ISTORIA

PEDAGOGIEI
BULEANDRA ELENA-BIANCA
POPA IRINA MARIA
ORLENSCHI ERIKA
MAGA GEORGIANA
HARABAGIU CRISTINA-FLORENTINA
 01
ANTICHITATE
A
 INTRODUCERE
Antichitatea este epoca istorică de la inventarea scrierii și începutul
înregistrărilor istorice până la debutul Evului Mediu. Această
perioadă a durat trei milenii și jumătate din anul 3000 î.Hr. până la
căderea Imperiului Roman de Apus în 476 d.Hr. Reprezintă epoca în
care s-au dezvoltat cultura, arta, religia și marile civilizații.
 In Egiptul antic, trecerea de la învățarea tradițională în familie, cu preceptori sau în
ucenicie, spre școala organizată, s-a făcut atunci când mai mulţi elevi au fost adunaţi sub
conducerea unui magistru. Instrucţiunea în grup se practica la curtea regală unde înalta
nobilime trimitea tinerii pentru a fi educați împreună cu copiii familiei regale.
Educaţia copiilor în Roma antică era orientată în sens practic şi în acela de a-i
forma în spiritul integrării lor în viata colectivităţii; deci, şi în sensul de a şti cum să-şi
exercite şi drepturile şi datoriile. Exerciţiile fizice nu deţineau un loc de seamă în programul
de educaţie.
În școlile egiptene se urmărea, pe de o parte, pregătirea conducătorilor statului – a
preoților – iar pe de altă parte, pregătirea acelora care, îndeplinind diverse funcții
administrative mai mărunte, aveau obligația de a ști să scrie. O instrucţie intelectuală
absolut minimă (şi de care foarte probabil că nu toţi copiii beneficiau); scris-citit, eventual
câteva noţiuni elementare de aritmetică şi de muzică militară.
SOCRATE
Socrate, unul dintre indivizii cheie pentru dezvoltarea
gândirii și filosofiei occidentale, s-a născut în apropiere de
Atena în jurul anului 469 î.Hr. Una dintre cele mai citate și
celebre fraze ale lui Socrate este „Știu doar că nu știu
nimic”; Prin aceasta a vrut să spună că ignoranța noastră
despre lume și despre noi înșine este mai mare decât ceea ce
știm și că este important să ne recunoaștem ignoranța pentru
a începe să învățăm. Socrate mai credea că cunoașterea,
dragostea de cunoaștere, duce la o viață dreaptă și bună, în
timp ce ignoranța favorizează viciul și comportamentul rău.
Viciul ar fi o consecință a ignoranței. In Grecia antica,
Socrate era vestit pentru pretuirea aratata fata de cunoastere
si intelepciune.
Intr-o zi, o cunostiinta l-a oprit pe strada si i-a spus: "Stii ce tocmai am auzit
despre prietenul tau?" "Așteaptă puțin," i-a spus Socrate. "Înainte să îmi vorbești
despre prietenul meu, aș vrea să îți iei un scurt ragaz și să te gândești ce vrei să îmi
zici. Este vorba despre ceea ce eu numesc testul celor trei site, prin care putem
cerne cuvintele înainte de a fi rostite. Cea dintâi sită este adevărul. Ești absolut
sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?" "Păi, nu" , a răspuns omul, "este
ceva despre care am auzit astăzi și ..." "Aha," a exclamat Socrate, "deci, de fapt, nu
știi daca este adevărat sau nu. Să trecem acum la cea de-a doua sită, sita bunătății.
Ceea ce ai să-mi mărturisești despre prietenul meu este un lucru bun?" "Nu, din
contra ..." "Așa," a continuat Socrate, "vrei să îmi spui ceva rău despre prietenul
meu, dar nu știi sigur dacă este adevărat. Cu toate acestea, a mai rămas o sită. Dacă
treci măcar de asta, voi asculta ce ai de zis. Ea se numește sita folosinței. Ceea ce
dorești să îmi spui despre prietenul meu îmi este de folos?" "Nu, nu cred." "Ei
bine," a concluzionat Socrate, " dacă vrei să-mi spui ceva care nu este nici
adevărat, nici bun și nici folositor, la ce bun să îmi mai spui?”
