LECŢII BACALAUREAT CLASA a XII-a

CUPRINS

A. POPOARE ŞI SPAŢII ISTORICE

1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor.

B. OAMENII, SOCIETATEA ŞI LUMEA IDEILOR

1. Secolul XX – între democraţie şi totalitarism. Ideologii şi practici
politice în România şi în Europa.
2. Constituţiile din România.

C. STATUL ŞI POLITICA
1. Autonomii locale şi instituţii centrale şi în spaţiul românesc
(secolele IX-XVIII).
2. Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României
Mari. (secolele XVIII-XX).
3. România postbelică. Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă
anticomunistă. Construcţia democraţiei postdecembriste.

D. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
1. Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu şi la
începuturile modernităţii.
2. România şi concertul european; de la „criza orientală” la marile
alianţe ale secolului XX.
3. România în perioada „Războiului rece”.

1
 ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

Sintagma (expresia) “romanitatea românilor” se referă la descendenţa romană a românilor din

coloniştii aduşi de romani în Dacia Traiană, latinitatea limbii române, unitatea de neam a
românilor din întreg teritoriul locuit de ei, păstrarea romanităţii în datini şi obiceiuri. Conştiinţa
descendenţei romane s-a manifestat îndeosebi prin numele însuşi al poporului român, provenit
din limba latină de la romanus.
Romanitatea este legată de continuitatea geto-dacilor sub stăpânire romană şi continuitatea
daco-romană la nord de Dunăre după retragerea aureliană (271-274/275). Dovezile acestei
continuităţi sunt de ordin logic, arheologic, lingvistic, etnografic, istoric.
Romanitatea orientală este o realitate ce nu poate fi pusă în discuţie, iar poporul român este
singurul moştenitor direct al romanităţii orientale.
Cei care s-au ocupat cel mai mult de problema romanităţii românilor au fost istoricii. Ei au
stăruit să demonstreze continuitatea romană în Dacia după retragerea aureliană, originea latină a
limbii române, formarea conştiinţei de neam, a originii romane a românilor. Romanitatea
românilor a determinat multe controverse, polemici, teorii contradictorii sau total greşite, unele
urmărind alte scopuri decât cele ştiinţifice.

Romanitatea românilor în conştiinţa europeană în secolele VII-XIII

În secolul VII se exercita influenţa Imperiului bizantin, care stăpânea teritorii la Dunărea de
Jos. Aceştia au fost primii care au adus informaţii cu privire la originea romană a poporului
român. În izvoarele bizantine, locuitorii de la nordul Dunării apar sub denumirea de “romani.”
Acest lucru se poate vedea în tratatul militar bizantin, Strategikon, scris în timpul domniei
împăratului Mauricius (sec. VII). Alte informaţii ne oferă călătorii străini, printre care armeni şi
persani.
Locuitorii de la nordul Dunării apar la cumpăna dintre primul şi cel de-al doilea mileniu al erei
creştine sub numele de vlahi (volohi, valahi), termen care desemnează un neslav, un popor de
origine romanică. Numele de vlahi, dat de către străini românilor marchează sfârşitul etnogenezei
poporului român şi exprimă caracterul său romanic. Alte denumiri folosite sunt blachi, olahi
(ultimul folosit de maghiari). Toate aceste etnonime au semnificaţia de latinofoni (vorbitori de
limbă latină).
În secolul al VIII-lea informaţiile se înmulţesc. Apare însemnarea de la Castamonitu (o
mănăstire din sudul Greciei), în care apar menţionaţi vlaho-rinchinii. Totodată, în lucrarea
Cronographia, Theophanes Confesor face referire la primele cuvinte păstrate din limba veche
românească, şi anume îndemnul rostit de un soldat: ”Torna, torna, fratre!”
În secolul al IX-lea, reprezentive sunt Cronica armeanului Moise Chorenati, în care se
vorbeşte despre „ţara Balak” şi cronica turcă Oguzname, în care se menţionează locuitorii din
spaţiul carpato-dunăreano-pontic cu numele de „Ulak-ili”.
Secolul al X-lea se afirmă prin tratatul bizantin Despre administraţia imperiului, redactat de
împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul. El denumeşte populaţia veche românească la
venirea slavilor în Balcani cu numele de romani.
În secolul al XI-lea, vlahii sunt menţionaţi şi în corespondenţa împăratului bizantin Vasile al
II-lea Macedoneanul. În Sfaturile şi povestirile lui Kekaumenos (sec. XI) sunt amintiţi vlahii
(românii) sud-dunăreni.

2
 În secolul al XII-lea sursele se diversifică.
- Străbătând ţinuturile românilor nord-dunăreni (sec. XII), Ioan Kynnamos consemna despre
vlahi: „se zice că sunt coloni veniţi de demult din Italia”.
- Apare tot în secolul XII lucrarea Gesta Hungarorum a lui Anonymus, cronicarul anonim al
regelui Bela al III-lea, care aminteşte de “blachi ac pastorem Romanorum” şi de voievodatele
conduse de Menumorut, Glad şi Gelu -“quidam Blachus” (un oarecare român), făcând referire
deci la etnie.
În secolul al XIII-lea, avem corespondenţa lui Ioniţă Caloian cu Papa Inocenţiu al III-lea, în
care se pune în evidenţă originea romană a vlahilor. Tot atunci apare şi lucrarea lui Simon de
Keza, Gesta Hunorum et Hungarorum, în care locuitorii din Pannonia apar sub numele de vlahi.
Toate aceste izvoare narative susţin ideea unei conştiinţe europene privind romanitatea
românilor.

Romanitatea românilor în secolele XIV-XX. Știință și contestare

În această perioadă sporeşte interesul pentru studierea romanităţii românilor, datorat creşterii
interesului pentru Antichitatea greco-romană. În acelaşi timp, originea latină a limbii şi a
poporului român, precum şi continuitatea neîntreruptă a românilor în teritoriile nord-dunărene,
au fost pentru multe secole un fapt cunoscut de europeni, în condiţiile implicării Ţărilor Române
în ,,cruciada târzie” (războaiele antiotomane). Reprezentanţii acestei perioade au fost umaniştii
italieni: Poggio Bracciolini, Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini (papa Pius al II-lea) cu cea mai
cunoscută lucrare Cosmographia, Antonio Bonfinius, Francesco della Valle. Toţi aceştia susţin
ideea romanităţii românilor, afirmând că românii sunt urmaşii coloniştilor romani aduşi de
Traian în Dacia. Ca mărturie stă limba latină, cea mai pură limbă neolatină vorbită în Epoca
Renaşterii. Denumirea de români vine de la termenul Romanus.
Prin lucrarea Hungaria a lui Nicolaus Olahus (sec. XVI), personalitate de anvergură
europeană, umanist, care considera ca românii din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania
sunt descendenţii coloniştilor romani, ceea ce explică limba lor latină (primul care susţine
unitatea de neam).
În secolele XVII-XVIII, ideea descendenţei românilor din coloniştii romani ai lui Traian a
prins şi mai mult contur, iar mărturiile asupra originii românilor sunt tot mai numeroase în
Europa. În afirmarea acestei idei un rol important l-au jucat cărturarii saşi din Transilvania, aflaţi
direct în contact cu românii. Unul dintre cei care au abordat latinitatea poporului român a fost
Martin Opitz. Însă sunt şi unii cărturari maghiari care îşi exprimă neîncrederea faţă de teoria
originii romane a românilor şi a autohtoniei lor, ca Istvan Szamosközy (primele contestaţii apar
încă de la sfârşitul veacului al XVI-lea şi începutul veacului al XVII-lea).
În secolul al XVII-lea se afirmă cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin (De neamul
moldovenilor). Pe lângă aceştia, amintim pe Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir,
care exprimă în scrierile lor, autohtonia şi romanitatea românilor. Lucrarea de seamă pentru
Cantacuzino este Istoria Ţării Româneşti (spune că elementele de bază ale poporului sunt dacii şi
romanii). Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei între 1710-1711, scrie o lucrare sub influenţa
iluminismului Descriptio Moldaviae şi mai ales lucrarea sa reprezentativă Hronicul vechimei
romano-moldo-vlahilor, spunând că ,,aceştia dară (…) vestiţi romani (…) sunt moşii, strămoşii
noştri, ai moldovenilor, muntenilor, ardelenilor (…).” El a susţinut originea pur romană a
românilor, anticipând una din ideile de bază ale „Şcolii Ardelene”.

3
 Secolul al XVIII-lea aduce politizarea problemei, pe fondul afirmării mişcării de emancipare
naţională din Transilvania. În 1728, Ioan Inochentie Micu - Klein, episcop greco-catolic,
alcătuieşte memorii precum cel intitulat Supplex Libellus. În 1744, el trimite aceste memorii
împărătesei Maria Tereza la Viena, aducând argumente istorice, filosofice şi umanitare. Maria
Tereza îl exilează la Roma, unde va muri în 1768. Ideile sale sunt preluate şi dezvoltate de preoţi,
intelectuali, de negustori şi funcţionari români care se aflau în administraţia Imperiului. În 1784,
are loc răscoala lui Horea, Closca şi Crişan.
În 1791, se alcătuieşte primul program politic românesc, Supplex Libellus Valachorum. Ca
reacţie, Franz Joseph Sulzer în lucrarea „Istoria Daciei transalpine”, neagă romanitatea şi
autohtonia românilor în Transilvania, susţine că retragerea aureliană a fost totală şi că poporul
român s-a format în Peninsula Balcanică la sud de Dunăre, de unde a emigrat la nord de Dunăre
în secolul XIII. Este deci un popor de păstori nomazi, de aceea nu se cuvine să aibă drepturi. Se
naşte astfel teoria imigraţionistă, care nega etnogeneza românilor în spaţiul carpato-danubiano-
pontic. Maghiarii susţin această idee (Josef Carl Eder, Johann Christian Engel). Această teorie
neştiinţifică va fi combătută de către reprezentanţii Şcolii Ardelene, mişcare culturală şi
ideologică iluministă a intelectualităţii româneşti din Transilvania de la sfârşitul secolului al
XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea: Petru Maior, Gheorghe Şincai, Samuel Micu şi Ion
Budai-Deleanu. Ei scriu lucrări cu caracter istoric şi filologic, demonstrând latinitatea limbii
române, vechimea şi continuitatea românilor, descendenţa romană. Însă, în timpul dezbaterilor,
ei comit şi o eroare şi anume susţin originea pur romană a poporului român. Istoriografia externă
nu acordă atenţie teoriei lui Sulzer. Autohtonia românilor este susţinută în continuare.
În secolul al XIX-lea, austriacul Robert Roesler publica la Leipzig Studii româneşti.
Cercetări de istorie veche a românilor (1871). El încearcă să dea formă ştiinţifică teoriei
imigraţioniste, devenind cel mai de seamă reprezentant a sa. De acum încolo aceasta se va numi
şi teoria roesleriană.
Idei de bază (aşa-zisele „argumente”):
- dacii au fost exterminaţi în urma războaielor cu Traian – dovada: dispariţia toponimelor. Acest
argument este fals, întrucât dovezile narative, istorice arată că oraşele continuă să aibă nume
vechi dacice, precum Napoca, Apullum, Potaissa, Drobeta, Porolissum;
- dacii nu au putut fi romanizaţi în 165 de ani cât a durat ocupaţia efectivă romană;
- Aurelian a retras întreaga populaţie din Dacia. „Argumente” aduse în favoarea acestei afirmaţii:
- lipsa elementelor germane în limba română - nu lipsesc total;
- prezenţa cuvintelor sud-slave în limba română;
- dialectele sud-dunărene ale limbii române;
- cuvinte comune cu albaneza;
- românii s-au creştinat în Peninsula Balcanică, de aceea folosesc în biserică limba slavonă şi
alfabetul chirilic (cultura medievală românească până în secolul al XVI-lea). Se susţine că
poporul român s-a format în vestul Peninsulei Balcanice, ca popor nomad şi a emigrat la nordul
Dunării în secolul al XIII-lea, după venirea maghiarilor.
Pe plan extern, teoria nu prezintă ecou deosebit. Pe plan intern, Bogdan Petriceicu Haşdeu în
studiul Perit-au dacii (1860) susţine supravieţuirea elementului autohton geto-dac în urma
cuceririi Daciei. Tot el formulează teoria circulaţiei cuvintelor (importanţa cuvintelor este dată
de frecvenţa cu care circulă în vorbire – cele mai multe cuvinte care circulă sunt latine). Este
urmat de A. D. Xenopol, care a dat cea mai sistematică şi viguroasă replică imigraţioniştilor

4
bazându-se pe argumente solide. A scris Teoria lui Roesler. Studiu asupra stăruinţei românilor
în Dacia Traiană. (1884). Componentele fundamentale ale etnogenezei sunt dacii şi romanii.
Susţine continuitatea, unitatea pe timpul migraţiilor şi latinitatea limbii române. Altă lucrare este
Istoria românilor din Dacia Traiană. Alţii precum Dimitrie Onciul, Mihail Kogălniceanu, susţin
că aria de formare a romanităţii orientale se găseşte atât la nordul cât şi la sudul Dunării.
În secolul al XX-lea, în perioada interbelică, se afirmă istoricii:
- Nicolae Iorga prin monumentala lucrare în 10 volume Istoria românilor - constituirea
poporului român în contextul istoriei europene.
- Vasile Pârvan, primul mare arheolog, totodată mare istoric, care demonstrează cu argumente
arheologice romanitatea poporului român în lucrările Începuturile vieţii romane la gurile
Dunării şi Getica.
- Gheorghe Brătianu în lucrarea O enigmă şi un miracol istoric: poporul român (1937) în care
demonstrează fără drept de apel, în context european, că romanitatea şi continuitatea românilor
sunt procese reale şi nu miracole.
În perioada comunistă, în prima etapă, a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, istoriografia cunoaşte
o tendinţă de sovietizare. În 1947, Mihail Roller scrie Istoria românilor şi încearcă prin această
lucrare să anuleze rolul românilor în formarea poporului român, punând accent pe elementul
slav. În a doua etapă, a lui Ceauşescu, se remarcă tendinţe de exagerare a influenţei elementului
dac în formarea poporului român.
După prăbuşirea comunismului din 1989, are loc o demitizare a istoriei românilor. Spre
exemplu, Lucian Boia spune că ideea de romanitate trimite la limba latină şi la denumire.

În legătură cu etnogeneza românilor au fost formulate două teorii istoriografice:

1. Teoria autohtonistă – subliniază originea latină şi vechimea românilor pe aceste meleaguri
şi a fost susţinută de istoriografia românească dar şi de cea străină.
2. Teoria imigraţionistă – contestă originea şi vechimea poporului român şi a limbii române
(Sulzer, Eder, Engel, Roesler)

Realitatea istorică este că poporului român este continuatorul romanităţii orientale şi făuritorul
unei civilizaţii de factură romană, parte componentă a civilizaţiei europene. Românii au avut tot
timpul conştiinţa originii comune, a unităţii de neam, a vechimii, continuităţii şi originii latine,
ceea ce a stat la baza formării conştiinţei naţionale şi făuririi statului român modern.

5
 SECOLUL AL XX-lea ÎNTRE DEMOCRAŢIE ŞI AUTORITARISM.
IDEOLOGII ŞI PRACTICI POLITICE ÎN ROMÂNIA ŞI EUROPA

A. IDEOLOGII ŞI PRACTICI POLITICE TOTALITARE

FASCISMUL
Context: Fascismul a apărut în condiţiile în care Italia era într-o profundă criză, caracterizată
prin: ample mişcări sociale, provocate şi susţinute de socialişti; o mare nemulţuire în privinţa
ambiţiilor sale teritoriale (la Conferinţa de pace de la Paris nu i s-au satisfăcut cererile
teritoriale); o populaţie debusolată de război şi sărăcie; un regim incapabil să rezolve problemele
ţări; ascensiunea mişcării fasciste era susţinută de industriaşi şi bancheri care vedeau în aceasta o
contrapondere la ideile comuniste.
Ideologie:
- fascismul în Italia a îmbrăcat o formă corporatistă. Acesta dorea o societate organizată în
grupuri profesionale (reunind patronatele şi muncitorii) numite corporaţii.
- în plan politic se urmărea înlocuirea Parlamentului cu o Adunare a Delegaţiilor
Corporaţiilor.
- fasciştii puneau accent pe naţionalism şi promiteau refacerea „onoarei naţionale”.
- preamărirea trecutului glorios, se manifestă intoleranţa faţă de alte ideologii.
Preluarea puterii: La 29 octombrie 1922, Benito Mussolini devine prim-ministru după ce
organizează „marşul asupra Romei”. În 1926, el obţine puteri sporite (dictator).
Practici politice:
- desfiinţarea partidelor şi sindicatelor;
- organizarea poliţiei politice (OVRA în 1927) şi a organizaţiilor paramilitare (ex. Cămășile
Negre);
- prin propagandă şi prin diferite organizaţii se urmărea îndoctrinarea cetăţenilor;
- introducerea cenzurii;
- prin înfiinţarea Tribunalului special (1925) se stabileau măsuri aspre împotriva adversarilor
politici.

NAZISMUL (NAŢIONAL-SOCIALISMUL)

Context: Instaurarea nazismului a fost favorizată de situaţia Germaniei după război: a fost
învinsă şi s-a considerat umilită de prevederile Tratatului de pace de la Versailles. Naziştii au pus
accent pe restaurarea onoarei naţionale. La acestea se adăugat nemulţumirile faţă de greutăţile de
la sfârşitul războiului şi din timpul marii crize economice din 1929-1933.
Ideologie: Nazismul a fost fundamentat de Adolf Hitler în lucrarea „Mein Kampf”:
- naţionalismul, rasismul şi antisemitismul;
- Hitler considera că germanii fac parte dintr-o rasă superioară (ariană), care are dreptul să
domine oamenii inferiori (negri, slavi, evrei);

6
 - teoria „spaţiului vital”: Germania nu putea să se afirme în graniţele impuse după război;
- sistemul democraţiei parlamentare era considerat vinovat pentru problemele economice şi
sociale, singura soluţie fiind dictatura unui singur partid;
- evreii erau consideraţi vinovaţi de toate relele societăţii germane şi de aceea trebuiau
exterminaţi.
Preluarea puterii: Alegerile pentru Parlament (Reichstag) din noiembrie 1932 au fost câştigate
de Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani, condus de Adolf Hitler, iar în ianuarie
1933, preşedintele Hindenburg l-a numit cancelar al Germaniei.
Practici politice:
- desfiinţarea partidelor şi sindicatelor;
- organizarea poliţiei politice – Gestapo (1933) şi a formaţiunilor paramilitare (ex. SS);
- obţinerea de către Hitler a puterilor dictatoriale;
- cetăţenii au fost îndoctrinaţi prin propagandă şi diferite organizaţii fasciste: copiii şi tinerii –
„Tineretul Hitlerist” („Hitlerjugend”) şi „Frontul Muncii” („Arbeitsfront”);
- a fost introdusă cenzura;
- antisemitismul a fost transformat în politică de stat (retragerea drepturilor civile şi politice
ale evreilor prin legile de la Nurenberg din 1935; „Noaptea de cristal” din 1938; „soluţia finală”
dintre 1942-1945 – Holocaustul, fiind ucişi cca. 6 milioane de evrei).

COMUNISMUL
Ideologie: Originea ideologiei comuniste se găseşte în operele lui Marx şi Engels (mai ales în
„Manifestul Partidului Comunist”), în care apare principiul „luptei de clasă”. Ideologia
comunistă era determinată de exploatarea muncitorilor de către burghezie. Exploatarea poate fi
înlăturată prin preluarea puterii de către muncitori (proletariat) pe cale revoluţionară.
Lenin a fundamentat ideea că în Rusia (ţară puţin dezvoltată) este posibilă victoria unei
revoluţii socialiste. Puterea trebuia să fie preluată de un partid format din revoluţionari de
profesie. Obiectivul era construirea societăţii socialiste, prin desfiinţarea proprietăţii private
(pentru eliminarea inegalităţii între oameni) şi instaurarea dictaturii proletariatului.
Preluarea puterii:
- 25 octombrie/7 noiembrie 1917 – revoluţia comunistă sub conducerea lui Lenin;
- 1918-1921 – războiul civil între partizanii vechiului regim (albii) şi susţinătorii bolşevicilor
(roşii);
- înfiinţarea Armatei Roşii şi a poliţiei secrete CEKA.
Practici politice:
- toate domeniile de activitate au fost organizate conform concepţiei lui Lenin, autorul
„Tezelor din aprilie”;
- era interzisă funcţionarea tuturor partidelor, în afara celui comunist (PCUS);
- a fost creată poliţia politică a regimului: CEKA, apoi NKVD, ulterior KGB;
- crearea economiei comuniste prin naţionalizarea întreprinderilor (confiscarea şi trecerea în
proprietatea statului);
- I.V. Stalin (1924-1953) intensifică aceste practici prin colectivizarea forţată a agriculturii;
centralizarea şi planificarea rigidă a economiei (planurile cincinale); industrializarea forţată;
cultul personalităţii; teroarea fără precedent (mii de oameni au fost executaţi sau trimişi în
închisori şi lagăre de muncă ce formau Gulagul, unde au murit milioane de oameni). Între 1936-

7
1939 s-a desfăşurat „Marea Teroare” care a făcut uriaşe victime din rândul tuturor categoriilor
sociale şi profesionale.
Extinderea şi sfârşitul comunismului:
- între 1944-1948, sub ocupaţia trupelor sovietice, prin forţă şi falsificarea alegerilor, s-a instalat
comunismul în ţările din Europa de răsărit, printre care şi România. Astfel, Europa s-a divizat în
plan politic, economic şi cultural, simbolul acestei divizări fiind „Zidul Berlinului”, ridicat în
1961.
- în această perioadă au avut loc revolte antisovietice şi anticomuniste (1953-R.D.G., 1956-
Ungaria, 1968- Cehoslovacia, 1970-1980-Polonia);
- în 1985 Mihail Gorbaciov a iniţiat „Perestroika” (reconstrucţie) şi „Glasnost” (deschidere),
prin care dorea reformare sistemului; aceste măsuri au grăbit descompunerea regimurilor
comuniste;
- 1989 - înlăturarea regimurilor comuniste din Europa;
- 1991 - U.R.S.S. s-a dizolvat oficial, încetându-şi existenţa.

