Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Romanitatea românilor a reţinut atenţia cronicarilor, istoricilor, filologilor, geografilor, etnografilor şi altor oameni
de ştiinţă, dar cei care s-au ocupat cel mai mult de această temă au fost istoricii. Istoricii români au reușit să demonstreze
continuitatea romană în Dacia după retragerea aureliană, originea latină a poporului român și a limbii române.
Cauzele implicării istoricilor în abordarea romanităţii românilor, indiferent de originea lor, sunt asemănătoare.
Pe de o parte, acestea sunt legate de interesul ştiinţific pentru originea poporului român. Abordarea problemei
romanității românilor a avut și motive politice.
Pentru istoricii români una din cauze a fost dorinţa de a demonstra originea poporului român pentru a
obţine drepturi pentru românii din Transilvania, deoarece în Transilvania, stăpânită de austrieci şi condusă politic
de nobilimea maghiară, românii îşi cereau egalitatea în drepturi politice cu celelalte naţionalităţi privilegiate: maghiarii,
sașii și secuii. Ca urmare, ei au elaborat teoria autohtonistă sau a continuității, prin care au susținut romanitatea
românilor, continuitatea dacică după cucerirea Daciei de către romani și cea daco-romană după retragerea aureliană în
spațiul carpato-danubiano-pontic.
Pentru unii istorici străini din sec. XVIII-XIX cauza principală a fost dorința de a justifica inegalitatea în
drepturi a românilor din Transilvania cu celelalte națiuni privilegiate, Transilvania aflându-se de la sfârșitul
secolului al XVII-lea sub stăpânire habsburgică, iar din 1867 austro-ungară. Justificarea era faptul că românii nu au o
„origine nobilă”, precum națiunile privilegiate ale acesteia, respectiv, maghiarii, sașii și secuii, deci nu pot avea drepturi
și, ca urmare, sunt doar ,,tolerați” sau ,,admiși”.
Romanitatea românilor a determinat controverse, teorii contradictorii sau total greşite, unele urmărind alte scopuri
decât cele ştiinţifice. Ca urmare, a apărut teoria imigraționistă, care a susținut că poporul român nu s-a format în
spațiul carpato-danubiano-pontic, ci la sud de Dunăre, de unde a migrat la nord de Dunăre.
Etnogeneza românească (procesul istoric prin care s-au format poporul român și limba română) a fost un proces
complex, care a avut loc de-a lungul mai multor secole. Ea face parte din procesul european de formare a popoarelor
și limbilor neolatine. Acesta a fost un proces complex, desfăşurat de-a lungul mai multor secole, al cărui rezultat a fost
apariţia unui popor neolatin (înrudit, prin aceasta cu italienii, spaniolii, francezii, portughezii), singurul moştenitor al
romanităţii orientale. Acest proces s-a încheiat în secolul al VIII-lea.
Românii sunt menționați în izvoarele medievale timpurii. Printre acestea s-au numărat: tratatul militar
Strategikon, scris de împăratul bizantin Mauricius în secolul al VII-lea sau corespondenţa/scrisoarea
împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul (sec. al X-lea – al XI-lea).
Una dintre cele mai importante mărturii medievale este cea a cronicarului maghiar numit de istorici Anonymus
(deoarece nu şi-a semnat opera). Cronica lui Anonymus (,,Gesta Hungarorum”, în traducere, ,,Faptele ungurilor”),
scrisă în secolul al XII-lea, narează evenimentele petrecute în timpul aşezării maghiarilor pe teritoriul de astăzi al
Ungariei, în 896. El prezintă şi expediţiile unor căpetenii maghiare în Transilvania, unde menţionează existenţa
românilor, locuitori de origine romană, care erau conduşi de voievozii Gelu, Glad şi Menumorut.
Din secolul al XV-lea, o serie de scriitori umanişti din Europa, călători străini sau cronicari români, au manifestat
un interes deosebit faţă de trecutul poporului român. Poggio Bracciolini (1380-1459) a fost primul umanist italian
care afirmă originea romană a poporului român; argumentează latinitatea limbii române cu probe culese din spațiul
românesc de cunoscători ai limbii latine. Enea Silvio Piccolomini (papa Pius al II-lea – 1405-1464) afirmă originea
romană a românilor. Umaniștii italieni Antonio Bonfini (1434-1503), în lucrarea „Decadele” și Filippo Buonaccorsi
(1437-1497) afirmă originea latină a românilor.
