Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1. Definire, caracteristici
2. Românii în izvoarele medievale, sec. al VII lea – al XV-lea
3. Cronicari și informații despre romanitatea românilor, sec. al XVI lea - sec al XVII-
XVIII lea
4. Teoria imigraționistă: definiție, reprezentanți și argumente
5. Teoria continuității: definiție, reprezentanți și argumente
Etnogeneza românească a fost un proces complex și ireversibil, care s-a desfășurat din
secolul I î. Hr până în secolul al VIII-lea. Acest proces a avut la bază o dublă asimilare/ sinteză:
- romanizarea geto-dacilor cuceriți de către romani – prima sinteză
-asimilarea migratorilor de către populația romanizată – a doua sinteză
Limba română face parte din familia limbilor neolatine. S-a constituit concomitent cu poporul
român, având următoarea structură: substrat traco- getic 10%; strat fundamental latin 60%;
suprastrat slav 20% ; împrumuturi din alte limbi 10%. Influențele slave nu au schimbat caracterul
romanic al limbii române.
1
În secolul al XII-lea, Anonymus, cronicarul regelui maghiar Bela al III-lea, în
lucrarea ,,Gesta Hungarorum", precizează faptul că la venirea ungurilor în Transilvania, i-a
găsit pe ”blachi, adică păstorii romanilor”.
Poggio Bracciolini este primul umanist italian care a afirmat originea latină a poporului roman,
pe baza elementelor comune dintre limba latină și română. Era pentru prima dată când s-a
argumentat latinitatea limbii române cu probe culese direct din spațiul românesc de cunăscători
ai limbii latine.
Enea Silvio Piccolomini, cunoscut cu numele de Papa Pius al II-lea, este cel mai cunoscut
umanist care a răspândit teoria despre originea latină a poporului român. El și-a cules
informațiile de la misonarii dominicani și franciscani.
Antonio Bonfinius, umanist italian care a trait la curtea regelui Matei Corvin, afirma că românii
sunt de origine latină, aducând ca argument inscripții, toponime, dar și numele de român.
3. Cronicari și informații despre romanitatea românilor, sec. al XVI lea - sec al XVII-
XVIII lea
Miron Costin a acordat o deosebită atenție originii românilor în lucrarea ,,De neamul
moldovenilor". În concepția lui, istoria românilor începea cu dacii, cuceriți și supuși de romanii
lui Traian, considerat primul descălecător. Ulterior, la retragerea romanilor din Dacia, în sec. al
III-lea, cea mai mare parte a populației a rămas, rezistând năvălirilor barbare. Astfel, din aceste
elemente s-a născut poporul român.
2
În secolul al XVIII-lea, Constantin Cantacuzino în ,, Istoria Țării Românești" afirma
romanitatea românilor prin expresia ,,Toți dintr-o fântână au izvorât și curg". Ceea ce aduce nou
stolnicul Cantacuzino este exprimarea cea mai clară și concisă a existenței conștiinței romanității
românilor la români. Astfel, susține că românii sunt urmașii romanilor și se mândresc cu această
descendență glorioasă.
Cantemir susține extirparea totală a dacilor din provincia cucerită și colonizarea completă cu
romani și afirmă dăinuirea elementului roman în Dacia și după retragerea aureliană. ,,Hronicul"
lui Cantemir a rămas cea mai întinsă lucrare în care se analizează originea românilor, care a fost
depășită în detaliu, dar nu în ansamblu.
Ideea romanității nord-dunărene s-a îmbogățit cu două elemente noi în secolul al XVI-lea.
Primul este legat de începutul scrisului în limba română, iar cel de al doilea de începutul
politizării ideii originii romane a poporului român. Astfel, romanitate românilor devine un
element component al unei anumite ideologii politice a vremii, fie că era vorba de cea a
papalității, fie de cea a potentați laici. Și unii și alții, susțineau pretențiile politico-spirituale.
Domnia lui Mihai Viteazul a marcat un moment politic important în istoria românilor, dar și
în ideea romanității lor. Stăpânirea lui Mihai Viteazu i-a atras ostilitatea nobilimii maghiare, așa
cum a fost Istvan (Ștefan) Szamoskozy. Acesta a afirmat înainte de domnia lui Mihai Viteazul
că românii sunt urmașii romanilor, limba română este de origine latină și că românii din
Transilvania se înrudesc cu cei din Moldova, Țara Românească. După anul 1600, când s-a
înfăptuit unirea Țărilor Române, a revenit asupra afirmațiilor sale anterioare și a declarat că
românii nu puteau fi urmașii coloniștilor romani.