B. IDEOLOGII ŞI PRACTICI POLITICE DEMOCRATICE

Ideologiile şi practicile politice democratice presupun respectarea unor principii şi valori

precum:
 pluralismul politic, pluripartidismul;
 separaţia puterilor în stat
 respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti (drepturi civile, sociale şi politice);
 existenţa regimurilor constituţionale.
Practici politice: Regimurile democratice s-au bazat pe: alegeri libere, vot universal, adoptarea
unor reforme agrare pentru statele din centrul şi sud-estul Europei (ex. România interbelică).
Asistăm la consolidarea democraţiilor liberale în ţări precum Marea Britanie sau Franţa; se
sigură alternanţa la guvernare.

MODELE:
1. România Mare (interbelică): În România interbelică (1918-1938) o practică politică
democratică a fost adoptarea votului universal pentru cetăţenii care împliniseră vârsta de 21 de
ani, prin urmare a crescut semnificativ numărul de alegători. O altă practică politică importantă a
fost existenţa pluripartidismului, deoarece existenţa mai multor partide reprezenta o ofertă
politică diversă pentru oameni. Astfel au existat partide mari, precum Partidul Naţional Liberal,
Partidul Naţional Ţărănesc, dar şi partide ale minorităţilor (Partidul Maghiar, Partidul German).
O altă măsură luată în această perioadă a fost adoptarea unei mari reforme agrare (1920-1921)
prin care un număr de aprox. 2 mil. oameni erau împroprietăriţi cu pământ. În concluzie, toate
aceste practici au contribuit la evoluţia regimului democratic în România.

2. Marea Britanie (monarhie constituţională)

După Primul Război Mondial, democraţia parlamentară se consolidează, votul universal se
introduce în 1918. În cadrul vieţii politice, Partidul Conservator şi Partidul Laburist devin cele
mai puternice formaţiuni politice. În prima jumătate a sec. XX s-a remarcat personalitatea lui

8
 Winston Churchill, prim-ministru conservator între 1940-1945 şi 1951-1955, iar mai recent,
Margaret Thatcher, “Doamna de Fier” (premier 1979-1990). Marea Britanie este o monarhie
constituţională în care s-a aplicat şi respectat principiul “Regele domneşte, dar nu guvernează”.

3. Franţa. A avut între anii 1918 şi 1940 un regim democratic republican, caracterizat prin
instabilitate guvernamentală. După Al Doilea Război Mondial a fost adoptată o nouă Constituţie
care instituia un regim parlamentar clasic. Charles de Gaulle (preşedinte 1959-1969) a susţinut
ideea consolidării puterii şefului statului.
Reforma constituţională din 1962 a stabilit ca preşedintele Franţei să fie ales de cetăţeni prin
vot universal, nu de un colegiu electoral ca până atunci. Franţa a înregistrat progrese economice
importante, dar problemele sociale s-au menţinut. Datorită Constituţiei, în Franţa a fost posibilă
coabitarea la putere a unui preşedinte şi a unui premier de orientări politice diferite (ex. în anul
1986, când preşedintele Francois Mitterand era de orientare politică de stânga iar primul-
ministru Jacques Chirac de dreapta).

IDEOLOGII ȘI PRACTICI POLITICE ÎN ROMÂNIA

1. Perioada interbelică

După 1918, viaţa politică interbelică a cunoscut o accentuată dezvoltare democratică, fiind
fundamentată pe:
- adoptarea votului universal (1918): toți cetățenii bărbați care împlineau vârsta de 21 de ani aveau
drept de vot „egal, direct si secret".
- adoptarea Constituţiei din 1923: Constituţia din 1923 stabilea drepturi şi libertăţi cetăţeneşti:
libertatea conştiinţei, întrunirilor, presei, învăţământului etc., enunţa principiul suveranităţii
poporului (toate puterile emană de la naţiune), separația puterilor în stat.
- partidele politice: În sistemul politic din România, partidele au jucat un rol important. După 1918,
sistemul partidelor politice cunoaşte modificări: dispar partide (conservator), apar partide noi
(Partidul Țărănesc, Liga Poporului), se menţin partide (PNL), au loc fuziuni (PNR+Partidul
Țărănesc=Partidul Naţional Țărănesc), se manifestă partide ale minorităţilor, se constituie partide de
extremă stângă (PCR) sau de extremă dreaptă (LANC, Garda de Fier).

Carenţe ale democraţiei interbelice:

- subiectivismul unor politicieni;
- abuzurile administraţiei în timpul alegerilor parlamentare, judeţene, comunale;
- în perioada 1919 – 1937 regele a dizolvat de 8 ori parlamentul prin decret regal, înainte de
termenul legal de patru ani, fapt ce a afectat regimul democratic;
- Legea electorală din 1926 stabilea că partidul care obţinea minimum 40% din voturi primea
50% din totalul mandatelor din Adunarea Deputaţilor (primă electorală), cealaltă jumătate se
împărţea proporţional între toate partidele, inclusiv cel câştigător;

9
 - sistemul „răsturnat” prin care regele numea guvernul, dizolva parlamentul, se schimba
conducerea administraţiei locale şi apoi se organizau alegeri generale; astfel guvernanţii îşi
asigurau succesul electoral;
- exagerările presei, îndeosebi ale celei de partid;
- demagogia, recurgerea la cenzură, starea de asediu, abuzuri ale administraţiei;
- amestecul tot mai evident al regelui Carol al II-lea (după 1930) în activitatea de guvernare, cu
scopul introducerii regimului de autoritate monarhică (fapt realizat în februarie 1938);
- ascensiunea organizaţiilor extremiste de dreapta, fapt care a condus la practici antidemocratice:
ameninţarea, şantajul, violenţa, crima (asasinarea lui I.G. Duca în 1933, a lui Armand Călinescu
în 1939, a lui Nicolae Iorga în 1940).

IDEOLOGII DEMOCRATICE

Viaţa politică interbelică a fost dominată de două partide: PNL şi PNȚ.

Liberalismul: Reprezenta interesele burgheziei industriale şi financiare, unor meseriaşi,

intelectuali. PNL s-a constituit în 1875.
În perioada interbelică, la conducerea partidului au fost: I I C Brătianu (1909-1927), Vintilă
Brătianu (1927-1930), I G Duca (1930-1933), C I C Brătianu (1937-1947).
Deviza partidului=„prin noi înşine”.
Puneau în centrul societăţii individul, teorie susţinută până la primul război mondial. După război
s-au aprodus schimbări în ideologia liberală, apărând neoliberalismul, care punea accent pe
intervenţia statului, apreciind că interesul general prima asupra celui individual. Această concepţie a
fost susţinută de Vintilă Brătianu şi Ştefan Zeletin.
Viitorul, în concepţia lui Ștefan Zeletin, era în industrializare şi urbanizare. Liberalii au accentuat
rolul industriei şi au întrevăzut o legătură între industrializare, modernizare şi consolidarea
independenţei politice.
Deviza „prin noi înşine” nu trebuie înţeleasă ca o atitudine de excludere a capitalului străin, ci ca
o colaborare cu acesta în condiţii mai avantajoase ca până atunci.

Ţărănismul: Reprezintă a doua ideologie importantă din România. A fost susţinut de Constantin
Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache.
În 1918, se constituie Partidul Țărănesc, reprezentând interesele lumii satelor. La 10 octombrie
1926, are loc fuziunea cu Partidul Naţional Român din Transilvania, rezultând PNȚ. Conducerea a
fost asigurată de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache.
Deviza - „politica porţilor deschise”.
Faţă de politica de industrializare a PNL (acesta considera că problema agrară a fost rezolvată prin
reforma agrară), PNȚ a pus accent pe gospodăria ţărănească şi agricultură. Ţărănismul susţinea
primatul ţărănimii ca o clasă importantă în evoluţia societăţii.
Pornind de la concepţia conform căreia România trebuia să fie un stat predominant agrar,
reprezentanţii ţărănismului nu negau dezvoltarea unor ramuri industriale (mai ales cele care
valorificau produsele agricole şi bogăţiile subsolului), dar se împotriveau protecţionismului vamal
ridicat susţinut de liberali.

10
 Ţărăniştii considerau că România nu dispune de suficient capital necesar susţinerii dezvoltării
economice şi se pronunţau pentru politica porţilor deschise în faţa capitalului străin. Din punct de
vedere politic, Constantin Stere considera că România trebuia să fie stat ţărănesc, deoarece poporul
român este un popor de ţărani şi de munca ţăranilor depinde întreaga viaţă economică şi socială.

Primul deceniu interbelic a fost dominat de liberali. Guvernele liberale, fidele devizei „prin noi
înşine”, au urmărit valorificarea bogăţiilor ţării, emanciparea de sub dependenţa capitalului străin.
Printre măsurile luate de liberali: adoptarea constituţiei din 1923, legea privind comercializarea şi
controlul întreprinderilor de stat (1924), legea minelor, legea energiei.
Ţărăniştii s-au aflat la guvernare între 1928-1931 şi 1932-1933.
Liberalii revin la putere în 1933, şi sunt preocupaţi de dezvoltarea industriei, creşterea rolului
statului.

IDEOLOGII TOTALITARE
Pe scena politică s-au manifestat şi grupări de extremă dreaptă şi stângă.

Extrema dreaptă: Corneliu Zelea Codreanu, desprins din Liga Apărării Național Creștine
(LANC), înfiinţează, în 1927, Legiunea Arhanghelului Mihail. În 1930, crează o secţie politică,
Garda de Fier. Doctrina legionară se proclamă, înainte de toate, creştină, idee susţinută pentru a
justifica atitudinea antisemită şi condamnarea morală a oamenilor politici acuzaţi de lipsa credinţei
în dumnezeu.
Legionarii au lansat teoria purificării prin moarte, exacerbând misticismul, promovând ura,
intoleranţa, apologia morţii. Ei considerau că democraţia parlamentară este vinovată de unele rele
(lipsa de moralitate, sărăcirea populaţiei) şi în special de acapararea avuţiei ţării de către politicieni
şi evrei şi subordonarea României marii finanţe internaţionale evreieşti, afirmând că şeful lor va face
din România „O ţară mândră ca soarele pe cer”.
Din punct de vedere al politicii externe, susţineau apropierea de Italia şi Germania În 1940,
legionarii au ajuns la guvernare pentru scurtă perioadă.

Extrema stângă: PCR a fost înfiinţat în 1921. A aderat la Internaţionala Comunistă. Concepţia
comunistă considera că societatea capitalistă este depășită din punct de vedere istoric şi trebuia
înlăturată prin revoluţie. Comunismul urmărea instaurarea dictaturii proletariatului, lichidarea
proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie şi trecerea lor în proprietatea colectivă.
În 1923, PCR adoptă teza cominternistă, potrivit căreia România este stat multinaţional „creaţie a
imperialismului apusean” şi trebuia dezmembrat.
În 1924, după participarea la evenimentele din sudul Basarabiei care urmareau dezlipirea acestui
teritoriu de Romania si alipirea lui URSS, partidul este scos în afara legii. În 1944, după înlăturarea
lui Antonescu, participă la guvernare cu sprijinul Armatei Roşii şi treptat va prelua puterea (1945-
1947).
Regimul totalitar comunist (până 1989) a fost impus cu ajutor sovietic. Monarhia a fost
înlăturată și s-a proclamat republica, a existat un singur partid (partidul comunist), s-au desființat
proprietatea privată și separarea puterilor în stat, s-au încălcat drepturile și libertățile cetățenești, s-a

11
înființat poliția politică (Securitatea) etc. În această perioadă, România a fost condusă de Gheorghe
Gheorghiu Dej (1948-1965) și Nicolae Ceușescu (1965-1989).

2. Regimul comunist (1948-1989)

Spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, soarta României, ca şi a lumii întregi, a fost
hotărâtă de coaliţia Naţiunilor Unite (SUA, URSS, Marea Britanie) care, prin acorduri secrete, şi-au
împărţit sferele de influenţă. Jocul de interese al conducătorilor acestor state a fost evident în cadrul
întâlnirii de la Moscova dintre Stalin şi Churchill, din octombrie 1944, când s-a convenit aşa-zisul
acord de procentaj, care prevedea intrarea României în sfera de interese sovietice şi în Conferinţele
de la Yalta (februarie 1945) şi Potsdam (iulie-august 1945). Ca urmare, URSS şi-a impus propriul
regim politic în România sud-estul european, în aceste ţări urmând 4 decenii de socialism totalitar,
despărțind țările democratice de cele socialiste în timpul „Răzoiului Rece”
Regimul totalitar comunist (până 1989) a fost impus cu ajutor sovietic. Monarhia a fost
înlăturată și s-a proclamat republica, au fost desființate partidele politice tradiționale (PNL, PNȚ,
PSD), a existat un singur partid (partidul comunist), s-au desființat proprietatea privată și separarea
puterilor în stat, s-au încălcat drepturile și libertățile cetățenești, s-a înființat poliția politică
(Securitatea) etc. În această perioadă, România a fost condusă de Gheorghe Gheorghiu Dej (1948-
1965) și Nicolae Ceușescu (1965-1989).

Perioada stalinistă.
Regimul lui Gheorghe Gheorghiu - Dej (1948-1965)

După 30 decembrie 1947, odată cu proclamarea Republicii Populare Române, s-a impus
un regim de tip totalitar, condus de partidul unic. Acest regim, având în frunte pe Gheorghe
Gheorghiu – Dej până în 1965, a adoptat măsuri dure, după model stalinist.
În plan politic s-a trecut la crearea partidului unic, numit Partidul Muncitoresc Român,
rezultat în urma fuziunii dintre PCR şi PSD (februarie 1948) şi a fost adoptată Constituţia RPR
(13 aprilie 1948), inspirată după cea sovietică din 1936. Constituţia desfiinţa principiul
democratic al separaţiei puterilor în stat şi consfinţea rolul conducător al PMR, celelalte partide
fiind desfiinţate. S-au creat instituţii de represiune (Securitatea - 1948, Miliţia - 1949), s-a
instituit cenzuraşis-auluatmăsuriîmpotrivaopozanţilorpolitici, aceştia fiind trimişi în lagăre
de muncă, în închisori sau la Canalul Dunăre - Marea Neagră.

Sovietizarea s-a realizat în condiţiile prezenţei în România a Armatei Roşii şi a unui număr
mare de comisari sovietici care controlau întreaga activitate în stat. După modelul lui Stalin,
Gheorghiu – Dej i-a îndepărtat pe posibilii rivali de la putere (Lucreţiu Pătrăşcanu -1948, grupul
Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca-1952, Miron Constantinescu-1957).
O nouă Constituţie, adoptată în 1952 consfinţea totala dependenţă faţă de URSS. Preciza că
statul numit „democrat-popular”se bazează pe dictatura proletariatului; apărea o noua formă de
12
proprietate, cea socialistă; cuprindea prevederi care exprimau desfăşurarea procesului de sovietizare şi
stalinizare a României în toate domeniile (proprietate socialistă, planificare, nerespectarea separării
puterilor în stat).
Pe plan economic s-a trecut la o economie centralizată şi planificată, realizată prin:
naţionalizarea principalelor mijloace de producţie (1948 - trecerea în proprietatea statului a
tuturor mijloacelor de producție: fabrici, mine, case de sănătate, societăți de transport etc)) şi a
cooperativizării forţate a agriculturii (1949-1962: trecerea pământului în proprietatea statului,
creându-se CAP și IAS). S-a pus accent pe industrializare (mai ales industria grea prin crearea
unui număr mare de fabrici) şi s-au stabilit ritmuri înalte de dezvoltare (planurile cincinale, cu
cerințe imposibil de atins). S-au înfiinţat sovromurile (societăţi mixte româno-sovietice care
controlau şi jefuiau bogăţiile solului şi subsolului României). Pe plan cultural s-a adoptat
modelul sovietic – proletcultismul (cultura proletară). O mare parte a literaturii a fost interzisă,
numeroşi oameni de cultură au fost marginalizaţi, s-a reorganizat învăţământul (1948), s-a
impus unirea Bisericii greco-catolice cu cea ortodoxă (1948). Pe plan extern, România s-a
aliniat politicii Moscovei, sprijinind URSS, devenind membru în Consiliul de Ajutor Economic
Reciproc (1949) şi în Tratatul de la Varşovia (1955). În 1958, Gheorghiu Dej a obţinut retragerea
din ţară a trupelor sovietice, îndepărtându-se treptat de URSS. Astfel, în aprilie 1964 a fost
difuzată Declaraţia Partidului Muncitoresc Român în care era criticată tendinţa de hegemonie
sovietică. De asemenea, a fost respins planul Valev, care preconiza formarea unei regiuni
agricole comune cu teritorii din URSS, România şi Bulgaria.

Perioada naţional-comunistă.
Regimul Nicolae Ceauşescu (1965-1989)

După Gheorghiu - Dej (decedat în martie 1965), a urmat Nicolae Ceauşescu, cel care a
imprimat regimului comunist o evidentă latură naţionalistă. S-a adoptat o nouă
Constituţie în august 1965, care schimba denumirea ţării în Republica Socialistă România şi
accentua rolul conducător al PCR (noua denumire a partidului unic).
Destinderea (1965-1974). În primul deceniu au fost iniţiate măsuri de relativă destindere
şi deschidere spre Occident. Astfel, a continuat procesul de destalinizare început de Dej, s-a
„îmblânzit” sistemul poliţienesc, s-a reorganizat învăţământul, s-au adoptat măsuri de încurajare
a culturii, au fost reabilitate victimele din perioada lui Gheorghiu Dej. Pe plan economic s-
au construit importante obiective industriale, s-au înfiinţat societăţi mixte cu capital străin,
s-au amplificat schimburile cu alte ţări. Exista sentimentul că se realiza o îmbunătăţire a
condiţiilor de viaţă şi un climat de toleranţă socială.

În politica externă, Ceauşescu a continuat „desprinderea” de Moscova, câştigând simpatia

Occidentului. El a restabilit relaţiile diplomatice cu RFG (1967), a menţinut relaţiile cu Israelul
după Războiul de 6 zile cu ţările arabe din 1967, a condamnat intervenţia militară în
Cehoslovacia a ţărilor membre în Tratatul de la Varşovia (august 1968). În consecinţă, România
a fost vizitată de înalţi demnitari occidentali precum preşedintele francez Charles de Gaulle
(1968), preşedintele SUA Richard Nixon (1969) etc.

13
 Socialismul dinastic (1974-1989). Inspirat de vizita făcută în China şi Coreea de Nord
(1971), Ceauşescu a trecut la aşa-zisul socialism dinastic, caracterizat prin concentrarea puterii
politice în mâna familiei sale, restrângerea drepturilor cetăţenilor, o vastă campanie
propagandistică, opresiune, cenzura, cultul personalităţii (promovarea exagerată prin toate
mijloacele de comunicare a imaginii unui lider cu însușiri excepționale) . În 1974 el a devenit
preşedintele RSR, iar soţia sa, în urma Congresului al XI-lea al PCR (noiembrie 1974) a ajuns
al doilea om politic în stat. Paralel cu această ascensiune, a fost înlăturată „vechea
gardă” din vremea lui Gheorghiu Dej şi s-a trecut la metoda „rotirii” cadrelor şi la fuziunea
dintre responsabilităţile administrative şi de partid. Astfel, regimul ceauşist a putut controla şi
anihila orice rival sau nemulţumire. Economia s-a dezvoltat, dar era neperformantă, iar datoria
externă a ţării a crescut continuu, ajungând în 1983 la 11 miliarde de dolari. Populaţia a fost
supusă la mari privaţiuni („raţionalizarea” căldurii, a alimentelor, a curentului electric), s-au
restrâns libertăţile cetăţeneşti, s-a trecut la ”sistematizarea” (demolarea ) satelor etc. Ca urmare, a
crescut tot mai mult nemulţumirea şi au apărut forme de revoltă. Pe plan extern, România a
rămas izolată, Ceauşescu pierzând simpatia Occidentului şi respingând reformele preconizate de
noul lider de la Moscova, Mihail Gorbaciov.
Pe fondul nemulţumirii generale a populaţiei şi într-un context european favorabil, în decembrie
1989 a izbucnit revoluţia prin care s-a pus capăt regimului comunist, iar România a revenit la
un regim democratic.

3. Regimul democratic – revenirea la democrație

Democrația posdecembristă. În anul 1989 regimul comunist din România s-a prăbușit în
urma unor mari manifestații populare, revenindu-se la regimul democratic: Trăsături:
 Reinființarea partidelor politice și a asociațiilor civice;
 Alegerile libere (mai 1990);
 Adoptarea Constituției din 1991 care a reflectat revenirea la democrație, statul de drept și
pluripartidism;
 Refacerea proprietății private;
 Alternanța la guvernare (1996);
 Integrarea în structurile euroatlantice: aderarea la NATO (2004) și UE (2007).

După fuga lui Nicolae Ceauşescu din 22 decembrie 1989, s-a format un organism revoluţionar
cu rol executiv numit Frontul Salvării Naţionale (FSN), condus de Ion Iliescu, fost membru al
Partidului Comunist, care era considerat disident. În 31 decembrie, FSN a dat un decret-lege care
permitea revenirea la pluripartidism. Astfel, în ianuarie 1990 au reapărut Partidul Naţional Liberal
şi Partidul Naţional Ţărănesc, la iniţiativa unor vechi membri ai acestora. În lunile următoare sunt
înfiinţate un număr mare de partide politice. De asemenea, FSN se transformă în partid politic. În
20 mai 1990 au loc primele alegeri libere după 1937, care sunt câştigate de FSN şi Ion Iliescu. Un
rol important în construcţia regimului democratic l-au avut organizaţiile non-
guvernamentale (societatea civilă) care au luptat pentru apărarea drepturilor omului, pentru
libertatea cuvântului sau au avut iniţiative importante în organizarea unei societăţi democratice.

14
 Baza juridică a noului regim democratic o reprezintă noua constituţie adoptată în 1991.
Constituţia a reflectat reinstaurarea statului de drept, a regimului democratic, a separării puterilor
în stat şi a revenirii la pluripartidism În 1992 au loc alte alegeri, de data aceasta într-un regim
constituţional. Ele sunt câştigate tot de Ion Iliescu şi formaţiunea sa politică numită atunci FDSN
(Frontul Democrat al Salvării Naţionale). Un alt rol important în susţinerea regimului democratic a
fost revenirea la proprietatea privată în agricultură şi în industrie (aceste reforme întâmpinând
dificultăţi importante).
Alternanţa la putere la conducerea României. În perioada 1990-1996 scena vieţii
politice româneşti a fost dominată de Ion Iliescu şi gruparea politică din rândul căreia provenea
(partid care a purtat denumiri diferite de-a lungul timpului - FSN, FDSN, PDSR, PSD). În 1996
alegerile au fost câştigate de Emil Constantinescu, susţinut de o alianţă de partide numită
Convenţia Democratică din România (CDR).

