1.

1Omul fiinta morala

Omul este o fiinţă morală daca respectă un set de reguli de comportare, impuse de
normalitatea în viaţa de familie şi în cea de societate. Fără existenţa lor viaţa în colectivitate ar fi
imposibilă. Totuşi, norma este mai mult decât o regulă, deoarece presupune imperativul legii, în
vreme ce regula este mai îngăduitoare în cazul unor abateri minore.
Pentru a se impune aceste norme si reguli morale, in societatile primitive conducatorii au
facut legatura intre acestea si divinitate. Marii creatori de religii au fost în primul rând mari creatori
de doctrine morale, pe care au căutat să le impună.
Freud a explicat apariţia moralei prin aceea că la început omul a tins să dea frâu instinctelor.
La fel se comportă şi copiii. Familia incearca constant sa domoleasc impulsurile si reprimarea
pornirilor instinctuale puternice prin folosirea unor tabu-uri verbalizate, cât şi prin pedepse şi
recompense. Astfel, copilul învaţă „ce este bine” şi „ce nu este bine”, ce „trebuie” şi ce „nu trebuie”.
 termenul etică provine din filosofia greacă (ethos = lăcaş, locuinţă, locuire şi ethicos =
morav, obicei, caracter),

 termenul morală provine din limba latină (mos-mores-moralis = obicei, datină, obişnuinţă).

Hegel:
 morala - felul în care sunt percepute acţiunile de către individ,
manifestată prin vinovăţie.
 moralitatea - felul în care se manifestă în realitate faptele omului. În comunităţile închise,
(tradiţionaliste şi conservatoare) teama şi veneraţia faţă de “instanţa morală” erau motivaţii
esenţiale pentru supunerea la norme şi obiceiuri. În comunităţile deschise primează respectul şi
aprecierea faţă de semeni şi faţă de principiile morale convenite în comunitate.
Etica este considerată ştiinţă a comportamentului, a moravurilor; studiu teoretic al principiilor
care guvernează problemele practice. etica este setul de reguli de conduita a unei comunitati, reguli
care sunt fundamentate pe distincţia între bine şi rău
Morala este socotită totalitatea mijloacelor pe care le folosim pentru ca să trăim într-un mod
omenesc. morala este ansamblul principiilor de dimensiune universal-normativă (adeseori
dogmatică), bazate pe distincţia între bine şi rău.
Deontologia reprezintă: ansamblul regulilor după care se ghidează o organizaţie, instituţie,
profesie sau o parte a acesteia, prin intermediul organizaţiilor profesionale care devin instanţa de
elaborare, aplicare şi supraveghere a aplicării acestor reguli.

Morala este o parte considerabilă a vieţii noastre. Doar în situaţii de rutină şi automatisme nu
avem dileme şi nu ne punem problemele specifice moralei.
 Etica presupune o teorie asupra moralei. Demersul etic - reflectarea asupra principiilor
generale şi să judecarea din perspectiva acestor principii ce ar trebui să facă o persoană, inclusiv
noi înşine, într-o situaţie particulară.

Spre deosebire de etică, morala are o semnificativă componentă emoţională iar etica
implică mai multă detaşare, explorare şi acceptare. Rolul eticii este să ajute oamenii şi instituţiile
să decidă ce este mai bine să facă, pe ce criterii şi care le sunt motivaţiile morale în acţiunile lor.

Orice morală se centrează pe componenta normativă. Cu alte cuvinte, ea ne spune ce

trebuie sau ar trebui să facă oamenii pentru a fi socotiţi demni de respect şi nu doar ceea ce fac
ei efectiv (componenta descriptivă) De exemplu, un enunţ descriptiv este de tipul: Unii politicieni
promit demagogic creşterea rapidă a veniturilor salariaţilor bugetari. Un enunţ etic normativ este de
tipul: Politicienii nu trebuie să facă promisiuni false. Mai explicit, dacă vor să fie demni de încredere
(morali, în context), politicienii nu trebuie să facă promisiuni mincinoase. Încrederea publică, în
cazul nostru, este fundament pentru menţinerea coeziunii comunitare şi a instituţiilor, ba chiar şi a
sistemului politic democratic. Acesta din urmă poate să devină un simplu ritual electoral, lipsit de
substanţă, în absenţa încrederii morale a cetăţenilor în statul de drept şi în orientarea instituţiilor
publice spre scopurile cetăţenilor.

Normele pot să fie formulate ca imperativ categoric: ce trebuie să facă oricine, oricând şi
oriunde într-o anumită situaţie (arată ce este obligatoriu să facem sau să ne abţinem să facem):
Trebuie să tratezi oamenii ca scopuri în sine şi nu doar ca mijloace! (Kant). Ele pot să fie formulate
ca imperative ipotetice, exprimând ce este dezirabil (ce ar trebui) să facem sau să ne abţinem să
facem în anumite situaţii: Trebuie să fii recunoscător celor care te-au sprijinit să te afirmi!”
O normă poate să fie formulată ca interdicţie: Să nu ucizi decât în legitimă apărare!,
permisie: Este îngăduit să nu mărturiseşti împotriva părintelui tău! sau obligaţie: Ţine-ţi
promisiunile!.
o Aristotel -„Omul este un animal civic, un animal politic”. După Aristotel, omul este un animal
raţional, care gândeşte, are suflet, fabrică unelte, trăieşte în societate etc.” Aristotel voia să spună
că omul este singurul animal capabil să se revolte.
Filosofii Pytagora, Platon, Sf. Augustin promovau concepţia că sufletul este independent de corp, că
are loc procesul reîncarnării lui în alte corpuri.
o Fr. Nietzsche formulase o idee contradictorie atunci când afirmase că omul a provenit de la
un „animal bolnav” aflat în proces de degradare.
o Savantul american B. Franklin consemna că omul este animalul care confecţionează unelte
de muncă.
Omul se deosebeşte de alte vietăţi nu numai prin gândirea sa concretă, dar şi prin raţiunea
sa, cu ajutorul căreia poate înţelege adevărul. Odată ce omul trebuie să facă totul pentru binele său,
pentru esenţa sa.
 Unii filosofi concepeau legătura dintre fizic şi conştiinţă ca pe ceva accidental. Locke
considera personalitatea o fiinţă ce gândeşte, fiind înzestrată nu numai pur şi simplu cu conştiinţă,
dar şi cu conştiinţa de sine. După părerea lui, „personalitatea” ţine de „eu”, iar „omul” de fizic.
Omul este o fiinţă creatoare. Fiind înzestrat cu raţiune, el creează valori materiale şi
spirituale, creează şi dezvoltă cultura.
Noţiunea de cultură are un sens generalizat, cu ajutorul căruia se măsoară totul ce a fost
creat de om. Pe parcursul existenţei sale, umanitatea a creat diferite culturi. Cultura fiecărui popor
este interesantă anume prin faptul că ea se deosebeşte de cultura altor popoare.
