Termenul elenistic a fost folosit în primul rand cu scopul de a desemna limba greacă, însă,

ulterior începând cu secolul al XIX-lea acest termenul își va schimbă elementar sensul . Termenul
cu o rezonanță atât de melodioasă, “elenistic” avea să desemneze perioada istorică cuprinsă între
domniile lui Alexandru cel Mare (mijlocul secolului al IV-lea i.e.n.) și Augustus (începutul
secolului I e.n.), o perioada marcata de ample transformari culturale, economice si politice.

În această perioada a secolelor III-I i.e.n. se va lansa procesul de metamorfozare a lumii grecești.
În ceea ce privește periodizarea acestei etape elenistice, ea este marcată într-un mod convențional
de urcarea pe tron a lui Alexandru Macedon, în anul 336 i. Hr. Marele monarh, ale cărui fapte au
influențat în mod fundamental istoria a numeroase popoare, a primit o educație în spirit clasic,
generata de maestrul sau, Aristotel. Prin urmare Alexandru Macedon va deveni emblemă unei noi
ere: elenismul.1

Filozofia greacă cunoscută și sub numele de filozofia elenă, se referă la curentele,

inovațiile și metodele de analiză logică folosite de grecii antici.
Filosofia greacă este cel mai important curent filozofic ce a apărut în Europa. Din el a evoluat , în
mod treptat filozofia romană, filosofia arabă, persană și cea renașterii și iluminismului, fiind
precursori ai drumului către modernitate.
Printre altele ea se concentra și pe rolul logicii în comportamentul uman, deile, conceptele create
de grecii au influențat omenirea, una dintre cele mai importante rezultate a filosofiei elene fiind
metodă științifică.
Filosofia elenistică nu reprezintă doar un tip de clasare a informației intelectuale într-o nouă
ramură, ci și un ideal de viață, iar ea pretinde să lumineze omul cu informații autentice și deliberate.
Cine sunt filozofii și care a fost drumul parcurs de ei pentru a devenii invotori intelectuali și
spirituali?
A deveni filozof înseamnă a adopta un mod de viață nou, mai exigent din punct de vedere
moral. Trebuie să ascenzi și să îți trasformi modul de gândi și de a trăi . Se învață în Liceul lui
Aristotel, în mod particular, cu anumiți maeștri sau de la predicatori, de la filozofi rătăcitori. Se
comentau operele Maeștrilor – Platon, Aristotel, Zenon, Epicur, sau se ascultau prelegerile
profesorului. Totuși, divergente și neînțelegeri ideologice vor apărea și aici, precum în orece alt
deomeniu. Astfel încât întotdeauna a existat o rivalitate între retori și filozofi, iar această s-a
accentuat treptat din generație în generație. Chiar dacă era greu de acceptat, triumful retoricii era
complet, își pusese amprenta atât de adânc asupra culturii elenistice în ansamblul ei, încât filozofii
i-au simțit supremația. Și fie că au admis-o conștient, fie că nu, filozofii elenistici au fost și retori.
Nici logică nici cercetarea nu au început cu grecii antici, dar metodă Socratică alături de teoria
formelor au reprezentat un avans ce a ajutat dezvoltarea unor domenii precum logică,geometria și
științele naturale.Gândirea științifică a grecilor s-a cristalizat în secolele VII – VI î.Hr., detașându-
se, treptat, de cea religioasă. Spiritul lor critic, preocuparea pentru înțelegerea omului naturii și
Universului i-au determinat să încerce depășirea explicațiilor tradiționale oferite de religie;
tendința către alte căi de cunoaștere a adevărului, frumosului, fericirii, justiției și ordinii s-a