 PLATON
Platon a fost, de asemenea,
adesea citat ca unul dintre
fondatorii religiei și
spiritualității occidentale,
contribuind și la
sistematizarea filosofiei
politice. Și nu în ultimul rând,
Platon a fost primul filosof occidental lucrările căruia s-au a fost inovatorul dialogului
păstrat intacte până acum. La fel ca și pe profesorul său scris și al formelor dialectice
Socrate, sunt mulți oameni care îl consideră cel mai mare din filosofie.
filosof al tuturor timpurilor. Era fondator al școlii de
gândire platoniste și a Academiei, prima instituție de
învățământ superior din lumea occidentală. E considerat
unanim figura esențială din istoria filosofiei occidentale
antice, împreună cu profesorul său, Socrate și cel mai
faimos student al său, Aristotel.
ARISTOTEL
Suntem ceea ce facem în mod repetat; prin urmare, excelența nu este
un act singular, ci un obicei” – Aristotel. Aristotel, al cărui nume
înseamnă „cel mai bun scop” în greaca veche, s-a născut în 384 î.H
în Stagira, un oraș din Peninsula Calcidică din nordul Greciei
moderne. Tatăl său, Nicomah, era medicul regelui Macedoniei,
Midas al II-lea — tatăl lui Filip al II-lea și bunicul lui Alexandru cel
Mare. Mama sa, pe nume Phaestis, provenea din familie
aristocratică. Tatăl său a murit când Aristotel încă era băiat mic, așa
că a fost crescut de un tutore, care l-a trimis în Atena când avea
aproximativ 17 ani pentru a fi educat la Academia lui Platon.
Aristotel a rămas la Academie timp de aproximativ 20 de ani.
Aristotel a conceput un sistem formal pentru traducerea
propozițiilor în formule generale prin înlocuirea literelor cu
subiecte particulare și predicate ale propozițiilor. Acest model
standard al argumentului deductiv se numește silogism.
Binele este scopul tuturor acțiunilor umane, iar fericirea este
binele suprem. Oamenii definesc fericirea în moduri diferite,
însă, în viziunea lui Aristotel, fericirea proprie omului (ca
ființă rațională și conștientă de sine) este obținută prin viața
sufletească pusă în acord cu rațiunea și îndrumată de virtuți.
„Plăcerea” specific umană, superioară plăcerilor pe care le
trăiesc și animalele, este raportarea vieții la principiul virtuții.
Aristotel afirmă astfel că omul dobândește virtuți doar prin
practică, cu alte cuvinte învață prin exercițiu.
 02
PEDAGOGIA
CRESTINA
Clement Alexandrinul
Biografia
Clement se naște în anul 150,
la Atena din părinți păgâni.
După convertire el face
călătorii de studii în Italia de
Sud, în Siria, Palestina și
Egipt. El căuta pretutindeni
oameni învățați și profesori
vestiți de la care să se
instruiască. Clement a fost și
preot.  Moare în jurul anul
215.
 Conceptia
pedagogică

 Se dovedește a fi deosebit de permisiv față de valorile spirituale ale timpului său, încercând să
concilieze doctrina creștină cu filosofia greacă. El crede că cea din urmă este necesară creștinului
pentru disciplinarea și fortificarea credinței sale.  El este primul gânditor creștin care a lăsat o
lucrare de pedagogie sistematică, din  care s-a alimentat tradiția creștină, privind educația.. Cea mai
importantă lucrare cu caracter educativ este Pedagogul. În această lucrare, cuvântul lui Dumnezeu
este Pedagogul, iar întrebarea este cine este Pedagogul? Pedagogul este Hristos, răspunde Clement
la această întrebare. Pedagogul mai este numit și păstor, deoarece păstorii își conduc turmele, așa
cum și Pedagogul își conduce cu solicitudine copiii.        Educația creștină, în opinia lui Clement, se
vrea universală, cuprinzând oameni de de toate vârstele
TERTULIAN
Biografia
                 S-a născut în Cartagina, ca fiu al unui
centurion din armata  proconsulară. Face studii
literare, filosofice, medicale, juridice, debutând
ca avocat. În 193, aderă la creștinism. Om al
extremelor, Tertulian, deși cunoștea filosofia
greacă, vedea în aceasta germenele tuturor
relelor, al discordiilor religioase și al ereziilor.
