Ministerul Educației și Cercetării al Republicii Moldova

Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”

Facultatea Filologie și Istorie
Specialitatea Didactica istoriei
Disciplina: Filosofie și axiologie

Eseu:

Analiza comparativă: Modelul

educațional în Grecia și Roma Antică

Autor: Alina Guma

Profesor: Elena Buzinchi

Chișinău, 2022
 Prin natura ei, educația nu este doar o problemă individuală, ci și una
socială. Caracterul societății se imprimă în fiecare membru al ei, determinându-i
acțiunile și întregul comportament. Nicăieri influența decisivă a societății asupra
indivizilor nu se afirmă mai clar decât în strădania de a-i forma, așa cum ea
însăși înțelege să o facă, prin intermediul educației. De aceea, educația este
expresia directă a conștiinței vii a normelor și legilor scrise și nescrise ale
societății umane.
Scopurile educației au fost dintotdeauna și scopurile societății, cristalizate
în idei generale proprii epocii respective, iar mijloacele prin care s-a urmărit
realizarea lor au reflectat condițiile de viață specifice timpului.
Analiza comparativă Modelul educațional în Grecia și Roma Antică a
fost realizată dintr-o perspectivă descriptivă, în redactarea lucrării fiind utilizate
ca surse primare operele marilor filosofi ai antichității- Platon, Aristotel, Plutarh,
Cicero, Seneca.
Printre lucrările de specialitate studiate pot fi enumerate- „Istoria
educației în antichitate”, scrisă de Henri Irénée Marrou, „Viața cea de toate
zilele în Grecia secolului lui Pericle” a lui Robert Flacelière, “Doctrine
pedagogice”, de Ion Albulescu. Studiul acestor lucrări au invalidat pre-ipoteza
conform căreia formele de organizare a învățământului românesc actual își au
originea în sistemele educative ale lumii clasice mediteraneene, dar si pe aceea
că idealul învățământului românesc actual își are originile în idealul
educațional grec.
Cu Homer începe tradiția culturii grecești, mărturia sa este cel mai vechi
document ce poate fi interogat cu folos asupra educației arhaice, el constituind o
sursă pentru istoria acestor evuri obscure. Epopeea homerică constituie în sine
un obiect istoric, oferind o imagine asupra acestei lumi antice.
Grecii își găseau în opera lui Homer propriul ideal educațional: a face din
fiecare cetățean un om de acțiune și un înțelept. Ulise, de exemplu, prin vitejia
lui, prin respectul arătat zeilor și stăpânirea de sine reprezenta tipul omului de

2
acțiune. Achile, a cărui gândire a fost întotdeauna supusă rațiunii și reflecției, a
reprezentat tipul omului înțelept. Acest ideal al educației conducea la
dezvoltarea individualismului și a sentimentului libertății civile.
Etica de tip cavaleresc a rămas, pentru multă vreme, în centrul idealului
grec de personalitate umană. Onoarea, eroismul și iubirea de glorie constituiau
valorile sale dominante. Așadar, încă un argument în sprijinul afirmației că
Homer a fost menținut ca text de bază în educație, fiecare generație regăsind în
scrierile sale valorile centrale ale eticii aristocratice. Iliada și Odiseea nu au fost
doar capodopere literare, ci, datorită conținutului lor, și adevărate manuale de
etică, un elogiu adus unui ideal moral prin excelență, de natură foarte complexă.
Vechea educație ateniană este mai mult artistică și sportivă decât intelectuală. Ea
nu este deloc tehnică, rămâne orientat spre viața nobilă și ocupațiile ei
predilecte; oricât de mari proprietari funciari și oameni politici ar fi acești
aristocrați atenieni, nimic din educația lor nu-i pregătește pentru asemenea
activități.
Idealul educației ateniene era înfrumusețarea corpului și cultivarea
spiritului: „Kalokagathia”, faptul de a fi un om frumos și bun, altfel spus,
moralitatea și frumusețea fizică. Acesta este idealul unui spirit desăvârșit într-un
corp bine dezvoltat. Ceea ce îi distinge pe atenieni de restul lumii, este dragostea
lor pentru armonie, cultul lor pentru frumusețea fizică, pentru grandoarea morală
şi intelectuală a omului. Pentru corp sau pentru educația fizică se practica
gimnastica, iar pentru educația sufletului erau destinate artele, cuprinse sub titlul
general de „arta muzelor”, ce încorpora inclusiv științele.
Gimnastica și „arta muzelor” sunt cele două dimensiuni ale educației,
corespunzând celor două părți ale naturii umane, prin dezvoltarea cărora se
obține, ca rezultat ultim, realizarea scopului educației, derivat din chiar scopul
vieții. Gimnastica avea ca scop ceea ce ar trebui să aibă orice exercițiu fizic:
întărirea corpului și agilitatea lui(ritmul mișcărilor, grația corpului și frumusețea
fizică a formelor). Scopul educației spirituale era de a cultiva în om