1
Francois Chamoux, Civilizatia Elenisitica, Bucuresti, 1985, Editura Meridiane, Vol. I, p. 14
accentuat în perioadele de intensificare a conflictelor interne din polisuri și a luptelor pentru
hegemonie în Elada, din secolele V – IV î.Hr.2
Setea pregnanata de cunoaștere a grecilor s-a extins, după cum era de așteptat în toate domeniile,
însă nu se putea dezvoltă fără sprijinul atuurilor spiritual debandite anterior. Prin urmare, în cadrul
epocii elenistice un rol fundamental l-a avut documentul scris, și mai ales cărțile, astfel în cât în
această perioada se lansează marile biblioteci. Apar mai întâi bibliotecile pe care Aristotel sim ai
apoi Teofast de înființează la Atena, destinate cercetărilor întreprinse de ei dar mai ales apare
faimoasa biblioteca din Alexandria, realizată de Ptolemeu I, cu ajutorul lui Demetrios, la începutul
secolului III.
Pentru literatură elenistică este reprezentativă opera lui Calimach.
Încununarea noii educațîi era învățământul filisofic. Printre cei mai deosebiți discipoli ai
acestui sistem ii amintim mai întâi pe Platon, apoi pe Aristotel, care sub infuenta a diferiți
învățători se vor avânta în direcții diferite.
Unii dintre ei vor încerca să mențină activă doctrina acestor măreti inițiatori: Xenocrate și urmașii
săi, printre care cei mai cunscuti sunt: Arcesilau din Pitane în secolul al II-lea, Carneade din Cirene
în secolul al II-lea și Antioh din Ascalon în seccolul I, continuă, deși nu fără a introduce elemente
de originalitate, esență învățăturii platoniciene.
La Liceu, peripateticienii, elevii lui Aristotel, vor respecta obiectivitatea științifică, specifică
concepției întemeietorului școlii, însă vor dezvolta direcțiile cercetării în spirit pluridisciplinar.
Straton din Lampsacos iar apoi Cristolaos din Faselis primesc această tradiție, pe care o adaptează
potrivit metodei lor. O ramură a peripateticienilor, stabilită în Rodos, la sfârșitul secolului al IV-
lea, se dezvoltă aici independent de Liceul atenian.
În paralel, alte școli de gândire analizau și aduceau constant în discuție datele fundamnetale
ale idealismului, realizând o critică puternică a să. Astfel încât, cea mai veche se datora lui Aristip
din Cirene, elev al lui Socrate și care apare mai întâi în Libia. Această îmbracă o folozofie a
plăcerii, care era pe gustul cetățenilor acestui polis bogat și prosper.3

Scepticismul
Scepticismul îmbracă atât formă unei școli filisofice, cât și pe cea a unei sensibilități
filosofice, a unui mod de viaţă, fiind caracteristică etapei elenistice a filosofiei antice greceşti şi
celei române. Este vorba de o atitudine generală asupra cunoaşterii, care s-a pronunţat asupra
modului concepere şi semnificație asupra lumii şi vieţii. Denumirea acestei orientări filosofice
provine de la termenul grecesc skeptikos – cel care examinează, care analizează.

Această atitudine mentală specifică a caracterizat patru mişcări filosofice manifestate în

perioade istorice diferite:
1.Şcoala lui Pyrrhon din Eliș – polis grecesc din Peloponez (cca. 360 – 270 î.Hr.).
2.Academia medie a lui Arcesilau din Pitane-polis grecesc din Asia Mică (cca.315-240 î.Hr.).

2
Glenn R. Bugh The Cambridge Companion to The Helhestic World, Cambridge University Pres, 2007
3
Francois Chamoux, Civilizatia Elenistica, Vol. II, Bucuresti 1958, Editura Meridiane, p. 528-535
3.Nouă Academie a lui Carneade din Cyrene – polis grecesc din nordul Africii (cca. 214 – 129
î.Hr.).
4.Aşa-numiţii sceptici ulteriori: Aenesidemos din Cnosos (polis grecesc din insula Cretă (secolul
I î.Hr.), Agripa (secolul I d.Hr.), Sextus Empiricus (secolul ÎI d.Hr.) etc.
Fondatorul scepticismului este considerat Piron din Elis, care, că şi Socrate, a fost până în jurul
vârstei de 40 de ani sculptor şi Pictor.Acest scepticism al lui Piron din Eliș-un filozof care asemeni
lui Socrate , nu a scris nimic, neagă la rândul sau existența unei certitudine teoretice. Însă, pre
deosebire de aceată, el călătorește mult, participând la expediția inițiată de Alexandru în Asia,
moment în care a intrat în contact cu filosofii indieni.
După care se va întoarce în orașul sau natal unde va duce o viață modestă înconjurat de respectul
și admirația concetățenilor săi. Pausania, patru secole mai târziu, a văzut mormântul sau aflat în
apropierea Elisului, dar în proximitatea orașului a văzut și statuia filozofului „care nu acordase
niciodată crezare nicundei informații, oricare ar fii fost”.

