Partea a doua- Filosofia ca mod de viață

Capitolul VII- Școlile elenistice

1. Perioada elenistică:

 Cuvânul "elenistic" desemnează o perioadă în istoria greacă, ce ține de la

Alexandru cel Mare, macedoneanul, până la dominația romană (sfârșitul secolului
IV î.Hr. și sfârșitul secolului I î.Hr)
 Datorită expediției lui Alexandru cel Mare, Grecia va cunoaște o epocă a
prosperității, în ceea ce privește comerțul, care se extinde până în China,Africa și
V Europei.

 Perioada elenistică a filosofiei grecești este adesea prezentată ca o fază de

decadență a civilizației grecești, aceasta fiind degradată de contactul cu Orienul.
 Prejudecata clasică fixează "a priori"(=din ceea ce se află înaine) ca modelul ideal
de cultură și decide că numai Grecia presocraților, a tragicilor și a lui Platon
merită studiate
 În realitate, epigrafistul Louis Robert arată că toate cetățile sub monarhiile
elenistice au continuat să aibă o intensă activitate culturală, politică și religioasă,
iar știintele tehnice și exacte au cunoscut un avânt extraordinar, ceea ce
demonstrează importanța acestei perioade.
 Spre desebire de filosofii Antichității, eleniștii nu au renunțat niciodată la
speranța de a schimba societatea.

2. Școlile filosofice

 Spre sfârșitul secolului IV, aproape întreaga activitate filosofică se concentrează

la Atena, în cele patru școli întemeiate de Platon (Academia), Aristotel (Liceul),
Epicur (Grădina) și Zenon (Stoa).
 Activitatea acestor școli se desfășura fie în complexe cu multiple facilități, fie în
spații publice unde oricine putea să asiste la diversele conferințe și discuții.
 Filosfii își propuneau să pregătească cetățenii pentru viața în cetate (prin
stăpânirea graiului, cu ajutorul exercițiilor de retorică și dicție).

 "Filosofia este iubire și căutare a înțelepciunii, iar înțelepciunea este tocmai un

anumit mod de viață."
 P. Hadot susține că alegerea inițială (a unui mod de viață) a fiecărei școli este
alegerea unui tip determinant de înțelepciune.
 În acest context, înțelepciunea este definită ca o stare de perfectă liniște
sufletească, astfel filosofia vraând să aibă un rol terapeutic față de angoasa
umană.
 Învățământul are o formă dialogală, la baza acestuia aflându-se argumentarea.
3. Cinismul

 Figura marcantă a acestei mișcări este Diogene, considerat un Socrate "dement"

(Platon)-deoarece filosofia sa se aseamana cu cea a lui Socrate, care punea accent
pe o "filosofie trăită", tratată ca un exercițiu de transformare a modului de viață.
 Cinismul se caracterizează prin libertatea de vorbire, independența față de nevoile
inutile(foamea, setea), refuzul luvxului și al vanității.
 Scopul acestui stil de viață este de a dobândi liniște sufletească, împlinire.

4. Pyrrhon

 Contemporan cu Diogene, Pyrrhon este considerat la rândul său un Socrate "și

mai extravagant" datorită asemănărilor cu filosofia socratică și cea cinică.
 Acesta nu se dedică învățământului și se mulțumește cu a trăi, astfel atrăgându-și
discipoli dispuși să îi urmeze stilul de viață.
 Accentul cade pe indiferență (față de orice), prin care reușește să rămână mereu
în aceeași stare (nu judecă, nu diferențiază binele de rău), astfel reușind să
dobândească pacea interioară.

5. Epicureismul

 Fondatorul este Epicur (aprox. 342-271)

 Punctul de plecare al epicureismului constă într-o experiență și o alegere; o
experiență a "cărnii", unde carnea semnifică omul, subiectul durerii și al plăcerii
și o opțiune- eliberarea "cărnii" de suferință și de a-i îngădui plăcerea.
 Pentru Epicur, opțiunea socratică și platonică în favoarea iubirii binelui este o
iluzie; el consideră că omul va fi determinat doar atunci când vine vorba de
propriile interese.
 Rolul filosofiei sale este de a știi cum să cauți într-o manieră potrivită "plăcerea
pură de a exista".
 Fundamentul filosofiei lui Epicur va fi explicat intr-un discurs teoretic asupra
eticii, în care filosoful va oferii o definiție a adevăratei plăceri și o asceză a
dorințelor.
 Discursul teoretic privind fizica are ca tematică teama umană față de moarte; prin
acesta, Epicur dorește să elimine această frică, oferind o explicație despre lume
conform căreia totul este format din atomi, ci nu de o forță divină.
 Sufletul însuși este o compoziție de atomi: " Moartea nu este deci nimic pentru
noi; atât timp cât suntem aici, moartea nu există și, când moartea este aici, atunci
nu mai existăm noi"-Epicur (Scrisoare către Menoiceus)
 Canonica (teoria cunoașterii)-toate lucrurile materiale emit particule fine care vin
în contact cu simțurile noastre și astfel se permite reprezentarea sensibilă.
 Senzațiile repetate lasă în noi amprente care ne permit anticiparea percepției, prin
intermediul căreia noi putem recunoaște obiectele.
6. Stoicismul