3
sensibilitatea intelectuală pentru arte și pentru știință, a deștepta și dezvolta în el
facultatea de a primi, înțelege și aprecia bunurile intelectuale. A-l aduce pe om
în situația de a înțelege și de a simți plăcerea audierii unui cântec, a-l conduce
spre îndeletniciri intelectuale sau a-l face un bun cunoscător al unui domeniu al
culturii, iată sarcina educației.
În Atena antică, educația propriu-zisă nu începe decât la șapte ani
împliniți, vârstă la care copilul este trimis la școală. Până atunci, copilul este
crescut acasă și rămâne pe mâna femeilor, a mamei, ori a bonei. Într-un anume
sens, educația începe în acești primi ani; copilul este inițiat de pe acum în viața
socială, sub forma deprinderii bunelor maniere, a politeții. Se încearcă
impunerea unei anumite discipline morale, doicile străduindu-se să reprime
capriciile copilului și să-i dreseze voința cu ajutorul unor reguli stricte, foarte
sever aplicate. Tot acum începe şi iniţierea în tradiţia culturalã; copilul grec
pãtrunde în lumea vrãjitã a muzicii prin cântecele de leagãn, în cea a literaturii
prin poveştile doicilor, descoperã miturile şi legendele despre zei şi eroi. Dar nu
se manifestã nici un efort de a sistematiza toate acestea într-un învãţãmânt
regulat.
Ca şi în Atena, cadrul educaţional în Roma este familia. Toţi istoricii
dreptului ţin să sublinieze solida constituţie a familiei romane, autoritatea
supremă cu care este învestit pater familias, respectul de care se bucură mama:
nicăieri rolul acestei celule sociale nu se manifestă cu atâta evidenţă ca în
educaţie (în ochii romanilor, familia reprezintă mediul natural în care trebuie să
crească şi să se formeze copilul). Chiar şi în timpul Imperiului, când instrucţia
colectivă în sânul şcolii este de mult intrată în tradiţie, se discută încă, avantajele
şi inconvenientele celor două sisteme şi nu se renunţă totdeauna la vechea
metodă ce reţinea copilul în incinta casei părinteşti.
Când mama nu putea face faţă îndeajuns rolului său, era aleasă o
guvernantă pentru copii, o venerabilă rudă de vârstă matură, care ştia să facă să
domnească în jurul ei o atmosferă de înaltă ţinută morală şi de severitate.

4
 Începând de la vârsta de şapte ani, copilul, ca şi în Grecia, scăpa de sub
tutela exclusivistă a femeilor, dar asta se întâmpla la Roma, pentru a trece sub
autoritatea tatălui. Nimic nu este mai caracteristic pedagogiei romane: tatăl e
considerat un veritabil educator; mai târziu cînd vor exista învăţători, acţiunea
lor va fi totdeauna privită ca fiind mai mult sau mai puţin asimilabilă influenţei
paterne.
În Grecia antică, printre educatorii care contribuie la formarea copilãriei
figureazã „pedagogul”, servitorul însãrcinat sã însoţeascã copilul în drumurile
sale spre casã şi spre şcoalã. Rolul sãu este, în principiu, modest: este un simplu
sclav, însãrcinat sã poarte bagajul micului sãu stãpân sau felinarul care trebuie
sã serveascã la a-i lumina calea. Dar acest rol avea şi un aspect moral: dacã
copilul trebuia sã fie însoţit, era din necesitatea de a-l proteja de pericolele
strãzii. Pedagogul exercita asupra copilului o supraveghere permanentã, îi
formeazã caracterul şi bunele maniere. El participã la instructie în calitate de
„mediator”, având obligaţia de a face sã fie învãţate lecţiile.1
Deoarece primejdiile strãzii, cât şi ale şcolii erau mari, romanii adoptaserã
obiceiul grec al sclavului însoţitor, pe care-l desemnau cu numele grec-
pedagogus. Când acesta era bine ales, se putea ridica la rolul de repetitor,
asumându-şi formarea moralã a copilului. Este un alt argument adus în sprijinul
ipotezei cã au existat similitudini între învãţãmântul grec şi cel roman, al
faptului cã învãţãmântul grec a fost un model pentru lumea romanã.
b) Învãţãmântul secundar
În solul arid al Egiptului s-au descoperit documente provenind dintr-un fel
de coşuri de hârtie antice, numeroase texte de origine şcolarã: exerciţii şi caiete
de elevi, un manual de şcoalã primarã, aproape complet. Programul de şcoalã
însemna- a citi, a învãţa pe dinafarã, a scrie şi a numãra.