Piron din Elis- fondatorul scepticismului

Montaigne, asemeni multor precursori ai săi, va îmbrățișa acest exemplu de gândire, renuntanad
asupra propriei opinii asupra subiectelor celor mai grave, constientizant limitele și slabicunile
cunosterii umane.
Revenind la Pirom din Elis, informaţii despre el şi filosofia sa ne-au parvenit de la urmaşii săi, mai
ales de la Anaesidemos din Cnosos, care a formulat celebrele argumente sceptice de îndoială în
privinţa posibilităţii oricărei cunoştinţe certe, numite tropi.
Ce sunt de fapt acești tropi? Ei bine, termenul provine din limba greacă, “ tròps” și înseamnă –
mod, fel, modalitate- dar sensul acestui termen în contextul scepticismului este de motiv de
îndoială. Prin intermediul acestora se urmărea abţinerea de la orice afirmaţie sau negaţie, adică
suspendarea judecăţii.4

4
Francois Chamoux, Civilizatia Elenistica, Vol. II, Bucuresti 1958, Editura Meridiane, p. 528-535
In continuare ne vom axa pe expunerea acestora, astfel incat, cei zece tropi sceptici sunt:
1. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită deosebirilor dintre animale şi, mai ales, dintre
organele lor de simţ. Ca urmare a acestor deosebiri, ele percep diferit aceleaşi obiecte şi nu putem
şti care percepţii sunt adecvate şi care nu.
2. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită deosebirilor existente intre oameni. Orice om este
alcătuit din trup şi suflet, dar se deosebeşte de ceilalţi din ambele puncte de vedere. Datorită acestor
deosebiri nu putem şti opiniile cui sunt adevărate şi ale cui false.
3. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită faptului că fiecare simţ percepe altceva şi altfel decât
celelalte. S-ar putea să existe şi alte proprietăţi ale obiectelor pe care nu le putem percepe întrucât
nu avem organe de simţ adecvate lor. Deci nu putem să ştim dacă imaginile pe care ni le transmit
simţurile sunt corespunzătoare obiectelor lor.
4. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită faptului că oamenii percep diferit în funcţie de
dispoziţii, vârstă, stări afective, boli etc. Astfel, mierea este dulce pentru indivizii sănătoşi, dar
amară pentru cei bolnavi de ficat etc.
5. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită faptului că oamenii percep lucrurile diferit în funcţie
de poziţiile, distanţele şi locurile unde se află obiectele pe care le percep. Astfel, un turn pătrat
văzut de la distanţă pare rotund, o corabie văzută de departe pare mică, dar de aproape mare etc.
6. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită faptului că oamenii percep lucrurile diferit în funcţie
de amestecuri. Astfel, un sunet izolat pare diferit de acelaşi sunet auzit într-un context de sunete
etc.
7. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită constituţiei obiectelor percepute. Astfel, pilitura de
argint pare albă, dar fiecare părticică din care este alcătuită este neagră etc.
8. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită relaţiilor dintre lucruri. Un lucru perceput individual
pare diferit de acelaşi lucru perceput în ansamblul relaţiilor în care este integrat.
9. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită rarităţii sau frecvenţei mari a lucrurilor. Astfel,
soarele este mai spectaculos decât o cometă, dar întrucât aceasta apare mai rar îi acordăm mai
multă atenţie. Dacă apa ar fi rară, iar aurul frecvent ca pietrele scara valorilor umane ar fi diferită
etc.
10. Nu putem cunoaşte nimic cert întrucât cunoaşterea este influenţată de regulile de viaţă,
obiceiuri, credinţe, legende, opţiuni filosofice etc.