Fiecare om, fiecare generaţie se foloseşte de valorile spirituale şi morale create de
predecesori. Rolul creator al omului depinde de mulţi factori. În acest sens, se manifestă şi rolul
familiei, şcolii, nivelului de dezvoltare a societăţii, hărnicia, nivelul de studii etc.
Într-un cuvânt, cel mai esenţial lucru constă în procesul de educaţie, de constituire a
personalităţii. Educarea personalităţii, constituie ceea ce-i este suficient omului pentru a-şi păstra
locul în societate. Omul poate fi foarte dezvoltat fizic, foarte tare de caracter, dar lipsit de cultură
morală. Kant considera ca numai prin educatie se poate perfectiona omenirea. Sunt considerate
estentiale arta de a conduce oamenii şi arta de a-i educa.
Gânditorii progresişti au pus un deosebit accent pe ideea despre autonomia şi independenţa
personalităţii pe rolul conştiinţei individuale. Dilema consta in incercarea inividualitatii sociale a
omului in absenta acceptarii grupului social. Sintagmele de genul „o ţin pe-a mea şi nu pot altfel”
sunt o deviză a libertăţii personalităţii, comportament determinat de „vocea interioară”.
Astăzi, este foarte important ca familia, şcoala şi societatea să fie profund conştiente de
faptul că prima lor datorie faţă de copil constă în educaţia bună a acestuia. Din păcate, deseori
auzim raţionamente cum că în şcoli, licee şi instituţiile de învăţământ superior principalul constă în
instruire, iar procesul de educaţie vine de la sine.
Au dreptate savanţii care afirmă că educaţia trebuie să fie o „operă a dragostei”. Profesorul
şi şcoala sunt obligaţi să-i cultive copilului capacitatea de a gândi, misiunea lor e de a-i oferi
posibilitatea să acumuleze un anumit volum de cunoştinţe, de a-i învăţa pe parcurs să-şi
completeze de sine stătător cunoştinţele. Procesul de educaţie are misiunea de a pregăti tineretul
pentru o viaţă liberă şi creatoare.
Cultura fiecărui om se manifestă în muncă, în activitatea sa, în relaţiile cu alte persoane.
Venind la magazin, la medic sau la frizerie, fiecare doreşte să fie primit cu atenţie şi respect. Toti
trebuie sa manifeste o inalta cultura a muncii.
Cultura politică a oamenilor
Vechii greci îi numeau pe cei ce nu se amestecau în politică idiotes (persoană izolată, care
nu avea nimic de oferit celorlalţi, obsedată de problemele mărunte ale casei sale şi manipulată)
Politica este activitatea guvernanţilor, adică a celor care conduc oamenii, chiar dacă nu sunt
la putere în mod direct. La atenieni, politica era, prin excelenţă, activitatea cetăţeanului liber.
 Omenirea se întreabă dacă e posibilă existenţa unei societăţi arhaice (fără politică).
Anarhiştii susţin că o societate fără politică ar fi o societate fără conflicte. Dar poate omul,
societatea să existe într-o armonie absolută? Fiecare fiinţă umană conştientă are interesele sale
personale, viziunea sa, poziţia sa, de aceea şi conflictele sunt inseparabile în relaţiile dintre oameni.
Nu se poate realiza acest lucru deoarece in societate, au loc conflicte, pentru că în ea trăiesc
oameni reali, diferiţi, cu iniţiative proprii şi pasiuni proprii.
Kant afirma ca omul este atat disciplinat (ascultare-repetare) cat si indignat (revolta si
inventie), el fiind considerat un „nesocial sociabil”.
F. Nietzsche, susţinea că societatea constă într-o serie de promisiuni pe care membrii
grupului şi le fac unii altora. E nevoie de cineva cu destulă autoritate pentru a garanta că aceste
promisiuni se vor îndeplini şi pentru a obliga executarea lor.
Omul a fost şi rămâne a fi o fiinţă politică, chiar dacă el n-a fost la conducerea statului, n-a
făcut parte dintr-un partid sau altul. El a creat societatea, a creat statul. Datorită activităţii lui au fost
perfecţionate relaţiile sociale, relaţiile politice. Omul totdeauna a avut atitudinea sa faţă de stat, faţă
de formele de guvernare. Astăzi, deseori putem auzi că societatea e prea politizată. Chiar şi dacă
nu toţi oamenii participă la mitinguri, la mişcări politice, ei au viziunea lor politică. Uneori, prin
politizarea societăţii, înţelegem ceva negativ. Ne referim insa la gradul înalt al conştiinţei politice.
Cand este vorba despre conştiinţa politică, trebuie să concepem că ea are diferite niveluri,
că se manifestă prin diferite forme. Forma superioară e cultura politică a fiecărui om, a fiecărei
personalităţi. Omul politic (conducătorul de orice nivel şi rang) este dator să manifeste o înaltă
cultură a conduitei, ei trebuie să fie amabili, buni, accesibili, să-i poată asculta pe oameni.
Valori, norme şi obligaţii moral-civice
Oamenii isi raporteaza comportarea la volorile de bine sau rau, din care decurge si
definirea acestui comportament ca moral sau imoral. Simtul moral, sau capacitatea de a judeca
ceea ce este drept si nedrept, ca si libertatea de a-l folosi, apartine omului, deoarece acesta are
constiinta.
VALORI MORALE:
1. Cinstea opusa necinstei
Cinstea are la baza: Necinstea presupune:
A spune adevarul A minti
A tine promisiunile A incalca reguli/legi
A respecta legile/regulile A insela increderea celorlalti
A accepta toti ca toti oamenii sunt egali A urmari avantaje in devafoarea altora
A accepta dreptul la proprietate a fiecaruia A lua lucruri care nu ne apartin

2. Demnitatea opusa lipsei de demnitate

Demnitatea (respect de sine, stima de sine) presupune:
 Calitatea de a merita stima sau respect din partea celorlalti
 Comportamentul calm, serios, stapanit
 Ceea ce determina oamenii sa fie respectuosi
Orice om are calitati sau defecte. Tratarea celorlalti cu respect ajuta la crearea unui
climat social pozitiv. Un comportament respectuos reprezinta tratarea celorlalti cu politete,
acceptarea diferentelor sociale, evitarea bully-ingului. Este important sa invatam sa ii ajutam pe
altii si sa ii sustinem in actiunile lor benefice pentru comunitate.
3. Datoria opusa abaterii de la datorie
Datoria – actiune pe care o persoana este obligata sa o faca din motive determinate de morala
sau de legi.