1
Aristotel- Etica nicomahică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 32

5
 Instrucţia porneşte de la simplu la complex, de la element la compus,
copiii trebuie sã înveţe mai întâi literele, apoi silabele, cuvintele izolate, frazele,
textele continue.. Se începe, deci, cu alfabetul: copilul învaţã, în ordine, cele 24
de litere, iniţial fãrã a avea forma lor sub ochi, apoi prezentându-li-se un alfabet
în care literele sunt dispuse pe mai multe coloane. Copilul recitã aceastã listã,
intonând-o. Dupã ce învãţarea literelor era dusã cu bine la capãt, se trecea la
studiul cuvintelor. Alãturi de cuvinte uzuale apar cuvinte rare, unele imposibil
de gãsit. Ele par sã fi fost alese datoritã dificultãţii deosebite pe care o prezentau
pronunţarea şi lectura lor.2
Este opusul pedagogiei actuale-departe de a facilita lucrurile pentru copil,
prin alegerea de cuvinte simple, îl puneau de la început în prezenţa maximei
dificultãţi, considerând cã, odatã surmontatã aceasta, restul mergea de la sine.
În sfârşit, se ajungea la lectura unor mici texte, anevoioasã din cauza folosirii de
scriptio continua, punctuaţia nefiind indicatã, iar cuvintele legate între ele.
Aceste exerciţii de lecturã se fãceau cu voce tare. De lecturã, era strâns legatã
recitarea, fragmentele erau nu numai citite ci şi învãţate pe dinafarã.
Învăţământul secundar latin apare mult mai târziu, la mijlocul secolului al
III-lea a. Chr. Dar abia în timpul lui Augustus învăţământul secundar latin şi-a
căpătat forma definitivă şi a putut rivaliza ca valoare educativă cu cel grec, după
ce un libert a lui Atticus, Q. Caecilius Epirota, puţin după anul 26 a.Chr., a luat
îndrăzneaţa iniţiativă de a alege ca autori de explicat „pe Vergilius şi ceilalţi
poeţi noi”, în fruntea cărora trebuie să-l socotim, fără îndoială, pe Horatius.3
Începând de atunci, atâta timp cât va subzista şcoala antică, până la
tenebrele timpurilor barbare, programul va rămâne imuabil: împreună cu autorii
comici, în special Terentius, marii poeţi din secolul lui Augustus, şi Vergilius
înaintea tuturor, sunt cei care vor rămâne la baza culturii literare latine.