Nici asupra cauzelor lucrurilor nu ne putem pronunţa cu certitudine. Aenesidemos din Cnosos a
formulat opt tropi prin care a susţinut că orice explicaţie ce are la baza o cauza poate fii numai
probabilă.

Concluzia este că trebuie să ne îndoim mereu de orice cunoştinţă pe care o deținem întrucât
nu ne putem pronunţa cu certitudine asupra sa.

Ca şi în cazul stoicilor, finalitatea analizelor filosofice ale scepticilor este etică. În spiritul
epocii lor, ei căutau să întemeieze cel mai înţelept mod de viaţă. Şi ei recomandau apateia şi
ataraxia că formule de viaţă pentru atingerea fericirii, dar dacă stoicii le întemeiau ontologic ei le
întemeiază gnoseologic.
Cinismul
La fel de radical în concluziile teoretice, dar totodată și mult mai brutal în opiniile practice, la care
ajunge cinismul, ce avea la origine doctrina lui Antistene , unul din elevii lui Socrate nu capătă
extindere decât odată cu cu Diogene din Sinope, contemporanul lui Alexandru.
Aceast filozofie pretindea privarea condiției umane de tot ceea ce nu era indispesabil vieții, pentru
ai reda omului independența să față de toate nevoile articificiale și constrângerile exterioare.
Sărăcia, detașarea, indiferență față de legăturile sociale și libertatea totală a cuvântului,
împlinesc condiția cinicului. Ea nu pretinde să atragă decât un număr redus de oameni și în mod
special pe cei aflați la marginea, periferia societății, deoarece presupunea o ruptură cu cadrul
familiei și cel al societății.
Cel mai faimos cinic este însã Diogene din Sinope.

Datorită acestor condiții de încadrare se conturează imaginea filozofului cinic, avadu-l drept
exemplu pe Diogene: mustrarea adresată lui Alexandru (“Nu-mi lua lumina soarelui”), mantia
grosolană, bastonul, precum și desagă în care își ținea toată averea. Aceste elemente intradevar
că atrag interesul publicului, însă cu certitudine nimeni n-avea să pună în practică un asemenea
comportament.

Alexandru cel
Mare si Diogene

În fotografia de mai sus îi avem reprezentați pe Alexandru cel Mare și Diogene, Multe surse conţin
anecdote despre el probabil cea mai faimoasã este aceea în care Alexandru cel Mare se oferã sã-i
facã o favoare, dar acesta refuzã spunându-i sã se dea la o parte din soarele sãu.
Mai este faimos şi pentru cã mergea ziua cu o torţã în mânã, cãutând oameni sinceri. Trãia într-un
butoi şi pentru cã urină în public i se zicea kyon, câine, originea cuvântului cinic. Cinismul nu era
un moralism intelectualizat, ci un sistem de practice.
Diogene atacă materialismul şi propovãduia întoarcerea la naturã, fiind împotriva instituţiilor
politice. Vorbea dupã cum îi fãcea plãcere (parrhesia), miza pe independenţã (autarkeia) şi cultivă
negarea de sine (askesis). Respingea normele sociale şi era într-adevãr egoist, dar nu pe seama
celorlalţi, pentru cã nu manipula şi nu minţea. Cinici mai puţîn cunoscuţi sunt Monimus,
Onesicritus, Menippus şi Menedemus (sec IV-lea a .Hr.), ba chiar şi o femeie, Hipparchia.5
Totuși vor există și câțiva adepți care ce vor allege acesta viață rătăcitoare și vor îmbrățișa sărăcia
absolută, și care se vor face totuși remarcați prin sinceritatea, severitatea și asprimea afirmațiilor
lor și anume: Crates din Teba și soția să Hiparthia
Cazul cinismului dovedește că o doctrina sumară, neinteligibilă și fără atracție din partea
oamenilor, care nu câștigă deloc adepți și nu influențează în vreun fel evolutoa societății, poate
avea totudi parte de un prestigiu durabil în rândul intlectualilor. Este de ajuns să fie lăudată de
câteva personaje importante sis a genereze un subiect amuzant al imaginației.
Stoicismul
Filozofia elenistică a abordat aceste probleme în toată complexitatea lor, dar și dintr-o perspectiva
nouă datorită stoicilor și discipolilor lui Epicur. Cele două școli: Epicureismul și Stoicismul au
definit două atitutdini fundamentale în față vieții. În ciuda evelutiei moravurilor societății, precum
și faptului că au trecut mai bine de 20 de socole de la apariția și răspândirea lor în lumea antică,
aceste două doctrine contuinua să se se propage și să alimenteze gândirea socială și în zilele
noastre. Printre altele, ele indică modaliatea prin care civilizația elenistică și-a lăsat ampreuna
asupra culturii umanității .
Ambele au luat naștere la Atena și aproape concomitent, apariție localizată în timp la sfârșitul
secolului al IV-lea și începutul secolului al III-lea.6
Sub raport istoric, se pot distinge trei mari etape în devenirea filosofiei stoice:

