Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Romanitatea românilor – un element esențial al identității lingvistice și culturale a poporului

român.
Românii – un popor romanic (neolatin).
Etnogeneza românească (procesul de formare a poporului și a limbii române) a cunoscut trei
etape:
a) existența civilizației geto-dace, supusă cuceririi romane, în urma războaielor daco-
romane dintre anii 101-102 și 105-106. Civilizația geto-dacă de dezvoltă în timpul
regelui Burebista (82-44 î.Hr), primul unificator al triburilor geto-dace și atinge
apogeul în timpul lui Decebal (87-106), cel care a refăcut unitatea statului dac și în
timpul căruia Dacia a fost cucerită de romanii conduși de împăratul Traian;
b) sinteza daco-romană, realizată în urma procesului de romanizare. Romanizarea
geto-dacilor a fost realizată pe parcursul mai multor secole și a cunoscut mai multe
etape:
- inițială (secolul I î.Hr-secolul II d. Hr), începută în Dobrogea (Moesia), primul
teritoriu getic ajuns sub stăpânire romană (sec. I î. Hr);
- oficială (106-271/274) realizată prin intermediul factorilor oficiali de romanizare
(administrația și armata) și al factorilor neoficiali (coloniștii, veteranii, dreptul,
urbanizarea, învățământul). În procesul de romanizare un rol important l-a avut și
creștinismul, răspândit în limba latină.
- postaureliană (secolele III-VII), în timpul căreia se produce și romanizarea
dacilor liberi, care nu fuseseră integrați în provincia Dacia.
c) desăvârșirea etnogenezei în urma contopirii populației daco-romane cu migratorii slavi
în secolele V-VII. S-a realizat în condițiile continuității daco-romane (după retragerea
aureliană) și venirea migratorilor slavi (secolele V-VII).
Etnogeneza românească a durat mai multe secole (II-VIII/IX), românii formându-se
atât la nord cât și la sud de Dunăre, unitatea lor fiind compromisă de trecerea slavilor
la sudul Dunării (602).
Caracterul limbii române este și el neolatin, după cum o demonstrează și structura
acestei limbi:
- substrat traco-dacic (10%);
- strat principal latin (60%):
- adstrat slav (20%);
- preluări din alte limbi (10%).
 Originea latină a poporului nostru a fost subliniat și de termenii cu care în Evul
Mediu vecinii îi desemnau pe români: vlah, olah, blachi. În secolele XV-XVII,
călătorii străini i-au numit pe locuitorii Țărilor Române romani.

În legătură cu etnogeneza românilor au fost formulate două teorii: teoria

autohtonistă și teoria imigraționistă.

Teoria autohtonistă:

- subliniază originea latină și vechimea românilor;

- a fost susținută atât de istoriografia românească, cât și de cea străină.

Primii autori care au susținut-o au fost cei străini (ca de altfel, și cei care au combătut-
o ulterior).

Bizantinii au fost interesați de zona nord-dunăreană în contextul migrațiilor:

- împăratul bizantin Mauricius, în lucrarea sa „Strategikon” (secolul al VII-lea),

atestă pentru prima oară populația de la nordul Dunării, denumită cu termenul de
romani;
- împăratul Constantin VII Porfirogenetul în lucrarea „Despre administrarea
Imperiului” (secolul al X-lea), vorbește despre originea latină a populației
romanice de la gurile Dunării.

Cronicarul maghiar Anonymus, a scris la curtea regelui Bella III „Gesta

Hungarorum” („Faptele ungurilor”, secolul al XII-lea): susține că atunci când ungurii
conduși de șeful lor, Tuhutum, au ajuns în Transilvania (secolele IX-X), i-au găsit
acolo pe români și pe slavi.

Maghiarul Simon de Keza arată în „Faptele hunilor și ale ungurilor” (secolul al XIII-
lea), că ungurii i-au găsit la venirea lor în Pannonia pe români.

Ideea romanității românilor a fost susținută și de umaniștii italieni (în contextul

trezirii conștiinței contemporanilor și mobilizarea lor pentru oprirea turcilor care
puneau în pericol Europa creștină și moștenirea romană):
Poggio Bracciolini – primul care a afirmat originea romană a poporului român (sec.
XV), pe baza elementelor comune ale limbii latine și române.

Alți istorici:

- împăratul austriac Iosif al II-lea (sec. XVIII) consideră că românii sunt „cei mai
vechi și cei mai numeroși locuitori ai Transilvaniei”);
- istoricul englez E. Gibbon (sec. XVIII) afirmă că Dacia a continuat să fie locuită
de daci și după cucerirea ei de către romani;
- cărturarul sas J. Troester (sec. XVIII) susține că românii sunt „cei mai vechi
locuitori ai acestei țări”;
- maghiarul Benko Jozsef (secolul al XVIII-lea) arată că „mulți romani împreună cu
dacii indigeni au rămas pe loc” la abandonarea provinciei în timpul împăratului
Aurelian.

