UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE LITERE, TEOLOGIE, ISTORIE ȘI ARTE

SPECIALIZAREA ISTORIE
STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT
ANUL I

ETNOGENEZĂ ŞI CONTINUITATE ROMÂNEASCĂ DIN PERSPECTIVA ISTORICĂ

ETNOGENEZA

CONF.UNIV.DR.
BĂRBULESCU CONSTANTIN AUGUSTUS BROJBĂ ELENA ROXANA

PITEȘTI
2020
 În cadrul istoriei vechi a României problema etonogenezei românilor ocupă un loc aparte
prin complexitatea conţinutului ei, şi mai ales prin importanţa sa.
Cercetată în trecut exclusiv pe baza izvoarelor scrise, această problemă fundamentală a
istoriei noastre nu a putut fi în chip definitiv clarificată, deoarece aceste izvoare, în general puţin
numeroase, destul de sărace în infonnaţii şi adesea echivoce, nu puteau elucida o serie de aspecte
de ordin social-economic sau politic din cadrul acestui proces.
În ciuda unor concluzii formulate de remarcabili istorici români sau străini, care în parte
îşi păstrează şi astăzi valoarea ştiinţifica penuria izvoarelor scrise privind epoca şi locul în care a
avut loc procesul de etnogeneză românească, a generat însă de mai bine de un secol şi jumătate,
printre unii istorici străini, numeroase semne de întrebare, atitudini inconsecvente şi teze contrare
adevărului istoric, multe dintre acestea încorsetate de idei preconcepute, adesea cu evidente
tendinţe extremiste şi naţionaliste.
Faţă de aceste păreri şi teze s-au luat mereu poziţii ferme de către istoriografia
românească, aducându-se de fiecare dată argumente noi, convingatoare care, constant, au
îmbogăţit considerabil, în cursul anilor, problematica chestiunii. Cucerirea romană a unei părţi
din vechea Dacie, la începutul sec. al II-lea, şi intrarea geto-dacilor din aceste regiuni în
componenţa statului roman au produs radicale schimbări de ordin etnodemografic, cultural şi
politic, dar nu aveau drept consecinţă dispariţia autohtonilor din teritoriile nord-dunărene.1
Cercetările arheologice au scos şi continuă să scoată la iveala numeroase aşezări şi
necropole în Dacia romană, în care elementele băştinaşe dacice supravieţuiesc în numar mare şi
înca multa vreme după cucerire, alături de acelea provincial romane, ceea ce dovedeşte că
substratul dacic a fost şi a rămas încă activ, în ciuda asimilărilor lincvistice şi culturale romane,
care s-au petrecut continuu şi care s-au diminuat, în mod firesc, ponderea etnică băştinaşă. 2
Etnogeneza românilor, a fost un proces istoric, care prin premisele, factorii fundamentali
şi etapele sale de evoluţie, işi găseşte asemănări şi în etnogeneza altor popoare romanice.
Diferenţierile se datorează componentelor etnice deosebite ca substrat şi condiţiilor politice
aparte, în care s-a desfaşurat unul sau altul din aceste procese istorice. 3