2
Henri Irénée Marrou - Istoria educaţiei în antichitate, vol. I, p. 201

3
Henri-Irénée Marrou - Istoria educaţiei în antichitate, vol. II, p. 41

6
 Sub numele de gramaticã se predã aceeaşi analizã abstractã a elementelor
limbajului: litere, silabe, cuvinte sau„pãrţi de vorbire”; aceleaşi distincţii şi
clasificãri meticuloase:”numele” se studiazã în funcţie de cele şase accidente ale
sale (calitate, grad de comparaţie, gen, numãr, poziţie, caz). Numele comune
sunt împãrţite în douãzeci şi şapte de clase: corporale, incorporale, primare,
derivate, diminutive etc.
Şcolile romane înregistreazã progrese din generaţie în generaţie. Astfel, se
ajunge la practica exerciţiilor de declinare şi conjugare. Se încearcã, de
asemenea, conştientizarea de cãtre copil a mecanismelor limbii-sintaxa, se
studiazã idiomatismele, care trebuie construite cu genitivul ori ablativul, sunt
urmãrite defectele de pronunţie, calambururi, solecisme, preţiozitãţi. Se studiazã
ortografia, „figurile de stil”, a cãror clasificare atinge în curând o extremã
precizie, se dezvoltã studiul metricii.
Încã o similitudine între cele douã sisteme educaţionale este aceea cã
metoda de studiu urmatã de romani era aceeaşi cu a şcolii hellenistice: lecturã
expresivã a unui text corectat în prealabil, exerciţiu care prezintã aceeaşi
dificultate ca şi la greci, din cauza obişnuitei absenţe a punctuaţiei şi a separãrii
cuvintelor
În momentul în care ştie sã citeascã şi sã scrie, copilul grec, dacã doreşte,
abordeazã treapta a doua, a studiilor secundare, urmând cursurile unui gramatic.
Obiectul specific al învãţãmântului acestuia, materia sa principalã, este studiul
aprofundat al poeţilor şi al altor scriitori clasici. Marea culturã hellenisticã,
fidelã tradiţiei arhaice, rãmâne fondatã pe poezie, nu pe ştiinţã; educaţia este
mai puţin orientatã spre dezvoltarea raţiunii şi mai mult spre transmiterea
patrimoniului literar reprezentat de marile capodopere. Epoca hellenisticã a
mers foarte departe în canonizarea oficialã a clasicilor sãi; tradiţia şcolarã
alcãtuise liste-tip ale marilor oameni: legislatori, pictori, sculptori, inventatori,
filosofi, oratori.

7
 Pe primul loc se situeazã Homer, Odiseea prevalând ca importanţã la
filosofi, iar la literaţi locul de onoare ocupându-l Iliada. Homer nu era singurul
poet epic studiat în şcoli. Este studiat şi Hesiod, cu care copilul fãcea cunoştinţã
încã din şcoala primarã.
Din teatru, sunt studiaţi Eschyl şi Sofocle, dar şi marele clasic al tragediei,
Euripide. Printre autorii de comedie, un loc de cinste îl ocupã Aristofan, iar
dintre istorici, Herodot, Xenophon şi, mai presus de toţi-Tucidide.
Aceeşi situaţie se întâlneşte şi în Roma anticã. Esenţialul învãţãmântului
roman rãmâne comentarea autorilor, a poeţilor. Pe primul loc se situeazã
Vergiliu, care este pentru latini ceea ce Homer e pentru greci, el fiind obiectul
unor comentarii neîncetat reluate şi aprofundate. Imediat dupã el vin Terentius
şi Horatius. Cât despre prozatori, istorici şi oratori, ei nu ţin, în principiu, de
competenţa lui gramaticus, retorul este cel la care sunt citiţi şi comentaţi. Dintre
oratori, cel care, împreunã cu Vergilius rezumã întreaga culturã latinã, este
Cicero. El dominã şcoala ca model.
c) Învãţãmântul superior
RETORICA
Cultura filosoficã şi cultura oratoricã rãmân formele de învãţãmânt
superior cele mai rãspândite şi sunt cele mai caracteristice pentru cultura clasicã.
Prestigiul artei oratorice supravieţuieşte condiţiilor sociale care o fãcuserã sã se
nascã şi-i oferiserã un rol de prim plan: regimul politic al cetãţii democratice.
Chiar şi într-un alt cadru politic-cel al monarhiei absolute, elocinţa şi tehnicile
sale deţin supremaţia. Omul politic eficace este consilierul aulic, care ştie sã
câştige încrederea suveranului şi care, prin influenţa exercitatã asupra acestuia,
influenţeazã deciziile de guvernare. Existã trei genuri de cauze pe care, începând
cu Aristotel, le distinge teoria: deliberativ, judiciar, epideictic.
A învãţa sã vorbeşti bine însemna, în acelaşi timp, a învãţã sã gândeşti bine
şi chiar sã trãieşti bine. Elocinţa poseda, în ochii anticilor, o valoare specific
umanã, care transgresa aplicaţiile practice pe care circumstanţele istorice i le