1. Stoicismul vechi, cuprins între sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr. şi sfârşitul secolului al III-
lea î.Hr., ai cărui principali reprezentanţi sunt:
- Zenon din Cittium (cca. 333 – 262 î.Hr.)
- Cleanthes din Assos (cca. 331 – 232 î.Hr.)
- Hrysippos (Chrysippos) din Soloi (cca. 281 – 204 î.Hr.)

2. Stoicismul mediu, cuprins între secolele II – I î.Hr.), ale cărui figuri reprezentative sunt:
- Panaitios din Rhodos (185 –112 î.Hr.)
- Poseidonios din Apamena (135 – 51 î.Hr.)

3. Stoicismul târziu, dezvoltat în epoca romană (secolele I – III d.Hr.), mai ales de către:
- Lucius Annaeus Seneca (4 î.Hr. – 65 d.Hr.)
- Epictet (cca. 50 – 138 d.Hr.)
- Marcus Aurelius (121 – 180 d.Hr.).

Fundamentele filosofiei stoice au fost fixate în prima să etapă, în celelalte realizându-

se numai dezvoltări, aprofundări şi nuanţări ale doctrinei.

5
Goldfarb, The Cynical Society, Chicago, University of Chicago Press, 1991
6
Anthony Preus, Historical Dictionary of Ancient Greek Philosophy,2007
Zenon din Cittium, a fost întemeietorul stoicismului, fiind originar din Kition, în Cipru.
După ce a studiat filozofia mai bine de 10 ani, pe lângă diverși dascăli, el începe să predea
din 301-300 i.e.n. într-un portic situate pe latura latura de nord a agorei, faimosul portic
Poikile. Acesta era vestit pentru picturile care îl impodebeau; de aici provenind și
denumirea de stoicism, sau filosofia porticului (stoa), pe care a primit-o școală să.Termenul
greces stoa , desemnează o galerie acoperită deschisă, susţinută de coloane, care se întinde
de-a lungul unei clădiri, în jurul unei grădini sau al unei pieţepictat de Polygnot cu scene
din războiul troian şi din bătălia de la Marathon. Diogenes Laertios îi atribuie lui Zenon
numeroase lucrări: “Republica”,”Despre viaţa în conformitate cu natură”,” Despre
instinct sau despre natură omului”,”Despre pasiuni”,” Despre datorie”,” Despre lege”,
“Despre univers”,” Despre stil”,” Etică “. Cea mai mare parte a acestor lucrări s-a pierdut,
din opera lui Zenon din Cittium păstrându-se numai câteva fragmente. În semn de preţuire
a înţelepciunii sale şi a serviciilor aduse cetăţîi atenienii i-au dăruit o coroană de aur şi i-
au ridicat o statuie de bronz.
 Zenon din Cittium- intemeietorul
stoicismului