 Întemeietorul este Zenon

 Opțiunea stoică este opusă de cea epicureică: fericirea nu constă în interesul
individual sau în plăcere, ci în exigența binelui dictată de rațiunea individului.
(voința de a face bine)
 Discursul filosofic stoic cuprinde trei părți: logica, fizica și etica
 Fizica îl învață pe individ să recunoască faptul că există lucruri ce nu stau în
puterea sa, ci depind de cauze exterioare lui, care se înlănțuie în mod necesar și
rațional.
 Teoria cunoașterii- conform acesteia existareprezentări comprehensive prin care
omul, prin intermediul senzațiilor, este capabil să perceapă obiecte reale; apoi
rațiunea intervine și descrie conținutul acestor reprezentări, urmând ca noi să
stabilim valoarea de adevăr a acesteia; aici își are locul posibilitatea erorii-
libetatea.
 Teoria morală- trebuie să fim indiferenți de lucrurile care nu depind de noi, de
destin și să îl acceptăm ca atare (viața, moartea, sănătatea, puterea, frumusețea
etc.); în schimb, singurul lcru de care trebuie să fim conștienți este moralitatea
noastră, fiindcă ea ține de propria voință de a face bine/rău. (judecățile noastre de
valoare țin de convențiile sociale sau de pasiunile noastre)

7. Academia platoniciană
- către jumătatea sec al III-lea î.Hr, când Arcesilaos devine șeful școlii,Academia
platoniciană se întoarce la opțiunea de viață socratică.
- metoda de învățare a lui Arcesilaos presupunea respingerea tezei pe care ascultătorii
au propus-o, Arcesilaos încercând să demonstreze că teza opusă poate fi la fel de bine
dovedită => imposibilitatea de a face afirmații care săatingă certitudinea și adevărul
absolut.
- există totuși o diferență față de filosofia lui Socrate: acesta critica opiniile si
judecățile "filosofilor" (sofiștii) și ale nefilosofilor, în timp ce Arcesilaos critica
împotriva falsei cunoașteri și a falselor certitudini ale dogmaticilor.
- odată cu succesoriii lui Arcesilaos, Carneade și Philon din Larissa, Academia
evoluează către probalism;
- se admitea că dacă adevărul nu poate fi atins, atunci măcar să se ajungă la plauzibil,
la ceva ce poate fi acceptat atât în domeniul științific, cât și în cel al practicii morale;
- această tendință a exercitat o influență puternică asupra filosofiei moderne, datorită
succesului uriaț al operelor lui Cicero;

8. Scepticismul:
- filosfia sceptică se remarcă prin pace și liniște sufletească;
- ca oate celelalte filosofii din epoca elenistică, scepticismul admite "din dragoste
pentru oameni", un diagnostic asupra prblematicii umane și propune un remediu al
acestei suferințe;
- este opțiunea de viață filosofică a unui mod de viață non-filosofic, întrucât scepticii
renunță la discursul filosofic cu scopul de a obține pacea sufletească;
Capitolul VIII- Școlile filosofice în epoca imperială

1. Caracteristici generale

 Odată cu secolele III și IV, stoicismul, epicureismul și scepticismul au început să

dispară, lăsând loc neoplatonismului (fuziunea dintre aristotelism și platonism)
 Birocratizarea învățământului filosofic: proces început în Atena secolului II î.Hr;
predarea docrinolor filosofice nu mai este distribuită în instituții școlare ce au
păstrat continuitatea cu fondatorul lor (se generalizează)
- această mișcare îșiatinge apogeul atunci când împăratul Marcus Aurelius înființează
patru catedre imperiale, în care vor fi predatecele 4 doctrine radiționale: platonismul,
aristotelismul, epicureismul și stoicismu;
-acestea nu aveau niciun raport de continuitate cu vechile instituții ateniene, ele
reprezentând o încercare de a împăratului pentru a retransforma Atena într-un centru
de cultură filosofică;