8
puteau permite: ea transmitea ceea ce fãcea omul sã fie cu adevãrat om, întreg
patrimoniul cultural ce distingea omul civilizat de barbar.
În „Etica nicomahicã”, Aristotel spune: „Omul care-şi exerseazã intelectul
şi-l cultivã pare sã fie dotat cu cea mai desãvârşitã dispoziţie şi, în acelaşi timp,
cel mai iubit de zei; cãci, dacã existã din partea zeilor vreo preocupare pentru
problemele umane, dupã cum se crede în general, e firesc sã considerãm şi cã ei
se bucurã de ceea ce este în om mai elevat şi mai înrudit cu natura lor iar acest
lucru nu poate fi decât intelectul şi cã-i recompenseazã pe cei ce iubesc şi
preţuiesc intelectul mai mult ca orice; pentru cã aceşti oameni manifestã grijã
faţã de ceea ce ei înşişi iubesc şi se comportã drept şi frumos”4.
Dupã încheierea studiilor literare, adolescentul îl pãrãsea pe gramatic
pentru şcoala unui maestru specializat în elocinţã - retorul. Iniţierea în retoricã
începe cu clasificãri şi definiţii; tânãrul trebuia sã asimileze un întreg vocabular
tehnic şi sã descopere ramificaţiile neaşteptate ale analizei. Studiul retoricii
cuprindea cinci pãrţi: invenţia, dispoziţia, elocuţia, mnemotehnica şi acţiunea
Trãsãtura cea mai caracteristicã a învãţãmântului retoricii helenistice este
aceea cã pierde treptat din vedere grija de a pregãti viitorul orator pentru viaţa
realã, pentru discursurile pe care va ajunge sã le compunã cu adevãrat din
motive serioase, locul principal în acest învãţãmânt ocupându-l aceste demersuri
fictive.
Retorica constituia un sistem de legi convenţionale, dar libertatea artistului
se putea manifesta în interiorul sistemului: perfect stãpân pe procedeele sale,
retorul se putea servi de ele pentru a-şi exprima sentimentele şi ideile personale,
fãrã ca sinceritatea sa sã aibã de suferit. Dincolo de orice judecatã de valoare
intrinsecã, un astfel de sistem, inculcat tuturor prin educaţie, temeinic instalat în
inima unei tradiţii ce se prelungea, din generaţie în generaţie, de-a lungul
secolelor, a constituit un numitor comun al tuturor spiritelor, unind scriitori şi
public, clasici şi „moderni”.
4
Aristotel - Etica nicomahicã, p.135

9
 Similar, în Roma anticã, învãţãmântul artei oratorice este încredinţat unui
profesor specializat, numit rhetor. Nu existã retoricã latinã propriu-zisã, ea fiind
deja inventatã şi perfecţionatã de greci. Şcoala latinã n-a avut niciodatã o tradiţie
pedagogicã proprie: ea rãmâne, de-a lungul întregului imperiu, în contact foarte
strâns cu retorica greacã.
Ca şi teoria, învãţãmântul practic reflectã fidel exemplul venit din Grecia.
O datã încheiatã lunga serie de exerciţii preparatorii, elevului i se permitea sã
compunã discursuri fictive, pe o temã datã de profesor şi urmând prescripţiile şi
sfaturile acestuia.
Spre deosebire de greci, la romani învãţãmântul retoricii era orientat spre
viaţa practicã: el îşi pregãtea în mod obişnuit elevii pentru cariera baroului.
FILOSOFIA
Filosofia helenistică este un ideal de viaţă, pretinzând să informeze
omul în întregime; a deveni filosof înseamnă a adopta un mod de viaţă nou, mai
exigent din punct de vedere moral, implicând un anume efort de ascetism care se
traduce vizibil în comportament, alimentaţie şi îmbrăcăminte: recunoşti filosoful
după mantia sa scurtă, grosolană şi întunecată la culoare. La cinici, această
voinţă de ruptură este împinsă până la paradox şi scandal: hirsuţi, zdrenţăroşi şi
murdari, ei trăiesc din pomană, ca cerşetorii, şi afectează că s-ar afla la marginea
societăţii cultivate.
În principiu, învăţământul complet al unui filosof trebuia să trateze despre
trei secţiuni: logică - o teorie a cunoaşterii, fizică - o doctrină despre univers,
etică - o morală.
Filosoful aspiră spre definirea, cucerirea, posedarea şi transmiterea unei
Înţelepciuni personale; un anume recul al spiritului de speculaţie dezinteresată
corespunde intensificării, adâncirii neliniştii şi conştiinţei morale. Problema
fundamentală este acum nu atât cea a Adevărului, cât cea a Înţelepciunii
(adevărul doctrinei nu mai reprezintă decât un mijloc, evident necesar, şi nu
scopul fundamental al gândirii); filosofii helenistici sunt în căutarea Scopului pe