Cleanthes din Assos, a preluat după moartea acestuia conducerea şcolii stoice.
Cleante din Asos, al cărui Imn către Zeus,care s-a păstrat și care exprimă un sentiment religios de
o intalta spiritualitatea, precum și Hrisip din Soloi, vor realiza un ansamblu unitar al octrinei,
fructificând moștenirea întemeietorului. Cleante a lăsat numeroase scrieri pe care Diogenes
Laertios le apreciază că „foarte bune”. Dintre acestea ne-au rămas drept moștenire doar câteva
titluri precum: “Despre timp”, “Despre filosofia naturală a lui Zenon”, “Interpretări la
Heraclit”,” Despre zei”, “Despre artă”, “Despre dialectică” şi foarte puţine fragmente. Din
titlurile lucrărilor sale rezultă că s-a ocupat de fizică, logică (dialectică), etică şi teologie, iar în
ceea ce privestetdomeniul teologic făcând o demonstraţie filozofică a existenţei divinităţii.
 Cleanthes din Assos-conducator al scolii stoice

Hrysippos din Soloi este socotit cel de-al doilea întemeietor al spiritualităţii stoice datorită
profundei sale originalităţi.
Se poate spune că a excelat mai mult în domeniul fizicii decât pe latura eticii, în care lansează
teoria „confatalelor”, el a fost al doilea mare logician al antichităţii după Aristotel, fiind considerat
fondatorul logicii propoziţiilor. Stoicii considerau că filosofia ar fi alcătuită din trei părţi:

1. Fizică
2. Logică
3. Morală

Hrysippos din Soloi - socotit cel de-al doilea

întemeietoral spiritualităţii stoice

Ramuri ale Porticului iau naștere în mai multe cetăți, precum: în Rodos, la Tars la Seleucia, în
Imperiul Seleucid, la Roma. De reținut, întrucât este extrem de important este faptul că stocismul
de bucură de o audiență universală mai mult decât oricare altă școală filosofică.Posidonios din
Apameea care a fost filosof, isotoric, geograf, fololog dar și savant în toate domeniile va preda la
Rodos, unde printer auditorii săi se va Numără și Cicero și Pompei, asupra cărora va exercită o
influență pregananta.
Fiecare dintre acești filosofi va va contribui la îmbogățirea doctrinei stoice, una dintre cele mai
unitare manifestate în antichitate. Doctrina stoica este una raționalistă, care propune o viziune
unitară asupra lumii, unde zeii își au locul lor și pe care o guvernează o providență
atotcuprinzătoare. Teologia, fizică și bineînțeles morală se organizează într-un tot, într-o structura
complementară.
Cosmosul în întreagă sa esență este organizat și guvernat de o inteligență supremă, superioară
omului, iar omul trebuie să se mândrească cu această putere care-l depășește. Suferințele și
încercările la care este supus nu depind în cea mai mare parte de el;de asemenea el trebuie să le
facă față cu statornicie, știind că el nu poate face nimic. “Îndură și abține-te” , această este
deviza. Este morală dura și austere ce le place în daseosebi românilor, înclinați mereu în tradiția
istorica spre sacrificiu. Tocmai de aceea, filozoful Senaca, sub Nero și apoi un secol mai târziu,
împăratul Marcus Aurelius, vor fii cei ce vor transmite esența moralei stoice.
Stoicii au propus două concepte care rezumă etică lor şi au avut o puternică influenţă în
posteritate:
a. Apateia (gr. a – fără, pathos – pasiune) – concepută că indiferenţa individului faţă de tot
ceea ce se întâmplă cu el sau în jurul său, căci totul se întâmplă conform unei necesităţi căreia
nimeni şi nimic nu i se poate împotrivi;
b. Ataraxia (gr. a – fără, taraxis – tulburare) – definită că starea de linişte şi de seninătate
sufletească la care ajunge înţeleptul. Înţelegând şi asumându-şi necesitatea care guvernează lumea
şi actele sale, eliberându-se de pasiunile iraţionale şi contemplând cu detaşare spectacolul lumii,
înţeleptul ajunge la o fericire calmă, senină, considerată starea psihică spre care trebuie să tindă
individul.