Datorie – ideea de obligatie de a servi sau da ceva in schimb. Termenul are diverse utilizari
(serviciul prestat de un angajat, de un soldat, de un elev).
individ - indatoriri (grija de propria persoana, aderarea la valorile morale, sustinerea familiei,
grija de bunuri, animale)
cetatean – indatoriri (respectarea legilor, grija fata de restul, participarea la vot, informarea,
implicarea in viata comunitatii.
Abaterea de la datorie produce o stare de disconfort, de nesiguranta, atat la nivelul
fiecarui individ cat si in societate.
4. Responsabilitatea opusa iresponsabilitatii
 Responsabilitatea poate fi pentru: propria persoana, familie, prieteni, clasa/scoala,
pentru comunitatea locala, nationala, europeana, pentru oamenii din intreaga lume.
5. Altruismul opus egoismului
Altruismul – practica prin care ceilalti sunt plasati mai presus de noi. Este considerata o
virtute. Toate religiile lumii promoveaza altruismul ca pe o valoare morala importanta.
Crestinismul si budismul pun accent pe altruism, dar si iudaismul, islamul si hinduismul.
Altruismul este central si in invataturile lui Iisus.
Filantropia – act voluntar de donatia sau sustinerea unei cauze de caritate pe o perioada
lunga de timp. Este o sursa importanta de venit pentru cauze artistice, muzicale, de educatie,
religioase si umanitare.
Egoismul – obisnuinta de a aprecia totul doar din interes personal, excesiva preocupare
pentru interesul propriu, insatotita de o oxagerare a importantei propriei persoane.
6. Politetea opusa lipsei de politete
Bunele maniere sunt o datorie a fiecaruia. Fie ca traiesc in comunitati mai mari sau mai
mici oamenii, pentru a diminua neintelegerile trebuie sa se comporte dupa reguli acceptate de
societate. Acestea se invata mai intai in familie, apoi la scoala si in comunitate. Politetea este
un semn al bunei credinte si al bunelor intentii. Este o componenta a moralei, contribuind la
asigurarea armoniei sociale si la reusita, mai ales atunci cand devine obisnuinta.Necunaosterea
sau ignorarea regulilor poate duce la interpretari gresite, la complicatii relationale, la conflicte.
Nu se pot concepe relatii intre persoane, fara respectarea unor reguli de eticheta.
7. Respectul opus lipsei de respect
Respectul – aprecierea altor persoane, a proprietatii, a mediului si modul in care le
tratam. Imbunatateste calitatea relatiilor sociale bazandu-se pe amabilitate, cinste si grija.
Lipsa de respect – verbala sau fizica fata de propria persoana, data de mediu, fata de
proprietate. Respectul se invata in familie si in scoala. Autocontrolul este necesar in orice
situatie ajutandu-ne sa ne comportam adecvat in orice situatie.
8. Solidaritatea opusa lipsei de solidaritate
Solidaritatea – uniune si armonie a intereselor si responsabilitatilor intre membrii unui
grup, care se manifesta in mod special atunci cand ei sustin ceva sau pe cineva sau cand ei
desfasoara o actiune comuna. Lipsa solidaritatii are efecte negative in functionarea societatii.
NORME MORALE
Normele morale se refera la felul cum ne asteptam ca se vor comporta oamenii si iau
forma unor reguli care sunt acceptate de societate. Ele difera in functie de momentul istoric,
cultura sau grup.
 Norma morala – modelul asteptat de comportare in functie de valorile impartasite de o
comunitate de oameni si de o anumita situatie.
Persoanele care respecta regulile sunt acceptate de catre societate si sunt considerate
normale. Incalcarea unor norme morale atrage sanctiunea. Ea poate lua forma ignorarii, izolarii.
Persoanele care incalca o norma juridica sunt sanctionale pedepsite mult mai drastic. Vinovatia
acestor persoane este stabilita de catre justitie.
Unele norme morale sunt valabile pentru intreaga omenire, altele se aplica intr-o
anumita arie geografica sau culturala. Toate au rolul de a fi un ghid de buna comportare pentru
oameni, ne arata ce este acceptat de catre societate la un moment dat ca fiind un
comportament corect.
OBLIGATII MORALE
1. Corectitudinea fata de sine si fata de altii
Corectitudinea fata de sine – sa fii realist atunci cand iti apreciezi calitatile si defectele.
Sa iti dezvolti stima de sine si respectul fata de propria persoana.
A fi corect cu ceilalti – respect, corectitudine, neincalcarea vreunui drept al persoanei
respective. (trateaza-i pe ceilalti cum ai dori tu sa fii tratat)
2. Pastrarea unui secret
Protectia prin lege a dreptului al intimitate se refera la date despre persoana (nume,
adresa, varsta, rasa, ocupatie, loc de munca, venit, date despre cartea de credit, educatie,
religie, apartenenta la un partid, starea de sanatate, numarul de telefon, fax, adresa de email,
numarul asigurarii medicale, numele parintilor, datele din buletin, pasaport)
Oamenii simt nevoie de a verifica daca gandesc si actioneaza bine. Astfel ei comunica
cu persoanele apropiate si isi incredinteaza secrete. Daca oamenii respecta unii altora dreptul la
intimitate ei se simt in siguranta in ceea ce priveste casa lor, credintele lor, si relatiile cu ceilalti.
Dreptul la intimitate permite oamenilor sa gandeasca si sa actioneze cum doresc, fara nici o
influenta sau control al altor persoane.

* 1.2 Valori, norme şi obligaţii moral-civice

Educatia moral-civica. Cele două comportamente se asociază se sprijină şi se
condiţionează reciproc, deoarece nu poţi avea un comportament moral fără să respecţi
legităţile, tradiţiile şi valorile unei societăţi, după cum nu poţi avea un comportament civic dacă
nu te conformezi valorilor, normelor, regulilor morale care guvernează viaţa comunităţii în care
trăieşte. Educaţia moral-civică este o componentă extrem de complexă a educaţiei, pentru că
pe de o parte efectele sale se repercutează asupra întregului comportament al individului, iar,
pe de altă parte, comportamentul individului raportat din punct de vedere valoric la normele
morale şi prescripţiile juridice subordonează toate celelalte valori (ştiinţifice, culturale,
profesionale, estetice, fizice, ecologice etc)
Morala este un fenomen social, o formă a conştiinţei sociale care reflectă relaţiile ce se
stabilesc între oameni, într-un context social delimitat în timp şi spaţiu, având o funcţie
reglatoare asupra convieţuirii umane, stimulând şi orientând comportamentul uman, în
concordanţă cu cerinţele sociale.
Idealul moral este un model care exprimă chintesenţa morală a personalităţii umane,
sub forma unei imagini a perfecţiunii din punct de vedere moral. Esenţa sa se manifestă prin
valorile, normele şi regulile morale.