Izvoare scrise și arheologice

1
Vasile Pârvan , Începuturile vieții romane la gurile Dunarii, Editura Cultura Națională, Bucuresti 1923, p.108.
2
Mihai Gramatopol, Portretul roman în Romania , Editura Meridiane, Bucuresti 1985, p.207
3
Teodor D., Probleme actuale ale etnogenezei poporului român, Anuarul Institutului de istorie şi arheologie „A D.
Xenopoi” 17, Iaşi, 1980, p. 105-115
 Cu toate schimbările care s-au înregistrat după retragerea aureliană, în contextul
desfăşurării marilor migraţii, populaţia daco-romană a continuat să vieţuiască în spaţiul nord-
dunărean, în strânsă legătură cu lumea romană, fiind antrenată, mai departe, în romanizare.4
Mărturiile scrise, care atestă această continuitate, cu tot numărul lor redus, caracterul lor
incomplet şi uneori ambiguu, constituie, totuşi, un mijloc de cunoaştere a populaţiei autohtone. 5
Din izvoarele scrise, rare şi destul de echivoce, se desprind unele informaţii şi pentru
secolele al VI-lea şi al VII-lea privind populaţia autohtonă. Deşi multe dintre acestea se referă la
regiunile de la nordul Dunării, ele nu menţionează decât evenimentele în legătură fie cu acţiunile
militare intreprinse de Imperiu împotriva unor populaţii migratoare, fie cu incursiunile de pradă
la sudul Dunării organizate de diferiţi barbari. 6
Novela a XI-a a lui Iustinian din anul 535, se referea tot la o populaţie autohtonă,
romanică, promulgată cu prilejul înfiinţării episcopiei Iusiniana Prima, prin care aceasta îşi
exercita jurisdicţia şi asupra zonelor nord-dunărene din Oltenia şi Banat, unde existau numeroşi
creştini.7
La aceste informaţii sumare se mai adaugă şi altele, din secolul aI Vl-lea, transmise de
Orosius, Priscus, ş.a., unde se amintesc mereu numeroşi transfugi romanici de la sudul la nordul
Dunării, care-şi duceau viaţa printre barbari, feriți de impozitele grele ale Imperiului şi de
exploatarea marilor proprietăți. Aceştia s-au adăugat celor existenți deja de veacuri şi în număr
foarte mare în spaţiul carpato-dunărean, ca şi miile de captivi romani transmutaţi de barbari la
nordul Dunării, cu prilejul diferitelor expediții. 8
Existența unor numeroase aşezări şi necropole autohtone este astestată în absolut toate
formele de relief ale spaţiului carpato-dunărean, în foarte multe cazuri aşezările şi cimitirele
suprapunându-se de-a lungul anilor pe acelaşi loc. Se poate aprecia că, în perioada primului
mileniu, continuitatea populației autohtone a fost relaliv mobilă, fenomenul fiind caracteristic
tuturor comunităților umane, fie ele agricole sau păstoreşti.9
O serie de descoperiri arheologice atestă existența populației daco-romane de după
retragerea aureliană, într-un număr de foste centre urbane, între care unele importante, ca
Sarmisegetusa, Apulum, Porolissum, Potaissa, Tibiscum, Napoca şi Romula. 10
La Sarmisegetusa, fosta capitală a Daciei romane, sunt de amintit unele amenajări în
amfiteatru, aflarea într-o lojă a acestuia a unui tezaur monetar, ca ultimile emisiuni de la
Valentinian I, descoperiri izolate de monede imperiale târzii, precum şi de opaițe de caracter
târziu. La acestea se adaugă şi trei morminte târzii. Situația de aici poate să-şi găsească explicația
în faptul că oraşul, în care funcţionau numeroase organisme provinciale, laice şi religioase, a fost
evacuat apoape în întregime. 11
La Napoca, de exemplu, descoperirilor de caracter monetar li s-a adăugat un număr
important de morminte, dintre care unele continuă practicile funerare romane, prin folosirea
sarcofagelor de piatră, uneori reutilizate. La acestea se adaugă elemente clare care atestă
4
Alina Mănăseanu, Etnogeneza românească, Scribd, 19.05 2014,
https://ro.scribd.com/document/225145424/ETNOGENEZA-ROMANEASCA, p.21, 23.06.2020, 14:19
5
Ibidem, p.22
6
Vasile Pârvan, op.cit, p.112
7
Gheorghe Postică, Civilizaţia veche românească, Editura Știința, Chişinău, 1995, p. 65
8
Ibidem, p.69
9
Constantin Preda, Enciclopedia Arheologiei și Istoriei Vechi a României, Vol. I, Editura Enciclopedică, București
1994-2000, p.278
10
Ibidem, 281
11
Alexandru Păunescu, Din istoria arheologiei românești pe baza unor documente de arhivă , Editura A.G.I.R.,
Bucuresti 2003, p.75
caracterul creştin al religiei practicate de aceşti locuitori, respectiv orientarea creştină, adaptarea
unei inscriptii la sensul creştin şi eventual obiceiul depunerii de var pe fundul mormântului.
Numărul mormintelor descoperite şi contextul în care au apărut sugerează nu numai o populatie
mai numeroasă decât la Sarmisegetusa, ci şi o continuitate de locuire, deoarece vechiul cimitir al
oraşului rămâne în folosință.12
O situație asemănătoare care atestă la Potaissa şi Porolissum, unde este constata de
asemenea, refolosirea unor monumente arhitecturale mai vechi, ca şi utilizarea sarcofagelor
construite din țigle.13
La Prorolissum descoperirile de caracter funerar, atribuite perioadei postaureliene, sunt
mai putin numeroase. Cu toate acestea sunt dovezi ale existentei unei populații romane târzii în
perimetrul vechiului oraş, ilustrate prin nivelul de locuire databil la sfârşitul secolului al III-lea şi
în secolul al IV-lea, precum şi privitoare la caracterul creştin, al acesteia (ritualul creştin de
înmormântare, vase cu inscriptii creştine, etc.)14
De asemenea, s-a conservat, deşi în forme extrem de modeste, practica punerii de
inscriptii, cum o dovedeşte obiectul creştin cu inscriptie latină (donarium) de la Biertan (jud.
Sibiu) şi eventual inscripția, pusă în onoarea lui Valens şi Valentinian, descoperită la Romula. În
general, însă, tendinta este de disparitie a scrisului, fenomen perfect explicabil in conditiile
pauperizării vietii în Dacia şi a disparitiei categoriilor sociale care erau depozitare ale ştiintei de
carte. 15
Între factorii care au contribuit, pe de o parte, la menținerea romanității şi, pe de altă
parte, la adâncirea procesului de romanizare se inscrie difuzarea religiei creştine, prin misionari
de limbă latină, cu alte cuvinte originari dintr-una din provinciile latinofone. Este un fenomen de
o importantă deosebită in conditiile in care unele dintre populatiile alogene, aşezate în anumite
părti ale Daciei, au fost evanghelizate de misionari de limbă greacă, au avut episcopi educați în
Orient, ca de pildă Wulfila, care realizează, de altfel, traducerea Bibliei în limba gotică, pornind
de la un original grecesc.16
Cimitirile din această vreme, cum sunt acelea de la Bratei, Mediaş, Bîharea, etc.,
conţinând fie morminte de incineraţie, fie de inhumaţie, unele din acestea din urmă cu evidente
caracteristici creştine, arată că în procesul adoptării creştinismului latin ritualul de inmonnântare
specific noii religii nu fusese acceptat peste tot de către comunităţile săteşti.
In ceea ce priveşte acestea din urmă, pe baza cercetărilor arheologice, se consideră că, în
comparaţie cu perioada secolelor al IV-lea- al V-lea, în sânul lor se înregisirează un spor
demografie în secolele al V-lea-al VI-lea, ilustrat prin întinderea aşezărilor şi numărul mai mare
de locuinţe, ca la Bratei, Sighişoara, Taga sau Moreşti. Această creştere a populuţiei, din secolele
al VI-lea, s-ar explica prin instaurarea unei perioade de relativă linişte politică, după lupta de la
Nedao (454), care, prin desfiinţarea dominaţiei hunice, a permis populaţiei autohtone să se
dezvolte în condiţii mai favorabile. 17