Printre evenimentele importante în politica externă postdecembristă menţionăm:

- România a fost un membru activ al ONU, aliată cu SUA, participând la efortul de menţinere a
păcii în zone precum Afganistan sau Irak;
- semnarea unor tratate bilaterale importante precum cel cu Ungaria (1996);
- aderarea la structurile euroatlantice: NATO (2004) şi UE (2007).

Regimuri politice în România sec. al XX-lea:

1918-1938: regim democratic;
1938-1940: regim autoritar;
1940-1944: regim de dictatură militară;
1944-1947: încercarea de revenire la democrație - instaurarea regimului comunist;
1948-1989: regimul totalitar comunist;
1990: regim democratic.

15
 CONSTITUŢIILE ROMÂNIEI
1. Acte cu caracter constitutional

a. Constituţia cărvunarilor, elaborată în 1822 de boierul Ionică Tăutu la Iaşi prevedea

introducerea sistemului modern de guvernare, egalitatea în faţa legii şi separarea puterilor în stat.

b. Regulamentele Organice. Între 1828-1829 s-a desfăşurat războiul ruso-turc, încheiat cu

Tratatul de pace de la Adrianopol (1829), în urma căruia Principatele treceau sub protectoratul
Rusiei. Redactate de două comisii aflate sub conducerea consulului general al Rusiei, ele au fost
puse în aplicare în 1831 în Ţara Românească şi 1832 în Moldova. Regulamentele Organice au
fost primul document cu rol constituţional în sens modern. Regulamentele au însemnat începutul
parlamentarismului în România, introducând separaţia puterilor în stat.
Prevederi. Domnul era ales pe viaţă dintre marii boieri de Adunarea Obştească Extraordinară,
formată tot din marii boieri. Se instituia separarea puterilor în stat. Puterea executivă era
exercitată de domn, ajutat de un Sfat Administrativ extraordinar (viitorul guvern), format din 6-8
miniştri, numiţi şi revocaţi de domn. Domnul avea drept de iniţiativă legislativă, numea miniştrii,
putea refuza punerea în aplicare a legilor. Puterea legislativă era deţinută de Adunarea
Obştească (parlamentul de mai târziu), formată din boieri aleşi pe cinci ani. Adunarea dezbătea
şi adopta proiectele de legi trimise de domn, dar acestea intrau în vigoare după sancţionarea lor
de domnie. Puterea judecătorească era deţinută de instanţe şi instituţia supremă, Înaltul Divan
Domnesc. Regulamentele mai prevedeau: modernizarea sistemului fiscal prin introducerea unui
impozit unic (capitaţia), desfiinţarea vămilor interne, înfiinţarea bugetului, înfiinţarea armatei
naţionale, modernizarea învăţământului. S-au luat măsuri în domeniul edilitar (dezvoltarea
oraşelor), penitenciar, al pensiilor şi ajutoarelor sociale. Au reglementat obligaţiile ţăranilor faţă
de boieri.

c. Proclamaţia de la Izlaz (9 iunie 1848) propunea: independenţa administrativă şi legislativă

(autonomia); egalitatea în drepturi politice; adunare generală; domn responsabil ales pe 5 ani;
libertatea absolută a tiparului etc.

d. Convenţia de la Paris (1858). S-a încheiat între puterea suzerană (Turcia) şi puterile garante
(Franţa, Anglia, Rusia, Prusia, Sardinia, Austria). Prevederi: Principatele erau organizate ca o
federaţie cu numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei; se desfiinţau rangurile
boiereşti. Ca instituţii comune se înfiinţau Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie
cu sediul la Focşani. Fiecare Principat avea un domn propriu, câte un guvern şi câte o Adunare..
Convenţia prevedea egalitatea în drepturi, libertatea individuală, garantarea proprietăţii. Votul
era cenzitar (pe bază de avere).

16
 e. Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864). Îmbina democraţia (separarea
puterilor în stat) cu autoritarismul (atribuţiile extinse ale domnitorului). A fost elaborat în urma
conflictului dintre domn şi puterea legislativă, rezolvat prin lovitura de stat din 2 mai 1864.
Prevederi: Introducea a doua cameră legislativă (Corpul Ponderator sau Senatul). Domnitorul
avea atribuţii sporite: era singurul care avea iniţiativă legislativă, avea drept de veto. Proiectele
de legi erau elaborate de Consiliul de Stat, ai cărui membri erau numiţi de domn.

2. Constituţiile României

A. Constituţia din anul 1866

▪ Aducerea unui prinţ străin pe tronul României fusese propusă şi în rezoluţiile Adunărilor ad-
hoc din anul 1857;
▪ La 10/22 mai 1866, a sosit în ţară prinţul Carol de Hohenzolern-Sigmaringen, care fusese
acceptat de populaţia cu drept de vot prin plebiscit;
▪ Elaborată după modelul celei belgiene din anul 1831, Constituţia României ( intrată în vigoare
de la 1 iulie 1866) a creat cadrul juridic necesar dezvoltării statului român modern;
▪ Conţine 8 titluri iar principalele prevederi sunt:
a) statul român poartă oficial numele de România şi este organizat ca monarhie
constituţională ereditară;
b) Monarhul dispune de atribuţii atât executive cât şi legislative:
- este şeful statului şi comandantul armatei;
- numeşte membrii guvernului;
- are drept de iniţiativă legislativă;
- bate monedă;
- acordă decoraţii;
- are drept de graţiere;
- are drept de veto absolut (poate respinge sancţionarea unei legi votate în Parlament);
c) Separarea puterilor în stat:
- puterea legislativă: Parlamentul (bicameral, format din Senat şi Adunarea (Camera)
Deputaţilor, membrii săi fiind aleşi pe baza votului censitar – pe bază de avere);
- puterea executivă: Guvernul;
- puterea judecătorească: instanţele de judecată, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie;
d) Drepturile şi libertăţile cetăţenilor;
- egalitatea cetăţenilor în faţa legii;
- proprietatea era declarată „sacră şi inviolabilă”;
- libertatea de întrunire; dreptul de asociere, libertatea persoanei, inviolabilitatea domiciliului,
libertatea conştiinţei, cuvântului, presei etc.

▪ În vigoare până în anul 1923, Constituţia de la 1866 a fost amendată de mai multe ori:
- în 1879 a fost modificat articolul 7 (care preciza că cei de alte religii nu pot avea cetăţenie şi
drepturi); de acum înainte diferenţele religioase nu constituiau o piedică în obţinerea cetăţeniei
române;

17
 - în 1884, se introducea noua titulatură de Regat şi a fost redus numărul colegiilor electorale de
la patru la trei, iar censul a fost micşorat, astfel că s-a extins dreptul de vot;
- în 1917, prin modificarea unor articole din Constituţie, s-au creat posibilităţile înfăptuirii
ulterioare a reformelor electorală (introducerea votului universal) şi agrară.

B. Constituţiile României în secolul al XX-lea

Constituţia din 1923
▪ Ca urmare a realizării Marii Uniri din 1918, era nevoie de o nouă lege fundamentală a
României, potrivită noilor realităţi social-politice;
▪ De asemenea, în România se înfăptuiseră deja unele reforme, precum introducerea votului
universal şi împroprietărirea ţăranilor, după exproprierea marilor moşii;
▪ Elaborat în anul 1923, proiectul Constituţiei a fost supus dezbaterii parlamentare;
▪ Constituţia a fost adoptată de Parlament, după care a fost promulgată de regele Ferdinand I la
data de 28 martie 1923;
▪ Această lege fundamentală avea 138 de articole, cuprinse în 8 titluri, dar 76 dintre ele au fost
păstrate din vechea Constituţie, fără nici o modificare;
▪ Legea fundamentală făcea referire la faptul că România era stat naţional, unitar şi indivizibil,
în care se aplica principiul separării puterilor.
Separarea puterilor în stat:
- puterea legislativă - exercitată de Rege şi Parlamentul bicameral (Senat şi Adunarea
Deputaţilor);
- puterea executivă - încredinţată regelui şi guvernului (format de partidul sau alianţa care câştigă
alegerile parlamentare);
- puterea judecătorească - atribuită Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie şi instanţelor de judecată;
Atribuţiile monarhului:
- este şeful statului;
- deţine comanda armatei;
- numeşte primul-ministru;
- actele sale devin valabile numai dacă sunt semnate de ministrul de resort;
- acordă decoraţii;
- bate monedă;
- are drept de graţiere şi amnistiere.
Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti;
- egalitatea cetăţenilor în faţa legii;
- votul universal;
- libertatea presei;
- libertatea întrunirii şi asocierii etc.
Importanţa adoptării Constituţiei:
- contribuie la consolidarea Marii Uniri;
- creează cadrul democratic al vieţii politice în România până în anul 1938.

18
Constituţia din 1938
▪ În anii ’30, o serie de ţări din Europa (Italia fascistă, Germania hitleristă etc.) aveau regimuri
autoritare sau dictatoriale la conducere. Regele Carol al II-lea (1930 - 1940) a urmărit să
instaureze un regim monarhic autoritar şi şi-a atins scopul în anul 1938. El şi-a bazat noul regim
pe Constituţia din 27 februarie 1938, care a fost acceptată de populaţie prin plebiscit.
Redactată de politicieni şi jurişti apropiaţi regelui, precum Istrate Micescu, aceasta cuprindea
idei noi cu privire la ordinea economică şi socială. Astfel, regele căpăta puteri sporite în stat-
regele era declarat „capul statului” (art. 30), desfiinţându-se aşadar separarea puterilor în stat iar
drepturile cetăţenilor erau restrânse (ex. cetăţenii nu aveau drept de vot decât după ce împlineau
vârsta de 30 de an şi numai ştiutorii de carte). Parlamentul era controlat şi din cauza faptului că
regele putea numi un număr mare de senatori.
Monarhia îşi asigura o poziţie dominantă în sistemul politic al ţării, parlamentul, guvernul,
chiar şi puterea judecătorească fiind subordonate regelui Carol al II-lea. Prin această Constituţie,
regele a reuşit să acapareze principalele pârghii ale statului. România devenea o monarhie
autoritară în care regele nu numai că domnea, dar şi guverna.
Constituţia din anul 1938 a fost suspendată la data de 5 septembrie 1940, în condiţiile
prăbuşirii regimului lui Carol.

C. Constituţiile României din perioada comunistă (1948, 1952, 1965)

▪ După al Doilea Război Mondial, în România s-a instaurat regimul totalitar comunist;

Constituţia din 1948

▪ Noua organizare a statului a fost reflectată şi în Constituţiile adoptate în perioada comunistă.
La data de 13 aprilie 1948, a fost adoptată o lege fundamentală, inspirată din Constituţia
sovietică (stalinistă) din anul 1936; Aceasta prevedea noua formă de stat (Republica Populară),
prevăzând că „Republica Populară Română este stat popular, independent şi suveran” (art.1).
▪ Constituţia din anul 1948 marca ruptura cu vechea tradiţie în domeniul legilor fundamentale.
Au fost înlăturate principiul separării puterilor în stat şi pluripartidismul, se creau condiţiile
pentru încălcarea unor drepturi fundamentale ale cetăţenilor, precum cel de proprietate;

Constituţia din 1952

▪ O nouă Constituţie, adoptată la data de 24 septembrie 1952 consfinţea totala dependenţă faţă
de URSS. Preciza că baza politică a statului „democrat-popular”este bazată pe dictatura
proletariatului; apărea o noua formă de proprietate, cea socialistă; cuprindea prevederi care
exprimau desfăşurarea procesului de sovietizare şi stalinizare a României în toate domeniile
(centralism, proprietate socialistă, planificare, ierarhizare strictă, nerespectarea separării puterilor
în stat).

Constituţia din 1965

▪ După moartea primului conducător comunist al României, Gheorghe Gheorghiu-Dej, în anul
1965 în fruntea partidului, apoi şi a statului, a ajuns Nicolae Ceauşescu. Constituţia adoptată în
acel an (1965), înlocuia denumirea oficială de până atunci a ţării, Republica Populară Română cu
cea de Republica Socialistă România. Constituţia din anul 1965 reflecta încheierea procesului de
colectivizare a agriculturii şi de distrugere a proprietăţii private în economie. Era precizat şi
faptul că Partidul Comunist Român constituia forţa politică conducătoare a întregii societăţi.

19
Statul era proprietarul bogăţiilor solului şi subsolului, fabricilor şi uzinelor, căilor de
comunicaţie, mijloacelor de transport, telecomunicaţii, fondul de locuinţe etc. Constituţia înscria
principalele drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, dar se sublinia că acestea „nu pot fi folosite în
scopuri potrivnice orânduirii socialiste”.
Constituţia din 1965 a fost aplicată până la înlăturarea regimului comunist în decembrie 1989.

D. Constituţia României din anul 1991

Revenirea la democraţie, în anul 1989, a determinat necesitatea adoptării unei noi Constituţii.
▪ Adoptată de Adunarea Constituantă şi aprobată prin referendum de populaţie la 8 decembrie
1991, Constituţia a reflectat reinstaurarea statului de drept, a regimului democratic, a separării
puterilor în stat şi a revenirii la pluripartidism;

▪ Principalele instituţii sunt:

a) Parlamentul:
- reprezintă puterea legislativă;
- are o structură bicamerală (Senat şi Adunarea Deputaţilor);
- este ales pentru patru ani prin vot universal;
- adoptă legile, bugetul de stat, controlează guvernul, poate deschide anchete.
b) Guvernul:
- reprezintă puterea executivă;
- este alcătuit din rândurile partidului sau alianţei politice care câştigă alegerile parlamentare;
- este format din primul-ministru, miniştri, alţi membri;
- se supune controlului Parlamentului;
- adoptă hotărâri şi ordonanţe.
c) Preşedintele:
- ales pe 4 ani (din 2003 pe 5 ani) pentru cel mult două mandate;
- are rol de mediator între puterile statului şi de garant al respectării Constituţiei de către acestea;
- este comandant suprem al armatei;
- încheie tratate;
- promulgă legile (le pune în execuţie);
- conferă decoraţii etc.
d) Justiţia:
- reprezintă cea de-a treia putere în stat;
- este independentă faţă de puterea legislativă şi cea executivă;
- este reprezentată de judecători şi Curtea Supremă de Justiţie.

În condiţiile desfăşurării procesului de integrare europeană, în anul 2003, unele articole ale
Constituţiei au fost modificate, pentru a permite aderarea României la Uniunea Europeană. (de
exemplu, articolul 148 se referă la prioritatea prevederilor tratatelor şi reglementărilor Uniunii
faţă de dispoziţiile interne).

20
 AUTONOMII LOCALE ŞI INSTITUŢII CENTRALE ÎN
SPAŢIUL ROMÂNESC (sec. IX-XVIII)
I. OBŞTEA SĂTEASCĂ

La începutul Evului Mediu au apărut şi s-au dezvoltat în societatea de la nordul Dunării

primele structuri teritoriale tradiţionale: obştile săteşti (cele dintâi forme de comunitate ale
românilor).
Obştile săteşti se aflau mai ales în zone bine protejate natural sau greu accesibile (văi, între
dealuri, pe malul unui râu sau în apropierea pădurilor) şi majoritatea erau fortificate. Principalele
ocupaţii ale locuitorilor erau agricultura şi creşterea animalelor. Obştea grupa iniţial pe
descendenţii unui strămoş comun, un „moş” (cuvânt de origine geto-dacă, dovadă a vechimii
acestei organizări). Membrii obştilor trăiau în sate. Satele aveau 15-20 de case în Moldova şi
Ţara Românească, iar în Transilvania cca. 70. Obştea (sinonimă uneori cu satul) reprezintă
principala formă de locuire în Evul Mediu.
În cadrul obştii existau două forme de proprietate: cea comună (a tuturor membrilor
comunităţii) şi cea individuală (a familiei). Conducerea era asigurată de persoane cu autoritate,
care purtau numele de cneaz (termen de origine slavă) sau jude (termen latin). Ei aveau atribuţii
administrative (legate de organizare), judiciare (rezolvarea neînţelegerilor), iar mai apoi politice
(de conducere) şi militare (de apărare a teritoriului). Cnezii/juzii erau ajutați de un sfat al
„oamenilor buni și bătrâni”.
Puterea unora dintre cnezi s-a extins cu timpul peste mai multe obşti care s-au unit, formându-
se uniunile de obşti (numite de Nicolae Iorga „romanii populare”).
Pericolul extern, nevoia de apărare, dezvoltarea economică, diferenţele sociale din interiorul
uniunilor de obşti conduc la nevoia de organizarea acestora în structuri mai puternice –
autonomii locale (formaţiuni politice prestatale) – conduse de un voievod (termen slav) sau duce
(termen latin).

II. AUTONOMIILE LOCALE

21
 În secolul al XI-lea sunt atestaţi în izvoarele istorice, din sudul Peninsulei Balcanice până în
nordul Carpaţilor, românii, populaţie romanică, organizaţi în formaţiuni politice prestatale:
autonomii locale, având diferite denumiri: jupanate, cnezate, voievodate, ţări, codri, câmpuri
etc. Aceste formaţiuni prestatale româneşti s-au menţinut până mai târziu , în secolul al XIII-lea,
fiind localizate, de regulă, în zone ferite din calea popoarelor migratoare. Toate aceste autonomii
erau dependente în general de un centru de putere străin, direct sau indirect, prin intermediul unei
căpetenii numite voievod sau duce. Cnezatele şi voievodatele erau înzestrate cu organizare
politică, militară şi ecleziastică (bisericească).

AUTONOMII LOCALE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC

1. Spaţiul intracarpatic (Transilvania) în sec. IX-XI

Pentru secolele al IX-lea – al XI-lea, autonomiile locale existente în interiorul arcului carpatic
şi Banat sunt menţionate în două izvoare istorice scrise: Gesta Hungarorum şi Legenda Sfântului
Gerard.
Pentru secolul al IX-lea, în Gesta Hungarorum (cronică maghiară scrisă de Anonymus,
notarul anonim al regelui Bela al III-lea), sunt descrise luptele purtate de maghiari cu anumiţi
conducători români la pătrunderea în Transilvania. În acest context sunt menţionate trei
autonomii locale româneşti:
 voievodatul lui Glad, în Banat, cu cetatea de scaun la Cuvin;
 voievodatul lui Gelu, în centrul Transilvaniei, cu cetatea la Dăbâca;
 voievodatul lui Menumorut, în Crişana, cu cetatea la Biharea.
În urma luptelor dintre români și maghiari, Menumorut este înfrânt și ajunge la o înțelegere cu
invadatorii, Gelu se retrage la cetatea sa de pe Someș, unde este înfrânt și ucis, iar ultimul
teritoriu ajuns sub autoritatea maghiară va fi al lui Glad.

În secolul al XI-lea, Legenda Sfântului Gerard menţionează alte două voievodate româneşti:
 voievodatul condus de Gyla, în centrul Transilvaniei („țară întinsă și prosperă”), cu
reședința la Bălgrad (Alba Iulia);
 voievodatul lui Ahtum, în Banat, cu reședința la Morisena.
Regele Ştefan al Ungariei va învinge aceste autonomii în sec. XI: (Gyla va fi luat în
captivitate, iar Ahtum, care percepea vamă pentru sarea de pe Mureș, cade în luptă), începând
astfel cucerirea spaţiului transilvănean.

2. Spaţiul de la sud de Carpaţi (Ţara Românească) – sec. XIII

Pentru sec. al XIII-lea, informaţiile referitoare la organizarea politică a românilor sunt mai
numeroase şi oferă mai multe amănunte.
Cel mai important document istoric pentru acest secol este Diploma Cavalerilor Ioaniţi din
1247, act acordat de regele Ungariei, Bela al IV-lea, prin care permitea aşezarea acestora în
Banat, Oltenia şi la est de Olt. Diploma menţionează existenţa la sud de Carpaţi a 5 formaţiuni
politice româneşti:
 voievodatul lui Litovoi, între Olt şi Jiu;
 voievodatul lui Seneslau, în stânga Oltului;

22
 cnezatul lui Ioan, în sudul Olteniei;
 cnezatul lui Farcaş, în nordul Olteniei;
 Ţara Severinului (ulterior Banatul de Severin), care cuprindea estul Banatului şi vestul
Olteniei.

Caracteristici: ele erau vasale Regatului maghiar, dar voievodatele aveau autonomie politică
(în schimbul libertății recunoscute de rege, voievodatele lui Litovoi și Seneslau trebuiau să
participe la războaiele defensive duse de Ungaria, având armată proprie). Voievodatul lui Litovoi
va încerca să-și obțină independența.

3. Spaţiul de la est de Carpaţi (Moldova) – sec. XII –XIII

Cu privire la existenţa unor autonomii locale, izvoarele nu sunt foarte lămuritoare, deoarece
nu menţionează numele conducătorilor, însă se pot numi şi localiza câteva dintre ele.
Pentru secolele al XII-XIII, cronicile ruseşti, maghiare şi papale menţionează o „ţară a
berladnicilor, o „ţară a brodnicilor şi o „ţară a bolohovenilor”. De asemenea, documentele
informează despre existenţa unor autonomii locale cu numele de codri (Codrii Cosminului),
câmpuri (Câmpul lui Dragoş), ocoale şi cobâle.

III. FORMAREA STATELOR MEDIEVALE

Factori externi.
Formarea statelor medievale româneşti se desfăşoară într-un context extern favorabil acestui
proces. Regatul Ungariei trecea printr-o criză dinastică (stingerea dinastiei arpadiene şi venirea
dinastiei de Anjou), însoţită de lupte şi slăbire internă.. Astfel, autonomiile româneşti au avut
posibilitatea de a înlătura dominaţia maghiară. La aceasta se adaugă creşterea influenţei tătarilor
Hoardei de Aur care se opunea regatului maghiar.
La întemeierea statelor româneşti extracarpatice au avut o contribuţie importantă şi românii
transilvăneni. Este ceea ce tradiţia istorică (îmbinare între fapt istoric şi legendă) numeşte
„descălecat”. În condiţiile creşterii presiunii regalităţii maghiare asupra micii nobilimi româneşti
din Transilvania sau chiar a desfiinţării autonomiilor româneşti, conducători locali trec la sud şi
la est de Carpaţi, contribuind la formarea statelor medievale Ţara Românească şi Moldova.
Factori interni.
Printre factorii interni care favorizează întemeierea statelor medievale sunt, printre altele,
accentuarea feudalizării (diferenţierea de avere şi apariţia elementelor conducătoare). Alţi factori
sunt: dezvoltarea economică (comerţul de tranzit dintre Carpaţi şi Marea Neagră, marile drumuri
comerciale care legau centrul Europei de gurile Dunării şi Orient, apariţia târgurilor şi oraşelor);
creşterea demografică (a populaţiei). Totodată, formarea statului românesc de sud de Carpaţi a
determinat formarea altui stat asemănător la est de Carpaţi.