Valorile morale câteva dintre cele mai semnificative valori morale: patriotism, umanism,
democraţie, dreptate, libertate, onestitate, onoare, demnitate, modestie etc. şi facem totodată
precizarea că acestea au sensuri polare, fiecărei valori corespunzându-i o nonvaloare (bine-rău,
sinceritate-minciună, eroism-laşitate etc.).
Normele, regulile morale - cerinţe morale elaborate de societate sau o comunitate mai
restrânsă, care conturează prototipuri de comportare morală pentru anumite situaţii concrete
(activitate şcolară, profesională, viaţă de familie). Morala, ca formă a conştiinţei sociale,
reprezintă izvorul conţinutului educaţiei morale, precum şi cadrul de referinţă pentru evaluarea
rezultatelor obţinute. Educaţia presupune trecerea de la morală la moralitate, concepte ce nu
exprimă o identitate totală. Morala, ca dimensiune a conştiinţei sociale sau individuale, aparţine
sferei idealului, în timp ce moralitatea aparţine sferei realului, moralitatea implică şi respectarea
efectivă a cerinţelor moralei, morala transpusă din ipostaza idealului în cea a realului.
Civismul indică legătura între om şi societatea din care face parte. Educaţia civismului,
se referă la formarea omului ca cetăţean, ca susţinător activ al statului de drept, ca militant al
drepturilor omului, pentru binele patriei. Scopul educaţiei moral-civice constă în formarea
individului ca subiect moral, care simte, gândeşte şi acţionează în spiritul cerinţelor şi
exigenţelor moralei sociale. Astfel, este necesară cunoaşterea şi respectarea idealului moral, a
valorilor, normelor şi regulilor, cunoaşterea şi respectarea legilor care-l guvernează, însuşirea şi
apărarea valorilor democraţiei, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, un comportament de
înţelegere, pace, prietenie, respect al demnităţii umane, tolerant.
Formarea conduitei morale şi civice. Conduita morală şi civică reprezintă
exteriorizarea conştiinţei moral-civice în fapte şi acţiuni adecvate diverselor situaţii. Conştiinţa
include elementele subiective, lăuntrice care indică modul în care trebuie să se comporte
individul, în timp ce conduita se referă efectiv la modul în care se comportă, la faptele morale, la
atitudinile civice reale.
În sfera conduitei se includ şi manifestările trăsăturilor pozitive de caracter (forme
stabile de comportare morală) Spre deosebire de deprinderi şi obişnuinţe care se manifestă în
condiţii identice şi sunt legate de situaţii concrete, trăsăturile de caracter acoperă o gamă largă
de situaţii, uneori deosebite calitativ. Trăsăturile (hărnicia, cinstea, altruismul, cooperarea,
modestia, sinceritatea, sociabilitatea) se manifestă în relaţiile elevului cu cei din jur şi cu sine
însuşi, indiferent de situaţia în care se află. Un elev pentru care sinceritatea reprezintă o
trăsătură de caracter, va fi sincer în orice situaţie, chiar dacă aceasta va leza interesele lui
personale. Trăsăturile pozitive de caracter (ca şi deprinderile şi obişnuinţele) nu se formează în
mod spontan, de la sine. Durata procesului, eficienţa lui depinde de conţinutul muncii de
educaţie moral-civică, de raporturile interumane în care elevul este inclus, de condiţiile de viaţă
şi activitate ale elevului.
Conducerea şi organizarea procesului de educaţie moral-civică cer profesorilor să
posede o serie de capacităţi: de a înţelege şi analiza faptele pentru fiecare elev, direcţia lui
comportamentală; de a dovedi tact şi exigenţă în manifestarea unor cerinţe morale; de a stimula
şi îndruma preocupările de conduitei patriotice se poate realiza atât prin conţinutul procesului de
învăţământ cât şi prin activităţile extradidactice (vizitele, excursiile, activităţile cultural-artistice,
serbări şcolare etc.).
Predarea educaţiei patriotice trebuie să constituie o preocupare constantă a
profesorului. Profesorii pot realiza educaţia patriotică prin prezentarea contribuţiei românilor
(matematicieni, fizicieni, ingineri etc.) la dezvoltarea domeniului respectiv: includerea în
tematica cercurilor pentru elevi a unor teze privind viaţa şi opera savanţilor români; răspândirea
în rândul elevilor a revistelor de specialitate; popularizarea în rândul elevilor a rezultatelor foarte
bune obţinute de elevii români în cadrul concursurilor internaţionale. Preocupându-se de
educaţia patriotică a elevilor profesorul va ţine seama că deşi aici componenţa cognitivă este
absolut necesară, ea nu este şi suficientă. Ca atare, aprecierea rezultatelor numai după ce ştiu
elevii despre patrie este unilaterală. Urmărind cum se manifestă şi cum răspund unor cerinţe
concrete ne putem forma o imagine reală cu privire la rezultatele propriei noastre munci. Şi în
educaţia patriotică conduita reprezintă cel mai edificator criteriu de apreciere a elevilor.
atitudini şi comportamente moral-civice
ATITUDINI
1. Atitudinea fata de natura
Atitudinile noastre fata de mediu tebuie sa porneasca de la faptul ca noi suntem o parte
a naturii si ca intreaga noastra activitate depinde de aceasta. Exista, in ascest sens, si
responsabilitati. Aceste atitudini (+grija si ocrotire) fata de mediul inconjurator ar trebuie sa ne
determine un anumit tip de comportament fata de natura. Fara a manifesta grija pentru
bunastarea unei naturi curate si initiativa pentru actiuni de limitare a poluarii nu putem spune ca
sunt cu adevarat responsabili in sensul acesta.
2. Atitudini fata de societate
Omul nu se poate dezvolta ca fiinta umana decat in comunitate, in societate. De la
nastere el devine cetatean al tarii sale. Cetatenii pot manifesta diferite atitudini fata de
societatea in care traiesc, fata de institutii si fata de semenii lor. Ei pot manifesta patriotism,
responsabilitate pentru actiunile proprii, aprecierea diversitatii, toleranta, solidaritate, demnitate
umana, constiinta propriei valori si a valorii celorlalti oameni. Statul este dator, la randul lui sa
respecte drepturile cetatenilor. Cetatenii au dreptul de a participa la viata societatii.
Devenind membri UE, deci cetateni europeni, nu vom inceta sa fim cetateni romani.
Integritatea nu presupune stergerea diferentelor nationale, a limbii si culturii proprii.
3. Atitudinea fata de ceilalti
Exprima raportarea noastra la semenii nostri. Putem vorbi de atitudini pozitive
(consideratie, corectitudine, cinste, sinceritate, intrajutorare) sau atitudini negative (opusul).
Atitudinile pozitive sunt incurajate de societate, cel care manifesta asemenea actiuni, oglindite si
in comportamentul lor, sunt apreciati pe cand cele negative sunt dezaprobate.