Este considerat adevăratul creator al limbii
teologice latine.
 03
Pedagogia
clasica
• Ideile pedagogice fundamentate în secolul XVII au fost dezvoltate
în continuare de alţi reprezentanţi ai gândirii pedagogice: Jean-
Jacques Rousseau, Jonann Pestalozzi care au fundamentat pedagogia
clasică. Pedagogia clasică se reducea la o „pedagogie şcolară care se
adresa exclusiv membrilor corpului didactic”.​
•  Principala teorie la care se raportează specialiştii români este
cea herbartiană. Ideile germanului pătrunseseră în atenţia lor prin intermediul
lui T. Maiorescu si I. Popescu. Lucrarea Prelegeri de pedagogie, care a
aparut in 1835 îl va face cunoscut pe Herbart în lumea întreagă. Pentru
Herbart, pedagogia depindea de filosofia practică, adică de etică, cea care
indica scopul educației și de psihologie, care-i oferă mijloacele de
realizare. Sistemul său pedagogic se va bizui pe propriile sale teorii,
etica și psihologica. Cele cinci idei morale fixate de el erau : libertate
interioară, perfecțiune, bunăvoința, drept, echitate. Aceste idei aveau, in
concepția sa un caracter universal. O categorie fundamentală pe care a
impus-o teoria sa psihologica a fost apercepția, înțeleasă ca proces de
integrare a noilor reprezentări în sistemul celor vechi. Pedagogia se cladea,
la rândul ei, pe trei noțiuni fundamentale : guvernarea, învățământul și
educaia morala.​
Comenius ( Jan Amos Komenský 1592-
1670) ​
Comenius este considerat întemeietorul etapei clasice a pedagogiei ca știință
a educației .  Prin elaborarea unui sistem pedagogic complex și încercarea de
a crea baze conceptuale a procesului educațional , pedagogul ceh orientează
preocupările teoretice și activitatea din acest domeniu spre abordarea celor
mai importante probleme în dezvoltarea personalității , asigurând succesul
realizărilor ulterioare logice și consecutive procesului
de cercetare/cunoaştere a teoriei şi practicii educaţionale . Fiind lipsit la acel
moment de un suport al psihologiei ştiinţei care urma să se afirme abia peste
aproape două secole, Comenius intuieşte unele aspecte ale dezvoltării
personalităţii.  El generează procesul de desprindere a pedagogiei
din contextul filozofiei, punând bazele ei ca ştiinţă relativ autonomă cu
obiectul său de studiu şi o anumită sferă de preocupări, asigurându-și numele
de „părinte al pedagogiei”.​
Johann Friedrich Herbart  1776 -1841​
Astfel ca, în încercarea sa, pe de o parte se sprijinea pe ideile
​
valoroase ale predecesorilor săi (Comenius), dar și pe construcțiile
filosofice ale lui Kant și Hegel. Primul mare proiect de desprindere a
pedagogiei de ansamblul cunoștințelor despre om este realizat de J.Fr.
Herbart. Ideea unei pedagogii înțeleasa ca știință independentă
este formulată in 1806, anul apariției Pedagogiei Generale și este
deplin fundamentată in 1835, anul apariției lucrării Prelegeri
Pedagogice . Desigur, existaseră și până atunci teoreticieni în sfera
educației (J. Locke, J.J. Rousseau, I.H. Pestalozzi, Froebel etc.), dar nu
și intenția de a elabora o disciplină de sine stătătoare
denumită pedagogie. Herbart stabilește idealul educației pornind de la
etică; acestă trebuie să fie moral, deoarece omul ideal e acela care se
supune ideilor morale în toată activitatea lui. Trei sunt elementele
constitutive ale idealului moral: caracterul, energia și moralitatea.
Acest ideal al educației este exprimat prin formula: 'tăria de caracter a
moralității' sau 'caracter energic si moral'. ​
Jean-Jacques Rousseau (1712-1778)​​
​ Lucrarea fundamentală în care
se structurează ideile sale pedagogice
este “Emil, sau despre educaţie”. Rousseau
a preconizat pedagogia nonviolentă-
educaţia liberă şi firească a copilului, idee, care
mai târziu a fost susţinută de către Ellen
Key (1849-1926) şi pedagogul rus Lev
Tolstoi (1829-1910)​
Romanul pedagogic “Emil, sau
despre educaţie” prezintă sistemul de
educaţie preconizat de Rousseau, în care
copilul (Emil) avea să înveţe în aer liber, într-
un mediu izolat de societate, prin
contactul direct cu obiectele şi fenomenele​
    În ultimul capitol al romanului său, Rousseau se ocupă de
educaţia femeii, a Sofiei, predestinată să devină soţia lui Emil.