Putem spune că această minunată filosofie, care a încercat să obţînă pentru om o libertate prin
intermediul moralităţii, şi a acţiunii juste (nu putem să nu ne ducem cu gândul la acea "eliberare
din robia păcatului" creştină), a fost şi ea o precursoare a doctrinei creştine. Dealtfel, ea a subzistat
până la apariţia, şi dezvoltarea creştinismului la Roma. "Cel care vrea să fie independent nici să
nu râvnească, nici să nu respingă ceva din cele ce stau în puterea altora. Dacă nu face astfel, în
mod obligatoriu devine sclav." (Epictet)

Epicureismul
În față școlii Porticuluim pe care numeroși ganditori au promovat-o succesiv, vom intalnii
epicureimul. Acest current filozofic, reflectă în mod exclusive concepția promotorului sau, al cărui
nume îl poartă. Epicur, contemporan al lui Zenon, este un eteninan născut la Samos, pe vremea
aceea posesiune ateniană.
Epicur s-a născut în anul 342 i.Hr. în insula Samos. Este fiul atenianului Neocle - de profesie
învățător. Despre mama lui Epicur - Chaerestrate - se spune că umblă din casă în casă pentru a da
sfaturi în legatura cu anumite preziceri cu explicarea unor formule mitice și cu alungarea spiritelor
rele. Unii autori relatează că Epicur a venit la Atena la vârstă de 18 ani, în timpul în care Xenocrate
ținea lecții la Academie, iar Aristotel se află în Calcis. Totuși, deși situația familială a familiei era
destul de precară, tânărul Epicur a beneficiat de o educație destul de solidă. El însuși ne
mărturisește că, la vârstă de 17 ani citise cosmogonia lui Hesiod și fiindcă acesta spunea că totul
își are originea în Haos, el a pus întrebarea profesorilor lui : de unde este acest haos ? Aceștia n-
au fost în stare să-l mulțumească cu răspunsurile lor și astfel începu să studieze filozofia pentru a
se dumiri în această chestiune. De aceea Epicur se mândrește cu cultură, pe care el și-a format-o
pe cale autodidactică, deși ideile esențiale pe care el le-a unit în sistemul sau erau cunoscute.
După ce a predat la Mitilene, apoi la Lampsacos, , el se stabilește la Atena în 306 și adună câțiva
discipoli în jurul sau, trăind în cadrul comunității pe un mic domeniu numit “Grădina”, al cărei
nume a rămas pentru a desemna școala.
Dar spre deosebire de Academia platonică și școală peripatetică, școală epicureică o
ducea greu din punct de vedere material, aceasta din cauza că Epicur nu cerea nici o plata pentru
cursurile sale, așa cum pretindeau cea mai mare parte dintre conducătorii de școli filosofice din
vremea aceea. Epicur primea însă daruri de la prietenii săi bogați, pe care el le folosea exclusiv
pentru întreținerea școlii sale.
Așa a condus Epicur școala sa timp de 36 de ani când, rapus de o boala cumplita a murit în anul al
doilea al Olimpiadei a o sută douăzeci și șaptea, în vârstă de 72 de ani.
Dintre tovarășii săi, cel mai mult l-a îndrăgit pe Metrodoros din Lampsacos, mai tânăr cu zece ani
decât el. Dascălul era foarte sensibil la legăturile de prietenie, făcând astfel că între
oaspeții Grădinii, să fie o armonie care a atras în rândurile lor și figuri feminine. Întrucât mai multe
curtezane au ales să își părăsească stilul desfrânat de viață și au ales să se alăture grupului de
filosofi trăind în armonie deplină cu aceștia; una dintre ele devenind în cele din ura soția lui
Metrodorus.
Epicur a fost un scriitor uimitor, de o autenticitate frapantă . Diogene Laertius afirmă că ar fi scris
aproximativ 300 lucrări, în care Epicur n-ar fi citat nici un autor, ci ele ar cuprinde numai ideile
sale originale.
Doctrina lui Epicur a fost concentrata într-un număr mare de lucrări, aproape toate pierdute, are că
punct de placare atomismul lui Democrit. Fără a nega existența zeilor, Epicur consideră că ei nu
sunt deloc interesați de oameni, se manifestă convingerea să promta că divinitatea nu se amestecă
în treburile oamenilor. De aici se induce o eliberare în față oricărei superstiții, care ajunge trpatat
să fie un ateism incipient, care îl cele din urmă înlătura și teamă de moarte, înlăturând superstiile
referitoate la viață de apoi.
Din scrierile lui Epicur ni s-au păstrat următoarele :
1) Testamentul sau;
2) trei scrisori ce cuprind o scurtă schița a fizicii, mateorologia și etică ;
3) dintre cele 38 de cărți "Despre natură", cartea a III-a și a IX-a, în parte scrise pe suluri de papirus
găsite la Herculanum;
4) Principii fundamentale - erau scrise și învățate pe dinafară de elevi;
5) Un număr mai mare de fragmente din alte scrieri.