4. Atitudinea fata de sine
Exprima raportarea la propria persoana. Poate fi exprimata prin stima de sine,
demnitate, stapanire de sint, spirit autocritic, optimism, modestia, dar si opusul acestora. Stima
de sine are un rol foarte important in realizarea cu succes a activitatilor noastre iar lipsa ei
conduce la scaderea performantelor, la frica de esec.
5. Atitudinea fata de munca
Arata modul in care ne apreciem propria activitate si rezultate obtinute. Activitatea poate
fi apreciata pozitiv sau negativ. Asa cum ne putem referi la harnicie si opusul acesteia putem
vorbi si de multe alte atitudini fata de munca. (responsabilitatea). In caz de iresponsabilitate la
locul de munca, nu te poti baza pe persoana in cauza. Sunt importante si disciplina,
punctualitatea, initiativa. Atitudinile ne determina in mare masura comportamentul.
COMPORTAMENTE
a. Modele morale
Este important sa ne alegem cu grija modele pe care le urmam. Trebuie sa ne luam ca
modele acele persoane care se remarca prin trasaturi de caracter pozitive si care ne pot ajuta
sa fim la randul nostul apreciati de cei din jur.
b. Viata morala cotidiana
In viata de zi cu zi suntem pusi in diferite situatii, iar comportamentul nostru trebuie sa se
adapteze in permanenta. Indiferent insa in ce situatie ne-am afla, comportamentul trebuie sa se
bazeze pe anumite norme morale, sa respecte regulile de buna-cuviinta si sa nu faca rau celor
din jur.
c. Cooperare, competitie si conflict
In societate suntem pusi in situatia de a colabora cu cei din jurul nostru pentru a ne
putea atinge scopurile. Uneori se intampla ca competitia sa duca la conflicte. Acestea pot avea
urmari foarte grave. Toleranta pe care trebuie sa o manifestam fata de oamenii din jurul nostru
este calea cea mai potrivita de a evita aparitia conflictelor.
d. Responsabilitatea morala
A avea o responsabilitate = indeplinirea unei sarcini, implicit raspinderea pentru aceasta.
O persoana responsabila isi recunoaste faptele, isi asuma consecintele lor, castigand astfel
increderea celor din jur.
e. Schimbarea atitudinilor si comportamentelor
Pe masura ce crestem, atitudinile si comportamentele se schimba, fiind influentate de
diferiti factori (familia, scoala, prietenii, diferite modele pe care le imitam). Cel mai important rol
in schimbarea pozitiva a comportamentelor noastre il are educatia, care incearca sa ne
pregateasca pentru viata.
*1.3 Atitudini şi comportamente moral-civice
ATITUDINI
6.3.2. Formarea atitudinii faţă de muncă. Atitudinea faţă de muncă cuprinde un sistem de
idei, concepţii, stări de spirit privitoare la valoarea socială şi individuală a muncii, asociate cu
diferite manifestări comportamentale ce se exprimă în procesul muncii. Scopul fundamental al
şcolii - a-i face pe elevi să înţeleagă că munca este un drept şi o datorie a omului faţă de sine şi
faţă de societate, să manifeste respectul pentru muncă şi produsele ei, să aibă o atitudine
creatoare faţă de orice activitate pe care o desfăşoară.
Prima sarcină, formarea conştiinţei valorii social-umane a muncii impune,
înţelegerea importanţei şi rolului muncii, a faptului că toate bunurile materiale şi spirituale sunt
rezultatul muncii, că numai prin muncă omul îşi poate satisface trebuinţele sale. Formarea unei
conduite necesare participării la procesul muncii, vizează elaborarea şi stabilizarea unor
priceperi şi deprinderi de muncă, a unor trăsături de voinţă şi caracter. Un accent deosebit
se pune pe cultivarea trăsăturilor de caracter cum ar fi: conştiinciozitatea, disciplina, conştiinţa
profesională, disciplina muncii
Atitudinea faţă de muncă se formează în procesul efectiv al muncii. Pentru a conferi un
grad înalt de eficienţă educativă acestui proces este necesară organizarea pedagogică a muncii
în şcoală, în parametri specifici:
 Învăţarea trebuie considerată ca muncă, iar practica ca formă de învăţare;
 Munca din şcoală (grupuri şcolare, licee, etc.) trebuie realizată în condiţii cât mai
apropiate de cele din instituţii şi întreprinderi productive;
 Munca în condiţii şcolare trebuie să se finalizeze şi în produse efective, conferindu-se
activităţii desfăşurate semnificaţia socială necesară.
Oricarea ar fi starea noastra sociala,indiferent de statut si nume suntem datori sa
respectam un cod de conduita pentru a se creea o continuitate a unei societati culte.
Actualmente,responsabilitatea colectiva are din ce in ce mai multa importanta fiindca
garanteaza pastrarea echilibrelor sociale si naturale,stapinesc expansiunea urbana,urmaresc
mondializarea economiei.
COMPORTAMENTUL CIVIC
Responsabilitatea este elemetul cheie al comportamentului civic
Comportamentul civic se obtine prin cresterea nivelului culturii civice.
Pentru un cetatean simplu,neimplicat in viata politica,responsabilitatea in actiunile sale
este in primul rind una morala. Este supus judecatii morale a colectivitatii din care face parte
Comortamentul Civic este acel comportament al unui individ care te percepe ca fiind
membru solidar si responsabil al unei comunitati.Acest comportament se formeaza pe valorile
egalitatii in drepturi,justitiei si solidaritatii cit si pe valori morale:respectul si toleranta.
Daca cetateanul este membru al unei organizatii primare,el este implicat in lumea
sociala si devine mai putin independent si mai mult controlat de sistemul politic.
Comportamentul civic este format din doua angajamente: *politic *social
Angajamentu are diferite niveluri: *local *national *mondial *european
Comportamentul civic nu acopera omul in intregime. In sfera politicului umanismul va
forma comportamentul civic, aici se regaseste omul in pletitudinea ta, in libertatea sa si in
exercitiul responsabilitatii colective. Comportamentul civic nu este dat, ci se dobindeste printr-un
efort permanent de informare,de formare a judecatii si spiritului critic.
4. 1.4Dileme morale şi responsabilitate moral-civică
O dilema morala este un conflict din doua sau mai multe principii morale alegerea une
actiuni in favoarea ceileilante poate duce la un rezultat neplacut si persoana trebuie sa aleaga
raul cel mai mic dintre cele doua. De multe ori viata a fost pusă in situatia de a alege raul cel
mai mic din toate relele, a face compromisiuni toate acestea au constat in luarea unor decizii.
DILEMA
Raționament care propune două soluții dintre care trebuie aleasă una.
Încurcătură în care se află cineva când este obligat să aleagă între două soluții cu perspective
aproximativ egale.
Dificultate ce trebuie rezolvată pentru obținerea unui rezultat.
