Paricidul,Sf Ignat

În sistemul mitic românesc, de factură creştin ortodoxă, reprezentările precreştine ale unor scenarii ale
jertfei au fost transfigurate prin sacrificiului Fiului. Totuşi, le regăsim nu conservate, ci vi, generând o
ordine proprie, structurând fundamental viaţa comunitară – în credinţele, superstiţiile ţăranilor români.
O legătură neaşteptată între mitologia antică şi religia populară românească se face prin ritualul
sacrificial al porcului, ce are loc înaintea Crăciunului. Dupa unii,entologi romani ,In avalansa pregatiri
pentru sarbatorile de iarna ,taierea porcului era o pregatire semnificativa,atat din punct de vedere
economic(carnea si preparatele care erau alimentele de baza pentru iarna)cat si ritualul. Mitul Ignatului
istoriseşte un paricid a cărui ispăşire are loc în fiecare an la 20 decembrie, când se celebrează cele mai
importante sărbători ale soarelui. La aceeaşi dată, creştinismul îşi comemorează propriul erou, Ignatie
Teoforul, episcop de Antiohia, martirizat , în timpul împăratului Traian. Legătura cu formele
precreştine de cult al soarelui supravieţuieşte în numele personajului (derivat din latinescul ignis, foc)
şi în felul în care a sfârşit acesta, devorat de lei, alte animale substituite divinităţii solare. Departe de
varianta creştină, povestea românească, aşa cum este istorisită de Tudor Pamfile, este ipostaza
românească a paricidului mitic: „Ignat, cu ta-său, s-au apucat să taie şi ei porcul. Când a vrut Ignat să
dea cu securea în capul porcului, nimereşte pe ta-său şi-l omoară! El, ce să facă? L-a omorât, l-a
omorât!… Începe a se văieta: că ce-a greşit de-a omorât pe ta-său?!” (Tudor Pamfile, Sărbătorile la
români). Confuzia între animalul ce urma a fi sacrificat şi părinte este cheia interpretării mitului.
Logica interpretării trebuie inversată faţă de logica naraţiunii populare: nu tatăl lui Ignat a fost ucis în
locul porcului, ci porcul va fi, de aici înainte, înlocuitorul părintelui sacrificat în scopul resacralizării
lumii.Sângele porcului (substitut al tatălui), este cel care salvează, care purifică lumea şi care readuce
lumina solară şi armonia cosmică. Asemenea razelor soarelui, sângele are darul de a purifica spaţiul şi
făpturile, de a încuraja renaşterea luminii, de a risipi ameninţările malefice. Există, la români,
„superstiţia” că în ziua de Ignat trebuie să vezi, ba chiar să te mânjeşti cu sânge: „Chiar de n-ai tăia un
porc, taie cel puţin o pasere (…) că aşa e bine: să vezi sânge în ziua de Ignat, că numai atunci vei fi
ferit de boale”. De asemenea, sângele scurs după sacrificiu nu trebuie risipit. Mai cu seamă dacă porcul
era negru, tot sângele i se strângea într-o strachină, amestecat cu mei, pentru a fi folosit în restul anului
la descântat.La tăierea porcului nu trebuie să stea nimeni prin apropiere, dintre cei care sunt miloși din
fire, căci se crede că porcul moare cu mare greutate, iar carnea unui asemenea porc nu va mai fi bună.