12
Ibidem, p. 77
13
Luca Sabin Adrian, Arheologie generală, Sibiu , 1999, p. 67
14
Protase Dumitu, Problema continuității în Dacia în lumina arheologiei și numismaticii Editura Republicii Populare
Române, Bucuresti, 1966, p.116
15
Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Editura Enciclopedică, București , 1972, p.338
16
Ibidem, p.339
17
Gheorghe Postică, op.cit, Chişinău, Editura Știința, 1995, p. 78
 Romanizarea daco-geţilor se înţelege împletirea civilizaţiei daco-getice cu civilizaţia
romană. Începe înainte de cucerirea Daciei) sec. I î. Hr. , şi se accentuează în timp (mai ales
odată cu sec. V d. Hr.).18
Izvoare areologice: influenţa romană în arhitectura dacică (Blidaru), ornament şi
ceramică romană: Răcătău, Barboşi, ateliere monetare dacice, ce imită dinarul roman,
instrumente medicale: Grădiştea Muncelului, Tilişca, obiecte romane de podoabă: Poiana;
ateliere de lux şi vase de sticlă: Costeşti, ritualuri romane: în Dobrogea (Balcic), scriere cu
alfabet latin: Ocniţa, Cetăţeni, Polovraci, Grădiştea Muncelului, unelte agricole şi alte instalaţii
romane: Roşia-Montană, Cristeşti, raporturile politice: sprijinul dat de Burebista lui Pompei
(conflictul politic de la Roma: luptele dintre Cezar şi Pompei)19
După cucerirea Daciei, romanizarea devine oficială, are un caracter masiv şi este
organizată de statul roman.20
Romanizarea dacilor liberi izvoare arheologice: influenţe romane în cultura Poieneşti, Lipiţa,
Medieşul-Aurit, Sântana, obiecte de factură romană provincială şi monede romane descoperite la
dacii liberi, în zonele locuite de aceştia: Saceta - Teleorman; Bucureşti.21
Esenţa procesului de romanizare este învăţarea limbii latine de către autohtoni,
concomitent cu adoptarea şi adaptarea unor credinţe, obiceiuri romane, norme romane, precum şi
a numelor latine. Numeroase inscripţii atestă învăţarea limbii latine de către localnici. Noul
proces cuprinde şi pe dacii liberi.22
Izvoare narative: Iordanes - părăsirea Daciei de către legiuni, Rufus Festus, Priscus Pantes:
prezenţa daco-romanilor și obiceiurile lor.
Procopius din Cezareea: daco-romanii (de la Turnu Măgurele) sunt aliaţi ai împăratului Iustinian.
Izvoare epigrafice: inscripţii în limba latină: Gornea, Micia, Reşca, Biertan.
Izvoare arheologice: obiecte și necropole, continuitate de locuire la oraşe: Paralissum, Apulum,
Napoca, Potaissa, zidirea porţilor amfiteatrului de la Sarmizegetusa, continuitatea de locuire în
mediul rural: Moreşti şi Iernut (Mureş), Gornea (Caraş-Severin), Soporu de Câmpie şi Ţaga
(Cluj), Verbiţa (Dolj), Sighişoara.
Culturi daco-romane: sec. IV - cultura Sântana-de-Mureş: aspect dacic de tip Lipiţa, aspect
roman de tip Sântana-de-Mureş-Cerneahov. Sec. IV-V - Cultura Bratei: complex Bratei-Moreşti-
Costişa (cu elemente daco-getice şi romane)23
Reluarea legăturilor cu Imperiul Roman (dovadă de continuitate daco-romană).
Diocleţian reorganizează provinciile de la Dunărea de Jos (Dobrogea-Sciţia-Minor). Constantin
cel Mare (sec. IV) extinde stăpânirea romană la N de Dunăre de la Porţile de Fier la Galaţi-
revenirea vieţii urbane: Tibiscum, Drobeta, Dierna, Sucidava. Refacerea unor castre: Barboşi,
Pietroasele.  Justinian (sec. VI): - reface centrele urbane de la N de Dunăre (Drobeta - denumită
Teodora). Reorganizează viaţa eclesiastică (Novela XI pune sub autoritatea arhiepiscopiei de la
Iustiniana Prima două oraşe de la N de Dunăre).24
18
Gorge Daniel Popa, Etnogeneza Poporului Român și Formarea Limbii Române, 04.02.2020, Scribd,