Istoriografia românească aduce argumente în favoarea teoriei autohtoniste prin

autorii și lucrările următoare:

Secolul XVI:

- Nicolaus Olahus, în 1536, subliniază unitatea de neam și continuitatea românilor;

- Johannes Honterus, în 1542, numește „Dacia” întreg teritoriul locuit de români;
Secolele XVI-XVIII:
- Grigore Ureche în „Letopisețul Țării Moldovei” arată originea latină a limbii
române și unitatea de neam;
- Miron Costin accentuează originea latină a poporului român și a limbii române în
„Letopisețul Țării Moldovei”;
- Dimitrie Cantemir în „Hronicul vechimii romano-moldovlahilor” (1722) –
originea latină a românilor.
În secolul al XVIII-lea, romanitatea românilor devine o armă politică în contextul
luptei pentru drepturi a românilor din Transilvania:
- Reprezentanții Școlii Ardelene (Inochentie Micu-Klein, Samuil Micu, Gheorghe
Șincai, Petru Maior, Ioan Budai-Deleanu) au promovat ideea originii latine (chiar
exclusivă) a poporului român, a vechimii și a continuității acestuia pe meleagurile
 carpato-danubiano-pontice. Memoriu – adresat Curții de la Viena (1791):
„Supplex Libellus Valachorum”.
Secolele XIX-XX: A.D. Xenopol, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Dimitrie Onciul, Ion
Bogdan, Nicolae Iorga, Gheorghe I. Brătianu, David Prodan etc.

1. Teoria imigraționistă și teoria autohtoniei

a) Teoria imigraționistă

Contextul și cauzele politizării ideii romanității românilor

 În sec. al XVII-lea, stăpânirea lui Mihai Viteazul în Transilvania a atras ostilitatea

nobilimii maghiare, care-și vedea amenințată situația privilegiată. Astfel, au apărut
opinii care contestă romanitatea românilor, cum a fost cea a lui Ștefan Szamoskozy,
nobol maghiar, care la început susținea originea latină a românilor, dar după Unirea
realizată de Mihai Viteazul, și-a negat propriile afirmații, susținând că românii nu sunt
urmașii romanilor;
 În sec. al XVIII-lea, a început lupta românilor din Transilvania pentru drepturi
politice prin elaborarea documentului Supplex Libellus Valachorum (1791), memoriu
trimis Curții de la Viena în care se subliniază că românii sunt cei mai vechi locuitori ai
Transilvaniei, fiind urmași ai coloniștilor lui Traian.

În această atmosferă sunt lansate ideile imigraționiste, care contestă

romanitatea românilor, susținând ca Dacia ar fi devenit un teritoriu rămas nelocuit după
retragerea aureliană (271/275), că poporul și limba română s-ar fi format la sud de Dunăre,
iar, de aici, românii ar fi ajuns, în sec. al XIII-lea în Transivania, unde i-au găsit stabiliți pe
unguri.

Susținătorii teoriei imigraționiste

 În sec. al XVIII-lea:
- Franz Sulzer, susține că românii s-au format ca popor la sud de
Dunăre, de unde au emigrat în sec. al XIII-lea în Transilvania, unde
i-au găsit pe unguri și pe sași;
- J.C. Engel, suține că românii au imigrat la nord de Dunăre și
contestă originea lor romanică.
  În sec. al XIX-lea: după realizarea dualismului austro-ungar, lupta românilor
pentru drepturi politice s-a intensificat. Ei subliniau vechimea lor în aceste
regiuni și descendența lor din coloniștii romani.
În acest context, austriacul Robert Roesler sistematizează teoria
imigraționistă în cartea sa „Studii românești. Cercetări asupra istoriei vechi a
românilor” (1871):
Teoria roesleriană contestă romanitatea românilor și susține că românii nu au
origine latină. Principalele idei:
 Dacii ar fi fost exterminați ca popor în timpul războaielor cu romanii. Roesler se
bazează pe o informație care apare la Eutropius (istoric roman din sec. al IV-lea) care
spunea ca Dacia a fost secătuită de bărbați;
 Romanizarea nu s-ar fi putut realiza în cei 165 de stăpânire romană, intervalul fiind
prea scurt;
 Toți locuitorii ar fi părăsit Dacia în timpul retragerii aureliene;
 Poporul român s-ar fi format la sudul Dunării, unde a primit influența slavă și a
devenit ortodox;
 Vocabularul comun româno-albanez se datorează unei conviețuiri între cele două
popoare;
 Nu există izvoare istorice care să ateste prezența românilor la nord de Dunăre înainte
de sec. al XIII-lea, deci românii ar fi venit după maghiari în Transilvania.

b) Teoria autohtoniei (continuității):