10
care-l presupune sau îl reclamă natura umană, Binele Suprem, care, atins,
încununează aspiraţiile acestei naturi şi asigură omului Fericirea. Tot restul se
estompează în faţa acestei preocupări fundamentale sau se ordonează în raport
cu ea.
În cartea a VI a a Eticii nicomahice, referitor la valorile morale, prin care
educaţia clasicã oferea materia primã a unui tip uman superior, Aristotel face
urmãtoarele specificaţii: „ În fond, discernãmântul, capacitatea de înţelegere,
înţelepciunea practicã şi intuiţia moralã trebuie sã fie proprii oamenilor. Toate
aceste facultãţi formeazã oameni capabili de înţelegere, bunãvoinţã şi spirit
tolerant, actele echitabile constituind o trãsãturã spre care trebuie sã tindã toţi
oamenii”5
Educaţia morală, mult preţuită de Aristotel, nu se reduce la instruire, la
formarea convingerilor morale, ci va urmări dintr-un început exercitarea voinţei
pentru săvârşirea faptelor morale, până la formarea deprinderilor, singurele care
dau măsura moralităţii individului. Cea mai înaltă virtute şi, deci, izvorul cel mai
însemnat de fericire este activitatea raţiunii. Aristotel este de părere că virtutea
nu ne este înnăscută, chiar dacă natura nu este potrivnică ei. Germenii virtuţii îi
găsim chiar în natură, dar pentru dezvoltarea lor, pentru trecerea lor din starea de
virtualitate în starea de actualitate mai este nevoie de ceva şi anume de educaţie.
Omul devine ceea ce este prin natură, instruire şi deprindere. Cele două de pe
urmă alcătuiesc educaţia, care pregăteşte sufletul pentru dobândirea moralităţii.
În esenţã, educaţia greacã cuprinde două categorii de activităţi: comunicarea de
cunoştinţe, care se adresează intelectului şi formarea deprinderilor, iar scopul
său ultim este moralitatea.
Cultura romanã se desparte de cea greacã, marea originalitate a
învãţãmântului latin fiind ambiţia de a oferi tinerilor cariera juridical. Figura lui
iuris prudens este una originalã: omul care cunoaşte dreptul, care cunoaşte în
profunzime legile, cutumele, regulile, procedurii, repertoriul „jurisprudenţei”,
5
Aristotel - Etica nicomahicã, VI, 13.

11
acel ansamblu de precedente la care, într-un caz determinat, se va putea face
referinţã pentru a invoca autoritatea, tradiţia, înţelepciunea.
Existã, deci, la Roma, o ştiinţã a dreptului, cunoaşterea reprezintã un bun
preţios, spre care aspirã mulţi tineri romani: ea deschide o carierã profitabilã
CONCLUZII
Toate aceste afirmaţii, care au încercat sã confirme ipoteza conform
cãreia în lumea mediteraneeanã atenianã şi în cea romanã au existat similitudini
între formele de organizare a învãţãmântului, pot conduce la concluzia cã, deşi
cultura şi civilizaţia romană nu s-au remarcat printr-o mare originalitate, ci
printr-o importantã doză de pragmatism, adaptabilitate, pliere la marile curente
contemporane, romanii s-au folosit de modelul grecesc, iar marele lor merit a
fost acela de a adapta totul la propriile necesităţi.
Aşa cum apare argumentat în acest demers, pot fi sintetizate asemãnãri
legate de faptul cã în primii ani de viaţã, atâr copiii romani, cât şi cei greci sunt
crescuţi în familie, fiind iniţiaţi în viaţa socialã de mamele lor sau de
guvernante, acestea impunându-le reguli stricte, sever aplicate. O altã
similitudine argumentatã este aceea cã printre educatorii care contribuie la
formarea moralã a copilului figureazã “pedagogul”. Seria de asemãnãri legate de
şcoala primarã continuã cu aceea cã şi în Atena, dar şi la Roma, învãţãmântul se
adreseazã în mod egal fetelor, dar şi bãieţilor.
Şi în compararea învãţãmântului secundar apar similitudini, În ambele
oraşe antice exerciţiile sportive- înotul, alergãrile, fac parte din pregãtirea
zilnicã. Conform programului moştenit de la tradiţia greacă, cele patru discipline
matematice: aritmetică, geometria, muzica şi astronomia, trebuiau să se adauge
gramaticii, retoricii şi dialecticii, pentru a forma artele liberale.
O altã similitudine este aceea cã în ambele cetãţi se studiau autorii clasici.
Bogãţia culturii greceşti permite ca în şcolile din Grecia sã fie studiaţi Homer,
Eschyl, Sofocle, Euripide, Aristofan, Herodot, Xenopfhon, Tucidide, în timp ce,