https://ro.scribd.com/document/445576164/Etnogeneza-Romaneasca, p. 6, 24.06.2020, 15:12
19
Ibidem, p.7
20
Protase Dumitu, op.cit, p.117.
21
Babes Mircea,160 de ani de arheologie romaneasca , în MI , 1995.nr.4, p 54-56
22
Gorge Daniel Popa, op.cit, p.8
23
Ibidem, p. 9
24
Nicu Cojanu, Etnogeneza românească, Scribd, 23.04.2012,
 Dintre cele mai importante descoperiri sunt: donariul crestin (o parte dintr-un candelabru
de bronz) cu inscriptia in latina “Ego Zenovius votum posui” ceea ce inseamna “Eu Zenovius am
pus acest dar” si cu monograma lui Hristos, descoperit la Biertan; fragmentul ceramic descoperit
la Porolissum cu inscriptia in latina “Ego ...ulus votum posui” ceea ce inseamna “Eu ...ulus am
pus acest dar”; caramida cu inscriptie de la Gornea; basilicile de la Tomis, Histria si Callatis;
opaitele cu monograma lui Hristos, toate elemente crestine.25
Creştinismul este o dovada de continuitate daco-romană; s-a propagat ca un curent de
factură populară (s-a răspândit în popor). Exprimă apartenenţa daco-romanilor la lumea romană,
reprezintă un factor de unitate al populaţiei daco-romane, ce o diferenţiază de migratori.26
Propagarea monahismului creştin se face prin ostaşi şi colonişti, odată cu cucerirea
Daciei de către romani. Acesta este puternic receptat de daci. Premisele acestei receptări le găsim
în credinţa în nemurirea daco-geţilor, provenită din concepţia zamolxiană a traiului veşnic.Deci
poporul român se naşte ca un popor creştin. Dovezi arheologice, monumente şi obiecte creştine:
Napoca, Apulum, Dej, Potaissa, Răcari, Verbiţa, Coroial-Nou, Tibiscum, Lucinu, Bumbeşti,
Iaşi. Tipare de cruci: Olteni, Cândeşti, Strădeşti. Epigrafice: Biertan, obiect de bronz (candelabru
cu inscripţia “Ego Zenovus votum pasai”, „Eu, Zenoviu am pus acest dar” = populaţie creştină
care vorbea limba latină). Moigrad, inscripţie asemănătoare.27
Lingvistice: originea latină a termenilor de bază, legaţi de creştinism: cruce, înger, Dumnezeu,
Paşti, biserică=basilica (discuţie).
Narative: episcopi şi misionari creştini originari de la Dunărea de Jos: episcopi de Tomis:
Bretonian, Gherontic, Teotim I, misionari: Sf. Ioan Cassian.28
Migratorii păgâni s-au creştinat sub influenţa localnicilor: Olfila propagă creştinismul
printre migratorii goţi şi traduce Biblia; sau Sara Gotol (martirizat în valea Buzăului)29
Desăvârşirea procesului de formare a poporului român şi a limbii române. În sec. VI, 587.
Theophylactus Simocaties - repetă cuvintele rostite de un soldat al armatei împăratului Mauricius
în timpul luptei cu avarii: “torna, torna fratre” = aceasta dovedeşte transformarea limbii latine în
limba maternă a locuitorilor din spaţiul daco-moesian.30
Acest proces se încheie în sec. VIII. În acest secol putem vorbi de limba română ca
despre o limbă romană individualizată. Fondul principal de cuvinte şi structura gramaticală sunt
de origine latină. Acest lucru confirmă romanitatea românilor şi determină caracterul unitar al
limbii şi poporului român. În sec. VII începe migrarea slavilor. În acest moment poporul şi limba
română erau formate în structurile de bază. Dovada: cultura Ipoteşti-Cândeşti-Ciorelu, răspândită
de la Nistru la Tisa, de la Carpaţii Nordici până la Munţii Balcani. Un centru puternic de
organizare al autohtonilor este atestat arheologic în Minţii Apuseni şi mai nou la Alba-Iulia.
Elementul slav se adaugă ca un adstrat, fără a modifica romanitatea limbii şi a poporului român.31