MORLA
Ansamblu de norme nescrise care reglementează comportarea oamenilor în societate,
exprimând obligațiile lor unii față de alții, față de colectivitate, de patrie etc. Si: etică.
Pentru a intelege mai bine aceste doua concepte exemplica urmatoarea situatie :
1. Dilema trenului
Un tren rulează scăpat total de sub control. În calea sa se află 5 oameni care au fost
legaţi de şină de un răufăcător. Din fericire, există un macaz şi o linie ocolitoare, dar pe care e
un alt om legat de şină. Ştii că numai de tine depinde soarta acestor oameni. Vei schimba
macazul? Dacă nu faci nimic, trenul va ucide 5 persoane. Dacă schimbi macazul va ucide una
şi cinci vor fi salvate. E moral să ucizi o persoană pentru a salva cinci? (persoana e nevinovată
şi nu şi-a dat acordul să fie sacrificată).
Descrierea situaţiei. Suntem într-o situaţie ipotetică în care avem doar două variante
de acţiune: i) dacă schimb macazul maximizez binele (salvez cinci oameni) dar cu preţul uciderii
indirecte a unui om nevinovat aflat pe linia colaterală; ii) nu vreau să-l ucid pe omul de pe linia
coleterală – atunci, nefăcând nimic, voi lăsa să fie omorâţi cei cinci oameni aflaţi pe şine. A nu
face nimic nu înseamnă, în acest montaj, a refuza crima, ci a lăsa să moară 5 persoane. Mă
aflu, de fapt, în faţa unei alegeri sub imperiul forţei sau necesităţii, ca atunci când cineva îmi ia
mâna şi înfige cu ea pumnalul în spatele victimei fără ca eu să-i pot opune rezistenţă. E o crimă
involuntară, în care eu nu sunt liber să nu ucid (nu am la dispoziţie alternativa de a nu ucide).
Aşa şi aici: aici am o alternativă, dar aceasta e tot de a ucide; nu am la dispoziţie alternativa de
a nu ucide; sunt liber doar să aleg victima. Nu sunt liber să respect datoria de a nu ucide, cum
aş vrea. Efectul dilemei etice e “eşecul moral”: orice face agentul, face rău (sau nu face ceea ce
trebuie, ceea ce e moral, să facă).
Nu e o dilema etica. E o acţiune sub imperiul forţei sau în condiţii de necesitate. Oricare
variantă de acţiune aş alege, voi determina uciderea unor persoane nevinovate şi voi acţiona
împotriva voinţei mele. Sigur, nu le ucid direct, ci determin uciderea lor inevitabilă de către tren.
Diferenţa nu e relevantă moral.
 Ca dilemă etică e netipică: anume pentru că nu e formată din două datorii distincte; în
realitate, e vorba de alegerea între datoria de a nu ucide o persoană (pentru a salva cinci) şi
datoria de a nu ucide cinci persoane (pentru a salva una). Pare să existe un temei favorabil
uciderii unei persoane pentru a salva cinci, anume chiar numărul celor salvaţi şi al morţilor.
În ambele exemple ce vor urma se mai pot ridica două întrebări care nu trebuie
confundate: “E moral şi sacrifici o persoană pentru a salva altele cinci?” Şi “Există vreun temei
extramoral pentru a ucide o persoană spre a salva altele cinci?” 95% dintre oamenii de rând,
fără o pregătire etică, (moralei comune) au răspuns că e moral să ucizi un om pentru a salva
cinci.
Perspectiva kantiană. În viziunea sa etică fiecare persoană are o demnitate care e o
valoare neaditivă supremă. A sacrifica cinci persoane e la fel de grav ca şi a sacrifica una.
Numărul nu contează.În schimb, există un drept la viaţă şi o lege morală care ne obligă să nu
atentăm la viaţa altora. Ambele grupuri sunt ameninţate cu moartea de un tren scăpat de sub
control. Nu exista cale de iesire. Deci eu nu sunt liber să nu ucid, deci nu sunt liber să respect
legea de a nu ucide, deci autonomia mea e limitată iar voinţa temporar anulată. Ce e moral, în
aceste condiţii, să fac?
Pentru Kant nu există o diferenţă morală între a ucide 1 şi a ucide 5; actul de omor e la
fel de grav. Deci nu pot alege o variantă din cele două (care sunt singurele disponibile) pe
criterii morale. Ambele încalcă legea de a nu ucide oameni nevinovaţi şi par a fi la fel de imorale
întrucât încalcă legea.
Dacă voi construi o dilemă morală între datoria de a nu ucide şi datoria binefacerii,
trebuie observat că am avea un simplu joc de cuvinte: de fapt, a face binele înseamnă aici a nu
omorî iar a nu face binele înseamnă exclusiv a omorî. Deci, dacă aş opta pentru uciderea unui
om spre a face bine la cinci, ce aş face eu cu “datoria de a nu ucide”? Evident, aş încălca-o. Dar
dacă aş alege alternativa, refuzând să-l ucid pe acel om, ceea ce ar antrena moartea a cinci? ?
La fel, aş încălca-o. Deci, orice aş face, eu nu pot să nu încalc datoria de a nu ucide (la fel cu
cealaltă datorie). Dar, o dilemă presupune să încalc o datorie când o respect pe cealaltă şi
reciproc. O acţiune ambiguă cum e cea din dilema trenului nu se ştie prea bine când încalcă şi
când respectă datoria.
Presupunând că am ales să ucid 1 persoană pentru a salva 5, această alegere nu e o
alegere morală; şi aceasta nu doar din cauza echivalenţei morale a actelor (din punctul de
vedere al consecinţelor) descrisă mai sus, ci şi pentru că nu e autonomă. O acţiune e morală
dacă rezultă din poruncile liber alese ale unei voinţe autonome. În cazul nostru, voinţa mea îşi
suspendă temporar capacitatea de decizie autonomă în raport cu cele două grupuri. Eu nu pot
alege decât să ucid; sunt deci forţat, împotriva voinţei mele, să-l ucid pe A dacă vreau să-l
salvez pe B, cu toate că eu vreau să nu ucid pe nimeni. Limitarea autonomiei prin coerciţie
externă îmi reduce controlul raţional asupra deciziilor mele. Or, o asemenea decizie constrânsă,
cu voinţa frântă, nu e una morală.