2. Metode de predare: perioada comentariului

- predarea filosofiei ia forma unui comentariu de text; de ex a învăța filosofie, pentru
platnicieni, înseamnă al cita pe Platon, pentru aristotelicieni-Aristotel, pt. Stoici-
Hrisip, pt. Epicurieni-Epicur;
-nu se mai discută despre problemele în sine, ci despre ce au spus Aristotel, Platon etc
despre ele;
-filosofia este învățată prin comentarea unui ext, spredeosebire de perioada anerioară
când accentul cădea pe dialog și argumentare
-era manualelor și a rezumatelor

3. Alegerea modului de viață

- comentarea unui text filosofic înseamnă a învăța un anumit mod de viață și al
practica;
-conform exercițiului comentariului, textee se citeau într-o anumită ordine; în cazul
lui Plaon, se începea cu dialogurile morale (cunoașterea de sine), dialogurile fizice
(depășirea lumii sensibile), ultimele fiind dialogurile teologice (pt a descoperi Unul și
Binele);

PLOTIN ȘI PORFIR

1. Alegerea modului de viață:

- modul de viață recomandat de Porfir este de "a trăi conform spiritului", adică
intelectul;
- Porfir consideră că nu este suficient doar să dobândești cunoștințe, ci ele trebuie și
practicate, să "devină natură în noi"; la fel și în cazul contemplației;
- Porfir descrie modul de viață al filosofului: să se detașeze de senzație, de imaginație,
de pasiuni, să dea corpului doar strictul necesar și să părăseasă agitația mulțimii =>
asceza împiedică partea inferioară a sufletului să devieze către sine atenția ce trebuie
îndreptată către sine;
2. Nivelurile eului și limitele discursului filosofic:
- putem extrage din cele 54 tratate ale lui Plotin o teorie ce explicăgeneza realității
plecând de la o unitate primordială (Unul sau Binele) prin apariția unor niveluri de
realitate inferioare și atinse de multiplicitate: intelectul, sufletul, apoi lucrurile
sensibile;
-prima etapă a ascensiunii este conștientizarea de către sufletul rațional a faptuluica nu
se confundă cu sufletul irațional care este tulburat de plăcerile si durerile vieții umane;
discursul filosofic expune argumente in favoarea distincției dintre cele două tipuri de
suflete
- conform lui Plotin, există 2 forme ale cunoașterii de sine: cunoașterea de sine ca
suflet rațional (dependentă de Intelect, dar care continua să rămână în planul rațiunii)
și o cunoaștere de sine, unde sinele însuși devine Intelect; => prim nivel al existenței
mitice: eul după ce se identifică cu sufletul rațional, se identifică acum cu Intlectul,
devine Intelect;
- a deveni intelect= atingerea unei staări de perfectă transparență cu sine, a lăsa să
dăinuie numai interioritatea pură a gândirii; a ne privi pe noi înșine și toate lucrurile în
perspectiva totalizantă a Spiritului divin;
-ajuns în acest punct eul nu se află totuși la capătul ascensiunii sale, "Intelectul în care
ne-am adâncit este ca un val care, crescând, ne înalță spre o nouă viziune"
- discursul filosofic își atinge limita, căci nu poate exprima ce este Unitatea absolută
(a vorbi înseamna a adăuga atribute subiectului, or Unul nu oate avea atribute/
însușiri, fiind în mod absolut unul);

NEOPLATONISMUL POSTPLOTINIAN ȘI TEURGIA

1. Discursul filosofic și voința de armonizare între tradiții

-

Capitolul IX- Filosofie și discurs filosofic

1. Filosofia și ambiguitatea discursului filosofic

 Discurs filosofic= justifică, motivează și influnțează un anumit mod de viață

 Filosofia și discursul filosofic sunt incomensurabile și de neseparat.
 Incomensurabile deoarece ești considerat filosof datorita modului de viață pe care
îl trăiești, iar discursul este filosofic doar dacă acesta se transformă în mod de
viață.
 "Niciun discurs nu merită să fie numit filosofic dacă este separat de viața
filosofică, nicio viață nu este filosofică dacă nu e strâns legată de discursul
filosofic"
 Exerciții spirituale- practici voluntare și personale având drept scop transformarea
eului.
 Tendințe comune în exerciții
 Preistorie: Pitagora- exerciții spirituale de reamintire ce constau în ehnici de
control al respirației ce permiteau sufletului să se concentreze pentru a se elibera
de corp și a călători în lumea de dincolo. Scop: reamintirea vieților anterioare;
Pitagora credea în reîncarnare.