Aceasta primeşte o educaţie limitată, în vederea devenirii unei bune soţii,
şi are menirea de a se îngriji de gospodărie, de soţ şi de creşterea copiilor; în
acest sens ea, trebuie să devină virtuoasă, blândă şi înţelegătoare. Femeia
este făcută anume ca să placă bărbatului iar violenţa ei constă în farmecul pe
care-l poartă, căci “cel mai puternic e stăpân în aparenţă şi depinde în
realitate de cel mai slab”.​
     Rousseau consideră că scopul educaţiei constă în formarea unui
om sănătos, armonios dezvoltat din punct de vedere fizic, pe deplin racordat
la existenţa proximă, lipsit de artificialitate, un om al unui raport echilibrat
între raţional şi sufletesc. Pentru aceasta, este nevoie să-l scoatem pe Emil
din societatea vicioasă şi să-l trimitem la ţară, într-un mediu natural.
Rousseau spre deosebire de alţi gânditori concepe educaţia ca acţiune de
simplă asistare a celui educat, acesta având o libertate absolută de mişcare.
Educaţia din primii doi ani de vârstă a copilului​
Johann Heinrick Pestalozzi (1746-1827)​​
A fost un pedagog elvețian
ce a elaborat un sistem propriu de  gândire pedagogică
întemeiat pe observare, reflecţie pedagogică şi
experimentare practică. Ocupându-se de organizarea
învăţământului elementar, el a promovat îmbinarea
armonioasă dintre munca productivă şi
instruirea (instrucţia). ​
    După Pestalozzi, omenirea parcurge trei vârste:​
 1. vârsta naturală, când sunt dominante relaţiile
sincere, nevinovate; ​
2. vârsta socială, relaţiile dintre oameni fiind bazate
pe constrângere; ​
3. vârsta morală, ce se întemeiază pe tăria morală
şi autodeterminare. ​
         În concepţia sa trei forţe stau la temelia naturii
umane: puterea intelectuală, cea morală şi cea fizică.
Puterea intelectuală îl determină pe om să afle adevăruri:
puterea morală îl determină să fie demn; puterea fizică îi
dă posibilitatea să muncească şi să acţioneze. Pestalozzi
a elaborat două principii importante cu caracter metodologic:​
caracterul educativ al instruirii; ​
 caracterul dezvoltativ-formativ al procesului de învăţământ.​
​
 04
Educatia
noua
Maria Montessori ( 1870-1952)​​
Pedagogul italian arată că educatoarele nu trebuie să-şi impună voinţa în
faţa elevilor, transmiţându-le forţat idei sau introducându-le preferinţe şi interese
nespecifice. Ele vor asista şi- i vor ajuta pe copii să-şi satisfacă trebuinţele proprii.
Metoda propusă de pedagogul italian se fundamentează pe ideea asigurării unui
mediu organizat, în care copilul va fi lăsat să se desfăşoare liber în concordanţă cu
dorinţele şi interesele lui naturale. La ea, libertatea devine efectiv o componentă a
metodei de educaţie. Relaţionarea copilului la mediu este foarte activă. O mare
importanţă este acordată materialului didactic. Acesta este dimensionat pentru
fiecare simţ în parte. A indicat dimensiuni, forme, culori, asperităţi sau netezimi
pentru corpurile ce se adresau văzului şi pipăitului. A alcătuit materiale de lucru
(motive ale activităţii), capabile să stimuleze activităţile de învăţare a scris-cititului
şi socotitului. Iată cum erau grupate materialele care serveau la dezvoltarea
simţurilor: • trei serii de cilindri ce se fixează în orificii adecvate; • trei serii de
corpuri geometrice de diferite dimensiuni (cuburi roz, paralelipipede cafenii, altele
albastre şi roşii); • diverse corpuri geometrice de lemn;
 o colecţie de eşantioane de ţesături;
• două planşete de lemn de aceeaşi
dimensiune, dar de culori diferite;
• două cutii cu eşantioane din lână, în
culori variate;
• forme geometrice plane care se îmbină
unele cu altele;
• o serie de cutii pentru educarea simţului
greutăţii şi a celui auditiv;
• clopoţei muzicali.