În aceste condiţii, singura alegere raţională posibilă e una pragmatică – anume după
criteriul care dintre cele două acţiuni are consecinţe mai bune. Şi aceasta în condiţiile în care nu
pot spune nici că uciderea lui A şi salvarea lui B e o datorie morală (obligaţie), nici că e o
interdicţie morală (deci că ar fi o datorie sacrificarea celor 5), ci mai degrabă pot spune că, în
condiţiile dilematice descrise (de necesitate fizică), alegerea e “indiferentă moral” (în sensul de
indecidabilă pe criterii etice); dar să ucid unul şi să salvez cinci e pragmatic preferabil – iar
evaluarea se face de data aceasta după criteriul maximizării bunăstării. Suntem aici în zona
ghidării după imperative ipotetice, după consecinţele comparate ale celor două fapte. Punând în
balanţă consecinţele, e raţional, chiar dacă nu e moral, să ucid un om pentru a salva 5. Intuiţia
morală a publicului larg merge în aceeaşi direcţie atâta vreme cât 95% răspund că e moral să
sacrifici unul pentru a salva cinci. Cu câteva diferenţe pe care numai teoria ni le poate revela.
Anume că acest răspuns e, strict vorbind, greşit. Corect e să spunem că, în circumstanţele date,
e prudent, nu moral să ucizi o persoană pentru a salva cinci. Căci alegerea nu e o alegere
morală.
În concluzie, pentru un kantian, e justificată alegerea de a ucide o persoană pentru a
salva cinci, dar justificarea nu e una ce ţine de zona moralităţii, ci de zona prudenţei (sporeşte
bunăstarea tuturor). Şi acolo unde criteriile de moralitate nu pot funcţiona, vor funcţiona criteriile
prudenţei: pe scurt, în situaţia dată, e raţional să schimbi macazul chiar dacă e imoral.
Comentariu juridic. În filosofia sa a dreptului[1], Kant invocă principiul dreptului roman
(Nu face rău nimănui – chiar în condiţii de necesitate fizică) Acesta rămâne idealul, aceasta e
norma. În practica judiciară, însă, poziţiile sunt mai îngăduitoare. În Teorie şi practică I. Kant
susţine că “este o datorie absolută aceea de a nu lua viaţa altei persoane care nu mi-a adus
prejudicii şi nu m-a făcut să-mi risc viaţa”. Prin urmare, e o datorie absolută aceea de a nu ucide
nici acea persoană şi nici grupul de cinci persoane din exemplul nostru. Dar nu uită să adauge
că dascălii de drept civil “autorizează asemenea măsuri în caz de pericol” vital (jus necessitatis).
Exemplul e cel a doi supravieţuitori ai unui naufragiu, agăţaţi de o scândură care nu-i
poate susţine pe amândoi; în condiţiile în care unul dintre ei va pieri inevitabil, e permis (şi
blamabil, deşi nu pedepsibil) ca unul să-l împingă pe celălalt în apă.
În cazuri de necesitate sau de acţiune sub imperiul forţei, o persoană e permis să facă
ceva ce în mod normal violează o regulă de drept.
 De exemplu, ar fi permis să salvez viaţa a cinci oameni (aceasta e intenţia bună a
acţiunii) schimbând macazul, deci determinând moartea unei alte persoane în condiţiile în care
ori cei cinci ori cel singur e inevitabil să fie ucişi deoarece eu nu pot (fizic) face decât aceste
două acţiuni. Permis înseamnă în acest context la latitudinea agentului, nu ceva obligatoriu.
Căci nu poţi face o lege din ceva rău. “Necesitatea nu cunoaşte legea”. Prin urmare nu trebuie
să existe o lege care să pedepsească o acţiune făcută din necesitate fizică, sub imperiul forţei.
Ajunge înţelepciunea practică a judecătorilor. Un asemenea act e “condamnabil”, dar nu
“pedepsibil”. Deci e permis juridic să iei viaţa unui om pentru a salva cinci în condiţiile în care
orice ai face ucizi pe cineva.
Perspectiva unui utilitarist acţional simplu. Pentru un utilitarist aceasta e o situaţie în
care nu putem maximiza bunăstarea decât comiţând o crimă. Cinci vieţi salvate sunt preferabile
uneia. E moral să fie ucisă o persoană nevinovată dacă astfel salvezi altele cinci. Majoritatea
oamenilor de rând judecă asa.
Perspectiva unui utilitarist millian. Un utilitarist binivelar se va uita mai întâi la datoriile
pe care le are. Orice ar face, încalcă datoria de a nu cauza moartea unei persoane nevinovate.
A nu ucide o persoană nevinovată împotriva voinţei ei e unul dintre pilonii ordinii sociale. Dar
când încălcarea acestei datorii (prin uciderea unei persoane) are drept consecinţă salvarea a
cinci vieţi, nu cumva se justifică moral uciderea acelei persoane? Nu se justifică pentru că
uciderea persoanelor nevinovate nu maximizează utilitatea pe ansamblu, adică într-un număr
mare de cazuri, adică dacă e privită ca practică socială, în ciuda faptului că în exemplul nostru
particular o face. Am avea o justificare de a-l ucide pe acel om numai dacă, pe criterii utilitariste,
s-ar fi instituit un drept la sacrificarea unora dintre noi pentru binele altora sau o datorie la
propriul sacrificiu atunci când poţi face bine mai multora. Or, aşa ceva nu există căci prin ele s-
ar deschide cale largă abuzurilor şi chiar dictaturii. Mill vorbeşte în acest sens de “recunoscuta
nedreptate de a alege un individ şi a-l sacrifica, fără consimţământul său, pentru beneficiul
altora”. Ei spun că numărul contează.
Prin urmare, un utilitarist millian ar opta tot pentru omorârea unei persoane pentru a
putea salva cinci, deşi gestul nu se justifică moral atâta vreme cât datoriile morale interzic
omorul; dar, în circumstanţele date, privită ca acţiune singulară, ea poate fi considerată o
acţiune “oportună”, adică una care maximizează utilitatea generală. E un caz de acţiune
oportună, dar imorală.
Interpretarea aristotelică. Atistotel distinge între acţiuni făcute sub imperiul forţei (bia)
şi acţiuni constrânse (ananke). Primele nu lasă agentului nici o marjă de mişcare şi decizie,
agentul „necontribuind cu nimic la facerea acţiunii”. Nu e cazul nostru, căci în exempul comentat
agentul poate să nu-l ucidă pe muncitor (deşi atunci sacrifică cinci persoane). Acţiunile
constrânse (e.g. eşti constrâns să comiţi o crimă fiind şantajat cu uciderea propriei tale familii)
sunt mixte. Dacă e vorba de acţiunea de a ucide o persoană pentru a salva cinci, atunci 1) Dacă
o privim „în sens absolut” (haplos), adică fără alte precizări, ca normă juridică, nici un agent
(virtuos) nu ar dori să facă această acţiune şi nu ar comite-o fără a fi forţat în acest sens (deci ar
face-o numai în mod involuntar). 2) Pe de altă parte, dacă o privim ca pe o acţiune făcută aici şi
acum, relativ la circumstanţele constrângătoare actuale (nu am decât 2 acţiuni disponibile), ea e
totuşi o acţiune voluntară, căci agentul, chiar constrâns fizic, ar putea să nu ucidă pe 1, cu riscul
sacrificării a 5. Aceste acţiuni mixte sunt „involuntare în sine, dar sunt [totuşi] alese liber în
aceste circumstanţe [particulare]”. O acţiune poate fi involuntară dacă e privită în sens absolut
sau fără alte precizări, şi totodată voluntară dacă e privită în conexiune cu anumite scopuri şi
circumstanţe specifice.