STATELE MEDIEVALE

1. Întemeierea statului medieval Transilvania

23
 La începutul secolului al XI-lea începe cucerirea (expansiunea) Regatului maghiar, care
întâmpină rezistenţa autonomiilor locale intracarpatice. Ocuparea teritoriului transilvănean are
loc de-a lungul a două secole (XI-XIII) sub forma expediţiilor militare şi este însoţită de
organizarea politico-administrativă şi consolidarea stăpânirii. În secolul al XIII-lea este încheiată
cucerirea Transilvaniei, aceasta fiind organizată ca voievodat autonom în cadrul regatului
maghiar.
Regalitatea maghiară impune în Transilvania comitatul (formă de organizare administrativ-
teritorială) şi episcopatul catolic (formă de organizare religioasă). În secolul al XII-lea se
încearcă înlocuirea voievodatului cu modelul apusean al principatului Astfel, la 1111-1113,
apare menţionat în documente „Mercurius princeps ultransilvanus”. Acţiunea nu a avut succes,
din moment ce, la 1176, în documente este menţionat „Leustachius voievod”.
Populaţia românească, majoritară în voievodat, şi-a păstrat vechile forme de organizare
voievodală şi cnezială, „ţările româneşti” din zonele de margine: Ţara Făgăraşului, Ţara
Maramureşului, Ţara Haţegului.
Pentru consolidarea stăpânirii maghiare, între secolele XII-XIII, regalitatea maghiară a
colonizat populaţii de religie catolică:
Saşii, populaţie de origine germană sunt aşezaţi în regiunile Sibiului, Bistriţei şi Ţara Bârsei, în
teritorii cu autonomie proprie pe parcursul Evului Mediu. Buni meşteşugari, saşii au contribuit la
dezvoltarea economică a voievodatului. Au întemeiat oraşe tip burg, după model apusean (Sibiu,
Braşov, Sighişoara). Regalitatea maghiară le-a acordat largi privilegii, confirmate în documentul
Bula de Aur a Saşilor (Andreanum) a regelui Andrei al II-lea în 1224.
Secuii, de origine necunoscută (probabil turcică) au avut rol de avangardă a oştilor maghiare în
timpul cuceririi Transilvaniei. Au fost aşezaţi în zonele Tîrnavelor şi sud-estul Transilvaniei, având
rol militar (apărarea trecătorilor) şi au beneficiat de largă autonomie.
Cavalerii teutoni au fost colonizaţi în 1211 în Ţara Bârsei în scopuri militare (apărarea
hotarelor) şi religios (extinderea religiei catolice). În urma unor neînţelegeri cu regalitatea maghiară
(nerespectarea înţelegerilor) au fost alungaţi din Transilvania în 1225.

2. Întemeierea statului medieval Ţara Românească (Muntenia)

Întemeierea statului medieval Ţara Românească s-a realizat prin unificarea formaţiunilor
politice existente între Carpaţi şi Dunăre. Acest proces s-a desfăşurat între a doua jumătate a sec.
XIII şi prima jumătate a sec. XIV.
În prima etapă, formaţiunile politice prestatale, pomenite în Diploma Ioaniţilor din 1247 sunt
dovada existenţei autonomiilor locale la sud de Carpaţi. Ele erau vasale Regatului maghiar, cu
excepţia voievodatului lui Seneslau. În jurul anilor 1277-1279, voievodul Litovoi (probabil
urmaş al celui din 1247), încearcă să anuleze vasalitatea faţă de Ungaria. Este ucis în luptele cu
armata maghiară, iar Bărbat, fratele său, este luat prizonier şi se răscumpără ulterior.
În a doua etapă, în procesul întemeierii un rol important îl au românii din Transilvania.
Conform tradiţiei istorice a descălecatului, în contextul lichidării autonomiei Făgăraşului de
către regele maghiar Andrei al III-lea pe la 1290-1291, legendarul Negru-vodă trece la sud de
Carpaţi. Descalecă la Câmpulung şi pune bazele unui nou stat prin unirea treptată a formaţiunilor
politice existente.
A treia etapă a întemeierii statului îi aparţine lui Basarab I (?1310-1352), „marele voievod”,
titlu care exprimă întâietatea sa faţă de ceilalţi voievozi din ţară. El unifică autonomiile locale şi

24
întemeiază statul Ţara Românească. Într-un document din 1324, Basarab era numit de regalitatea
maghiară „voievodul nostru transalpin”. Ulterior, între Basarab şi regele Carol Robert de Anjou
al Ungariei apar neînţelegeri, cauzate de stăpânirea Banatului de Severin. În aceste condiţii, la
Posada (9-12 noiembrie 1330) are loc înfruntarea directă între Basarab I şi Carol Robert. Lupta
este menţionată şi descrisă în documentul numit „Cronica pictată de la Viena”, principalul izvor
istoric al evenimentelor din 1330. Termenul de „Posada” nu reprezintă numele unei localităţi, ci
denumeşte o trecătoare, un loc îngust, un defileu, desemnând caracteristicile locului în care s-a
desfăşurat confruntarea. Această denumire corespunde descrierii din „Cronică”: de pe înălțimea
râpelor adânci şi abrupte, românii aruncau asupra oastei maghiare săgeţi şi bolovani.
Soldată cu victorie pentru români, aceasta a însemnat sfârşitul suzeranităţii maghiare şi
apariţia primului stat românesc independent.
Consolidarea statului. Ţara Românească se consolidează, sunt organizate instituţiile şi se
afirmă în relaţiile internaţionale. Această consolidare are loc în timpul urmaşilor lui Basarab I.
Nicolae Alexandru întemeiază Mitropolia Ţării Româneşti în 1359 cu sediul la Curtea de Argeş,
iar Vladislav Vlaicu emite primele monede şi respinge primul atac al turcilor otomani în Ţara
Românească (1369). Următorii domnitori continuă consolidarea statului prin acţiuni de politică
internă şi externă.

3. Întemeierea statului medieval Moldova

Unificarea autonomiilor locale de la est de Carpaţi a însemnat apariţia celui de-a treilea stat
medieval românesc, Moldova. Acest proces începe în a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi
se încheie la sfârşitul aceluiaşi secol. În procesul de formare a Moldovei se disting trei etape:
● prima etapă – mijlocul secolului al XIV-lea – descălecatul lui Dragoş din Maramureş;
● a doua etapă – a doua jumătate a secolului al XIV-lea – descălecatul lui Bogdan din
Maramureş;
● a treia etapă – sfârşitul secolului al XIV-lea – alipirea sudului Moldovei.
În cazul formării statului medieval Moldova, spre deosebire de Ţara Românească, „teoria
descălecatului” poate fi demonstrată istoric. Această întemeiere de stat a avut la bază două
descălecate, al lui Dragoş şi al lui Bogdan.
Istoricul român Gheorghe Brătianu în lucrarea „Tradiţia istorică despre întemeierea statelor
româneşti” formulează o nouă teorie istoriografică, prin care dovedeşte că şi tradiţia conţine un
sâmbure de adevăr istoric.
Primul descălecat. Descălecatul lui Dragoş.
Regalitatea maghiară, interesată pe de o parte de înlăturarea tătarilor care organizau ample
incursiuni de jaf, şi pe de altă parte, dorind să-şi extindă influenţa religioasă şi politică, iniţiază
expediţii militare la est de Carpaţi. Astfel, regele Ludovic I de Anjou, posibil după 1350 (1352-
1353), așadar la jumătatea secolului al XIV-lea, organizează o campanie militară la care participă
şi Dragoş din Maramureş. În această situaţie, regele maghiar întemeiază o „marcă” de apărare
( provincie de graniță cu rol militar), având reşedinţa la Baia, condusă de Dragoş. Această marcă
de apărare, „Moldova Mică”, aflată sub suzeranitate maghiară, constituie nucleul teritorial şi
politic de unde s-a început unificarea statală.

Al doilea descălecat. Descălecatul lui Bogdan.

25
 Dependenţa lui Dragoş şi a urmaşilor săi, Sas şi Balc, faţă de coroana ungară i-a nemulţumit
de românii moldoveni, drept urmare au luat hotărârea de a-i îndepărta pe urmaşii lui Dragoş şi de
a înlătura suzeranitatea Ungariei. La eforturile populaţiei româneşti din Moldova s-a adăugat
sprijinul unor căpetenii maramureşene, nemulţumite de politica regatului ungar. Astfel, Bogdan,
voievod din Maramureş, căruia regalitatea maghiară i-a restrâns autonomia, „descalecă” la est de
Carpaţi şi participă la revolta românilor din 1359. Urmare a acţiunii conduse de Bogdan, Sas şi
Balc sunt alungaţi şi suzeranitatea regatului maghiar înlăturată (1364-1365). Cronica lui Ioan de
Târnave semnalează eşecul expediţiilor repetate, întreprinse de oştile ungare de alungare a lui
Bogdan şi rezultatul final al luptei – independenţa Moldovei.
Odată întemeiat statul se consolidează sub urmaşii lui Bogdan. În timpul domniei lui Petru
Muşat (1375-1391), Moldova se va orienta în politica externă spre Polonia, spre a face faţă
presiunilor Ungariei, astfel că în 1387, Petru Muşat depune jurământul de vasalitate regelui
Vladislav Iagello al Poloniei. Întemeiază Mitropolia ortodoxă cu sediul la Suceava, unde şi-a
stabilit şi reşedinţa domnească. Roman I (1391-1394) se intitulează „domn al Ţării Moldovei de
la munţi până la mare”, reuşind să unifice teritoriile dintre Carpaţi, Nistru, Dunăre şi Marea
Neagră – „Moldova Mare”.

Importanţa constituirii statelor medievale româneşti

Întemeierea statelor medievale româneşti reprezintă un moment de o deosebită importanţă

pentru istoria românilor, deoarece acestea au constituit cadrul necesar afirmării şi evoluţiei
civilizaţiei româneşti în contextul istoriei europene.

IV. INSTITUȚII MEDIEVALE ROMÂNEȘTI – DOMNIA ȘI BISERICA

ȚARA ROMÂNEASCĂ ȘI MOLOVA

După constituirea statelor medievale româneşti acestea şi-au desăvârşit organizarea internă prin
organizarea şi consolidarea principalelor instituţii: domnia şi biserica.

DOMNIA reprezenta instituţia centrală. Domnia era electivă (domnul era ales), ereditară (de la
tată la fiu) şi viageră (pe viaţă). Pentru a asigura succesiunea la domnie şi a împiedica disputele
pentru tron, domnitorul îşi asocia fiul la domnie.
În documente domnitorul apare cu titulatura de “mare voievod şi domn“. Calitatea de voievod
însemna că era şeful armatei. Domn (dominus) însemna că era stăpânul ţării şi al supuşilor.

Atribuţiile domnitorului erau:

- Era proprietarul întregului fond funciar - pământul ţării (dominium eminens);
- Conducea administraţia dispunând de un aparat centralizat în care un rol important îl juca sfatul
domnesc;
- Elabora politica externă şi internă împreună cu sfatul domnesc;
- Avea dreptul de a bate monedă;
- Declara război, încheia pace, semna tratate internaţionale

26
- Avea drept de confiscare a proprietăţii boiereşti şi de aplicare a pedepsei cu moartea pentru cei
vinovaţi de trădare (hiclenie);
- Convoca oastea cea mare;
- Reprezenta instanţa supremă de judecată.
Prin ungere domnii deveneau conducători politici “din mila lui Dumnezeu“, ceea ce le
conferea întreaga autoritate în faţa supuşilor, poziţie întărită prin formula de sine stătător
(autocrator în Imperiul Bizantin).Introducerea în titulatura domnilor înaintea numelui “Io”
prescurtare a lui Ioannes (cel ales de Dumnezeu), sursa divină a puterii.
Domnia s-a consolidat în sec al XIV-lea prin dinastiile Basarabilor (în Ţara Românească) şi
Muşatinilor (în Moldova). Totodată, domnia a avut un rol foarte important în lupta pentru
apărarea integrităţii statelor medievale româneşti (prin reprezentanţi de seamă, precum Mircea
cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul etc.).

Evoluţia instituţiei până la sfârşitul secolului XVI.

Domnia evoluează în condiţiile raporturilor cu boierii. În sec. al XV-lea, domnii puteau
confisca proprietatea boierilor care unelteau sau trădau şi puteau aplica pedeapsa cu moartea. În
acest context putem aminti domnia lui Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, care au reuşit să întărească
autoritatea domniei în raport cu marea boierime.
Spre sfârşitul secolului XV şi în secolul XVI, dominaţia otomană se accentuează, iar aceasta
are ca rezultat restrângerea autorităţii domnilor. Boierii încep să exercite un adevărat control
asupra domnului. Aceştia conduc viaţa politică, susţinând candidaturi la tron sau semnând
înţelegeri cu suverani creştini şi chiar cu otomanii.

Evoluţia instituţiei centrale în secolele XVII-XVIII.

În secolul XVII, otomanii îşi impun controlul asupra domniei, deoarece domnii sunt tot mai
mult numiţi de sultan, şi nu aleşi în ţară. Domniile sunt cumpărate, iar domnii încep să nu mai
aibă dreptul la politică externă proprie.
În secolul XVIII, turcii instaurează regimul fanariot înlocuind domnul pământean cu unul
adus din cartierul Fanar al Istanbulului (Constantinopol). În acest context domnia îşi pierde
caracterul pământean şi poziţia, întrucât domnul este considerat un dregător al Imperiului
Otoman, putând fi schimbat sau numit în funcţie de interese. Durata domniei este scurtă (2, 5-3
ani) şi este cumpărată cu mari sume de bani, se limitează accesul boierilor pământeni în
instituţiile statului..
Au existat însă şi domnitori fanarioţi care prin reformele realizate au contribuit la
modernizarea societăţii româneşti Constantin Movrocordat (1730-1769) a domnit de zece ori
alternativ în Ţara Românească şi Moldova. Reformele sale au fost în domeniul finanţelor,
administraţiei şi mai ales în domeniul social. Prin reforma socială a desfiinţat şerbia: rumânia
(1746 în Ţara Românească) şi vecinia (1749 în Moldova). Foştii ţărani dependenţi au devenit
liberi, dar erau lipsiţi de pământ.
În plan legislativ au fost adoptate coduri de legi: domnitorul Alexandru Ipsilanti a tipărit în
Ţara Românească Pravilniceasca Condică (1780),

BISERICA. A jucat un rol important în societatea medievală românească. Organizare

instituţională: Înfiinţarea mitropoliei româneşti la Argeş în 1359 (de către Nicolae
Alexandru), la Severin 1370 (Vladislav Vlaicu) şi recunoaşterea mitropoliei de la Suceava de
către patriarhia de la Constantinopol (1401) au dat legitimitate Bisericii Ortodoxe Române.

27
 Biserica din Ţara Românească şi Moldova şi-a exercitat influenţa şi asupra altor teritorii. În
secolul XIV mitropolitul Ţării Româneşti primeşte titlul de “exarh al întregii Ungarii şi al
plaiurilor” ceea ce îi conferea autoritatea asupra ortodocşilor din regatul Ungariei.
Mitropolitul era întâiul sfetnic al domnului, îl încorona pe domn, era al doilea demnitar în
stat, locţiitor al domnului în caz de vacanţă a tronului, membru marcant al sfatului domnesc,
asista la scaunul de judecată al domnului. Mitropolitul era subordonat instituţiei centrale, putând
fi înlocuit de domnitor.
O serie de domnitori au susţinut biserica şi au susţinut dezvoltarea vieţii mănăstireşti.
Ilustrativă în acest sens este domnia lui Ştefan cel Mare.

Alte instituții: Sfatul Domnesc, Marea Adunare a Țării, armata etc.

Armata. A fost formată din :
- Oastea cea mare - toţi bărbaţii capabili sa poarte arme.
- Oastea cea mică - curtea domnească/garda domnească + steagurile armatei boiereşti
Tactici de luptă utilizate:
 pustiirea pământului cu scopul slăbirii forţei inamicilor
 hărţuirea permanentă cu scopul demoralizării inamicului şi reducerea numerică a
acestuia
 atragerea într-un loc strâmt şi mlăştinos se dădea atacul final.

INSTITUȚII CENTRALE ÎN TRANSILVANIA

▪ La început, regalitatea maghiară a încercat să organizeze Transilvania sub forma pricipatului

(„Mercurius princeps Ultrasilvanus”), dar această încercare nu a reușit;
▪ Astfel, din secolul al XII-lea, Transilvania a fost organizată ca voievodat sub suzeranitatea
regatului maghiar, având o organizare politică şi administrativ-teritorială proprie, semn al
autonomiei sale;
▪ Voievodul Transilvaniei era vasal regelui Ungariei, fiind numit de acesta în funcţie, avea
atribuţii administrative, judiciare, militare, dispunea de o cancelarie proprie şi era secondat de un
vice-voievod;
▪ Unii voievozi, cum au fost Roland Borşa (1288-1293) şi Ladislau Kan (1294-1314), s-au
bucurat de prerogative foarte largi;
▪ Adunarea generală a nobililor era o instituţie cu caracter reprezentativ, alcătuită, cu timpul,
numai din stările privilegiate. Prima adunare a fost în 1288, iar românii au făcut parte din aceasta
până în 1355;
▪ În 1366, regele maghiar Ludovic I de Anjou a condiţionat calitatea de nobil de apartenenţa la
religia catolică, românii ortodocşi fiind excluşi treptat din viaţa politică;
▪ Pe plan administrativ-teritorial, Transilvania era împărţită în:
- comitate-teritorii administrate de regalitatea maghiară (Bihor, primul atestat în 1111,
Crasna, Dăbâca, Alba, Cluj etc), subordonate voievodului;
- scaune-unităţi administrativ-teritoriale autonome ale secuilor şi saşilor (cele 7 scaune locuite
de saşi şi două districte au format aşa-zisa „Universitate a saşilor”);

28
 - districte-teritorii autonome locuite de români, conduse de juzi, cnezi sau voievozi (cum ar fi
Ţara Maramureşului, Ţara Haţegului ş.a.). Acestea erau localizate cu deosebire în zonele de
margine ale Transilvaniei;

▪ În anul 1541 (secolul XVI), în condiţiile înfrângerii Regatului Ungariei de Imperiul Otoman,
Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană. În fruntea ei se afla un
principe, ales de Dietă (adunarea reprezentativă) şi confirmat de sultan;
▪ Regimul habsburgic s-a instaurat în Transilvania la sfârşitul secolului al XVII-lea, ca urmare a
cuceririlor teritoriale ale Imperiului Habsburgic în sud-estul Europei. Noul statut politic al
Transilvaniei, de principat în cadrul Imperiului Habsburgic a fost definit prin Diploma
Leopoldină din 1691. Conform acesteia, titlul de principe revenea împăratului, Transilvania
păstrându-şi vechea organizare internă. Imperiul Otoman a fost nevoit, prin pacea de la
Karlowitz (1699), să confirme pierderea controlului său asupra Transilvaniei.
STATUL ROMÂN MODERN: DE LA PROIECT POLITIC LA
REALIZAREA ROMÂNIEI MARI (sec. XVIII-XIX)

Proiecte politice în Principate la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul

sec. al XIX-lea

Statutul politico-juridic al Principatelor Române a fost influenţat de rivalitatea dintre Marile

Puteri (Austria, Turcia, Rusia) care îşi disputau dominaţia în sud-estul Europei şi de
evoluţia„chestiunii orientale”. Astfel, teritoriul românesc a fost teatrul unor conflicte militare
ruso-austro-turce, cu grave consecinţe asupra situaţiei economice, sociale, politice şi teritoriale.
Ca urmare, Transilvania şi Bucovina au fost anexate de habsburgi, Basarabia a revenit Rusiei, iar
Moldova şi Ţara Românească au rămas în continuare vasale otomanilor.
Boierii români au reacţionat faţă de noul statut politico-juridic al Principatelor prin redactarea
unor memorii adresate puterilor creştine (precum cele din anii 1769, 1772, 1774, 1791, 1802,
1807), în care revendicau revenirea la domniile pământene, recunoaşterea privilegiilor boiereşti,
limitarea dominaţiei otomane, libertatea comerţului, unirea şi chiar independenţa etc. Memoriul
din 1772 (memoriul de la Focșani), de exemplu, susţinea revenirea la domniile pământene,
unirea Principatelor Moldova şi Ţara Românească sub protecţia Rusiei, Austriei şi Prusiei, iar cel
din 1791 (memoriul de la Şiştov) revendica: desființarea raialelor, domn pământean,
neutralitatea unirea şi independenţa Principatelor sub protecţia Rusiei şi a Austriei. S-a conturat
astfel aşa-numita “partidă naţională”, ce avea să acţioneze şi în secolul al XIX-lea.

Proiecte politice în Principate între 1821-1848

▪ Mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu, desfăşurată în anul 1821 în Ţara Românească, a

dat semnalul realizării proiectului politic modern (documentul „Cererile norodului românesc”-
1821 prin care se dorea modernizarea societăţii româneşti);
▪ După înfrângerea mişcării, Imperiul Otoman a renunţat la domnitorii fanarioţi, revenindu-se în
1822 la domniile pământene; însă, după Tratatul de la Adrianopol (1829), Principatele Române

29
au intrat oficial sub protectoratul rusesc (până în 1856), menținându-se și suzeranitatea otomană
(totuși, ceva mai limitată).
▪ În prima jumătate a secolului al XIX-lea, tendinţele reformatoare s-au accentuat.

Proiecte politice:
▪ În 1822, mica boierime din Moldova îşi exprima punctul de vedere prin elaborarea
Constituţiei cărvunarilor, redactată de Ionică Tăutu. Proiectul cuprindea revendicări precum:
libertatea persoanei, egalitatea în faţa legii, libertatea comerţului sau formarea unei adunări
reprezentative - Sfatul Obştesc;
▪ În deceniul următor, Regulamentele Organice (1831/1832) au aplicat unele principii
politice moderne (separarea puterilor în stat, reorganizarea fiscală, reforma justiţiei), totuşi
domnitorul bucurându-se de prerogative largi;
▪ În 1838, în Ţara Românească, gruparea liberală intitulată Partida Naţională, condusă de Ion
Câmpineanu, într-un document intitulat Act de unire şi independenţă, dorea un „regat al
Daciei” independent prin înlăturarea suzeranității otomane și aprotectoratului țarist, domnie
ereditară, egalitatea în faţa legii etc. Obiective asemănătoare erau susţinute de diverse asociaţii
culturale şi societăţi secrete. Un rol important l-a avut Societatea „Frăţia”, înfiinţată în 1843 de
Nicolae Bălcescu, Ion Ghica şi Christian Tell, organizaţie în care se regăsea elita culturală din
toate provinciile româneşti.
▪ Revoluţia de la 1848 a cuprins principalele obiective politice, sociale şi economice pe care
naţiunea română urma să le îndeplinească. Printre ideile sale s-au numărat:
- înlăturarea stăpânirii străine, a amestecului extern în problemele Ţărilor Române; unirea
Moldovei cu Ţara Românească; regim politic constituţional; drepturi şi libertăţi cetăţeneşti;
rezolvarea problemei agrare (prin împroprietărirea ţăranilor).