https://ro.scribd.com/document/90811789/Etnogeneza-Romaneasca, p. 2, 27.05.2020, 09:13

25
Angelica Giurete, Originile romanilor, Scribd, https://ro.scribd.com/doc/231703942/Etnogeneza-romaneasc
%C4%83, 28 iunie 2014, p.3, 18.06.2020, 08:17
26
Bărbulescu Mihai, Interferențe Spirituale în Dacia Romană , Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p.208
27
Ibidem, p.209
28
Ibidem, p.210
29
Ibidem, p.211
30
Alina Mănăseanu, op.cit., p.24
31
Constantin Preda, Enciclopedia Arheologiei și Istoriei Vechi a României, Vol. I, Editura Enciclopedică, București
1994-2000, p.285
 Izvoare istorice despre români şi ţara lor: Sec. VIII - însemnarea de la mânăstirea
Castamonitu (Muntele Athos) “rinchini” şi “Vlaho-rinchini”. Anul 787 - al VII-lea sinod
ecumenic de la Nicea - participă Ursus, episcop (probabil primul episcop român). Sec. IX -
geografia lui Moise Chorenati - ţara Balak (Valahia), Cronica turcă Oguzname - se afirmă despre
ţara vlahilor (Ulak ili). Sec. X - cronică persană = Magdisi.32
În paralel cu procesul de formare a poporului român se desfășoră şi procesul de formare a
limbii române. Istoria limbii române este la fel de controversată ca şi cea a poporului român.
Limba romănă face parte din familia limbilor romanice, neolatine, dintre care unele au devenit
limbi nationale precum: italiana, franceza, spaniola, portugheza, româna, iar altele au rămas
limbi regionale precum catalana în Spania sarda în Sardinia, dialeetele retoromane în Elveţia sau
au dispărut cum este dalmata. 33
Provine din latina vorbită în părţile orientale (de est, ale imperiului Roman şi apartine, deci
romanitătii orientale. Formarea limbii rotoromane actuale parcurge în esență două etape.
Formarea limbii române până la stadiul de limbă română comună și influențele lingvistice
ulterioare acestui stadiu. 34
Limba română comună străromânească, protoromânească este limba formată între secolul
II — VIII, prin utilizailizarea substratului geto-dac a fondului lingvistic latin de către o nouă
populație daco-romană. Se numeşte limbă romană comună pentru trăsăturile lingvistice ce se
regăsesc în cele patru dialecte: dialectul dacoromân (vorbit pe teritoriul României din care s-a
cristalizat limba română literară și oficială și dialectele sud — dunărene: aromân, meglenoromăn,
istroromân vorbite în sudul Dunării (zone din Grecia, Albania, Macedonia). Pentru varietățile
regionale ale dacoromânei se foloseşte termenul grai (muntenesc, moldovenesc, bănățean,
ardelean, maramureşean).35
Limbile romanice sunt formate din trei straturi lingvistice: elementul autohton numit
substrat, un element latin, care este cel mai consistent, numit strat un element migrator numit
suprastrat sau adstrat. 36
Elementele de substrat ale limbi române sunt reprezentate de limba daco — geţilor, care
face parte din familia limbilor trace (indo — europeană) din care nu s-au transmis cuvinte în
scris. Pentru restituirea elementelor de substrat s-a recurs la comparaţia cu albaneză. Cuvintele
româneşti comune cu echivalente albaneze, explicate fie prin moştenirea în comun a unor resturi
de lexic daco-moesic (de altfel, unele lexeme româneşti din substrat nici nu au echivalent în
albaneză) fie prin migrația din nord-est spre sud-vest a „dacilor liberi” (mai anume Carpii)
izgoniți din Dacia de huni, slavi şi avari, fie datorită influenței cultrural-lingvistice a aromânilor
autohtoni asupra albanezilor. 37

32
Ibidem, 296
33
Alina Mănăseanu, op.cit., p.25.
34
Ibidem, p. 26
35
Ibidem, p.27
36
Constantin C. Giurescu, Formarea poporului român, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1973, p.251