Semnificaţia acţiunilor „mixte” (a ucide o persoană pentru a salva cinci) ar putea fi
explicată şi astfel: 1) cauza eficientă ultimă a acţiunii de ucidere a muncitorului e, într-un fel, în
afara agentului (e.g. în circumstanţele naturale care-l forţează să dorească să-l ucidă, lucru pe
care altfel nu l-ar face, căci alternativa ar fi să lase să moară cinci; un caz analog: furtuna îl
constrânge să arunce bagajele în mare – o trăsătură specifică actelor involuntare; şi 2) agentul
poate însă să nu ucidă pe muncitor – o trăsătură specifică actelor voluntare – dar poate face
acest lucru cu greu, căci nesacrificarea muncitorului înseamnă a lăsa să moară cinci persoane.
Deci e probabil ca agentul nostru să ucidă muncitorul şi, cu toate că în acest caz el face un rău,
va fi iertat sau compătimit pentru asta.
În fine, am putea judeca acţiunile „mixte” şi în felul următor: în exemplul cu trenul, pe de
o parte, principiul acţiunii (uciderea muncitorului) se află în agent, care alege uciderea
muncitorului în condiţiile în care putea refuza să-l ucidă cu preţul sacrificării celor cinci (deci
agentul ucide voluntar în circumstanţele date). Pe de altă parte, el o face constrâns de
împrejurările fizice – ceea ce înseamnă a acţiona involuntar, nu în sensul că agentul nu-şi poate
alege liber acţiunea, căci poate face acest lucru, ci în sensul că nu-şi poate alege liber scopul,
care-i e fixat din exterior de către circumstanţele fizice (scopul e un rău intrinsec: fie uciderea
muncitorului pentru a salva grupul de cinci, fie uciderea celor cinci pentru a salva muncitorul; nu
poţi face decât răul). Deci puterea agentului de a alege liber între a ucide şi a nu ucide (care e
semnul faptului că principiul acţiunii se află în el) e anulată de circumstanţele fizice care
“depăşesc capacitatea de rezistenţă a naturii umane”. Ca urmare a constrângerii fizice nu mai
stă numai în puterea agentului să aleagă refuzul uciderii muncitorului, ci aceasta depinde şi de
împrejurările externe. Cu cât refuzul de a-l ucide pe muncitor depinde mai puţin doar de dorinţa
agentului căci atrage uciderea altora, putem spune că agentul acţionează mai involuntar, căci
propriu-zis voluntară e acţiunea care “e [total] în puterea omului să o facă sau nu”. Aristotel nu
pare aşadar a exclude din discuţie un involuntar gradual: o acţiune e făcută cu atât mai
involuntar cu cât constrângerea (ananke) e mai puternică – “Un om pare să acţioneze sub
constrângere şi involuntar în mai mare măsură atunci când el face asta pentru a evita o durere
severă decât atunci când e vorba de o mică durere”. Această gradualizare induce ambiguitatea.
Cazul acţiunilor mixte este, într-un fel, cazul înfăptuirii constrânse a unor acţiuni cu un
scop rău pe care în condiţii normale nu le-ai face (care nu trebuie făcute), acţiuni care sunt, într-
un sens, voluntare iar constrângerea e de aşa natură încât, de regulă, te disculpă (atingerea
unui ţel de o nobleţe extraordinară, o durere ce depăşeşte capacitatea de rezistenţă a naturii
umane). E vorba de acţiuni prin care ai de ales între două rele.
Categoria acţiunilor constrânse (“mixte”) e una aparte, ambiguă, dar ţinând mai degrabă
de voluntar; unele dintre ele sunt imputabile, altele nu, în funcţie de circumstanţe. Aristotel
răspunde că “e neclar” şi e “greu de decis” dacă asemenea acţiuni sunt voluntare sau
involuntare, blamabile sau nu, totul depinde de detaliile circumstanţelor.
 sunt situaţii în care poţi fi chiar lăudat pentru asemenea acţiuni (când suporţi ceva
ruşinos sau dureros pentru a obţine un rezultat nobil),
 dar poţi fi şi blamat (în caz că suporţi ceva ruşinos sau dureros pentru un rezultat pozitiv,
însă modest)
 sau poţi fi compătimit (când constrângerea e copleşitoare, fiind greu de suportat pentru
orice fiinţă umană);
 după cum alteori eşti cu severitate blamabil, anume în situaţiile în care nici o
constrângere nu e prea dură pentru a justifica uciderea propriei tale mame.
După cum se vede, dacă o acţiune forţată e neimputabilă, acţiunile constrânse sunt, în
unele situaţii, imputabile (agentul nu poate pleda nevinovat pentru că a fost constrâns). Însă dat
fiind că în cazul lor agentul de referinţă nu fixează el însuşi scopul acţiunii (pe care nici nu-l
doreşte raţional prin boulesis – el nu doreşte raţional încălcarea unei legi), ci acesta e fixat din
exterior (de natură) şi atâta vreme cât în acţiunile virtuoase/vicioase scopul bun (moral) e fixat
de agentul de referinţă şi dorit raţional, rezultă că acţiunile făcute prin constrângere nu pot fi
nici ele virtuoase/vicioase. În cazul lor suntem lăudaţi sau blamaţi după cum rezistăm sau nu
constrângerii exterioare.
În acest caz Aristotel are un răspuns: orice act de omor, în orice circumstanţă, e rău în
sine şi demn de pedeapsă, fără să mai căutăm nici un fel de medie. Dacă ai fost constrâns să
recurgi la omor pentru a face un bine mai mare (să salvezi cinci) înseamnă că nu ai acţionat
voluntar, prin urmare acţiunea nu e nici virtuoasă, nici vicioasă şi poţi fi cel mult compătimit
pentru ea. Iar dacă ai făcut-o de bunăvoie (ai ales să omori 1 pentru a salva 5), dar neavând
încotro, acţiunea nu e nici virtuoasă şi nici vicioasă pentru că scopul nu a fost fixat de tine
(scopul de a omorî cu orice preţ nu e fixat de tine, scopul tău fiind să nu omori).
În concluzie, orice acţiune dintre cele două disponibile încalcă o datorie morală. Nu
putem alege pe criterii morale. Dar putem alege pe criterii de oportunitate, pe bază de
înţelepciune practică (phronesis). Dintre cele două variante de acţiuni imorale, uciderea unei
persoane pentru salvarea altor cinci este oportună (maximizează fericirea generală).