Astfel, dacă Petiţia Naţională de la Blaj (mai 1848) cuprindea revendicări specifice mai ales
românilor din Transilvania (recunoaşterea naţiunii române şi a bisericii, libertatea comerţului,
libertatea de exprimare, împroprietărirea fără despăgubire), documentul numit Prinţipurile
noastre pentru reformarea patriei (mai 1848) propunea unirea Moldovei cu Ţara Românească
într-un stat independent (ca şi alt program: Dorinţele partidei naţionale din Moldova - august
1848), egalitatea în faţa legii, precum şi emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor fără
despăgubire. Proclamaţia de la Izlaz (iunie 1848), programul revoluţionarilor din Ţara
Românească dorea: întărirea autonomiei ţării, eliminarea amestecului Rusiei şi Turciei în
problemele interne, egalitatea în faţa legii, împroprietărirea ţăranilor prin despăgubire, adunare
generală, libertatea tiparului etc.

Constituirea statului naţional român modern

Unirea Principatelor Române – problemă europeană .

Puternicul curent pentru unire al românilor, precum şi interesele Marilor Puteri în această parte a
Europei au făcut ca unirea Principatelor Române să devină o problemă europeană după Războiul
Crimeii (1853-1856), fiind discutată la Congresul de pace de la Paris (1856). Aici s-a hotărât
alegerea în Principate a unor Adunări ad-hoc, care să exprime atitudinea populaţiei privind
unirea; Moldova şi Ţara Românească rămâneau sub suzeranitate otomană, dar intrau sub
protecţia (garanţia) colectivă a celor şapte puteri europene (fiind eliminat protectoratul rusesc),

30
iar sudul Basarabiei era cedat Moldovei de către Rusia. Se mai prevedea libertatea
administrativă, religioasă, comercială, libera circulaţie pe Dunăre, iar Marea Neagră devenea
neutră.
Trepte spre unire.
Conform Tratatului de la Paris, la Iași și la București au fost convocate Adunările (Divanuri)
ad-hoc (1857), cu caracter consultativ, cuprinzând reprezentanţii aleşi din diverse categorii
sociale; acestea au exprimat voinţa de unire a Principatelor sub un principe străin: autonomia și
neutralitatea celor două Principate, unirea lor într-un singur stat cu numele de România, numirea
ca domn a unui prinț străin dintr-o familie domnitoare din Europa, guvern reprezentativ și
constituțional. Un an mai târziu, Marile Puteri s-au întrunit şi au adoptat Convenţia de la Paris
(1858). Aici se prevedea o unire formală: statul urma să se numească Principatele Unite ale
Moldovei şi Valahiei, fiecare având domn şi instituţii proprii, se înfiinţau două instituţii comune
precum Comisia Centrală care elabora legi de interes comun şi Înalta Curte de Justiţie şi
Casaţie (ambele cu sediul la Focşani). Se prevedeau de asemenea separarea puterilor în stat,
egalitatea în faţa legii ş.a. Aşadar, Convenţia de la Paris nici nu împlinea, dar nici nu anula
speranţa de unire a Principatelor Române. Pentru înfăptuirea unirii, românii au identificat o
soluţie originală care respecta Convenţia de la Paris şi punea puterile europene în faţa faptului
împlinit. Astfel, Adunările electorale de la Iaşi şi Bucureşti au ales domn aceeaşi persoană,
Alexandru Ioan Cuza (5 ianuarie în Moldova şi 24 ianuarie 1859 în Ţara Românească), fapt
primit cu entuziasm de populaţie.
Domnia lui Cuza (1859-1866).
În anii 1859-1866, Cuza a desfăşurat o intensă activitate internă şi externă prin care a consolidat
unirea.
Pe plan intern, între 1859-1861, a unificat administraţia telegrafului, vămile, circulaţia
monetară, armata, a unificat stemele, a stabilit capitala la Bucureşti, a iniţiat măsuri pentru
uniformizarea legislaţiei (s-a realizat unirea politică şi administrativă).
Pe plan extern, a adresat memorii către puterile europene, a făcut vizite la Istanbul ş.a. Ca
urmare, în decembrie 1861 a obţinut recunoaşterea internaţională a unirii politice a principatelor,
dar numai pe timpul domniei sale. În acest context favorabil, în ianuarie 1862 s-a format primul
guvern unic (22 ian. 1862) şi o singură Adunare legislativă (24 ian. 1862), iar Principatele Unite
şi-au luat numele de România. În 1864, domnitorul a dat o lovitură de stat şi a impus un nou act
constituţional, numit Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris. Reformele adoptate de Cuza
în anii 1863-1865 au contribuit la modernizarea statală: secularizarea (trecerea în proprietatea
statului) a averilor mănăstireşti (1863), Legea rurală (1864), Legea instrucţiunii publice(1864),
reorganizarea armatei, a justiţiei (Codul Civil, Codul Penal) şi a administraţiei (ex. înfiinţarea
Consiliilor judeţene, Legea comunală); înființarea CEC, a universităților de la Iași și București.
Pe plan extern, el a urmărit consolidarea autonomiei şi a încurajat aspiraţiile naţionale ale
românilor din teritoriile „înstrăinate” şi ale popoarelor din Balcani.

Problematica naţională (1866-1878)

După abdicarea lui Cuza (11 februarie 1866), unirea era în pericol. Aducerea şi proclamarea
ca domn al României a principelui Carol de Hohenzollern Sigmaringen (10 mai 1866),
originar din Prusia, s-a dovedit o soluţie realistă. Acesta, bucurându-se de aprecierea puterilor
europene, fiind rudă cu suveranii Prusiei şi Franţei, a înlăturat tendinţele separatiste ale Turciei
sau Austriei. Constituţia adoptată în 1866 consfinţea numele de România – „stat indivizibil”,

31
organizarea sa ca monarhie constituţională, separarea puterilor în stat, respectarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti. De asemenea, nu se amintea nimic despre raporturile cu Poarta otomană şi
cu Puterile garante, fapt ce exprima dorinţa de independenţă.
În anii 1877-1878, dorinţa României de independenţă s-a manifestat cu putere, domnul Carol
şi cercurile politice trebuind să ţină cont şi de situaţia europeană. În contextul redeschiderii
„crizei orientale” (1875-1876) prin lupta antiotomană dusă de Bosnia-Herţegovina, Bulgaria,
Serbia, Muntenegru şi a intervenţiei Rusiei de partea acestora, autorităţile române au sperat să
obţină independenţa prin demersuri pe lângă Puterile garante; această aspiraţie nu s-a împlinit.
Rămânea aşadar varianta războiului, mai ales că discuţiile cu Turcia au eşuat: noua Constituţie
otomană (1876) preciza că România rămânea o „provincie privilegiată” a Imperiului Otoman.

Cucerirea independenţei de stat (1877-1878)

Proclamarea independenţei (9 mai 1877)

Victoria Porţii împotriva popoarelor răsculate din Balcani şi rivalitatea ruso-otomană
ameninţau transformarea teritoriului românesc în teatru de război. De aceea, o alianţă cu Rusia
putea înlătura o astfel de primejdie şi deschidea drumul către cucerirea independenţei de stat.
Prin urmare, la 4/16 aprilie 1877, guvernul liberal condus de Ion C. Brătianu a încheiat
Convenţia româno-rusă, care prevedea trecerea armatei ruse prin ţară şi respectarea integrităţii
teritoriale a României. A fost mobilizată armata care avea 120. 000 de oameni, din care 58.700
reprezentau „armata de operaţiuni”. În contextul în care la 12/ 24 aprilie 1877 Rusia a declarat
război Porţii, iar între români şi otomani au început bombardamentele peste Dunăre,
parlamentul a rupt relaţiile cu Poarta şi a proclamat independenţa absolută a României (9 mai
1877).

Războiul de independenţă (1877-1878)

La începutul războiului, Rusia a refuzat colaborarea cu armata română, deoarece nu dorea să-
şi facă „obligaţii” faţă de o ţară de la care urmărea să răpească sudul Basarabiei. Dar, în urma
opririi înaintării armatei ruse de forţele otomane adăpostite în cetatea Plevna, Marele duce
Nicolae s-a văzut nevoit să-i ceară ajutor principelui Carol (telegrama din 19/31 iulie 1877). Deşi
nu exista o convenţie militară între cele două ţări, armata română a trecut la sud de Dunăre şi a
luat parte la atacul asupra Plevnei din 30 august 1877 în care, după pierderi grele, a fost cucerită
reduta Griviţa. După un lung asediu, Plevna a capitulat pe 28 noiembrie/10 decembrie 1877, în
frunte cu generalul Osman Paşa. Armata română a cucerit de asemenea Rahova şi a înaintat
până către Vidin. În ianuarie 1878 otomanii au capitulat. Războiul din Balcani a evidenţiat
spiritul de sacrificiu şi eroismul armatei române, căzând la datorie peste 10.000 de oameni (între
care maiorul George Şonţu, căpitanul Valter Mărăcineanu ş.a.).

Recunoaşterea internaţională a independenţei

32
 În ultima parte a războiului, Rusia a arătat o atitudine neprietenoasă faţă de România,
afirmându-şi intenţia de a anexa sudul Basarabiei. Deşi contribuise pe plan militar la înfrângerea
Turciei, România nu a fost acceptată la tratativele de pace de la San Stefano (februarie 1878).
Jocul de interese al Marilor Puteri a făcut ca tratatul de pace semnat la San Stefano să fie înlocuit
cu cel de la Berlin (1/13 iulie 1878). Se recunoştea independenţa României în anumite condiţii:
modificarea articolului 7 din Constituţie (pentru a se acorda cetăţenia română locuitorilor de altă
religie decât cea creştină), răscumpărarea de către statul român a acţiunilor concernului
falimentar Strousberg (care construise căile ferate). Tratatul a impus şi „rocada” (schimbul) unor
teritorii: statul român primea Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor şi era nevoit să cedeze
Rusiei sudul Basarabiei. Cucerirea independenţei de stat deschidea perspective noi pentru
dezvoltarea şi întregirea României.

În politica internă, în anii următori s-au înfiinţat partidele politice: Partidul Naţional Liberal
(1875) şi Partidul Conservator (1880). În 1881 România a devenit Regat, iar Carol primul ei
rege, fapt ce a dus la sporirea prestigiului statului român. O caracteristică a vieţii politice
româneşti o constituie impunerea în 1895 de către Carol I a rotativei guvernamentale (alternanţa
la putere a celor două partide).

În politica externă, România a urmărit consolidarea independenţei de stat şi integritatea

teritorială. Teama de tendinţele expansioniste ale Rusiei în Balcani, evidente după Congresul de
pace de la Berlin (1878), precum şi izolarea României după 1878, l-au determinat pe regele
Carol I să se orienteze spre o alianţă secretă cu Tripla Alianță (Puterile Centrale) - Germania şi
Austro - Ungaria în 1883. Prin urmare, România devenea membră a Triplei Alianţe. În anul
1913, România a intrat în al doilea război balcanic. La sfârşitul războiului, prin pacea de la
Bucureşti (1913), România a încorporat Cadrilaterul. Astfel, după cel de-al doilea război
balcanic se încheia şi „problema orientală”.

Războiul pentru întregire naţională (1916-1918)

Neutralitate şi speranţă (1914-1916)

Obiectivul fundamental al României şi constanta în politica externă la începutul secolului al
XX-lea o constituia întregirea naţională (unirea teritoriilor româneşti aflate sub stăpânire străină
(Transilvania, Bucovina, Basarabia). Izbucnirea Primului Război Mondial a pus România în faţa
unei întrebări fundamentale: cu care dintre cele două tabere politico-militare să se alieze pentru
a-şi realiza unitatea statală: cu Antanta (Rusia, Anglia, Franţa) sau cu Puterile Centrale
(Germania şi Austro - Ungaria)? O hotărâre era greu de luat deoarece Rusia deţinea Basarabia,
iar Austro - Ungaria stăpânea Transilvania şi Bucovina. La 21 iulie/3 august 1914, Consiliul de
Coroană întrunit la Sinaia a hotărât adoptarea unei politici de neutralitate armată, acceptată de
regele Carol I şi de urmaşul său la tron, Ferdinand I (rege din septembrie 1914, după moartea lui
Carol I).
Opinia publică susţinea intrarea în război alături de Antanta, în fruntea acestui curent aflându-
se Nicolae Iorga, Octavian Goga, Nicolae Filipescu. Exista un curent germanofil reprezentat de
Titu Maiorescu, Petre Carp, care, invocând pericolul rusesc şi tratatul din 1883, solicita
alăturarea de Puterile Centrale. După lungi tratative, guvernul Brătianu a semnat cu Antanta, la

33
4/17 august 1916, Tratatul de Alianţă şi Convenţia Militară care prevedea următoarele:
Antanta promitea ajutor militar (300 tone de muniții zilnic) și declanșarea în Galiția şi Salonic a
ofensivei menită să faciliteze acţiunea României), recunoştea legitimitatea unirii cu România a
Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei, iar statul român urma să declare război Austro - Ungariei.
Consiliul de Coroană de la Cotroceni (14/27 august 1916) a aprobat cele două documente şi a
decis intrarea în război împotriva Austro-Ungariei.
Participarea României la război (1916-1918).
La 14/27 august 1916 România a intrat în războiul pentru unitatea naţională, declarând război
Austro-Ungariei. Trupele Române au înaintat peste Carpaţi eliberându-se localităţile Braşov,
Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc, Orşova. Această înaintare a fost oprită ca urmare a victoriei
obţinute în sud la Turtucaia-Dobrogea (1-6 septembrie 1916) de către germani şi bulgari.
Înfrângerea a determinat armata română să se retragă pe linia Carpaţilor, unde a avut loc “bătălia
trecătorilor”. Bătălia este pierdută în toamna lui 1916, iar trupele germane si ungare pătrund în
Vechiul Regat. La 23 nov/6 decembrie 1916, trupele germane ocupă Bucureștiul. Regele,
guvernul și o parte a populației se retrag în Moldova, Iașiul devenind capitala țării.
În aceste condiții grele s-a trecut la reorganizarea armatei și la asumarea de către clasa politică
a unor transformari esențiale în societatea românească. Armata a fost reorganizată grație unei
misiuni franceze conduse de generalul Henri Berthelot, regele a promis că la sfârșitul războiului
se va realiza o reformă agrară și o reformă electorală (introducerea votului) universal. Sub
efectul acestor transformări armata română reușește să obțină în vara lui 1917 (iulie-august)
victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz.
Din păcate, aceste victorii nu vor avea rezultate, întrucât Rusia, principalul aliat, incheie pacea
cu Puterile Centrale, la Brest-Litovsk (3 martie 1918). România este obligată să semneze pacea
cu Puterile Centrale.
Pacea de la Bucureşti (24 aprilie/7 mai 1918), numită şi “pacea odioasă” prevedea:
Austro-Ungaria lua o parte din zona Munților Carpaţi (5600 KM), Dobrogea era ocupată de
Bulgaria, Germania instituia un monopol asupra petrolului pe 90 de ani, armata Română era
demobilizată, iar României i se permitea accesul la Marea Neagră prin portul Constanţa. Regele
Ferdinand a refuzat să semneze pacea.
În octombrie/noiembrie 1918, pe fondul succeselor Antantei, noul guvern condus de generalul
Constantin Coandă a proclamat mobilizarea generală şi armata Română a reintrat în război la 10
noiembrie 1918. La 11 noiembrie 1918, războiul s-a incheiat prin semnarea armistițiului de către
Germania. Sfârşitul războiului găsea România în tabăra învingătoare (Antanta). Marile pierderi
materiale şi umane suferite de poporul român (circa 800.000 morți, răniți, prizonieri,dispăruți) au
arătat spiritul de jertfă în numele întregirii naţionale.

Marea Unire din 1918

Recunoaşterea dreptului popoarelor la autodeterminare (afirmat de preşedintele
american Woodrow Wilson în declaraţia Cele 14 puncte, la începutul anului 1918),
prăbuşirea Imperiilor Rus şi Habsburgic în urma revoluţiilor din 1917/1918 şi victoria Antantei
au favorizat realizarea în1918 a statului naţional unitar român;
România a participat la Primul Război Mondial cu scopul desăvârşirii unităţii sale naţionale,
proces îndeplinit în anul 1918 prin voinţa românilor din provinciile aflate până atunci sub
stăpânire străină;

34
 ▪ În Basarabia, în decembrie 1917, Sfatul Ţării (parlamentul provinciei) a proclamat
autonomia Republicii Democratice Moldoveneşti, declarată independentă faţă de Rusia la 24
ianuarie/6 februarie 1918. La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării a votat la Chişinău unirea
Basarabiei cu România. Actul Unirii a fost promulgat de regele Ferdinand I în aprilie 1918.
▪ Bucovina s-a desprins de Imperiul Austro - Ungar în condiţiile destrămării acestuia în toamna
anului 1918;
La 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei (alcătuit atât din români, cât şi
din reprezentanţii altor naţionalităţi din provincie) a proclamat în unanimitate unirea
„necondiţionată şi pentru vecie” a Bucovinei cu Regatul României. Regele Ferdinand I a
promulgat Actul Unirii Bucovinei în decembrie.
▪ În Transilvania, după eşecul negocierilor cu Ungaria, Consiliul Naţional Român Central a
luat decizia convocării la Alba Iulia, în data de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, a unei Mari
Adunări Naţionale, care urma să decidă viitorul provinciei. La eveniment au participat 1228
delegaţi aleşi prin vot universal şi peste 100 000 de oameni veniţi din Transilvania şi Banat.
Rezoluţia Unirii, adoptată de Adunare, a fost citită de Vasile Goldiş.

▪ În decembrie 1918, la Bucureşti, regele Ferdinand I primea, în cadrul unei întruniri solemne,
Rezoluţia unirii Transilvaniei cu România, act ce marca încheierea procesului formării statului
unitar român. În plan internaţional, noul statut politico-teritorial al României a fost recunoscut
prin tratatele încheiate în cadrul Conferinţei de pace de la Paris (1919-1920).

Importanța constituirii statului național unitar român.

România Mare se deosebea fundamental de România de dinainte: după realizarea Marii Uniri
teritoriul României a crescut de la 137.000 km² la 295.000.049 km². În ceea ce priveşte
populaţia, conform recensământului din 1930, populaţia României număra 18 mil. locuitori
(71,9% erau români, restul minorităţi). Reformele realizate între 1917-1923 au schimbat
România: votul universal (1918, primele alegeri pe baza acestuia fiind în 1919), reforma agrară
(1921), Constituţia din 1923. Marea Unire din 1918 a încununat aspirațiile de secole ale
românilor de a trăi într-un singur stat.

35
 ROMÂNIA POSTBELICĂ.
STALINISM, NAŢIONAL-COMUNISM ŞI DISIDENŢĂ
ANTICOMUNISTĂ

Contextul internaţional

Spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, soarta României, ca şi a lumii întregi, a fost
hotărâtă de coaliţia Naţiunilor Unite (SUA, URSS, Marea Britanie) care, prin acorduri secrete,
şi-au împărţit sferele de influenţă. Jocul de interese al conducătorilor acestor state a fost evident
în cadrul întâlnirii de la Moscova dintre Stalin şi Churchill, din octombrie 1944, când s-a
convenit aşa-zisul acord de procentaj, care prevedea intrarea României în sfera de interese
sovietice (Doc.1) şi în Conferinţele de la Yalta (februarie 1945) şi Potsdam (iulie-august 1945).
Ca urmare, URSS şi-a impus propriul regim politic în România, Bulgaria, Cehoslovacia,
Ungaria, Germania de est. Un regim similar a fost instaurat în Iugoslavia şi Albania. În aceste
ţări au urmat 4 decenii de socialism totalitar, caracterizat prin deţinerea puterii de către
comunişti, lichidarea proprietăţii private, planificarea şi centralizarea
economiei, formarea „omului nou”, cultul personalităţii conducătorului ş.a. Astfel, Europa s-a
împărţit în două sisteme politice diferite (Occidentul democratic şi partea central răsăriteană,
„socialistă”, despărţite până în 1989 printr-o aşa - zisă „Cortină de Fier”).

Ascensiunea Partidului Comunist Român

spre putere (1945-1947)

36
 După înlăturarea la 23 august 1944 a regimului antonescian, regele Mihai I a apelat la
guverne formate din militari şi tehnicieni conduse de generalii Constantin Sănătescu şi Nicolae
Rădescu (1944-1945). Cursul firesc de revenire a ţării la democraţie a fost schimbat de Stalin
care, profitând de prezenţa armatelor sale în România, a impus la 6 martie 1945 un guvern
prosovietic condus de dr. Petru Groza. Cu sprijinul Moscovei s-au adoptat măsuri menite să
consolideze noul regim: restabilirea administraţiei româneşti în nord-vestul Transilvaniei, răpit
de Ungaria prin Dictatul de la Viena, adoptarea reformei agrare (martie 1945). Eforturile
făcute de regele Mihai I şi de partidele din opoziţie (PNL, PNŢ) pentru salvarea democraţiei
(apeluri către puterile occidentale, „greva regală” din 1945-1946 ş.a. au eşuat din cauza
atitudinii evazive a SUA şi Marii Britanii.
Ca urmare, în anii 1946-1947, PCR şi-a consolidat poziţia: în plan economic a luat măsuri
dure (trecerea în proprietatea statului a Băncii Naţionale a României, stabilizarea monetară -
1947) și în plan politic (a falsificat alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946, a acţionat
pentru eliminarea din viaţa politică a PNŢ şi PNL, l-a silit pe regele Mihai I să abdice la 30
decembrie 1947). În aceeași zi, România a fost proclamată Republică Populară, procesul
preluării puterii politice de către P.C.R. fiind încheiat.
În plan extern, Tratatul de la Paris din 10 februarie 1947 plasa România sub „umbrela”
Moscovei şi nu-i recunoştea statutul de cobeligerantă, ceea ce va marca destinul ţării noastre
pentru aproape 50 de ani. Basarabia şi nordul Bucovinei rămâneau statului sovietic, trupele
Armatei Roşii rămâneau pe teritoriul României (până în 1958, favorizând instaurarea regimului
comunist, România trebuia să plătească o despăgubire de război de 300 de milioane de dolari,
achitaţi în produse (alimentare, industriale, materii prime ș.a.).