În sec. al XVI-lea Francesco dela Valle este primul cărturar care a reprodus o propoziție în limba română.
Umanistul Nicolaus Olahus, cronicarii Grigore Ureche și Miron Costin, un secol mai târziu, au afirmat originea
latină a românilor şi unitatea lor de neam. Astfel, în 1536 Nicolaus Olahus, umanist transilvănean; este primul
umanist român care susține unitatea de neam, limbă, obiceiuri și religie a românilor. Este autor al lucrării Hungaria -
1536. În 1542 Johannes Honterus, umanist sas din Brașov înscrie în harta sa numele Dacia pentru întreg teritoriul
locuit de români.
În sec. al XVII-lea cronicarii și cărturarii români au susținut romanitatea românilor.
• Grigore Ureche (1590-1647) subliniază ideea latinității românilor în „LetopisețulȚării Moldovei”.
• Miron Costin ( 1633-1691) a continuat letopisețul lui Grigore Ureche, iar în lucrarea „De neamul
moldovenilor” a susținut originea latină a tuturor românilor.
• Stolnicul Constantin Cantacuzino îi menționează pe geto-daci în „Istoria Țării Românești” și a
întocmit prima hartă amănunțită a Țării Românești.
 În secolul al XVIII-lea marele cărturar român de talie europeană, Dimitrie Cantemir a pus în evidenţă
originea latină a limbii române şi continuitatea românilor în spaţiul nord-dunărean. În 1722, în ,,Hronicul vechimii
romano-moldo-vlahilor , subliniază originea latină a românilor”. El este un susținător al originii pur latine a
românilor.
Tot în secolul a XVIII-lea se declanșează lupta de emancipare a românilor din Transilvania. Episcopul greco-
catolic Inochentie Micu-Klein a fost primul care a elaborat un complex program de emancipare politică și socială a
românilor din Transilvania în memoriul numit „Supllex Libellus” - 1744, aducând ca argumente romanitatea
românilor, vechimea și continuitatea acestora, pentru a solicita drepturi egale pentru românii din Transilvania cu
maghiarii, sașii și secuii. Astfel, romanitatea românilor devine un argument puternic în susținerea drepturile
românilor din Transilvania.
În 1781 istoricul austriac Franz Joseph Sulzer a elaborat teoria imigraționistă în ,,Istoria Daciei
Transalpine” în care afirmă că românii s-au născut ca popor la sud de Dunăre, într-un spațiu neprecizat, undeva între
bulgari și albanezi. El susţinea că dacii au fost exterminaţi total de către romani în anul 106, iar împăratul Aurelian a
retras toată populaţia din Dacia, în secolul al III-lea, lăsând aici un teritoriu gol. Mai afirma că românii s-au format ca
popor la sudul Dunării, de unde au emigrat la nordul Dunării în secolul al XIII-lea și că poporul român este de origine
slavă.
La sfârșitul sec. al XVIII-lea - începutul sec. al XIX-lea, reprezentanţii Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai,
Samuil Micu şi Petru Maior, au adus argumente lingvistice şi istorice prin care au combătut teoria imigraţionistă.
Ei au demonstrat ştiinţific originea romană a poporului român şi păstrarea tradiţiei culturale romane în civilizaţia
românească. Totuşi, ei au susţinut, în mod exagerat, că influenţele dace şi slave în cultura română sunt
nesemnificative, urmărind să demonsteze originea pur romană a poporului român. Argumentele lor au fost
sintetizate într-un document numit Supplex Libellus Valachorum, scris în 1791 de intelectualii români din
Transilvania şi trimis Curţii imperiale la Viena pentru apărarea românilor şi a drepturilor lor.