Edouard Claparede (1873-1940)

Claparede este întemeietorul şi promotorul unei noi

topici numită de el educaţie funcţională. Ar fi vorba
despre un gen de educaţie care îşi propune să dezvolte
procesele mintale considerate nu în sine, ci din
perspectiva rolului. Educaţia funcţională are ca
fundament trebuinţa copilului, interesul său de a se
dedica unui scop. "Educaţia funcţională este aceea care
se bazează pe o trebuinţă: trebuinţa de a şti, trebuinţa de
a cerceta, trebuinţa de a privi, trebuinţa de a lucra.
 Pedagogul critică învăţământul statornicit pentru că acesta are în vedere elevul mediu,
standard, şi nu individualităţile concrete. De aceea, el propune “şcoala pe măsură”, care să asigure
succes tuturor în acord cu posibilităţile diferite ale publicului şcolar. În acest sens, Claparede propune
trei tipuri de organizate a claselor: clase omogene, clase mobile (organizate pe obiecte de învăţământ) şi
structura pe opţiuni (fiecare elev va opta pentru un set de discipline în funcţie de înclinaţiile proprii).
Exigenţele funcţionale au deschis un câmp larg de experimentare şi au determinat o “revoluţie
copernicană” (cf. Hameline, 1986, p. 116) în legătură cu reprezentările despre statutul copilului.
Claperede a identificat trei etape ale procesului instructiv-educativ:
• trezirea unui interes, a unei dorinţe, a unei trebuinţe;
• declanşarea unei reacţii să satisfacă respectiva trebuinţă;
• stimularea cunoştinţelor prin care reacţia respectivă poate fi controlată, îndrumată şi condusă spre un
scop.
Jocul este considerat activitatea priopitară de educaţie. Copilul îşi manifestă prin joc propria
personalitate şi îşi măreşte sfera de cunoştinţe şi interese. “Trebuinţa de a se juca este tocmai ceea ce ne
va permite să împăcm şcoala cu viaţa, să procurăm copilului aceste mobiluri de acţiune care se consideră
de negăsit în sala de clasă. Oricare ar fi lucrarea pe care voiţi să o îndeplinească cel mic, dacă aţi găsit
mijlocul de a-i o prezenta astfel încât el s-o primească în calitate de joc, ea va fi capabilă să elibereze în
favoarea sa comorile de energie ale copilului” (1973, p. 131). Trecerea de la activitatea lucidă la munca
propriu-zisă se va face treptat.
ADOLPHE FERRIÈRE
Adolphe Ferrière (1879 la Geneva – 1960 la Geneva) a
fost unul dintre fondatorii mișcării educaționale
progresiste . Adolphe Ferrière se remarcă prin faptul că
a fost Fondator al Biroului Internațional de Educație
(1925), fondatorul și redactorul șef al revistelor
pedagogice,,Pentru era nouă și Progresul,, a fost
inițiator al școlii active dar și fondator al Biroului
Internațional al școlilor noi (1899), care se transformă
în 1921 în Liga Internațională pentru Educația Nouă.
Adolphe Ferrière elaborează o teorie pedagogică centrată asupra proiectării si
realizării instruirii in " Școala activa ", care reprezintă un mediu educativ
corespunzător cerinţelor elevilor şi un cadru de învățare bazat pe selectarea și
utilizarea unor ,, metode active " care stimulează activitatea proprie a elevilor
( școala activă , 1922 ) . Concepția despre educație și instruire a lui Ferrière
promovează învățarea prin cooperare , prin activități în grup sau in comunităţile
libere, ceea ce probează deschiderea spre paradigma pedagogiei sociologice /
sociocentriste . Ferriere pledează pentru un învățământ care să pornească de la
înclinațiile și interesele firești ale elevilor, astfel având o bază psihologică, și să
ajungă la dezvoltarea forțelor lor spirituale, la cultivarea spontanietății creatoare,
a spiritului critic, a flexibilității, punându-se accent pe latura formativă a
învățământului. Ferriere pledează pentru autoconducerea, autonomia elevilor, ca
o cale care ar permite realizarea libertății morale, adică aderarea conștientă,
pasionată la codul etic al societății, formarea unor personalități independente și
responsabile
A. Ferriere expune în opera Școala activă , șase perioade care se deosebesc în viața copilului
și a adolescentului , etape ce reies din studiul evoluției tipurilor psihice și a legii biogenetice :
1.Prima perioadă este cea a intereselor senzoriale , unde sunt încadrati copiii de la 1 la 3 ani .