12
la şcoala gramaticului, în Roma, se aprofunda studiul autorilor clasici romani:
Terentius, Horatius, Vergilius.
În învãţãmântul secundar, cele douã şcoli se despart în ceea ce priveşte
idealul educaţional. La greci, învãţãmântul este organizat în vederea atingerii
Kalokagathiei - înfrumuseţarea corpului şi cultivarea spiritului, în timp ce la
romani distingem ca ideal moral formarea conştiinţei- copilului sau a tânărului
inoculându-i-se un sistem de valori morale şi, în final, un sistem de viaţă.
Romanii îşi educau tinerii pentru a învãţã valori precum: sacrificiul, renunţarea,
devotamentul total fată de stat şi de binele comun. Romanii nu au adoptat
niciodată idealul educaţional grec.
Nici modelul învãţmântului superior nu a fost copiat integral şi fără
modificări. Învăţământul roman va rămâne racordat la propriile tradiţii. Nu se va
atinge niciodată gradul de erudiţie grecesc (toţi marii oameni de stat romani şi-
au desăvârşit studiile în Grecia), dar va crea acele spirite puternice de care a avut
Roma nevoie întotdeauna.
Spre deosebire de greci, romanii au dat, prin spiritul lor pragmatic, o
întrebuinţare foarte precisă artei oratorice şi anume în cadrul dreptului roman.
De altfel numeroase dintre discursurile care s-au păstrat până astăzi, sunt dovezi
ale artei oratorice a unor avocaţi ai antichităţii. Însă un discurs cât mai elaborat
trebuia să conţină date complexe de istorie, filosofie, muzică, gramatică,
dialectică, ceea ce întâlnim doar la greci.
Se poate afirma, în finalul demersului întreprins, cã au existat similitudini
între cele douã sisteme educaţionale, învãţãmântul grec fiind un model pentru
întreaga lume anticã, dar şi cã romanii nu au copiat sitemul grec, ci au adus o
notã de originalitate.

13
BIBLOGRAFIE
Surse:
Aristotel - Etica nicomahicã, tr. rom. Stela Petecel, Editura Ştiinţificã şi
enciclopedicã, Bucureşti, 1988
Cicero Marcus Tullius - Despre îndatoriri- Opere alese, tr. rom G. Guţu, vol III,
Editura Univers, Bucureşti, 1973
Legea Educaţiei Naţionale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 18 din 10 ianuarie
2011.
Platon - Dialoguri, tr. rom. C. Noica, Editura pentru literaturã universalã,
Bucureşti, 1968
Plutarh - Vieţi paralele, vol. I. tr. rom. N. I. Barbu, Editura Ştiinţificã, Bucureşti,
1960
Seneca Lucius Annaeus - Despre binefaceri. Despre îngãduinţã, tr. rom. Ioana
Costa , O. Gordon, Editura Polirom, Iaşi, 2005
b) Lucrări de specialitate:
Albulescu I. - Doctrine pedagogice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2007
Flacelière R. - Viaţa cea de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle, tr. rom.
Liana Lupaş, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976.
Irénée Marrou H. - Istoria educaţiei în antichitate, tr. rom. Stela Petecel, Editura
Meridiane, Bucureşti, 1997

14