3
românilor s-a desfășurat, din motive politice, într-o perioadă în care românii transilvăneni luptau
pentru obținerea de drepturi naționale, atât în epoca stăpânirii habsburgice, cât și în timpul
regimului dualist austro-ungar, 1867-1918. Pentru a combate argumentele istorice ale românilor
din Transilvania în lupta acestora pentru drepturi politice s-a născut teoria imigraționistă. Franz
Joseph Sulzer, căpitan al armatei habsburgice, a scris lucrarea ,,Istoria Daciei transalpine" în
care susține că românii s-au născut ca popor la sudul Dunării, între bulgari și albanezi, de la care
au preluat influențe în limbă și credința ortodoxă. În secolul al XII-lea au migrat în Transilvania,
unde i-au găsit pe maghiari și pe sași. Johan Christian Engel, istoric austriac, susține și el teoria
imigraționistă afirmând că românii s-au format la sudul Dunării și au migrat la nord în secolul al
IX-lea.
În secolul al XIX-lea, după realizarea dualismului 1867, lupta românilor pentru drepturi în
Transilvania s-a intensificat. În acest context, istoricul austriac Robert Roesler a preluat teoria
imigraționistă, pe care a sistematizat-o determinând apariția teoriei roesleriene. Argumentele lui
sunt expuse în lucrarea ,,Studii românești. Cercetări cu privire la istoria veche a
românilor",1871. Argumentele aduse sunt:
Teoria a fost combătută în mod viguros de către cărturarii sași L. Toppeltinus și J. Troster,
Benko Joseph, Michael Lebrecht, Edward Gibbon, Th. Momsen, J.Jung, C. Patsch.
4
Transilvania. Militând pentru emanciparea românilor transilvăneni, ținuți într-o stare de
inferioritate față de elita conducătoare maghiară, corifeii Școlii Ardelene foloseau ideea
romanității ca pe o armă. Urmași ai ”stăpînilor lumii”, a căror limbă era încă oficială în Ungaria
și Transilvania, românii nu puteau să mai accepte situația umilitoare de tolerați și excluși de la
drepturi politice și culturale. De aceea, recursul la originea romană, fără cel mai mic amestec
străin, era considerat esențial în lupta pentru emanciparea națională a românilor la care s-au
angajat urmașii lui Inochentie Micu. Astfel, reprezentații acestui curent invocau exterminarea și
alungarea dacilor din noua provincie, inexistența căsătoriilor mixte, etc.
5
În perioada interbelică, 1918-1939, în istoriografia românească se constată existența mai
multor puncte de vedere legate de problema etnogenezei. În principiu, toți istoricii au acceptat
dubla contribuție daco-romană la etnogeneză, dar ponderea celor două elemente era diferit
abordată. Vasile Pârvan în lucrarea ,,Getica" (1926) prezintă sinteza daco-romană într-un
echilibru perfect, aducând argumente atât literare, cât și arheologice. Astfel, a demonstrat că
românii sunt în cel mai înalt grad urmașii dacilor și ai romanilor.
C. C. Giurescu a afirmat în 1935 că majoritatea locuitorilor din provincia Daciei au fost dacii și
că romanismul a biruit în Dacia fiindcă i-a câștigat pe autohtoni.
Gheorghe Brătianu este istoricul român care în lucrarea ,,O enigmă și un miracol istoric:
poporul român" analizează și respinge cu argumente istorice, lingvistice, arheologice și
geografice, teoria imigraționistă.
În perioda postbelică, după Al doilea Război Mondial, din cauza presiunii factorului
politic, romanitatea românilor a suferit schimbări. Astfel, din cauză că România a devenit stat
comunist și subordonat Uniunii Sovietice, istoria a fost rescrisă influența slavă a fost exagerată.
În perioada stalinistă, în timpul lui Gheorghe Gheorghiu- Dej, 1948-1965, Mihail Roller a scris
un manual de istorie în care a accentuat rolul slavilor în formarea poporului român. El afirmă că
după retragerea romanilor, populația daco-romană nu a părăsit fosta provincie romană dar că a
fost asimilată de către slavi. Potrivit lui Roller, limba română este o limbă slavonă. Romanii
erau numiți cotropitori, iar plecarea lor din provincie era considerată ”eliberare”.