 Exerciții ale corpului și ale sufletului: corpul devine indiferent la durere și este
pregătit pentru acțiune, iar sufletul se va fortifica, devenind cuajos și cumpătat.

 Raportarea la sine și concentrarea eului:

1. ASCEZA de ex asceza platoniciană care consta în a renunța la plăcerile
sițurilor, în a urma un anumit regim alimentar; scop: slabirea corpului prin posturi de
veghe, pentru a se hrăni din spirit
2. PREZENȚA EULUI ȘI MOARTEA- pentru Platon, moartea înseamnă
separarea corpului individului de suflet, astfel ajungem la asceza platoniciană ce
constă în descoperirea eului pur și depășirea eului egoist (axat pe individualism) care
împiedică eul pur să se descopere pe sine; conștientizarea este un act de asceză și
detașare care recomandă eului să se separe de ceea ce îi este străin.
3. CONCENTRAREA ASUPRA SINELUI ȘI EXAMENUL DE
CONȘTIINȚĂ- a avea conștiință de sine însemnă să știi în ce stare morală te aflii;
este ceea ce tradiția spiritualității numește examen de conștiință, practică răspândită în
școlile filosofice din Antichitate; în cazul stoicismului, Zenon îi indemna pe filosofi
să își analizeze visele pentru a-și da seama de progresele sufletului. (aceste progrese
sunt reale în momentul în care , în vis, individul nu mai este supus pasiunii sau
nedreptății)

 Raportarea la cosmos și expansiunea eului

1. EXPANSIUNEA EULUI ÎN COSMOS- sufletul "se ridică spre înălțimi și
guvernează întreaga lume"(Platon), în timp ce corpul rămâne să locuiascăsingur în
cetate;
2. PRIVIREA DIN CERURI- din "înălțimile" în care sufletul urcă prin gândire,
filosoful poate aprecia oamenii la adevărata lor valoare (uitându-se în jos spre
pământ);
 Fizica în calitate de exercițiu spiritual: acest exercițiu are o finalitate morală;
pentru Aristotel, cercetarea aduce bucurie sufletului și îi permite să atingă
fericirea supremă a vieții. Pentru Epicur, studiul lumii înconjurătoare eliberează
omul de frica de zei și de moarte.

1. RAPORTAREA LA CELĂLALT-
- îndrumarea spirituală capătăoimportanță capitală în cadrul acestei practici
- ea este alcătuitădin două aspecte: acțiunea de educare morală și raportul dintre
maestru și discipol
-sub acest aspect, filosofia antică este îndrumarea spirituală
-Simplicius susține ca filosoful este "tatăl și pedagogul tuturor cetățenilor"
-îndrumarea spirituală capătăo dublă finalitate: discipolul devine conștient de el însuși
(calități și defecte) și îl ajută să facă alegerile corecte, în viața de zi cu zi.
-un exemplu: din "Dialogurile" lui Platon reiese ca Socrate era îndrumătorul care, prin
discursurile sale și felul său de a fi, impresiona atât de tare ascultătorul, încât îl
"obliga" să contempleze asupra propriei vieți (să-și repună în discuție propria viață);
implementează oschimbare

 ÎNȚELEPTUL

1. Figura înțeleptului și opțiuneade viață:

-înțelepciunea a fost considerată, în toată Antichitatea, o stare în care omul este
superior celorlalți
- întrucât filosofia este activitatea prin care filosoful învață înțelepciunea, acest
exercițiu va consta nu numai în capacitatea de a vorbi într-un anumit fel, ci și în
exista, a acționa și a avea o perspectivă determinantă asupra lumii.
- în fiecare școală, figura înțeleptului este reprezentată de norma transcendentă ce
determină modul de viață al acestuia.
- în aceste norme există caracteristici comune: înțeleptul rămâne intr-un perfect
echilibru cu sine însăși și anume fericit indiferent de circumstanțe; este independent
față de lucrurile exterioare (fericit doar cu el însuși); duce o viață contemplativă
(întrucât ea nu are nevoie de l. exterioare pt. A se manifesta, iar în ea înteleptul
găsește fericire);
- prin aceste calități, înțeleptul își întemeiază liniștea sufletească, lipsa tulburării.

2. Discursul filosofic despre înțelept:

- școlilefilosofice considerau ca înțelepții sunt rari sau că nu eistă mai deloc
- singurul înțelept universal recunoscut de toate școlile este Socrate; epicureii îl
considerau pe Epicur înțeleptul perfect
- discursul consta în descrierea înțeleptului, definirea comportamentului ideal al
acestuia
- reprezenta o modalitate de a descrie, în școli, particularitățile modului de viață ce
le era propriu (pt fiecare filosofie)