2.A doua perioadă cuprinde vârstele de 4 , 5 și 6 ani , fiind denumită perioada intereselor
împartășite sau vârsta jocului . Jocul se deosebeşte de muncă prin lipsa unui scop concret . 3.
La 7,8 şi 9 ani este etapa intereselor imediate , copilul fiind încadrat în colectivitate , domină
interesele păstoritului și agriculturii . Acum este momentul pentru a - i pregăti pe elevii spre
primii paşi în fizică - chimie ( copilul fiind interesat de ideea de cauză - efect și de utilitatea
obiectelor ) , geografie și istorie . 4.La 10,11 şi 12 ani parcurge perioada intereselor concrete
specializate sau vârsta monografiilor .. vârsta școlii , a meşteşugarilor , a diviziunii muncii .
5.Urmează perioada intereselor abstracte simple , ce e caracteristică vârstelor de 13,14 şi 15
ani , fiind numită și vârsta constructorilor . 6. Vârstele de 16,17 și 18 ani sunt specifice
tânărului , fiind perioada intereselor abstracte complexe . Acum se culeg roadele achizițiilor
și se începe viața socială . Adolphe Ferrière susține că:" Şcoala activă caută să facă să
predomine spiritul , adică inima , intuiţia , rațiunea şi voinţa în esenţa lor calitativă.Spiritul
intră în posesia tendinţelor subconştiente : e ceea ce se cheamă stăpânire de sine ".
ROGER COUSINET

Roger Cousinet este un pedagog francez foarte

implicat în curentul noii educații purtate, printre altele,
de John Dewey . El este în special inventatorul metodei
libere de lucru în grup.
Abordarea sa asupra pedagogiei sa concentrat mai ales pe psihologia copiilor și construcția lor socială. A
scris în special o teză despre „Viața socială a copilului” în regia lui Émile Durkheim.. În 1910, a devenit
inspector școlar primar și a vizitat astfel o sută de unități de care era responsabil. În misiunile sale de
profesor, apoi de inspector, îi observă pe copii în afara timpului de studiu și observă că sunt capabili de
organizare, efort și perseverență în jocurile lor. Apoi proiectează o nouă metodă de lucru care urmărește să
exploateze aceste dispoziții ale copilului în scopul învățării: metoda de lucru în grup liber. Această
metodă constă în a lăsa copiii liberi de materia pe care doresc să o studieze și de persoanele cu care doresc
să lucreze.. Anterior sesiunii, profesorul pregătește documente, obiecte sau plante pe care le pune la
dispoziție elevilor ca obiecte de studiu. Copiii sunt apoi invitați să se împartă în grupuri, în mod liber, și
să scrie observațiile lor comune pe o tablă. Această lucrare, corectată de profesor, va fi apoi sintetizată în
fișe de analiză care vor fi clasificate pe parcursul sesiunilor în tabele sinoptice. Roger Cousinet a
experimentat această metodă între 1920 și 1946 cu alți profesori voluntari. Studenții care o urmează obțin
apoi rezultate foarte bune la certificatul de studii. Dar dincolo de rezultatele academice, cel mai mare
beneficiu pe care studenții îl obțin din această metodă este că au învățat cum să învețe. A publicat o serie
de cărți printre care: O metodă a grupurilor de muncă liberă (1945), Viața socială a copilului (1950), Noua
educație (1950) și Fă cum spun (1950). El este listat ca unul dintre cei mai faimoși 100 de educatori de
către Biroul Internațional de Educație (IBE).
 Bibliografie

● https://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/parinti-scriitori-
bisericesti/clement-alexandrinul-81410.html

● Constantin Cucoș (2001). Istoria pedagogiei. Editura Polirom.