Etnogeneza româneasca între dacism și latinism

Etnogeneza(cuvânt de origine greacă) este procesul istoric prin care se formează un popor
nou și o limbă nouă. Etnogeneza româneasca face parte din etnogeneza popoarelor romanice
(italian, francez, spaniol, portughez și român), care a avut loc în mileniul I.

Studierea problemei etnogenezei, adică a originii oricărui popor, constă în determinarea

următoarelor aspecte: când, unde, în ce condiții și din care influențe lingvistice, culturale și
demografice s-a format comunitatea etnică respectivă.

Etnogeneza românilor reprezintă un eveniment istoric fundamental în istoria noastră

națională, întrucât arată cum s-a format civilizația noastră. Ea a fost un proces istoric complex,
îndelungat la care au contribuit statalitatea dacică și cresterea puterii acesteia, cucerirea Daciei de
catre romani, colonizarea, romanizarea dacilor, continuitatea populației daco-romane în
condițiile conviețuirii cu popoarele migratoare, răspândirea crestinismului.

Poporul român și limba româna s-au format pe un teritoriu vast, atât la nordul cât și la sudul
Dunării (între secolele II-VIII). In acest spațiu, au existat neântrerupt, până în ziua de azi.

 Etapele etnogenezei romanesti:

 - Prima etapă (romanizarea geto-dacilor înainte, în timpul și chiar și după stăpânirea
romană). Au rezultat limba latină populară(vulgară) și populația daco-romană (daco-romanii).
Daco-romanii s-au creștinat treptat (între secolele IV-VI) și au continuat să trăiască, și după
retragerea aureliană, atat la N cât și la S de Dunăre.

- A doua etapă (asimilarea migratorilor slavi de către autohtonii daco-romani, în secolele

VII-VIII), prin preluarea de elemente slave, latina populară se transformă în limba româna, iar
populația daco-romană se transformă în poporul român.

- Etnogeneza româneasca s-a încheiat în sec. VIII, atunci când apar și primele informații
scrise despre poporul român în izvoarele timpului (izvoare care îi numeau pe români “vlahi”,
“valahi”, “volohi”, “blachi” sau “români”).

În secolul al XVI-lea, Nicolaus Olahus, un umanist faimos la nivel european, a susținut

latinitatea românilor. Primul cronicar român care a consemnat originea latină a românilor a
fost Grigore Ureche, la mijlocul secolului XVII, urmat de Miron Costin cu lucrarea "De neamul
moldovenilor". Ambii cronicari au studiat în Polonia, cunoșteau limba latină și au intrat în
contact cu literatura străină care afirmă originea latină a românilor. În secolul al XVII-lea, când
cronicile erau scrise în limba română, originea română conferea noblețe și prestigiu Țărilor
Române, ridicând moralul populației aflate sub dominația otomană. Dimitrie Cantemir a susținut
originea latină a românilor și i-a înfruntat pe scriitorii care contestau continuitatea latină.

În legătură cu etnogeneza românilor s-au emis de-a lungul timpului două teorii
istoriografice. Prima este teoria autohtoniei, conform căreia vatra de formare a poporului român
corespunde spaţiului carpato-dunăreano-pontic, urmând acelaşi proces ca şi în cazul popoarelor
neolatine occidentale. Această teorie este susţinută de majoritatea istoricilor şi lingviştilor români
şi străini. A doua este teoria imigraţionistă sau roesleriană, după numele celui care a susţinut-o
„ştiinţific”, Robert Roesler. Aceasta, lipsită de temei ştiinţific, susţine că poporul român s-a
constituit undeva în Peninsula Balcanică, de unde a migrat la nord de Dunăre în secolele XII-
XIII, fiind o teză care urmăreşte scopuri politice.

Romanitatea românilor a reţinut atenţia cronicarilor, istoricilor, filologilor,

geografilor, etnografilor şi altor oameni de ştiinţă, dar cei care s-au ocupat cel mai mult de
această temă au fost istoricii. Ei au stăruit să demonstreze continuitatea romană în Dacia după
retragerea aureliană, originea latină a limbii române, formarea conştiinţei de neam, a originii
romane a românilor. Romanitatea românilor a determinat, de aceea, multe controverse, polemici,
teorii contradictorii sau total greşite, unele urmărind alte scopuri decât cele ştiinţifice.

In primul rând descendenţa romană a românilor din coloniştii aduşi de romani în

Dacia Traiană şi latinitatea limbii române, ceea ce presupune continuitatea geto-dacilor după
războaiele daco-romane şi după retragerea aureliană, în perioada migraţiilor, unitatea de neam a
românilor din întreg teritoriul locuit de ei, păstrarea esenţei romane în datini şi obiceiuri.
Dovezile acestei continuităţi sunt de ordin logic, arheologic, lingvistic, etnografic, istoric.