În 1860 Bogdan Petriceicu Hasdeu a luat atitudine față de exagerările latiniste, subliniind rolul geto-dacilor
în formarea poporului român. în ,,Pierit-au dacii?” Tot el a dezvoltat teoria circulației cuvintelor în care evidenția
faptul că structura unei limbi nu este dată de numărul brut al cuvintelor, ci de circulația acestora, deoarece sunt
cuvinte aproape uitate depozitate în dicționare, altele însă folosite de nenumărate ori.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după formarea Austro-Ungariei (1867), când românii au protestat
faţă de desfiinţarea autonomiei Transilvaniei, istoricii austrieci şi maghiari au reluat teoria imigraţionistă. Istoricul
austriac Robert Roesler a argumentat teoria imigraţionistă în lucrarea Studii româneşti din 1871, de aceea teoria
imigraţionistă se mai numeşte şi teoria roesleriană. El a susţinut, pe baza scrierilor unor istorici latini târzii și nesiguri,
exterminarea totală a dacilor în războaiele cu romanii, imposibilitatea romanizării într-un timp de mai puţin de
200 de ani, retragerea completă a populaţiei din Dacia la sudul Dunării în secolul al III-lea. Aşezarea maghiarilor
în Transilvania s-ar fi făcut pe un teritoriu pustiu, iar românii ar fi venit aici abia în secolul al XIII-lea. Românii vorbesc
o limbă slavă, considera el, o dovadă importantă fiind aceea că prima oară au scris cu litere chirilice. El considera că
nu există ştiri care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării în mileniul I.
În 1884 Alexandru D. Xenopol publică lucrarea ,,Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor în
Dacia Traiană”, fiind primul istoric român care ia atitudine față de noua versiune a teoriei imigraționiste, și
dezvoltă teoria continuităţii. A susţinut că elementul tracic reprezintă baza etnică, peste care s-a suprapus cel roman,
daco-romanii s-au retras în munţi din calea migratorilor, continuarea procesului de romanizare după retragerea
aureliană, dovadă avem creştinismul răspândit în limba latină şi menţinerea legăturilor cu Imperiul Roman de Răsărit,
dovezile arheologice descoperite care atestă continuitatea dacilor şi daco-romanilor, toponimia, hidronimia, contribuţia
elementului slav la formarea poporului român şi caracterul fundamental romanic al poporului român.
În sec. al XX-lea, romanitatea românilor a fost susţinută de către mari istorici, precum Vasile Pârvan, Nicolae
Iorga, Gheorghe Brătianu, Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu. Argumentele lor care combat teoria
imigraţionistă şi susţin romanitatea românilor sunt următoarele: toponimele şi hidronimele de origine daco-
romană; uneltele agricole şi obiectele de cult creştine descoperite în sec. IV-VIII; mărturiile lui Anonymus şi ale altor
cronicari medievali; structura gramaticală a limbii române şi vocabularul de bază al său sunt de origine latină.
Marele istoric și arheolog, Vasile Pârvan a elaborat în urma cercetărilor arheologice cea mai mare sinteză despre
daco-romani, ,,Getica” (1926). El a reușit să fixeze sinteza daco-romană într-un echilibru perfect. Prin temeinicia
informației – atât literară, cât și arheologică – a demonstrat că românii sunt în cel mai înalt grad și daci și romani.
 Gheorghe Brătianu, în lucrarea sa ,,O enigmă şi un miracol istoric: poporul român” (1937- în limba franceză,
1940 – în limba română), a realizat o sinteză a argumentelor istorice, geografice, arheologice, etnografice
şi lingvistice care combat teoria imigraţionistă, arătând astfel că formarea poporului român nu a fost un miracol, ci o
realitate istorică. Aceasta este până astăzi cea mai complexă lucrare pe această temă.
După instaurarea regimului comunist, în perioada regimului stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în
condițiile în care trupele sovietice erau prezente pe teritoriul statului român, Mihail Roller publică în 1952 manualul
– Istoria R.P.R. (Republicii Populare Române), în care exagerează cu privire la influența slavă în etnogeneza
românească.
În perioada comunistă, cu precădere în epoca lui Nicolae Ceauşescu, teoria imigraţionistă a fost combătută
constant, de data aceasta argumentele care au fost invocate priveau mai ales civilizaţia dacilor. Regimul comunist
a privilegiat elementul dac în comparaţie cu cel roman, deoarece în propaganda comunistă romanii erau
consideraţi asupritori.
Deşi istoriografia europeană nu a acceptat teoria imigraţionistă, considerând-o drept insuficient argumentată, unii
istorici maghiari au reluat-o până astăzi, publicând-o în principalele limbi europene.
Disputa în jurul continuităţii românilor nu mai poate avea în prezent o miză politică majoră. Graniţele statelor
europene nu se mai trasează astăzi pe baza argumentelor istorice, iar integrarea în Uniunea Europeană presupune ca
rezolvate conflictele teritoriale. Romanitatea românilor este acceptată oficial la nivel internaţional, graţie lucrărilor de
înaltă valoare ştiinţifică elaborate de istoricii români, dar şi străini.