Perioada stalinistă.
Regimul lui Gheorghe Gheorghiu - Dej (1948-1965)
După 30 decembrie 1947, odată cu proclamarea Republicii Populare Române, s-a
impus un regim de tip totalitar, condus de partidul unic. Acest regim, având în frunte pe
Gheorghe Gheorghiu – Dej până în 1965, a adoptat măsuri dure, după model stalinist. În plan
politic s-a trecut la crearea partidului unic, numit Partidul Muncitoresc Român, rezultat în urma
fuziunii dintre PCR şi PSD (februarie 1948) şi a fost adoptată Constituţia RPR (13 aprilie 1948),
inspirată după cea sovietică din 1936. Constituţia desfiinţa principiul democratic al separaţiei
puterilor în stat şi consfinţea rolul conducător al PMR, celelalte partide fiind desfiinţate. S-au
creat instituţii de represiune (Securitatea - 1948, Miliţia - 1949), s-a instituit cenzura şi s-au
luat măsuri împotriva opozanţilor politici, aceştia fiind trimişi în lagăre de muncă, în
închisori sau la Canalul Dunăre - Marea Neagră.
Sovietizarea s-a realizat în condiţiile prezenţei în România a Armatei Roşii şi a unui număr
mare de comisari sovietici care controlau întreaga activitate în stat. După modelul lui Stalin,
Gheorghiu – Dej i-a îndepărtat pe posibilii rivali de la putere (Lucreţiu Pătrăşcanu -1948, grupul
Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca-1952, Miron Constantinescu-1957).
O nouă Constituţie, adoptată în 1952 consfinţea totala dependenţă faţă de URSS. Preciza că
statul numit „democrat-popular”se bazează pe dictatura proletariatului; apărea o noua formă de
proprietate, cea socialistă; cuprindea prevederi care exprimau desfăşurarea procesului de
sovietizare şi stalinizare a României în toate domeniile (proprietate socialistă, planificare,
nerespectarea separării puterilor în stat).

37
Pe plan economic s-a trecut la o economie centralizată şi planificată, realizată prin:
naţionalizarea principalelor mijloace de producţie (1948 - trecerea în proprietatea statului a
tuturor mijloacelor de producție: fabrici, mine, case de sănătate, societăți de transport etc)) şi a
cooperativizării forţate a agriculturii (1949-1962: trecerea pământului în proprietatea statului,
creându-se CAP și IAS). S-a pus accent pe industrializare (mai ales industria grea prin crearea
unui număr mare de fabrici) şi s-au stabilit ritmuri înalte de dezvoltare (planurile cincinale, cu
cerințe imposibil de atins). S-au înfiinţat sovromurile (societăţi mixte româno-sovietice care
controlau şi jefuiau bogăţiile solului şi subsolului României).
Pe plan cultural s-a adoptat modelul sovietic – proletcultismul (cultura proletară). O mare parte
a literaturii a fost interzisă, numeroşi oameni de cultură au fost marginalizaţi, s-a reorganizat
învăţământul (1948), s-a impus unirea Bisericii greco-catolice cu cea ortodoxă (1948).
Pe plan extern, România s-a aliniat politicii Moscovei, sprijinind URSS, devenind membru în
Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (1949) şi în Tratatul de la Varşovia (1955). În 1958,
Gheorghiu Dej a obţinut retragerea din ţară a trupelor sovietice, îndepărtându-se treptat de
URSS. Astfel, în aprilie 1964 a fost difuzată Declaraţia Partidului Muncitoresc Român în care
era criticată tendinţa de hegemonie sovietică. De asemenea, a fost respins planul Valev, care
preconiza formarea unei regiuni agricole comune cu teritorii din URSS, România şi Bulgaria.

Perioada naţional-comunistă.
Regimul Nicolae Ceauşescu (1965-1989)

După Gheorghiu - Dej (decedat în martie 1965), a urmat Nicolae Ceauşescu, cel care
a imprimat regimului comunist o evidentă latură naţionalistă. S-a adoptat o nouă
Constituţie în august 1965, care schimba denumirea ţării în Republica Socialistă România şi
accentua rolul conducător al PCR (noua denumire a partidului unic).
Destinderea (1965-1974). În primul deceniu au fost iniţiate măsuri de relativă destindere şi
deschidere spre Occident. Astfel, a continuat procesul de destalinizare început de Dej, s-a
„îmblânzit” sistemul poliţienesc, s-a reorganizat învăţământul, s-au adoptat măsuri de încurajare
a culturii, au fost reabilitate victimele din perioada lui Gheorghiu Dej. Pe plan economic s-
au construit importante obiective industriale, s-au înfiinţat societăţi mixte cu capital străin,
s-au amplificat schimburile cu alte ţări. Exista sentimentul că se realiza o îmbunătăţire a
condiţiilor de viaţă şi un climat de toleranţă socială.
În politica externă, Ceauşescu a continuat „desprinderea” de Moscova, câştigând simpatia
Occidentului. El a restabilit relaţiile diplomatice cu RFG (1967), a menţinut relaţiile cu Israelul
după Războiul de 6 zile cu ţările arabe din 1967, a condamnat intervenţia militară în
Cehoslovacia a ţărilor membre în Tratatul de la Varşovia (august 1968). În consecinţă, România
a fost vizitată de înalţi demnitari occidentali precum preşedintele francez Charles de Gaulle
(1968), preşedintele SUA Richard Nixon (1969) etc.

Socialismul dinastic (1974-1989). Inspirat de vizita făcută în China şi Coreea de Nord

(1971), Ceauşescu a trecut la aşa-zisul socialism dinastic, caracterizat prin concentrarea puterii
politice în mâna familiei sale, restrângerea drepturilor cetăţenilor, o vastă campanie
propagandistică, opresiune, cenzura, cultul personalităţii (promovarea exagerată prin toate

38
mijloacele de comunicare a imaginii unui lider cu însușiri excepționale) . În 1974 el a devenit
preşedintele RSR, iar soţia sa, în urma Congresului al XI-lea al PCR (noiembrie 1974) a ajuns
al doilea om politic în stat. Paralel cu această ascensiune, a fost înlăturată „vechea
gardă” din vremea lui Gheorghiu Dej şi s-a trecut la metoda „rotirii” cadrelor şi la fuziunea
dintre responsabilităţile administrative şi de partid. Astfel, regimul ceauşist a putut controla şi
anihila orice rival sau nemulţumire. Economia s-a dezvoltat, dar era neperformantă, iar datoria
externă a ţării a crescut continuu, ajungând în 1983 la 11 miliarde de dolari. Populaţia a fost
supusă la mari privaţiuni („raţionalizarea” căldurii, a alimentelor, a curentului electric), s-au
restrâns libertăţile cetăţeneşti, s-a trecut la ”sistematizarea” (demolarea ) satelor etc. Ca urmare, a
crescut tot mai mult nemulţumirea şi au apărut forme de revoltă. Pe plan extern, România a
rămas izolată, Ceauşescu pierzând simpatia Occidentului şi respingând reformele preconizate de
noul lider de la Moscova, Mihail Gorbaciov.

Disidenţa anticomunistă

Împotriva tuturor oponenţilor, regimul comunist a instaurat un regim de teroare internă cu

ajutorul Securităţii, regim impus prin următarele măsuri:
 Sistemul penitenciar românesc a cunoscut o amploare fără precedent, acoperind, practic,
întregul teritoriu al ţării: închisorile de la Sighet, Aiud, Miercurea - Ciuc, Piteşti, Gherla sau
Râmnicu - Sărat;
 muncă forţată la Canalul Dunăre - Marea Neagră, în Deltă etc.;
 deportarea unor comunităţi întregi: germanii din Transilvania, sârbii din Banat, ţăranii care
se opuneau colectivizării în Bărăgan..
Forme de rezistenţă împotriva sovietizării ţării au apărut din anii '40. Astfel, mai bine de un
deceniu, grupuri înarmate din diverse zone ale ţării s-au opus noului regim, în speranţa că „vin
americanii”.
Rezistenţa din munţi a fost specifică anilor 1944-1960, fiind organizată de grupurile
înarmate de partizani (foste cadre militare, membri ai partidelor de opoziţie, ţărani, intelectuali).
Printre acestea s-au numărat grupurile din Banat şi Oltenia, cel din zona Muscel (grupul
“Haiducii Muscelului” al colonelului Arsenescu şi al fraţilor Arnăuţoiu), Făgăraş (Ion Gavrilă
Ogoranu), rezistenţa din Bucovina etc. La rândul lor, femeile au susţinut mişcarea de rezistenţă
(cazul Elisabetei Rizea din Nucşoara - Muscel). Această formă de rezistenţă a fost reprimată cu o
violenţă extremă de organele de represiune ale regimului comunist.
Rezistenţa în mediul rural. Mii de ţărani au refuzat colectivizarea agriculturii, 80.000 fiind
arestaţi, iar 30.000 dintre aceştia au fost judecaţi în procese publice.
Un rol important l-a avut emigraţia, care a folosit forme variate: articole în presa străină,
demersuri pe lângă puterile occidentale pentru implementarea Planului Marshall în sud-estul
Europei, constituirea în SUA a Comitetului Naţional Român (1949-1975) considerat ca un
guvern în emigraţie.
După trecătorul „dezgheţ” din anii '60 (în 1964 Dej a eliberat ultimii deţinuţi politici), opoziţia
faţă de regimul comunist s-a amplificat în anii '70, odată cu constrângerile impuse de Ceauşescu.

S-a format o disidenţă, care a îmbrăcat forme diverse, precum:

39
- critici aluzive sau deschise la adresa regimului ceauşist (Paul Goma, Doina Cornea, Mihai
Botez, Vlad Georgescu, Gheorghe Ursu ş.a.)
- revoltele muncitoreşti - acţiuni greviste de proporţii precum cele din Valea Jiului (1977) şi
Braşov (1987);
- comentarea realităţilor din România la posturile de radio Europa Liberă (München) şi Vocea
Americii (Washington).
Inclusiv foşti membri ai conducerii P.C.R. au protestat, în 1989, faţă de politica dictatorială a
lui Nicolae Ceauşescu (Scrisoarea celor şase). Documentul critica politica dezastruoasă a lui
Ceauşescu şi preconiza „perestroika” în România. Imediat după difuzarea ei la BBC World
Service şi Europa Liberă, semnatarii scrisorii au fost anchetaţi şi li s-a fixat domiciliu
obligatoriu.
Pe fondul nemulţumirii generale a populaţiei şi într-un context european favorabil, în
decembrie 1989 a izbucnit revoluţia prin care s-a pus capăt regimului comunist, iar România a
revenit la un regim democratic.

CONSTRUCȚIA DEMOCRAȚIEI POSTDECEMBRISTE

Context internaţional al prăbuşirii regimului comunist.

În anul 1989 s-a prăbuşit regimul comunist în toate statele Europei de est. Acest proces a fost
favorizat de politica de reforme economice şi sociale (numită perestroika –
restructurare) introdusă de conducătorul Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, începând cu
1985.

Prăbuşirea comunismului în România.

Dintre toţi liderii comunişti, Ceauşescu s-a opus cel mai mult faţă de politica reformatoare,
refuzând orice schimbare. Dacă după 1968 el era considerat de către occidentali un reformator, în
anii '80 imaginea sa era a unui dictator nemilos, care îşi priva poporul de cele mai elementare
drepturi pentru un trai decent. În decembrie 1989 au izbucnit manifestaţii de stradă împotriva lui
Ceauşescu şi a regimului comunist, mai întâi la Timişoara (16 decembrie) şi apoi la Bucureşti
(21 decembrie), dar şi în alte oraşe. Armata şi securitatea au tras în demonstranţi, producând
peste 1000 de victime. În ziua de 22 decembrie Ceauşescu a părăsit Bucureştiul, pierzând
susţinerea armatei şi a securităţii. România a fost singura ţară din Europa de est în care
prăbuşirea comunismului s-a produs pe cale violentă.

Revenirea la democraţie.
După fuga lui Nicolae Ceauşescu, s-a format un organism revoluţionar cu rol executiv numit
Frontul Salvării Naţionale (FSN), condus de Ion Iliescu, fost membru al Partidului Comunist,
care era considerat disident. În 31 decembrie, FSN a dat un decret-lege care permitea revenirea
la pluripartidism. Astfel, în ianuarie 1990 au reapărut Partidul Naţional Liberal şi Partidul
Naţional Ţărănesc, la iniţiativa unor vechi membri ai acestora. În lunile următoare sunt înfiinţate
un număr mare de partide politice. De asemenea, FSN se transformă în partid politic. În 20 mai
1990 au loc primele alegeri libere după 1937, care sunt câştigate de FSN şi Ion Iliescu. Un rol

40
important în construcţia regimului democratic l-au avut organizaţiile non-
guvernamentale (societatea civilă) care au luptat pentru apărarea drepturilor omului, pentru
libertatea cuvântului sau au avut iniţiative importante în organizarea unei societăţi democratice.
Baza juridică a noului regim democratic o reprezintă noua constituţie adoptată în 1991.
Constituţia a reflectat reinstaurarea statului de drept, a regimului democratic, a separării puterilor
în stat şi a revenirii la pluripartidism În 1992 au loc alte alegeri, de data aceasta într-un regim
constituţional. Ele sunt câştigate tot de Ion Iliescu şi formaţiunea sa politică numită atunci FDSN
(Frontul Democrat al Salvării Naţionale). Un alt rol important în susţinerea regimului democratic
a fost revenirea la proprietatea privată în agricultură şi în industrie (aceste reforme întâmpinând
dificultăţi importante).

Alternanţa la putere la conducerea României.

În perioada 1990-1996 scena vieţii politice româneşti a fost dominată de Ion Iliescu şi gruparea
politică din rândul căreia provenea (partid care a purtat denumiri diferite de-a lungul timpului -
FSN, FDSN, PDSR, PSD). În 1996 alegerile au fost câştigate de Emil Constantinescu, susţinut
de o alianţă de partide numită Convenţia Democratică din România (CDR).
Între 2000-2004, preşedinte a fost ales Ion Iliescu, iar PSD a guvernat România. Între 2004-
2014, preşedinte al ţării a fost Traian Băsescu .

Printre evenimentele importante în politica externă menţionăm:

- România a fost un membru activ al ONU, aliată cu SUA, participând la efortul de menţinere a
păcii în zone precum Afganistan sau Irak;
- semnarea unor tratate bilaterale importante precum cel cu Ungaria (1996);
- aderarea la structurile euroatlantice: NATO (2004) şi UE (2007).

GUVERNĂRI: PREŞEDINŢII ROMÂNIEI:

■ 1990-1992: FSN ■ 1990-1992: Ion Iliescu
■ 1992-1996: FDSN ■ 1992-1996: Ion Iliescu
■ 1996-2000: CDR ■ 1996-2000: Emil
■ 2000-2004: PSD Constantinescu
■ 2004-2008: Alianţa DA 2004-2006; PNL 2006- ■ 2000-2004: Ion Iliescu
2008 ■ 2004-2014: Traian Băsescu
■ 2008-2012: PDL ■ 2014- 2024: Klaus Iohannis
■ 2012-2015: USL, apoi PSD
■ 2015-2016: guvern tehnocrat

41
SPAŢIUL ROMÂNESC ÎNTRE DIPLOMAŢIE ŞI CONFLICT ÎN
EVUL MEDIU

cruciadă târzie = lupta statelor creştine împotriva Imperiului otoman în secolele XIV-XVI.

Obiectivul fundamental al românilor în Evul Mediu a fost menţinerea autonomiei şi integrităţii

teritoriale. Ţările Române au devenit obiect de dispută între Marile Puteri sau ţinta expansiunii
acestora. De aceea ele au fost nevoite să lupte pentru a-şi păstra fiinţa statală şi autonomia.
În ultimul deceniu al secolului XIV, turcii au ajuns la Dunăre ameninţând Ţările Române,
Ungaria şi Polonia. Încercărilor Poloniei şi Ungariei de a controla spaţiul românesc li se adaugă
şi pericolul otoman. Ţările Române au respins încercările de subordonare politică venite din
partea Ungariei sau Poloniei. În schimb, au răspuns solicitărilor Papei sau ale puterilor creştine
de participare la „cruciadele târzii” din secolele al XIV-lea – al XVI-lea. Acest lucru se impunea
deoarece pericolul otoman devenea cel mai ameninţător pentru lumea creştină şi, evident, pentru
Ţările Române.
Agresivitatea Imperiului Otoman se datora politicii sale externe, inspirată din Coran care a
dus la crearea unui concept nou: ”Djihad” (războiul sfânt). Conform acestuia, lumea era
împărţită în:
 Casa Islamului (statele şi popoarele care au aderat la Islam)
 Casa Păcii (statele si popoarele nemusulmane care au acceptat autoritatea unui stat
islamic)
 Casa Războiului (statele şi popoarele nemusulmane independente).

În lupta pentru apărarea ţării, românii au îmbinat rezistenţa armată cu diplomaţia. Pe parcursul
Evului Mediu, războiul purtat de români cu otomanii a fost un „război asimetric”, unul de uzură,
în condiţiile disproporţiei de forţe între cele două părţi. Strategia folosită a fost una defensivă,

42
combinată uneori cu ofensiva. S-a practicat tactica „pământului pârjolit”, care să împiedice
aprovizionarea inamicului şi uneori atacul de noapte. Rezultatul a fost acceptarea de către Poartă
a unei păci relativ favorabilă românilor. Turcii au ajuns la concluzia că este mai potrivit din
punct de vedere economic, politic şi militar să accepte autonomia statală a Ţărilor Române.
Această opţiune a fost determinată de rezistenţa îndelungată pe care otomanii au întâmpinat-o.
Rezistenţa Ţărilor Române împotriva expansiunii otomane a fost ilustrată de personalităţi
precum Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi
alţii.

1. Mircea cel Bătrân (1386-1418)

- a fost domnul Ţării Româneşti.
A fost primul domn care a dus o politică de cruciadă.
Încă de la începutul domniei, Mircea deţinea o serie de teritorii (Banatul Severinului, Amlaşul
şi Făgăraşul), ceea ce a atras ostilitatea Ungariei regelui Sigismund de Luxemburg, adeptul unei
politici expansioniste. Pentru a preveni o acţiune ostilă din partea Ungariei și fiind conștient de
amenințarea noii puteri otomane, Mircea încheie un tratat de alianţă cu regele Poloniei,
Vladislav Jagello, la Radom (10 decembrie 1389) şi ratificat la Lublin (20 ianuarie 1390).
Tratatul era încheiat în condiţii de egalitate, cei doi conducători îşi promiteau ajutor militar
obligatoriu împotriva inamicilor, mai ales împotriva Ungariei;
Creşterea pericolului otoman l-a determinat pe Mircea să-şi orienteze politica externă spre
Ungaria care era la rândul său ameninţată de Imperiul Otoman. Astfel, la 7 martie 1395, la
Braşov, Mircea încheia un tratat de alianţă cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg:
- prima alianţă antiotomană din istoria sud-estului european și prevedea ajutor reciproc;
- era încheiat în condiții de egalitate; regele maghiar îi recunoştea luiMircea titlurile de duce de
Făgăraş şi ban de Severin. Datorită acestui tratat, Mircea va partcipa la cruciada de la Nicopole
(136).
Preluarea Dobrogei (1388-1389) și sprijinul acordat sârbilor în bătălia de la Câmpia Mierlei
(Kossovopolje - 1389) l-au adus pe Mircea în conflict cu otomanii.
O puternică armată otomană condusă de sultanul Baiazid îl atacă pe domnul muntean. Bătălia
se dă la Rovine în sudul țării (10 octombrie 1394 sau 17 mai 1395). Victoria obţinută de Mircea
consolida independenţa Ţării Româneşti. Deşi victorios, Mircea îşi pierde temporar tronul
(ocupat de Vlad Uzurpatorul), din cauza marii boierimi, nemulţumite de perspectiva unui conflict
de lungă durată cu Poarta.
Creşterea pericolului otoman, dar şi victoria de la Rovine au determinat Ungaria şi statele
occidentale să organizeze o cruciadă antiotomană. Fidel cauzei creştine, Mircea a participat la
cruciadă. Confruntarea decisivă s-a dat la Nicopole (26 septembrie 1396) şi s-a încheiat cu
victoria turcilor, pericolul otoman menţinându-se la Dunăre. Totuşi, Mircea recuperează tronul
Ţării Româneşti (decembrie 1396).
Apogeul politicii externe a lui Mircea îl reprezintă amestecul direct în luptele pentru tron din
Imperiul Otoman. În 1402, Baiazid este înfrânt la Ankara de mongolii lui Timur Lenk. Baiazid
este luat prizonier, ulterior găsindu-şi moartea. În Imperiul Otoman izbucnesc lupte pentru tron
(fiii lui Baiazid: Musa, Mustafa, Mehmed). Perioada de criză a imperiului este prielnică pentru
Ţara Românească, astfel Mircea încearcă să o prelungească, sprijinind diverşi pretendenţi la
tronul otoman precum Musa şi Mustafa. Fără succes însă, întrucât învingător iese Mehmed

43
(Mahomed) I. Reacţia acestuia nu întârzie. La începutul lui 1420, sultanul invadează Ţara
Românească, cu scopul de a pedepsi Tara Românească. Mircea murise însă la 31 ianuarie
1418, tronul fiind deţinut acum de fiul sau Mihail (1418-1420). În bătălia decisivă armata
românească este înfrântă, Mihail este ucis, iar turcii anexează Dobrogea şi ocupă cetăţile Giurgiu
şi Turnu de unde puteau controla Tara Românească.
Diplomaţia domnului muntean a făcut din Ţara Românească un factor politic important în
sud-estul Europei, vecinii dorind alianţa şi sprijinul său.