37
Marin Petrișor, Originea dialectalor românesti în concepția lingviștilor români, Universitatea Ovidius Constanta,
Volumul XII, 207-216, 2002, p 44
 Romanii au impus limba latină drept limbă in administrație dar au păstrat din limba geto-
dacă terminologia geografică drept reper al orientării în noua provincie. S-au păstrat din limba
traco-dacică, toponime şi hidronime (Carpați, Drobeta, Napoca, Argeş, Criş, Dunăre, Mureş, Olt,
cuvinte care exprimă nume de animale (mânz, viezure, mistreț, barză), plante (brad, gorun,
măceş), părti ale corpului (buză, grumaz, burtă), noțiuni familiale (copil, băiat, moş, prunc),
cuvintele legate de păstorit, ocupația tradițională a acestora (urdă, vatră, gard). 38
Elementele de adstrat care exercită cea mai putemică influență asupra limbii române sunt cele
slave. Prin migratia slavilor sau contactul cu popoarele slave vecine, pe cale populară au pătruns
în limba română cuvintele: Cozia, Ocna, Predeal, Bistrița, Crasna, Bogdan, Dan, Vlad, Radu,
boier, voievod, nevastă, ciocan, lopată, plug, ceas, veac, a citi, a greşi, ai iubi, dragoste, prieten, a
munci, duh, milă, noroc, ş.a.39
Cuvintele slave au pătruns în limba română pe cale cultă, prin intermediul limbii slavone
(limba slavă bisericească și literară): rai, iad, vlădică. În Transilvania, devenită partea regatului
maghiar, catolic, limba culturii a fost din secolul al XII-lea latina (medievală), păstrată în
inscriptii şi documente. Limba serviciului religios ortodox era însă tot slavona. 40
Lipsa izvoarelor istorice care să vorbească despre proto-românii de la nord de Dunăre
dintre secolele III (secolul în care are loc retragerea aureliană din Dacia Romană) şi X (secolul
venirii ungurilor mongolici în Europa) se datorează faptului că cronicarii şi istoricii greco-români
ai acelor vremuri erau mai preocupați în a consemna numele stăpănilor/conducătorilori năvălitori
războinici ai regiunii respective decât a retata despre populația nativă, paşnicil şi cotropitiă a
regiunii respective, deoarece cum lumea greco-romană era îngrozită de năvălirile migratorilor
care invadau Imperiul Roman mai târziu Bizantin, era firesc ca migratorii să reprezinte subiectul
ştirilor și a cronicilor istoricilor, aceştia din urmă fiind interesaţi să vadă cum se vor sfărşi
lucrurile, dar nefiind interesați foarte tare de populația autohtonă şi cotropită (de către migratori)
a Daciei. Chiar şi aşa, există izvoare istorice care atestă prezența proto-românilor la nord de
Dunăre între secolele III-X.41

Problema elementelor de probabilă origine veche germanică păstrate în limba română a

fost complicată nedorit, din cauza unor interpretări marcate de anumite direcţii academice,
pseudo-academice sau chiar politicoideologice2 . Consider totuşi că, la momentul actual, a nega
existenţa unor elemente precum cele puse în discuţie aici ar însemna a merge contra evidenţelor.
Am în vedere că s-a acumulat deja mai mult decât suficient material – lingvistic, dar şi istorico-
arheologic – care poate sprijini, fără putinţă de tăgadă, existenţa în limba română (ca şi în alte
limbi sud-est europene) a unor elemente care reflectă anumite tipuri de contacte între populaţii
autohtone din spaţiul carpato-danubiano-pontic şi cei mai timpurii germanici care au pătruns în
acel spaţiu.42
Etimologii germanice credibile pentru apelative româneşti (unele de uz general, altele
regionale, sau ieşite din uz): a (se) ateia (‘a) (se) găti, împodobi, aranja' - Banat), bardă, borţ
(‘pântec al ferneii insărcinate’), brusture, burtă, a (se) căina, a cotropi, fară ('stirpe, neam'), gard,
filmă (‘o zână rea' — Banat), grind, rânc (râncău, râncaci), rapăn, rudă ('prăjină'), scruntar ('loc
nisipos sau pietros' ), smicea (vârf ascutit, lăstar'), strănut (ʻcal cu o pată albă pe nas sau bot’),
38
Ibidem, p.47
39
Ibidem, p.48
40
Gheorghe Ștefan , Formarea poporului român si al limbii române , Editura Politică, Bucuresti 1973, p. 50
41
Ibidem, p.52
42
Alexander Rubel, Romanizarea. Impunere și adeziune în Imperiul Roman, Editura Universității „Alexandru Ioan
Cuza” Iași, 2011,p.255
stingh(i)e, ştimă, targă, tufă, tureci (tureac, tureatcă), ban (considerat ca intudit etimologic cu a
băni, a bănui, bănat şi a bântui, toate acestea nefiind de origine maghiară, cum s-a crezut în
general), berneveci (care ar putea fi un vechi germanism ajuns în rornână prin intermediere
slavă), bordei, brânduşă, budă (cu sensul de ‛locuinţă improvizată, pentru lucrul la pădure’),
cioareci, găman (‛haidău, mâncău’), gospodar (bazat pe un compus germanic preluat şi de proto-
slavă), holm (‛mal înalt, deal’), holtei, a hultui (‛a altoi’— Moldova), râncă (‛vână de bou,
organul genital al armăsarului’), rânciog (‛piesă a plugului'), scrânciob, tală (taifas, gălăgie'),
teafăr, bumb, bundă, boarţă (‛un peşte’), căulă (‛plută mică, pentru pescuit’), ciuf (ţuf), cocon
(‛copil de nearn’), coti(u)gă, cotingan ( ‛băietan'), gata, a găti, ghiborţ ( ‛un peşte’), grindei
( ‛piesă a plugului’), grindel ( ‛un peşte’), grundeţ (‛un peşte’), gninz, hânsă (‛parte dintr-un
intreg’), hânsar (‛ostaş călare care luptă doar pentru pradă de război’ — o rudă directă a lui
husar, care a ajuns termen internaţional), a însăila, a julfă (‛mâncare de post făcută din sămânță
de cânepă’), plug (care nu arată vreun semn de trecere prin slavă, ci poate proveni direct din
vechea germanică), pungă, rând, scradă (‛o iarbă de munte’), slin (slim), smalț, smidă (‛tufiș’),
sprinter, stei (stean), sturlubatic, troacă (treucă), viscol . În total ar fi vorba (la acest moment) de
peste 70 de cuvinte românesti pentru care, cu argumente fonetico-semantice și istorice
intemeiate, se pot propune origini vechi germanice. Se întâmplă că acel număr (care pe baza unor
cercetări viitoare se poate dovedi mult mai mare).43