Romanitatea orientală este o realitate ce nu poate fi pusă în discuţie şi ea se

identifică cu poporul român. Acesta apare documentar la cumpăna dintre primul şi cel de-al
doilea mileniu al erei creştine sub numele de vlahi (volohi, blachi, valahi), termen care
desemnează un neslav, un popor de origine romanică. Numele de vlahi, valahi, dat de către
străini românilor marchează sfârşitul etnogenezei poporului român şi exprima caracterul său
romanic. Românii nu s-au numit niciodată pe ei altfel decât români, după numele cetăţii mame,
care a fost Roma, fapt confirmat şi de împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul
(912-959). El denumeşte populaţia neslavă din Balcani, în contextul aşezării slavilor, cu numele
de romani, în opoziţie cu bizantinii, care sunt denumiţi romei.

Originea latină a limbii şi a poporului român, precum şi prezenţa neîntreruptă a

românilor în teritoriile nord-dunărene, au fost pentru multe secole un fapt de conştiinţă istorică
europeană, în condiţiile apariţiei şi dezvoltării pericolului otoman.
 Primii care s-au referit la originea romană a românilor au fost cronicarii (bizantini,
slavi, maghiari etc.) Sursele bizantine menţionează la nord de Dunăre, între secolele X-XIII,
populaţii sub numele de „daci” şi „geţi”. Aceste denumiri se referă la români.

În ceea ce priveşte cărturarii români, ei exprimă susţinut autohtonia şi romanitatea

românilor. Primul este Nicolaus Olahus (1493-1568), personalitate de anvergură europeană,
umanist, care considera că românii din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania sunt
descendenţii coloniştilor romani, ceea ce explică limba lor latină. Cronicarii Grigore Ureche,
Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce, Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir
exprimă cu toţii în scrierile lor, bazate pe tradiţiile locale şi scrierile umaniştilor străini,
autohtonia şi romanitatea românilor.

În secolul al XVIII-lea, în condiţiile luptei românilor din Transilvania pentru

afirmare naţională, este lansată şi dezvoltată teoria imigraţionistă, ce contestă autohtonia şi
romanitatea românilor. Replica românească a venit din partea reprezentanţilor Şcolii Ardelene:
Samuel Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ion Budai-Deleanu. Aceştia, cu argumente preluate
din cronicile maghiare, de la cărturarii români şi erudiţii europeni, studiate în bibliotecile din
Viena şi Roma, au respins ca fiind nefondată teoria imigraţionistă şi au afirmat cu tărie originea
romană pură a românilor (o exagerare menită să arate nobleţea românilor) şi continuitatea
neîntreruptă a elementului romanic pe teritoriul vechii Dacii. Pe plan european, teoria
imigraţionistă nu a găsit ecou în lumea ştiinţifică, ea urmărind clare scopuri politice.

Primul istoric român care ia atitudine faţă de noua versiune a teoriei imigraţioniste, dar şi
faţă de exagerările latiniste este Bogdan Petriceicu Haşdeu. Acesta susţine în lucrările sale
supravieţuirea elementului autohton geto-dac în urma cuceririi Daciei, continuitatea daco-
romanilor şi apoi a românilor în tot cursul Evului Mediu la nord de Dunare.

Iѕtorіc, ѕcrііtor, muzіcolog, fіloѕof şі om polіtіc, Dіmіtrіе Cantеmіr еѕtе unul dіntrе cеі
maі еrudіţі umanіştі aі nеamuluі românеѕc, opеra ѕa еxcеpţіonală înѕcrііndu-l în ѕеrіa
pеrѕonalіtăţіlor еncіclopеdіcе unіvеrѕalе. Principele nu este pur şi simplu un om al timpului său,
deşi el aparţine efectiv acelui timp de intrigi, uneltiri, războaie şi renaşteri. La graniţa dintre două
secole, al XVII-lea şi al XVIII-lea, atunci când identităţile se formau greu şi se năruiau uşor,
cărturarul român s-a ridicat prin inteligenţă, cunoaştere, cultură şi universalitate. Dimitrie
Cantemir este unul dintre acei oameni rari, care a reuşit să transforme, ca nimeni altul, acele
vremuri, în opere de o mare profunzime, frumuseţe și rezonanță.