2. Alexandru cel Bun (1400-1432)

Lunga domnie de 32 de ani a lui Alexandru cel Bun a corespuns unei perioade de linişte şi
stabilitate, graţie abilei politici de echilibru între Polonia şi Ungaria. Prin recunoaşterea
suzeranităţii Poloniei (12 martie 1402), Alexandru cel Bun s-a pus la adăpost de intenţiile lui
Sigismund de Luxemburg de a reface suzeranitatea ungară asupra Moldovei şi, mai ales, de a
controla Chilia.
Pericolul ce plana asupra Moldovei din partea celor două regate şi-a găsit expresia în tratatul
de la Lublau (15 martie 1412) dintre Ungaria și Polonia, care prevedea alungarea lui Alexandru
și împărţirea statului său în cazul neparticipării domnului moldovean la lupta împotriva
otomanilor. Tratatul nu a fost pus în practică, deoarece domnitorul și-a îndeplinit datoriile față de
regatul Poloniei.
Cu ocazia expediţiei otomane din anii 1418-1420, a avut loc prima implicare a Moldovei în
frontul antiotoman. Atacată pe mare, în 1420, Cetatea Albă a fost apărată cu forţe proprii de
Alexandru cel Bun.

3. Iancu de Hunedoara (1441-1456)

S-a ridicat din mijlocul cnezilor români, tatăl său Voicu s-a remarcat în armata maghiară în
luptele cu turcii. Ca urmare, a primit ca dar de la Sigismund de Luxemburg castelul şi domeniul
Hunedoarei. Fiul său îi calcă pe urme, astfel în 1441 Iancu este numit voievod al Transilvaniei.
El îşi întăreşte baza economică, organizarea administrativă şi militară a ţării.
Prin acţiunile sale militare cu un pronunţat caracter ofensiv, dar şi prin diplomaţie, el a reuşit
să întârzie pătrunderea turcilor în Europa Centrală, dovedindu-se un apărător al creştinătăţii, fapt
ce l-a determinat pe Papa Calixt al III-lea să-l caracterizeze drept „atletul cel mai puternic – unic
– al lui Hristos”.

Acţiunile antiotomane. In 1441 Iancu declanşează seria acţiunilor antiotomane învingându-l

pe beiul de Semendria în Serbia. În 1442, Iancu înfrânge de două ori oştile otomane.
Victoriile lui Iancu, îl determină pe papa Eugeniu al IV-lea să cheme statele creştine la o
cruciadă care să îi alunge pe turci din Europa. Răspund la chemarea papei regele maghiar
Vladislav, Iancu de Hunedoara, despotul sârb Brancovici şi domnul Țării Româneşti Vlad
Dracul. O puternică expediție militară în interiorul Peninsulei Balcanice, "Campania cea lungă"
are loc între 1443-1444 (6 luni și înainterea pe 300 de km). Cruciaţii trec Dunărea, eliberează o
serie de localităţi ajungând până la Sofia, dar sunt nevoiți să se oprească din drumul spre

44
Adrianopol și Constantinopol din cauza venirii iernii. Sultanul este obligat să încheie o pace
(pacea de la Seghedin - iulie 1444).

Prevederi:
 sultanul se angaja să înceteze conflictele militare pe o perioadă de 10 ani.
 Imperiul Otoman elibera toţi prizonierii de război.

În ciuda acestui succes, la insistenţele papalităţii, cruciada este reluată însă ea se soldează cu
un eşec. La Varna, în ziua de 10 noiembrie 1444, creştinii sunt înfrânţi de turci. Regele
maghiar Vladislav este ucis în bătălie, în locul său tronul este ocupat de minorul Ladislau. Pe
perioada minoratului lui Ladislau, Iancu deţine funcţia de guvernator al Ungariei şi duce o
politică de alianţe antiotomane cu Ţara Românească şi Moldova.
Noul sultan Mehmed (Mehmet, Mahomed) al II-lea (1451-1481) cucereşte Constantinopolul
în 1453. Apoi, Mehmed se îndreaptă către Belgrad, „cheia Europei Centrale”. În aceste condiţii,
Iancu reface sistemul de alianţe cu ţările române, punându-1 pe tronul Ţării Româneşti pe Vlad
Ţepeş. La Belgrad, cu 30.000 de oameni, o armată inferioară numeric, Iancu învinge armata
otomană (4-21 iulie 1456) condusă de Mehmed, care este rănit. S-a considerat că bătălia a decis
soarta creștinătății europene, iar Ungaria a fost salvată vreme de 70 de ani. Europa sărbătoreşte
victoria (papa Calixt al III-lea afirmă că este „evenimentul cel mai important al vieţii sale”. Iancu
moare însă, răpus de ciumă la 11 august 1456, fiind înmormântat la Alba Iulia. Europa era în
doliu: "s-a stins lumina lumii" stă scris pe piatra de mormânt a acestuia.

4. Vlad Ţepeş (1448; 1456-1462; 1476)

A fost domnul Ţării Româneşti.
Domn autoritar, înscăunat cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara şi al unui grup de boieri, pentru
a doua oară în 1456, conduce Ţara Românească punând capăt abuzurilor boiereşti. Din vremea sa
datează prima atestare a Bucureştiului.
Dornic să scape de dominaţia otomană, în 1459 refuză să mai plătească tribut otomanilor, iar
în 1460 încheie o alianţă cu Ungaria. Alianţa sa cu Ungaria îl determină pe Mehmed al II-lea să-l
trimită pe Hamza beg, pentru a-1 atrage într-o cursă la Giurgiu, însă domnul se prezintă cu o
gardă puternică şi-1 învinge, iar prizonierii turci sunt traşi în ţeapă.
Vlad a declanşat în iarna 1461-1462 „campania de la Dunăre” distrugând unităţile militare
otomane din zonă.
Reacţia otomanilor a fost imediată. Sultanul Mahomed (Mehmed) al II-lea atacă Ţara
Românească (1462). Conştient de disproporţia de trupe, Vlad Ţepeş a adotat o strategie militară
defensivă, folosit tactica tradiţională a pământului pârjolit, hărțuirea oastei otomane, precum şi
războiul psihologic. A declanşat în apropiere de Târgovişte celebrul atac de noapte (16/17 iunie
1462), a cărui scop era să îl ucidă pe Mehmed. Domnitorul cu o parte din oaste , îmbrăcați în
haine turcești, au pătruns în tabăra inamică încercând să ajungă la cortul sultanului. Deşi nu şi-a
atins scopul, atacul provoacă panică şi numeroase victime în tabăra turcească. Mai mult, după ce
sultanul a ajuns la târgoviște, a gpsit capitala pustie. În aceste condiţii, Mehmed al II-lea va
ordona retragerea. Victoria obţinută de Vlad Ţepeş confirma statutul de independenţă pentru
Ţara Românească.

45
 După trecerea primejdiei, boierimea, nemulţumită de perspectiva unui război îndelungat cu
turcii, sprijină ocuparea tronului de către Radu cel Frumos, fratele lui Vlad, om al turcilor.
Vlad părăseşte tronul şi se îndreaptă spre Transilvania. Ajuns în Transilvania, Vlad cade
victimă unei înscenări şi este întemniţat din ordinul lui Matei Corvin.
La insistenţele lui Ştefan cel Mare este eliberat şi reocupă tronul pentru scurt timp (1476),
fiind asasinat.

5. Ştefan cel Mare (1457-1504)

- a fost domnul Moldovei.
După o victorie împotriva fostului domn Petru Aron la Doljeşti (Dolheşti), tânărul Ştefan este
proclamat domn în 1457.

Politica internă
- Caută eliminarea oricărei nemulţumiri dintre boieri şi crearea unei păci generale.
- Se sprijină pe dregători, mica boierime, orăşenimea şi ţărănimea liberă.
- Alcătuieşte o puternică armată bazată pe principii moderne.
- Construieşte un sistem de apărare activ: cetatea Suceava, Neamţ etc.
- Sprijină activitatea economică.
Politica externă
A urmărit într-o primă fază emanciparea de sub suzeranitatea Ungariei. Deteriorarea relaţiilor
cu Ungaria a avut drept cauze pretenţiile de suzeranitate asupra Moldovei manifestate de Matei
Corvin regele Ungariei (din timpul lui Petru Aron) şi mai ales faptul că Ungaria stăpânea Chilia.
În aceste condiţii, Ştefan încheie un tratat cu regele Cazimir al IV-lea al Poloniei, prin care
recunoaşte suzeranitatea acestuiia (tratatul de la Overchelăuţi – 4 aprilie 1459). Prin aceasta,
Moldova îşi lua măsuri de apărare împotriva Ungariei. Regele polon recunoștea domnia lui
Ștefan în Moldova, iar cele două părți aveau obligația să-și dea ajutor militar în caz de nevoie.
În 1462, Stefan atacă Chilia, important centru economic și strategic, ce fusese a Țării
Românești apoi a Moldovei, și care la acea dată era în stăpânire maghiară. Chilia este cucererită
în 1465, lovind astfel în interesele Ungariei. Nemulţumit de pierderea unui centru comercial atât
de important şi dorind impunerea controlului asupra Moldovei, regele maghiar Matei Corvin
organizează o expediţie în 1467, însă este înfrânt la Baia (15 decembrie 1467), înainte de a
ajunge în capitala Suceava. Victoria lui Ştefan a însemnat ruperea oricăror legături de
suzeranitate faţă de Matei Corvin și ultima încercare a Ungariei de a-și impune dominația asupra
Moldovei.

Relaţiile cu Imperiul otoman

În 1473 Ştefan cel Mare a declarat ruperea legăturilor cu Imperiul Otoman, încetând să mai
plătească tributul. De asemenea, Ştefan va fi preocupat de instalarea pe tronul Ţării Româneşti a
unui domn fidel luptei antiotomane.
Atitudinea ostilă a domnului moldovean atrage reacţia otomană. O uriașă armată (120.000
oameni) condusă de Soliman Paşa, conducătorul Rumeliei, este trimisă în Moldova. Ștefan a
adoptat tactica defensivă a „pământului pustiit”. Trupele otomane au fost hărţuite de armata
moldoveană şi atrase într-un loc ales strategic, lângă Vaslui, în zona mlăștinoasă a Văii
Bârladului. Astfel, inamicul nu se putea desfășura și nu-și putea folosi avantajul numeric. La

46
Podul Înalt (Vaslui - 10 ianuarie 1475), Ştefan cel Mare, profitând şi de condiţiile atmosferice
(ceaţa deasă, dezgheţ), obţine o strălucită victorie, forţându-i pe turci să părăsească Moldova cu
mari pierderi. Această bătălie a sporit renumele domnitorului, dar şi al Moldovei în plan
internaţional.
Această înfrângere îl determină pe Mahomed al II-lea să pregătească personal o nouă
campanie. În 1475 turcii cuceresc Caffa şi Mangop, cetăţi aliate lui Ştefan. În aceste împrejurări
grele pentru Moldova, Ştefan se orientează spre o alianţă cu Ungaria. Prin urmare, la 12 iulie
1475, la Iaşi, Ştefan încheia, în condiţii de egalitate, un tratat cu Matei Corvin, regele ungar:
- cei doi monarhi îşi făgăduiau ajutor reciproc împotriva otomanilor;
- îndepărtarea tuturor pretendenţilor la tronul Moldovei;
- tratatul punea capăt vechii rivalităţi, orice neînțelegere trebuia să fie rezolvată pe cale
pașnică.
În vara lui 1476 sultanul Mahomed al II-lea atacă Moldova în fruntea unei armate de 100.000
de oameni. Dinspre răsărit atacau şi tătarii. Marea armată otomană a înaintat spre Suceava.
Lupta a avut loc la Valea Albă (Războieni, 26 iulie 1476). Soarta bătăliei a fost decisă de atacul
ienicerilor, în frunte cu însuși sultanul, iar oştirea moldoveană a fost înfrântă. Victoria sultanului
n-a putut fi consolidată, deoarece toate cetăţile Moldovei în frunte cu Suceava rezistă. Mai mult,
în virtutea tratatului semnat în 1475, Matei Corvin a trimis pe voievodul Transilvaniei în ajutorul
lui Ştefan. Expediţia din 1476 s-a soldat cu un eşec pentru sultan, care se retrage.
Conflictul cu Moldova va fi reluat de Baiazid al II-lea (1481-1512), urmaşul lui Mahomed al
II-lea. Acesta încheie pace cu Ungaria (1483) şi, profitând de această conjunctură favorabilă,
organizează o nouă campanie împotriva Moldovei. Aceasta s-a soldat încheiat prin cucerirea
cetăţilor Chilia (14 iulie 1484) şi Cetatea Albă (5 august 1484). Ştefan încearcă să recupereze
cetăţile cu sprijinul Poloniei acceptând să depună jurământ de vasalitate regelui Cazimir al IV-
lea la Colomeea (1485). Polonia nu îl sprijină însă. Prin urmare, în 1487 Ştefan a restabilit pacea
cu Imperiul otoman, acceptând plata tributului.
După moartea regelui Cazimir al IV-lea, relaţiile cu Polonia se înrăutăţesc. Noul rege Ioan
Albert, organizează o campanie cu scopul oficial de a recuceri Chilia și Cetatea Albă, în
realiatate atacă Moldova, dorind să cucerească Suceava. Nereușind acest lucru, regele decide să
se trtragă. Armata polonă este înfrântă la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497), într-o zonă
deluroasă și împădurită.

La 12 iulie 1499, între Ştefan şi Ioan Albert se încheie tratatul de la Hârlău:

- îşi făgăduiau sprijin reciproc în caz de război;
- „linişte şi pace veşnică”;
- tratatul este încheiat în condiţii de egalitate, Moldova ieşind de sub suzeranitatea
poloneză.
La moartea sa (2 iulie 1504) Ştefan lasă o ţară puternică şi respectată.

În secolul XV, Moldova şi Ţara Românească au fost silite să accepte plata tributului şi să se
resemneze cu pierderea cetăţilor dunărene şi pontice (Turnu, Giurgiu, Chilia şi Cetatea Albă). În
schimbul acestor renunţări, Imperiul Otoman a recunoscut autonomia celor două ţări, statutul
fiind înscris în convenţii numite capitulaţii.

47
 6. Mihai Viteazul.
Confruntare şi diplomaţie în secolul al XVI-lea
Expansiunea teritorială a Imperiului Otoman după cucerirea Belgradului (1521) şi
înfrângerea Ungariei (Mohacs-1526) a produs schimbări politice importante în centrul şi sud-
estul Europei.
Prezenţa austriecilor în vecinătatea statelor româneşti a determinat o apropiere treptată a
acestora de Imperiul Habsburgic, cea mai apropiată putere antiotomană din regiune.
Într-o conjunctură internaţională extrem de complexă, Mihai Viteazul a urcat pe tron în
1593, manifestând inventivitate în strategia alianţelor care să conducă la consolidarea ţării sale
în interior, dar şi pe plan extern.

Lupta antiotomană
Domnia lui Mihai Viteazul a coincis cu iniţiativa Papei Clement al VIII-lea de înfiinţare a
unei alianţe sub numele de Liga Sfântă la care au aderat Statul Papal, Spania, Austria, Toscana,
Mantova, Ferrara. La această alianţă au aderat şi Ţările Române, fiind angrenate în „Războiul cel
lung” (1593-1606).
Aderarea Țării Românești la această alianță creștină a declanşat seria conflictelor cu Imperiul
Otoman prin răscoala antiotomană de la Bucureşti (13 noiembrie 1594). Apoi, Mihai a pornit o
ofensivă generală împotriva otomanilor pe linia Dunării, atacând cetăţile Giurgiu, Hârşova,
Silistra etc.
Exemplul domnului muntean a fost urmat şi de Moldova. Această unitate de acţiune a fost
primejduită de ambiţiile dominatoare ale principelui transilvănean, Sigismund Bathory. Acesta
dorea să-şi impună suzeranitatea asupra Ţării Româneşti şi Moldovei.

Tratatul de la Alba Iulia (20 mai 1595) cu Sigismund Bathory a fost încheiat de o
delegație de 12 boieri munteni în condiţii dezavantajoase pentru Mihai Viteazul. Conform
acestuia, Mihai devenea vasal al lui Sigismund, limita puterea domnului, sporind-o pe cea a
boierilor. Cu toate acestea, Mihai a acceptat tratatul, deoarece Transilvania era singurul stat vecin
ce îi putea asigura sprijin în lupta împotriva turcilor
Confruntarea cu trupele otomane conduse de Sinan-pașa a avut loc la Călugăreni (13/23
august 1595), loc împădurit și mlăștinos pe Neajlov, ales de domnitor. Mihai obţinând o
victorie, insuficientă pentru a face faţă invaziei otomane, dar provocând mari pierderi inamicului
și câștigând timpul necesar pentru sosirea aliaților.
Cu ajutor transilvănean, el a reuşit să elibereze oraşele Târgovişte (5-8 octombrie 1595),
Bucureşti (12 octombrie 1595), obţinând apoi la Giurgiu o strălucită victorie (15-20 octombrie
1595).
După alte confruntări pe linia Dunării, Mihai Viteazul a încheiat pacea cu turcii (1597-1598),
obţinând recunoaşterea domniei pe viaţă din partea sultanului în schimbul acceptării suzeranităţii
otomane şi a plăţii tributului
Domnul muntean s-a orientat apoi spre habsburgi, încheind cu împăratul Rudolf al II-lea
tratatul de la Mănăstirea Dealu (30 mai/9 iunie 1598). Mihai Viteazul s-a angajat să susțină
lupta antiotomană și recunoştea suzeranitatea împăratului Rudolf al II-lea, Împăratul se obliga
să-i asigure banii necesari pentru întreţinerea armatei şi i-a recunoscut caracterul ereditar al
domniei. Prin acet tratat se anula vasalitatea lui Mihai Viteazul din 1595 față de Sigismund
Bathory.

48
 Unirea politică a Ţărilor Române
Frontul antiotoman al Ţărilor Române era serios ameninţat. Instalarea lui Ieremia Movilă,
ataşat politicii poloneze, scosese practic Moldova din coaliţie. Pe de altă parte, ezitările lui
Sigismund Bathory care s-au concretizat în renunţarea la tron în favoarea vărului său, Andrei
Bathory, şi el un interpus polonez, au agravat situaţia.
Intenţia lui Ieremia Movilă şi a marelui hatman polonez Zamoyski de a-l instala pe Simion
Movilă pe tronul Ţării Româneşti l-au făcut pe Mihai Viteazul să adopte „planul dacic”.
A pătruns în Transilvania şi l-a învins pe Andrei Bathory la Şelimbăr (18/28 octombrie
1599) şi a intrat triumfător în Alba Iulia la 1 noiembrie 1599.
Mihai Viteazul l-a alungat apoi pe Ieremia Movilă de pe tronul Moldovei, realizând astfel
unirea celor trei ţări române (primăvara anului 1600).
Această operă politică s-a realizat în împrejurări externe deosebit de complexe. Nobilimea din
Transilvania, aliată cu generalul imperial Gheorghe Basta, se revoltă față de politica dusă de
domnitor. Înfrângerea la Mirăslău (18/28 septembrie 1600) a însemnat pierderea Transilvaniei.
În octombrie 1600, Ieremia Movilă ajutat de polonezi cucerește Moldova, apoi Mihai Viteazul
pierde și tronul Ţării Româneşti în favoarea lui Simion Movilă. Mihai a luat drumul pribegiei
(1600-1601) în speranţa obţinerii sprijinului împăratului Rudolf al II-lea. Deoarece nobilimea se
revoltase și împotriva imperiului, aducându-l din nou pe Sigismund Bathory, Rudolf al II-lea îi
acordă sprijin domnitorului, cu condiția reconcilierii cu generalul Basta. Oştile reunite ale lui
Mihai Viteazul şi ale generalului Basta au obţinut victoria de la Guruslău (3 august 1601)
asupra lui Sigismund Bathory.
Deoarece exista perspectiva ca domnul român să-și reia politica și să-și refacă puterea,
generalul Basta a ordonat uciderea lui Mihai la 9/19 august 1601, pe Câmpia Turzii.

7. Românii în sfera de interese a Marilor Puteri (sec. XVII-XVIII)

Înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei (1683) a marcat începutul decăderii Imperiului
Otoman şi deschiderea „crizei orientale”. Cu prilejul păcii de la Karlowitz (1699) s-a pus
problema moştenirii Imperiului Otoman, fapt cunoscut în istoria diplomaţiei sub numele de
„problema (criza) orientală”.
Politica de dominaţie a Rusiei şi Austriei, intenţia clară a Angliei şi Franţei de a menţine
integritatea Imperiului Otoman au transformat criza orientală într-o chestiune politică şi
strategică a echilibrului european, în cadrul căruia Principatele Române* au ocupat un rol
important.
Slăbirea puterii otomanei-a determinat pe domnii Moldovei şi Ţării Româneşti să promoveze
o politică abilă, vizând emanciparea de sub suzeranitatea Porţii (Constantin Brâncoveanu,
Dimitrie Cantenir).

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU (1688-1714) (cea mai lungă domnie din

perioadă).

49
A reuşit, într-un moment extrem de complicat în relaţiile internaţionale, să ducă o abilă politică
diplomatică față de marile puteri ale timpului.

Relatiile cu Moldova au fost încordate din cauza rivalității cu familia Cantemir.

Relaţiile cu Imperiul Habsburgic:
• încordate la început (confruntări între 1689-1690);
• după restabilirea raporturilor dintre Imperiul Habsburgic şi Transilvania, relaţiile diplomatice dintre
Constantin Brâncoveanu şi Viena au cunoscut o evoluţie favorabilă.
Relaţiile cu Polonia
• se caracterizează prin încercarea de a stabili contacte/angajamente concrete împotriva
otomanilor;
• se dovedesc a fi imposibile din cauza incapacităţii Poloniei de a se implica.
Relațiile cu Rusia
• Brâncoveanu trimite la curtea lui Petru cel Mare un ambasador pentru stabilirea unei alianțe
antiotomane;
• în 1709 se încheie o convenție secretă împotriva Porții.
Relaţiile cu Poarta
• s-au desfășurat pe o lungă perioadă, Brâncoveanu acordându-le o mare atenţie;
• 1699 - otomanii îl recunosc domn pe viaţă, dar în 1714 este înlăturat şi executat.

DIMITRIE CANTEMIR (1710-1711).

Ultimul domnitor pământean al Moldovei. A fost numit domn de către turci într-o perioadă
în care Imperiul Otoman avea nevoie de un om de încredere în Moldova (din cauza expansiunii
Rusiei în răsărit). Cu toate acestea, Cantemir a horîrât să ducă o politică antiotomană, aliindu-se
cu Rusia lui Petru cel Mare.
▪ aprilie 1711- Tratatul de la Luţk (în Polonia), redactat de domnul Moldovei și
confirmat de țar;
• încheiat între ţarul Petru cel Mare al Rusiei şi Dimitrie Cantemir
• scopul: înlăturarea suzeranităţii otomane, după care Moldova nu ar mai fi trebuit să
plătească tribut sau alte obligații Porții;

Prevederi: recunoaşterea domniei ereditare în familia Cantemir, garantarea hotarelor și

integrității Moldovei de către Rusia, sprijin militar reciproc împotriva Imperiului Otoman,
frontiera dintre cele două țări era stabilită pe Nistru.