Ca urmare a romanizării in cursul veacurilor al III-lea –al IV-lea, pe întreg teritoriu vechii
Dacii se constituie treptat o întinsă arie romanică, în care elementele romane contribuiseră
eficient la crearea unei baze trainice şi necesare pentru învăţarea limbii latine, care cu timpul,
devenise singurul mijloc de comunicare între autohtonii nord-dunăreni şi Imperiu, între daco-
romani şi romanii veniţi sau aduşi de migratori aici. Limba latină era necesară comerţului,
relaţiilor de ordin social-economic, militar şi politic, şi, evident limba care se răspândise peste tot
creştinismul.44

43
Ibidem, p.272
44
Teodor D., Probleme actuale ale etnogenezei poporului român, Anuarul Institutului de istorie şi arheologie "A D.
Xenopoi" 17, Iaşi, 1980,p 105-115
 Caracterul provincial romanic al civilizaţiei din secolele al III-lea –al IV-lea, documentat
în tot spaţiul carpato-dunăreano-pontic, aproape identic cu acela de la sudul Dunării de Jos,
dintre Balcani şi fluviu, aflat până la începutul secolului al VII-lea în graniţele Imperiului, arată
limpede că făuritorii şi purtătorii ei erau o populaţie romanică deja constituită în structura ei
lincvistică şi etnică.
Civilizaţia de la nordul Dunării de Jos, în perioada secolelor al V-lea —al VI-lea, deşi
vădeşte un caracter provincial romanic, nu devenise specifică numai spaţiului carpato-dunărean,
adică nu se individualizase încă în aşa măsură, încat să poată fi proprie unui popor nou format,
deosebit de altul. De aceea, nu se poate vorbi în adevăratul sens, de încheierea etnogenezei
româneşti în această perioadă istorică. Desăvârşirea acestui proces va avea loc mai târziu, la
implinirea lui contribuind numeroşi factori de ordin social-economic, cultural şi etno-lingvistic,
şi nu 1n ultimul rând, de ordin politic.
După concluziile formulate de majoritatea lingvistilor români, în ultimii ani mai ales,
transformarea limbii latine, vorbită în provinciile orientale ale Imperiului, în limba română a fost,
de asemenea un proces îndelungat şi complex, desfăşurat concomitent şi în directă măsură cu cel
etnic.
Precizarea limitelor cronologice (secolele al VIII-lea —al IX-lea) ale încheierii
etnogenezei româneşti corespunde astfel realităţilor arheologice şi istorice ale vremii respective,
dintr-un spațiu geografic care, prin întinderea sa, acoperă nu numai zonele vechii Dacii nord-
dunărene, ci şi regiunile Thraciei şi Moesiei, romanizate de la sudul fluviului. De aceea, se poate
aprecia că aria de etnogeneză românească a cuprins iniţial un teritoriu mai larg, a cărui axă
principală a constituit-o cursul Dunării de Jos, teritoriu intrat de timpuriu într-un amplu şi intens
proces de romanizare, continuat şi după retragerea stăpânirii romane din Dacia. 45
În felul acesta, poporul şi limba română pot fi considerate reprezentanţii direcţi ai
romanităţii orientale, restrânsă teritorial, ulterior datorită marilor migraţii din secolele al VI-lea
—al VII-lea. 46
Numele de români, pe care 1-au păstrat, peste veacuri, poporul şi limba nou formată, în
această parte a romanităţii orientale, reflectă, direct şi limpede, realitatea istorică a originii sale.
Moştenitor al acestei romanităţi orientale, poporul şi limba română, prin superioritatea numărului
şi civilizaţiei sale, a putut astfel supravieţui în condiţiile politice destul de tulburi ale mileniului I
şi ale primelor secole ale celui următor, cu atât mai mult cu cât, vatra principală de constituire a
fost şi a rămas întregul spaţiu carpato-dunăreano-pontic, în ciuda tuturor prefacerilor istorice din
această indelungată perioadă de timp. 47