Teoria imigraționistă a fost combătută de istoricii români și străini începând cu

reprezentanții Școlii Ardelene (Samuil Micu, Ghe. Șincai, Petru Maior). A apărut astfel teoria
autohtoniei sau continuității, care susține romanitatea românilor cu următoarele argumente:
 Afirmația lui Eutropius se referă la pierderile de luptători și nu poate fi interpretată ca
exterminarea populației dacice de către Traian;
 Romanizarea nu s-a produs doar în etapa stăpânirii romane efective, ci și prin
contactele dintre daci și romani anterioare cuceririi si ulterioare retragerii aureliene;
 Aurelian a retras din dacia armata și administrația romană. Nici un izvor antic nu
confirmă evacuarea totală a daciei romane. Există dovezi ale continuității daco-romane
după 271: inscripții în limba latină, tezaure monetare, răspândirea creștinismului la
nord de Dunăre în limba latină;
 Nu există izvoare istorice care să ateste existența românilor la sud de Dunăre înainte
de sec. al XIII-lea;
 Cuvintele comune din română și albaneză se datorează fondului comun tracic. Dacă
cele două popoare s-ar fi format pe același teritoriu, ar fi trebuit să ia naștere o limbă
comună, nu două limbi total diferite;
 Românii sunt menționați ca popor distinct în aria roamnității orientale în izvoarele
medievale timpurii.
Susținătorii teoriei autohtoniei
 În sec. al XVIII-lea, Școala Ardeleană, a demonstrat continuitatea și originea
latină a poporului român. Reprezentanții săi au susținut însă originea pur latină
a poporului român, negând în totalitate contribuția dacilor la etnogeneză.
Aceste exagerări aveau scopul de a întări argumentele pentru egalitatea în
drepturi a româniolr din Transilvania cu celelate națiuni;
 În prima jumătate a sec. al XIX-lea, ideile Școlii Ardelene sunt continuate de
reprezentanții curentului romantic, de exemplu, Mihail Kogălniceanu, care
admiteau cu greu că la formarea poporului român contribuiseră și dacii;
 În a doua jumătate a sec. al XIX-lea - B.P.Hașdeu, susține continuitatea
dacică și în lucrarea ,,Pierit-au dacii?” Demonstrează că dacii nu au fost
exterminați, romanizarea a avut loc și poporul român s-a format din câteva
elemente, din care nici unul nu a fost predominant;
- A.D. Xenopol, în lucrarea ,,Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței
românilor în Dacia Traiană” (1884), combate ideile lui Roesler cu
următoarele argumente:
 Elementul traco-dacic, peste care se suprapune elementul roman,
reprezintă baza etnică a poporului român;
 Dintre migratori, slavii au avut influența cea mai mare;
 Migrațiile au împins populația daco-romană spre munți;
 Arheologia, toponimia, hidronimia aduc dovezi incontestabile ale
continuității dacilor după 106 și daco-romanilor după 271;
 Poporul român este o îmbinare a elementelor tracic, roman și slav,
dintre care cel roman este fundamental.
 În perioada interbelică (1918-1939) - Vasile Pârvan, în ,,Getica”, a reușit să
demonstreze sinteza daco-romană, aducând dovezi arheologice și literare;
- Nicolae Iorga a afirmat sinteza daco-romană în
cadrul romanității orientale;
- Gheorghe Brătianu analizează și respinge cu
argumente istorice, lingvistice, geografice teoria imigraționistă.

2. Romanitatea românilor în perioada regimului comunist

În perioada regimului comunist, când România a devenit stat satelit al URSS-ului,

istoriografia românească a insistat foarte mult pe slavi și contribuția lor la formarea poporului
român.
În prima etapă - perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej - Mihail Roller, istoricul oficial al
regimului, a pus accentul pe influența slavă în etnogeneza românească, precizând că limba
română ar fi o limbă slavonă. Scria, că, după retragerea aureliană, populația a rămas la nord
de Dunăre, fiind asimilată de slavi după 602. Romanii erau numiți ,,cotropitori”, iar plecarea
lor din Dacia numită ”eliberare”.
 În cea de-a doua etapă – perioada Ceaușescu - din cauza regimului care folosea trecutul
istoric în scop politic și propagandistic, au apărut teorii care minimalizau contribuția
romanilor „asupritori” în etnogeneză, ajungându-se la o adevărată obsesie dacică. Au existat
chiar lucrări care susțineau că dacii sunt primul popor din lume sau că Ceaușescu este urmașul
lui Burebista.

Concluzie
Putem conchide că ideea romanității românior a avut un traseu sinuos prin
istoriografie, fiind susținută de istorici și lingviști români și combătută, din motive politice, de
teoriile imigraționiste.
Sinteza realizată de cronicarii români în ceea ce privește elucidarea problemei
romanității românilor a avut o dublă consecință: de a clarifica originile poporului român, dar
și de a oferi argumente pentru combaterea teoriei imigraționiste.
În epoca modernă, ideea romanității românilor a fost folosită ca armă politică în lupta
românilor pentru drepturi politice. Românii nu mai puteau să accepte situația umilitoare de
tolerați și excluși de la drepturile politice, astfel că, apelul la originea romană era considerat
esențial în lupta pentru emanciparea națională a românilor.
În condițiile actuale, când România și statele vecine, fac parte din Uniunea Europeană,
argumentul întâietății istorice nu mai are valoare politică.
-