Prin acest tratat, Cantemir dorea obținerea independenței și integrității teritopriale a Moldovei
sub protecția Rusiei ca mare putere creștină în răsăritul Europei.
În consecință, Poarta a organizat o campanie împotriva Rusiei și Moldovei. În urma înfrângerii
de la Stănilesti (iulie 1711) de pe Prut (armatele creștine erau inferioare numeric și lipsite de
hrană), Dimitrie Cantemir pierde tronul și se refugiază la curtea lui Petru I.

50
 După domniile lui Brâncoveanu şi Cantemir turcii au impus domniile fanariote (1711/1716 –
1821).

ROMÂNIA ȘI CONCERTUL EUROPEAN;

DE LA “CRIZA ORIENTALĂ” LA MARILE ALIANȚE ALE
SECOLULUI AL XX-lea
A. “Criza orientală” şi spaţiul românesc

Spaţiul românesc şi marile puteri în prima jumătate a secolului al XIX-lea

Criza (problema) orientală – decăderea Imperiului Otoman; situaţie încordată în relaţiile dintre
Marile Puteri, deoarece Rusia şi I. Habsburgic (Austria) doreau desfiinţarea Imperiului
Otoman, pe când Franţa şi Anglia voiau menţinerea acestuia

▪ Criza orientală declanşată spre sfârşitul secolului al XVII-lea a afectat Principatele Române,
prin consecinţele negative ale războaielor ruso-austro-otomane, inclusiv prin pierderile teritoriale
din secolul al XVIII-lea (Banatul şi Bucovina, ocupate de Imperiul Habsburgic, Basarabia,
ocupată de Rusia în 1812;

51
 ▪ Primele decenii ale secolului al XIX-lea s-au caracterizat printr-un context extern complicat,
marcat de adâncirea crizei orientale, de care Ţara Românească şi Moldova au fost nevoite să ţină
seama;
▪ După revenirea la domniile pământene în Principate, în anul 1822, Rusia s-a implicat din nou
în problemele acestora;
▪ În anul 1826, Rusia a impus Imperiului Otoman încheierea unei convenţii, la Akkerman
(Cetatea Albă) pentru a limita amestecul sultanului în Principate. Nerespectarea Convenţiei de la
Akkerman de către otomani a dat posibilitatea Rusiei să desfăşoare un nou război împotriva
turcilor (1828 – 1829). Acesta a început cu ocuparea Principatelor şi, chiar dacă războiul s-
a încheiat cu victoria Rusiei, Moldova şi Ţara Românească s-au aflat sub ocupaţia trupelor ţariste
până în anul 1834.
▪ La încheierea războiului, statutul internaţional al Principatelor s-a schimbat. Prin Tratatul de
pace de la Adrianopol (1829), Moldova și Țara Românească rămâneau sub suzeranitatea Porţii,
dar intrau sub protectoratul Rusiei. Tratatul conţinea şi un Act separat cu privire la
Prinţipaturile Moldova şi Valahia (autonomia administrativă a Principatelor, libertatea
comerţului, restituirea cetăţilor Turnu, Giurgiu, Brăila).

Transformarea problemei româneşti în problemă europeană

Generaţia care a pregătit Revoluţia de la 1848 a urmărit înlăturarea regimului impus

Principatelor de marile puteri, realizarea unirii şi obţinerea independenţei.
▪ Marile puteri conservatoare vecine, Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus şi Imperiul Otoman s-
au implicat în înfrângerea revoluţiei din Ţările Române;
▪ După anul 1848, foştii participanţi la Revoluţia din 1848 au susţinut cauza românească în
Occident;
▪ Războiul Crimeii (1853-1856) şi ocuparea militară a Principatelor de către trupele ruse, apoi
de cele otomane şi austriece, au determinat abordarea problemei româneşti la Congresul de pace
de la Paris (1856); Prevederi al Congresului:
- protectoratul rusesc era înlocuit cu garanţia colectivă a Marilor Puteri
- sudul Basarabiei (judeţele Cahul, Ismail, Bolgrad) reveneau Moldovei
- organizarea unor Adunări ad-hoc în Principate
- libertatea de navigaţie pe Dunăre şi neutralizarea Mării Negre.
▪ Unirea Principatelor a deschis ulterior procesul constituirii şi consolidării statului român
modern;
▪ Necesitatea obţinerii independenţei României a fost discutată, încă din anul 1873, de
principele Carol I (1866-1914) în cadrul unei şedinţe a guvernului. Redeschiderea „crizei
orientale” în 1875-1876 şi declanşarea unui nou război ruso-otoman, în 1877, a creat cadrul
favorabil proclamării acesteia;
▪ Rusia nu a acceptat la început ca România să participe la războiul antiotoman, fapt menţionat
în întâlnirea dintre ţarul Alexandru al II-lea cu o delegaţie română (la Livadia în 1876). Totuşi,
Rusia a fost interesată să semneze Convenţia româno-rusă privind trecerea trupelor pe
teritoriul românesc, în drumul lor spre Balcani (4 aprilie 1877);

52
 ▪ După încheierea războiului prin înfrângerea otomanilor, Rusia nu a respectat angajamentul
cu privire la integritatea teritorială a României, asumat prin convenţia din aprilie 1877. Astfel, în
urma păcii de la San Stefano, Rusia anexa sudul Basarabiei);
▪.Tratatul de la Berlin (1/13 iulie 1878) reconfirma independenţa României, care pierdea
sudul Basarabiei, primind în schimb Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor.

B. Relaţiile externe ale României până la Primul Război Mondial

Relaţiile externe ale României după obţinerea independenţei de stat

▪ Prin tratatele de pace de la San Stefano şi Berlin din anul 1878 a fost recunoscută
independenţa de stat. Imediat după semnarea tratatului de pace de la Berlin, Austro-Ungaria,
Rusia şi Turcia au recunoscut independenţa României (1878), iar Italia în 1879. Germania şi alte
ţări au condiţionat recunoaşterea independenţei României de modificarea articolului 7 din
Constituţie cu privire la acordarea cetăţeniei române celor de altă religie decât cea creştină şi de
răscumpărarea de către statul nostru a acţiunilor societăţii falimentare Strousberg. În aceste
condiţii, independenţa României a fost recunoscută şi de Germania, Franţa şi Anglia în anul
1880;
▪ După recunoaşterea independenţei, România a putut să stabilească relaţii diplomatice cu alte
state bazate pe suveranitate şi egalitate;
▪ În politica externă de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea,
România trebuia să ţină cont de raporturile dintre marile puteri. Teama de Rusia, care răpise
României sudul Basarabiei în 1878, precum şi dorinţa de ieşire din izolarea diplomatică au
determinat apropierea ţării noastre de Germania şi de Austro-Ungaria. La rândul lor, aceste mari
puteri aveau nevoie de România în cadrul politicii lor de consolidare a poziţiilor în sud-estul
Europei;
▪ Astfel, în 1883 România devenea membră a Triplei Alianţe;
▪ Situaţia internaţională s-a schimbat la începutul secolului al XX-lea, iar România a acţionat ca
un factor de stabilitate în această parte a Europei pentru menţinerea statu-quo-ului în Peninsula
Balcanică. România s-a implicat în al doilea război balcanic (1913), împotriva Bulgariei, numai
în momentul în care situaţia de la sud de Dunăre a devenit periculoasă pentru securitatea ţării;
▪ Prin tratatul de pace de la Bucureşti (1913), România a obţinut partea de sud a Dobrogei
(Cadrilaterul);
▪ După înfiinţarea celui de-al doilea bloc politico-militar european, Antanta, şi în condiţiile
apropierii războiului, România şi-a intensificat acţiunile diplomatice pentru realizarea
obiectivului naţional, Marea Unire. Austro-Ungaria şi Germania nu au mai putut menţine
România în sfera lor de influenţă;
▪ Prim-ministrul Ion I. C. Brătianu a negociat, în secret, cu Antanta, participarea la Primul
Război Mondial alături de aceasta, obţinând recunoaşterea drepturilor Românei
asupra Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei. Intrată în război după doi ani de neutralitate, în
1916, România şi-a îndeplinit obiectivul naţional, realizarea statului unitar român.

53
 C. Relaţiile internaţionale ale României în perioada interbelică până
în 1947

Principiile politicii externe a României după Marea Unire

În urma semnării tratatelor de la Conferinţa de pace de la Paris, 1919-1920 (cu

Germania, Austria, Bulgaria, Ungaria şi Turcia), graniţele României Mari au fost recunoscute pe
plan internaţional.
▪ Membră a Societăţii Naţiunilor (din 1919), România a acţionat pentru menţinerea păcii,
stabilităţii pe continent şi în lume şi pentru păstrarea statu-quo-ului teritorial;
▪ În perioada interbelică, au fost semnate tratate de alianţă cu diferite state:
- cu Polonia (1921);
- cu Franţa, din anul 1926, prin care se garanta sprijinul acesteia în cazul unui conflict împotriva
României;
▪ De asemenea, România a încheiat tratate şi alianţe regionale:
- România, Cehoslovacia şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven (din 1929 denumit Iugoslavia) au
constituit alianţa numită Mica Înţelegere (1921).
- Totodată, la iniţiativa statului român, s-a putut realiza alianţa cu Iugoslavia, Grecia şi Turcia,
constituindu-se Înţelegerea Balcanică (1934);
▪ Pentru instituirea unui climat de încredere şi colaborare internaţională, statul român a semnat
Pactul Briand-Kellogg, propus în 1928 de Franţa şi S.U.A., de interzicere a războiului pentru
rezolvarea conflictelor internaţionale; în anul 1929 a semnat Protocolul de la Moscova, prin care
România, U.R.S.S., Polonia şi Letonia se angajau să pună imediat în vigoare, în relaţiile dintre
ele, prevederile Pactului Briand-Kellogg; a participat cu diferite propuneri la Conferinţa asupra
dezarmării de la Geneva (din anii 1932 – 1935). La Geneva, în anul 1933, Nicolae Titulescu a
elaborat textul documentelor cu privire la definiţia agresiunii în relaţiile internaţionale.

Politica externă a României în perioada 1930 – 1944

Chiar în condiţiile agravării relaţiilor internaţionale, în anii ’30 ai secolului al XX-lea,

România a continuat să desfăşoare acţiuni de colaborare cu toate statele.
▪ Legăturile diplomatice cu statul sovietic au fost reluate, în anul 1934, deschizându-se legaţii la
Bucureşti şi Moscova, iar România a susţinut admiterea U.R.S.S. în Societatea Naţiunilor în
acelaşi an (1934);
Politica statelor revizioniste (Germania, Italia, Japonia, Ungaria etc.), precum şi atitudinea
conciliatoristă (împăciuitoare) a Marii Britanii şi Franţei au înrăutăţit situaţia pe plan mondial.
▪ Dezmembrarea Cehoslovaciei în anii 1938 - 1939 şi izbucnirea unui nou război mondial, în
anul 1939, au adus schimbări privind situaţia României pe plan internaţional. Teritoriul românesc
a fost vizat de statele revizioniste prin înţelegeri secrete, precum Pactul Ribbentrop-Molotov de
la 23 august 1939, încheiat de Germania şi U.R.S.S.;
▪ În anul 1940, după ce alianţele ţării noastre s-au destrămat (Franţa a capitulat în faţa
Germaniei, Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică nu au mai putut funcţiona etc.), România s-a
găsit izolată pe plan extern;

54
 ▪ În urma a două note ultimative adresate la 26 şi 28 iunie 1940, autorităţile de la Bucureşti au
acceptat cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord Uniunii Sovietice, ocupaţia sovietică
instituindu-se cu acest prilej şi în ţinutul Herţa;
▪ Prin arbitrajul Germaniei şi al Italiei, la 30 august 1940, Dictatul de la Viena obliga România
să cedeze Ungariei nord-vestul Transilvaniei;
▪ La 7 septembrie 1940 România a cedat Bulgariei Cadrilaterul.

▪ Pentru a-şi recupera teritoriile pierdute, ţara noastră a intrat în

războiul antisovietic la 22 iunie 1941, eliberând teritoriile
ocupate de U.R.S.S.;
▪ Continuarea războiului peste Nistru nu a fost susţinută de cea
mai mare parte a societăţii româneşti;
▪ În condiţiile contraofensivei sovietice din anii 1943 – 1944,
atât Ion Antonescu, cât şi regele Mihai I şi opoziţia au iniţiat
acţiuni diplomatice la Ankara, Cairo, Stockholm etc. pentru
ieşirea României din războiul împotriva Naţiunilor Unite;
▪ România a întors armele împotriva Germaniei hitleriste la 23
august 1944 şi a semnat armistiţiul cu Uniunea Sovietică la 12
septembrie 1944. Prin luptă, întregul teritoriu al Transilvaniei a
fost eliberat la 25 octombrie 1944.

▪ Tratatul de pace de la Paris (10 februarie 1947):

- stabilea noua ordine după al Doilea Război Mondial;
Prevederi pentru România:
 anularea Dictatului de la Viena şi revenirea nord-vestul Transilvaniei în graniţele naţionale;
 graniţa cu U.R.S.S. rămânea cea stabilită în iunie 1940 (deci Basarabia şi nordul Bucovinei
erau păstrate de statul sovietic);
 trupele Armatei Roşii rămâneau pe teritoriul României (situaţie prelungită până în 1958,
favorizând instaurarea regimului comunist);
 România trebuia să plătească o despăgubire de război de 300 de milioane de dolari, achitaţi
în produse (alimente, materii prime, echipamente industriale etc.).

ROMÂNIA ÎN PERIOADA RĂZBOIULUI RECE

Sub tutela sovietică (1945-1964)

După al Doilea Război Mondial s-a stabilit o nouă ordine internaţională şi s-au pus bazele
ONU (1945). Europa de sud-est a intrat sub autoritatea sovietică, situaţie care s-a accentuat în
timpul Războiului Rece, început în 1946 (Doc. 1).
Războiul Rece a reprezentat o perioadă de maximă încordare, dispută şi adversitate între SUA
şi lumea occidentală, pe de o parte, şi URSS şi blocul ţărilor comuniste, pe de altă parte.
Prin Tratatul de la Paris s-a stabilit şi statutul României. Marile puteri occidentale (SUA şi
Marea Britanie) au confirmat Pactul Ribbentrop-Molotov, stabilind că teritoriile româneşti

55
 anexate de Uniunea Sovietică să rămână în componenţa acesteia. Trupele sovietice au
rămas în România până în 1958.
În acest context, politica externă a statului român a fost
coordonată direct de Moscova, România integrându-se în structurile
create de aceasta: CAER (1949) şi Tratatul de la Varşovia
Europa în perioada Războiului Rece (1955). De asemenea, România a sprijinit necondiționat
intervenţia URSS pentru înăbușirea revoluției din Ungaria în
1956 (Imre Nagy, liderul revoltei maghiare, a fost întemnițat
pentru o perioadă în România).

După moartea lui Stalin, în România au apărut semnele unei relative independenţe. La
mijlocul deceniului al şaselea al secolului al XX-lea s-a semnalat o primă desprindere de sub
tutela sovietică, marcată prin neînţelegeri între Hrusciov şi Gheorghe Gheorghiu – Dej, liderul
sovietic manifestându-şi nemulţumirea faţă de tendinţa de afirmare naţională a României în
relaţiile externe.
În acest sens, relaţiile cu URSS au cunoscut două momente care s-au dovedit a fi benefice
României: desfiinţarea sovromurilor (1956) şi retragerea trupelor sovietice (1958).
România a dezvoltat atât relaţii cu ţările socialiste, cât şi cu statele din afara sistemului. În anul
1955 a devenit membră a ONU, iar în 1959 i s-a încredinţat vicepreşedinţia celei de-a XIV-a
sesiuni a Adunării Generale ONU.
În 1958-1960 a încheiat diverse acorduri economice cu statele occidentale, fapt care a încurajat
schimburile comerciale şi achiziţionarea de tehnologie modernă. În 1961, legaţiile Franţei şi
Marii Britanii au fost ridicate la rang de ambasadă, iar în 1964 votul României în cadrul ONU
a fost deferit de al celorlalte ţări„frăţeşti”.

Implicarea României în marile probleme ale lumii (1964-1974)

După 1960 s-a afirmat tot mai mult tendinţa de promovare a unei politici independente faţă de
Moscova şi de stabilire a unor relaţii cât mai strânse cu ţările occidentale. În aprilie 1964 a fost
criticat planul Valev, care dorea o „specializare” a ţărilor în cadrul CAER şi lansa formula unor
„complexe economice interstatale” (România şi Bulgaria ar fi devenit ţări agrare în cadrul
CAER).
Un moment esenţial s-a înregistrat în aprilie 1964, când s-a făcut publică noua orientare a
guvernanţilor de la Bucureşti. În „Declaraţia din aprilie 1964 cu privire la poziţia PMR în
problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale” (sau mai simplu „Declarația din
aprilie 1964”) s-a afirmat că România promovează principiile suveranităţii şi independenţei
naţionale, ale neamestecului în afacerile interne, avantajului şi respectului reciproc (adică era
declarată independența față de Moscova).
După 1964, România a promovat o politică de extindere a relaţiilor de cooperare cu lumea
occidentală. Independenţa României în politica externă s-a materializat în multiple forme: vizita
marilor lideri occidentali (Charles de Gaulle, preşedintele Franţei-1968), vizitele preşedinţilor

56
americani Richard Nixon - 1969), Gerald Ford – 1975); menţinerea unor relaţii cordiale cu
Iugoslavia; stabilirea de relaţii diplomatice cu Republica Federală Germană (1967); menţinerea
relaţiilor diplomatice cu Israelul după Războiul de 6 zile (1967); criticarea invaziei
Cehoslovaciei de către URSS (1968); aderarea României la Fondul Monetar Internaţional şi
Banca Mondială (1972); semnarea de acorduri de colaborare cu Comunitatea
Economică Europeană (formată din state capitaliste) etc.
Ca o recunoaştere a politicii internaţionale promovate de România, în 1967, ministrul său de
externe, Corneliu Mănescu, a fost ales preşedintele Adunării Generale a ONU, fiind primul
diplomat dintr-o ţară socialistă care a ocupat această înaltă funcţie.
Atitudinea fermă, de condamnare energică a intervenţiei URSS şi a altor state membre ale
Tratatului de la Varşovia împotriva Cehoslovaciei în august 1968, declaraţia lui Nicolae
Ceauşescu potrivit căreia România avea să-şi apere cu orice preţ independenţa şi integritatea
teritorială au creat un puternic sentiment de solidaritate naţională. Prin politica promovată şi
implicarea sa în rezolvarea unor probleme complexe ale contemporaneităţii (conflictele din
Orientul Apropiat şi Mijlociu), Ceauşescu a dobândit un autentic prestigiu internaţional. Se creau
astfel premisele afirmării cultului personalităţii.

Schimbarea raportului de forţe pe plan internaţional (1974-1989)

După 1974, România a continuat să se manifeste ca un factor activ pe plan internaţional. În
1975, România a obţinut din partea SUA clauza naţiunii celei mai favorizate, iar în 1980 a
încheiat noi acorduri în colaborare cu Comunitatea Economică Europeană.
Bucureştiul a fost, efectiv, un centru al diplomaţiei mondiale. România a adus o contribuţie
deosebită la negocierea şi definitivarea Actului Final al Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa (Helsinki, 1975), la încheierea acordului de pace dintre Israel şi Egipt
(Camp David - SUA, 1978), la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre China şi SUA (1979).
La începutul anilor '80 s-a produs o schimbare a raportului de forţe pe plan internaţional.
Consecinţele s-au resimţit şi asupra României. Marile puteri s-au folosit de „canalul Bucureşti”
atât timp cât comunicarea între ele era blocată, iar Războiul Rece continua să domine viaţa
internaţională. Atunci când raportul de forţe s-a schimbat, „serviciile” Bucureştiului nu au mai
prezentat un interes deosebit, astfel că situaţia României a cunoscut un rapid proces de
deteriorare pe arena mondială.
Preşedintele american Jimmy Carter a lansat o vastă campanie pentru respectarea
drepturilor omului în ţările socialiste. România a devenit obiectul a numeroase critici. Acordarea
clauzei naţiunii celei mai favorizate era condiţionată de administraţia nord-americană, în cazul
României, de respectarea drepturilor omului. Nicolae Ceauşescu a interpretat această atitudine ca
pe o ingerinţă în treburile interne, drept care, în 1988, a renunţat la clauza naţiunii celei mai
favorizate în relaţiile comerciale cu SUA.
După anii '80 sistemul socialist a cunoscut o criză fără precedent. Sub lozinca de glasnost
(deschidere) şi perestroika (restructurarea economiei), liderul sovietic Mihail Gorbaciov a
iniţiat în 1985 o direcţie de reformare a societăţii sovietice prin care se urmărea depăşirea
crizei sistemului prin creşterea eficienţei în plan economic şi politic, iar în plan
internaţional prin realizarea unei reale destinderi.

57
 Preşedintele american George Bush a obţinut de la Gorbaciov promisiunea că, în
eventualitatea unor acţiuni reformatoare desfăşurate în ţările socialiste europene, URSS nu va
interveni cu forţa armată, aşa cum procedase în 1968 împotriva Cehoslovaciei.
Sub influenţa lui Gorbaciov, între 1987 şi 1989 vechii lideri din unele ţări socialiste (Ungaria,
Cehoslovacia, Republica Democrată Germană, Bulgaria) au fost înlocuiţi cu alţii mai tineri din
„eşalonul al doilea”. Aceştia au început dialogul cu societatea civilă, fapt ce a pregătit trecerea
spre un regim democratic.
Acţiunile liderului de la Kremlin au fost primite cu ostilitate de Nicolae Ceauşescu. El a
respins orice încercare de reformare a sistemului. Abia în martie 1989 şase personalităţi
comuniste, care ocupaseră în anii '50 - '60 funcţii importante în partid, au adresat şefului statului
o scrisoare (Scrisoarea celor şase).
În timp ce socialismul de tip totalitar intrase într-o criză profundă, Nicolae Ceauşescu
continua să creadă în „idealul comunist”. Dar „principiul dominoului” se declanşase, astfel că
anul 1989 a marcat prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa şi trecerea spre democraţie.
Căderea zidului Berlinului (1989), reunificarea Germaniei (1990), autodizolvarea Tratatului
de la Varşovia şi dezagregarea URSS în 1991 au însemnat sfârşitul Războiului Rece şi
începutul unei noi ordini internaţionale.

58