BIBLIOGRAFIE

ENCICLOPEDII ȘI DICTIONARE:

PREDA,Constantin,Enciclopedia Arheologiei și Istoriei Vechi a României, Vol. I,

Editura Enciclopedică, București 1994-2000

IZVOARE

45
Ibidem, p.112
46
Ibidem, p.114
47
Russu Ioan Iosif, Etnogeneza românilor, Editura Științifică și Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 189
 BABEȘM Mircea,160 de ani de arheologie românească , în MI , 1995.nr.4

LUCA, Sabin Adrian, Arheologie generală, Sibiu , 1999,

PĂUNESCU, Alexandru, Din istoria arheologiei românești pe baza unor documente de

arhivă , Editura A.G.I.R., Bucuresti 2003

LUCRARI GENERALE :

*** Istoria romanilor , vol II , Bucuresti 2001

AMBRUSTER, Adolf, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Editura Enciclopedică,

București , 1972

BĂRBULESCU, Mihai, Interferențe Spirituale în Dacia Romană , Editura Dacia, Cluj-

Napoca, 1984
BREZEANU, Stelian, BÂRZU, Ligia, Originea şi continuitatea românilor. Arheologie şi
tradiţie istorică, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991
CONSTANTIN, C. Giurescu, Formarea poporului român, Editura Scrisul Românesc,
Craiova, 1973

CONSTANTIN Preda, Enciclopedia Arheologiei și Istoriei Vechi a României, Vol. I,

Editura Enciclopedică, București

GHEORGHE, Ștefan , Formarea poporului român si al limbii române , Editura Politică,

Bucuresti 1973

GRAMATOOL, Mihai, Portretul roman în Romania , Editura Meridiane, Bucuresti 1985

MARIN, Petrișor, Originea dialectalor românesti în concepția lingviștilor români,

Universitatea Ovidius Constanta, Volumul XII, 207-216, 2002

PÂRVAN, Vasile , Începuturile vieții romane la gurile Dunarii, Editura Cultura

Națională, Bucuresti 1923

POSTICĂ, Gheorghe, Civilizaţia veche românească, Editura Știința, Chişinău, 1995

Russu Ioan Iosif, Etnogeneza românilor, Editura Științifică și Enciclopedică, Bucureşti, 1981.

PROTASE, Dumitu, Problema continuității în Dacia în lumina arheologiei și

numismatici, Editura Republicii Populare Române, Bucuresti, 1966.

RUBEL, Alexander, Romanizarea. Impunere și adeziune în Imperiul Roman, Editura

Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2011
 STOICESCU, Nicolae, Continuitatea românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1980.

TEODOR, D., Probleme actuale ale etnogenezei poporului român, Anuarul Institutului
de istorie şi arheologie „A D. Xenopoi” 17, Iaşi, 1980, p. 105-115

ARTICOLE-SITE-URI WEB

MĂNĂSEANU, Alina, Etnogeneza românească, Scribd, 19.05 2014,

https://ro.scribd.com/document/225145424/ETNOGENEZA-ROMANEASCA, p.21,
23.06.2020, 14:19

COJANU, Nicu, Etnogeneza românească, Scribd, 23.04.2012,

https://ro.scribd.com/document/90811789/Etnogeneza-Romaneasca, p. 2, 27.05.2020, 09:13

GIURETE, Angelica, Originile romanilor, Scribd,

https://ro.scribd.com/doc/231703942/Etnogeneza-romaneasc%C4%83, 28 iunie 2014, p.3,
18.06.2020, 08:17

POPA, Gorge Daniel, Etnogeneza Poporului Român și Formarea Limbii Române,

04.02.2020, Scribd, https://ro.scribd.com/document/445576164/Etnogeneza-Romaneasca, p. 6,
24.06.2020, 15:12