Dimitrie Cantemir a fost un savant de importanță europeană, a fost membru al Academiei

din Berlin şi consilier al țarului Petru I. Ca principe, a fost preocupat să asigure țării sale un statut
de independență, iar ca savant a urmărit relevarea adevăului omenesc. Prin scrierile sale, a dorit
să determine cunoaşterea în Occident a specificului Europei Orientale și Sud-Orientale, inclusiv
a rolului istoric al Imperiului Otoman. A stat la temelia scrisului istoric modern din secolul al
XVII-lea în cultura românească, devenind peste ani mentorul curentului iluminist al Şcolii
Ardelene şi al tuturor orientărilor și personalităților individuale dedicate efortului de sincronizare
europeană a Țărilor Române şi României.

Descriptio Moldaviae (sau Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae, în

română Descrierea stării de odinioară și de astăzi a Moldovei) este una dintre cele mai
importante opere ale lui Dimitrie Cantemir, scrisă în latină între 1714 și 1716, pe când fostul
domn al Moldovei trăia în Rusia. Cartea, un document de primă mână asupra istoriei românilor, a
fost scrisă de Cantemir la cererea Academiei din Berlin. Lucrarea a fost tradusă în limbile
germană, rusă, greacă și desigur română.

Lucrarea are un caracter enciclopedic, conținând descrieri pertinente și complete de

natură geografică, politică, administrativă, organizatorică, socială, lingvistică, etnografică ale
Moldovei. Ediția princeps a fost tradusă în limba germană (Frankfurt și Leipzig, 1771), iar prima
traducere în limba română a fost făcută în 1806, de către banul Vasile Vârnav și a fost publicată
pentru întâia oară la Mănăstirea Neamț, în 1825, sub titlul "Scrisoarea Moldovei". În 1909, în
Biblioteca Socec a fost publicată o nouă ediție, preluată după cea publicată în 1825.

”Descriptio Moldaviae” cuprinde trei părți:

 Prima parte este consacrată descrierii geografice a Moldovei, a munților, a apelor și a

câmpiilor. Dimitrie Cantemir a elaborat prima hartă cunoscută a Moldovei. A prezentat
flora și fauna, târgurile și capitalele țării de-a lungul timpului.

 În partea a doua a lucrării este înfățișată organizarea politică și administrativă a țării. S-au
făcut referiri detaliate la forma de stat, alegerea sau scoaterea din scaun a domnilor, la
 obiceiurile prilejuite de înscăunarea domnilor sau de mazilirea lor, de logodnă, nunți,
înmormântări.

 În ultima parte a lucrării, intitulată Despre cele bisericești și ale învățăturii în

Moldova există informații despre graiul moldovenilor, despre slovele folosite, care la
început au fost latinești, "după pilda tuturor celorlalte popoare al căror grai se trage din
cel roman[1].

Lucrarea prezintă interes nu numai pentru descrierea geografică sau politică bine
documentată, ci și pentru observațiile etnografice și folclorice. Dimitrie Cantemir a fost primul
cărturar român care a cuprins în sfera cercetărilor sale etnografia și folclorul.

Pentru istorici, Descrierea Moldovei este cea mai prețioasă dintre lucrările lui Dimitrie
Cantemir, fiind singura descriere a societății și a statului feudal moldovenesc datorată unui
român.[2]

Prin urmare, valoarea lui Dimitrie Cantemir transcede granițele politice ale epocii sale,
acesta găsindu-și loc la cele mai înalte curți imperiale, iar din anul 1711 - până la sfârșitul vieții
găsindu_se sub protectoratul țarului Petru I. Acest lucru i-a făcut pe ruși să și-l asume pe
Dimitrie Cantemir ca fiind parte a culturii lor. În fapt, Dimitrie Cantemir este parte a culturii
universale, și în primul rând al culturii române. Dimitrie Cantemir: Hronica vechimii Romano-
Moldo-Vlahilor (Berlin, 1708, reeditat la București 1901).
Etnogeneza românilor:
 Bibliografie:

 Academia R. P. R., Istoria literaturii romîne. I, Editura Academiei R.P.R., București,

1964, p.623.

 Cantemir D., Hronica vechimii Romano-Moldo-Vlahilor, Berlin, 1708, reeditat la

București 1901.

 Cantemir D., Descrierea Moldovei, Postfață și bibliografie de Magdalena

Popescu, Editura Minerva, col. Arcade, București -1973. p. 282.

 Djuvara N.,  Țările române între Orient și Occident. P.U.F., Paris, 1989.

 Iorga N., Istoria Românilor și a romanității orientale, Universitatea din București, 1945.

 Panaitescu P. P., Dimitrie Cantemir. Viața și opera, Editura Academiei R. P. R.,

București, 1958, p.155

 Xenopol Alexandru D.,  Istoria Românilor din Dacia Traiană, editura Cartea
Românească, București, 1925.