Cel ce taie porcul, nu trebuie să strângă din dinți, ca să nu iasă carnea porcului tare și să fiarbă cu
greutate. Exista și obiceiul ca porcul tăiat să fie încălecat. Ion Creangă mărturisește în „Amintiri din
copilărie”: „La Crăciun, când tăia tata porcul, și-l pârlia, și-l opăria, și-l învălia iute cu paie, de-l
înădușii, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor și făceam un chef de
mii de lei”. Tudor Pamfile menționează că „Prin unele parți se crede că dacă se dă copiilor care se
scapă, noaptea în pat cu udul, să mănânce coada porcului și vor scăpa de această slăbiciune”. Poate
părea paradoxală această ciudată încăpăţânare a românilor de a practica purificarea prin sânge tocmai în
timpul postului Crăciunului. Elementul considerat spurcat, în restul zilelor, îi curăţă în sărbătoarea
Ignatului. Este paradoxul mântuirii prin post şi sânge specific religiozităţii româneşti, fenomen rar de
sincretism religios. Altfel, în afara creştinismului, nu numai românii credeau că sângele scurs la
sacrificiul porcului putea spăla crimele sau nelegiuirile oamenilor, cât de mari ar fi fost acestea. Puterea
sa purificatoare, asimilată celei a focului, e ilustrată şi în mitologia greacă. Acolo, Medeea este izbăvită
de păcatul fratricidului prin sângele unui purcel de lapte sacrificat de Circe. Oreste este purificat de
matricid de Apollo tot prin sacrificiul expiator al unui porc. Ignat cunoaşte, de asemenea, un destin
excepţional, reprodus, este adevărat, într-o cultură care, deşi departe de notorietatea celei greco-latine,
îşi are rădăcinile în aceeaşi mitologie indo-europeană şi, mai mult decât aceea, nu şi-a epuizat resursele
de vitalitate. El este, în calendarul religios românesc, o divinitate solară, patronul porcului ca animal
solar şi unul dintre paricizii panteonului nostru (o altă divinitate paricidă fiind Sf. Ilie, simetricul lui
Ignat, simbolul soarelui de vară, a luminii puternice, neiertătoare şi, totodată, cel mai vajnic duşman al
forţelor malefice.). El a vărsat sângele tatălui său, dar distanţa de la crimă la sacrificiu este aceeaşi care
separă logica umană de cea divină. Legenda românească este, asemenea tuturor miturilor paricide
clasice, tragică. Crima a fost săvârşită de Ignat – ca şi de Oedip – în afara voinţei sale, totuşi nu din
greşeală. Omorârea părintelui în momentul solstiţiului, când lumina solară e în pericol să se stingă,
când timpul rămâne suspendat, când cosmosul este ameninţat de haos nu este o crimă, ci reactualizarea
violentă a puterii procreative a acestuia. Deşi el este cel care execută sacrificiul, Ignat-omul nu are
îndreptăţirea de a fi autorul acestei renaşteri prin jertfă, ci este numai unealta unei instanţe supraumane.
El nu are intenţia şi nici înţelegerea actului de întemeiere pe care îl realizează. Mai mult, conform
logicii umane, el intră în zodia păcatului, a crimei. Legile omeneşti exclud violenţa, a cărei putere
întemeietoare sau devastatoare nu poate fi controlată de slaba raţiune umană.Legea divină îi este
revelată lui Ignat printr-un profet: „Şi pe drum s-a întâlnit cu un popă bătrân. I-a spus tărăşenia: iată
aşa, aşa, aşa, cum făcuse. I-a spus popa ca să facă un cinuleţ la o apă curgătoare şi să treacă toţi
călătorii fără nici o plată. Şi la marginea apei să-şi facă un cămin şi să şadă acolo. Şi a mai spus: -Ia un
tăciune de tufă şi-l înfige în pământ. Dacă s-o prinde până la trei ani, bine, îţi iartă Dumnezeu păcatele;
dacă nu s-o prinde, să ştii că nu ţi le iartă”. Trecerea apei curgătoare, prag mitic între lumea de aici şi
cea de dincolo, în investeşte pe Ignat cu slujba mântuirii: el este pontifex, puntea, legătura sigură între
lumi, la fel cum Oedip mântuieşte Teba de Sfinx. Numărul celor izbăviţi mântuiţi de Ignat prin
îndeplinirea canonului dat de profetul-călugăr nu ne este făcut cunoscut, dar ni se sugerează a fi mare.
Căci, în final, îi este dat să se întâlnească cu Dumnezeu şi Sfântul Petre, să îi înflorească tăciunele sădit
în pământ şi să îi fie iertat păcatul. Povestea lui Ignat inca in uz in multe sate romanesti,este un
argument ca dincolo de economie si alimentatie,romanii continua sa consume un simbol cultural
extrem de complex,pe care l-au ascund dese ori in mici gesturi cotidiene sau in comportamente.