în țară, iar URSS condusă de noul secretar-general al
partidului Nikita Hrușciov, reluase legăturile cu Iugoslavia lui Tito.
Moartea lui Stalin, din1953, nu a însemnat sfârșitul regimului stalinist în România.
Conducătorul regimului, Gheorghe Gheorghiu-Dej, nu a fost de acord cu măsurile de
condamnare a crimelor stalinismului luate de succesorul sovietic, Nikita Hrușciov, începând
cu februarie 1956. Din acest moment a început să se facă simțită o separație a românilor față
de Uniunea Sovietică. Retragerea armatei sovietice din România (1958) și declanșarea unui
conflict între Uniunea Sovietică și China (1962) au constituit factori favorizanți pentru
distanțarea regimului român față de cel sovietic.
La începutul anilor 1960, un plan economic al URSS („Planul Valev”) propunea o
diviziune a muncii în cadrul blocului socialist, în care fiecare stat să se specializeze pe o
anumită ramură economică: României îi revenea, în cea mai mare parte, sarcina de a se
întoarce la agricultură. Ca reacție la acest plan, în aprilie 1964, a fost adoptată în Plenara
Comitetului Central o Declarație cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în
problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale, prin care era criticată încercarea
sovietică de a impune statelor socialiste propria voință. Percepută ca o adevărată „declarație
de independență a PMR” față de URSS, această acțiune era prima dintr-un șir de măsuri de
separație față de tutele sovietică, luate după moartea lui Gheorghiu-Dej (1965) de succesorul
acestuia, Nicolae Ceaușescu.

Relațiile internaționale ale României în perioada național-comunistă

După venirea la putere, Nicolae Ceaușescu a continuat politica de distanțare fașă de
Uniunea Sovietică, inițiată de Gheorghiu-Dej. Această politică s-a concretizat în mai multe
luări de poziție ale României, contrare intereselor sovietice:
➢ România a fost prima țară din blocul comunist care a recunoscut diplomatic Republica
Federală Germană, în 1967;
➢ Tot în 1967, România a reluat legăturile diplomatice cu Israel, care se afla în război cu
statele arabe, susținute de URSS;
➢ În 1968, Nicolae Ceaușescu a condamnat ferm invazia sovietică din Cehoslovacia
împotriva „primăverii de la Praga”, acțiune care a fost aproape de a determina o
intervenție sovietică și în România.
Această poziționare a României, în contextul Războiului Rece, a determinat o
apropiere de state occidentale, care o priveau ca pe o țară disidentă din blocul comunist. Astfel,
mai mulți conducători din Vest au vizitat România (președintele francez Charles de Gaulle în
1968, președintele american Richard Nixon în 1969), iar Ceaușescu, la rândul lui, a vizitat
state occidentale (în 1978, el a fost primit de regina Marii Britanii, Elisabeta a II-a). Această
apropiere a adus și beneficii economice pentru România („clauza națiunii celei mai favorizată”
oferită de Statele Unite).
În 1975 România a semnat, împreună cu celelalte state europene, Actul Final al
Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, prin care se angaja să respecte drepturile
omului. Însă România a fost singura țară care nu a permis funcționarea, pe teritoriul ei, a
Comitetelor Helsinki, care monitorizau respectarea drepturilor.
Problema drepturilor omului și schimbările de pe plan extern au dus la o izolare
internațională a României, la sfârșitul anilor 1980. În 1985, la putere în URSS a ajuns Mihail
Gorbaciov, adeptul unei politici de reforme interne și de reluare a dialogului cu Occidentul.
Ceaușescu nu a fost de acord cu implementarea reformelor în România.
În condițiile în care Gorbaciov a oferit țărilor din Europa de Est dreptul de a-și decide
singure forma de conducere, pe parcursul anului 1989 s-a produs o prăbușire a regimului
comunist în toate statele (Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană
etc.). România a rămas singura țară în care partidul comunist a menținut o politică dură.
Această situație a durat până în luna decembrie, atunci când, în urma evenimentului cunoscut
sub numele de Revoluția română, regimul comunist a fost înlăturat, iar Ceaușescu a fost
executat.
Căderea regimului comunist a dus la o reorientare către Occident, România
exprimându-și dorința de a se integra în structurile euroatlantice. Astfel, România a devenit,
în 2004, membră a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), iar în 2007, membră
a Uniunii Europene (UE).