În cee ace privește căutarea fercirii, mare atenție a nu se confunda cu plăcerea, căci plăcerea
excesivă poate genera suferință. Epicur recomandă cumpătarea și moderația în nevoi și placeri,
bucuria interioră, generate de absența tulburărilor fiind idealul inteleptului. Totuși promorarea unei
asemenea doctrine nu este în concordanță cu exigențele sociale, ale vieții publice, de aici provenind
și deviza “ascunde-ți viață”, cultivate de promotorii Grădinii.
Aceste concepții ale epicureimului aveau success în rândul spiritelor delicate, generând o fericire
calmă, odată ce inlaturau teamă cu privire la lumea de dincolo din randul adepților. Dar ele aveau
trecere și în rândul firilor rafinate, care găseau o justificare comodă pentru căutarea plăcerii.
Aceastea sunt câteva dintre motivele pentru care filosofia lui Epicur cunoste o răspândire
remarcabilă în special în rândul oamenilor cultivati, dar și opoziții violente mai ales din partea
stoicilor care erau indignați de simplismul sau.
Elevii cei mai cunoscuți ai lui Epicur sunt: Metrodor și Hermachos, cel dintâi a murit înaintea lui
Epicur, iar al doilea i-a urmat la conducerea școlii, apoi Kolotes, împotriva căruia a scris Plutarh,
Apollodor, care ar fi scris 400 de suluri, Polystraitos, Timocrates, Idomeneus, Zenon din Sidon,
Diogenes din Tars și Orion. Printre acești discipoli este numită și o femeie cu numele de Themista,
soția lui Leonteus. Însă cel mai însemnat elev al lui Epicur este fără îndoială Titus Lucretius Caraș
a cărui poezie didactică "Despre natură", reprezintă un izvor neprețuit pentru cunoașterea filozofiei
epicureice.

Scrierile dascălului cunosc o largă răspândire : la Herculalanum, o serie de papirusuri au scos la

iveală fragmente de texte epicureice redactate de Filodem din Gadara la mijlocul secolului I i.e.n.
Mai târziu în 200 e.n. un anume Diogene pune să se graveze în orașul natal, Oinoanda din Licia,
alte extrase din Epicur pentru a-și instrui concetățenii. Dar mai ales amplul poem al lui
Lucrețiu “Despre natură lucrărilor”, trădează entuziasmul înflăcărat pe care filosofia epicuriană,
îl inspiră unui siflet dornic de a înțelege sistemul de funcționalitate al lumii, precum și de a alina
omul pentru relele firești condiției sale.
Cu o forță plină de măreție la Lucrețiu, cu o grație aparte la Horațiu, epicureismul asemeni
stoicismului a alimentat gândirea și literature Latină.7

Citat al lui Epicur- intemeietorul

epicureismului

Având în vedere aspectele prezentate anterior dar și multe alte elemente, putem spune că
elenismul, aschimbat în mod fundamental procesul de evoluție al umanității. Valorile promovate
atunci stau chiar și acum la baza societății și sper că vor servii și generațiilor viitoare.

7
Francois Chamoux, Civilizatia Elenistica, Vol. II, Bucuresti 1958, Editura Meridiane, p. 528-535