GIMNASTICĂ ARTISTICĂ

Curs – anul II

Conf.univ.dr. NANU MARIAN COSTIN

 Ramurile gimnasticii
I. Gimnastica de bază

II. Gimnastica aplicată în alte domenii

- gimnastica aerobică de întreținere
- gimnastica compensatorie
- gimnastica medicală
- gimnastica militară
- gimnastica specifică altor ramuri sportive

III. Gimnastica de performanță

- gimnastica artistică
- gimnastica ritmică
- gimnastica aerobică
- gimnastica acrobatică
- trampoline
• Gimnastica artistică este cea mai veche subramură din
cadrul gimnasticii de performanţă, cunoscută datorită
rezultatelor obţinute de sportivi în marile confruntări
internaţionale, dar şi datorită mediatizării crescute
(comparativ cu celelalte subramuri), care scoate în evidenţă
spectaculozitatea exerciţiilor şi înalta măiestrie la care s-a
ajuns pe plan mondial. Aceasta cuprinde patru probe la fete
– sărituri, paralele inegale, bârnă, sol şi şase probe la băieţi
– sol, cal cu mânere, inele, sărituri, bară fixă, paralele egale.
Gimnastica artistică masculină este considerată de mulţi
sport extrem, deoarece împinge corpul la limita
posibilităţilor sale biomecanice.

• Practicarea acestei discipline reclamă din partea sportivilor

curaj, atenţie concentrată, memorie motrică, coordonare
vizual-motrică, echilibru, orientare în spaţiu, rezistenţă la
stres, simţ ritmic, perseverenţă, îndemânare, toate la un
nivel foarte înalt.
• Prezenţa acompaniamentului muzical şi a elementelor coregrafice la
proba de sol feminin, creativitatea solicitată la compoziţia
exerciţiilor, exigenţele în privinţa originalităţii şi a virtuozităţii, toate
acestea apropie într-o măsură din ce în ce mai mare gimnastica de
artă.

• Performanţele excepţionale atinse de o serie de gimnaşti străini dar

şi din România au contribuit semnificativ la dezvoltarea ramurii
sportive. Nume sonore ale gimnasticii mondiale dintre care amintim:
J. Stadler, M.Tsukahara, Elena Leuşteanu, Sonia Iovan, B.Conner,
A.Tkacev, Dan Grecu, Nadia Comăneci, L.Latynina, O.Korbut,
M.L.Retton, E.Davidova, Marius Gherman, Ecaterina Szabo,
Daniela Silivaş, Aurelia Dobre, Cristina Bontaş, N.Kim,
S.Boginskaia, V.Shcerbo, Lavinia Miloşovici, Gina Gogean,
S.Khorkina, Simona Amânar, Maria Olaru, Andreea Răducan,
Marius Urzică, Ioan Suciu, Marian Drăgulescu, Dan Potra, Monica
Roşu, Cătălina Ponor, Daniela Sofronie, Alexandra Eremia, Răzvan
Şelariu, Andreea Răducan, L.Xiaopeng, P.Hamm, N.Liukin, Larisa
Iordache etc. au atras atenţia întregii lumi asupra gimnasticii şi i-au
conferit popularitatea de care se bucură la ora actuală.
 Din perspectivă cronologică, prima federație națională de gimnastică
a luat ființă în 1832, în Elveția, urmată fiind de Olanda, în 1860 și Framța, în
1868. Ca organism oficial, FIG se constituie în 1881, la inițiativa Belgiei,
președinte fondator fiind Nicolas Cuperus (în prezent sunt 130 de federații
afiliate). FRG a luat ființă în 1906, iar un an mai tarziu s-a afliat la FIG.

Gimnastica a făcut parte din programul Jocurilor Olimpice

moderne, încă din 1896, la Atena, unde au fost prezenți gimnaști din 18
țări, care au concurat la bară, inele, cal cu mânere, având și o probă de
cățărări și demonstrații de ansamblu la sol. Țara noastră a participat
pentru prima oară la un concurs internațional, în 1911, la Torino.
 La Jocurile Olimpice din 1924, de la Paris, sunt
definitivate probele masculine de concurs, sunt incluse
exerciții impuse, sunt acceptate fetele în competiție și se
arbitrează pentru prima oară pe baza unui cod de punctaj.
În 1952, la JO Helsinki se observă apariția unor
elemente grele care care au impus claasificarea acestora
pe nivel de dificultate, sunt stabilite probele fetelor și se
introduce acompaniament muzical la sol.
În 1964 se organizează primul curs internațional de
arbitri.
FIG este condusă de două Comitete Tehnice, unul
pentru fete, unul pentru băieți, care au în vedere
elaborarea unor strategii pentru dezvoltarea acestui sport,
organizând campionate mondiale și europene la 2 ani, și
Jocuri Olimpice, la 4 ani.
 FACTORII ANTRENAMENTULUI SPORTIV
• pregătirea fizică - cu referire ca mijloacele și metodele ce guvernează activitatea de
dezvoltare a aptitudinilor motrice condiționale (VRF) și coordinative (îndemanare,
coordonare, organizare motrică superioară) și a capacității de efort;
• pregatirea tehnică - cu referire la mijloacele și metodele utilizate în antrenarea tehnicii
unui sport;
• pregatirea tactică - cu referire la mijloacele și metodele care duc la formarea priceperilor
și deprinderilor tactice și strategia aplicării lor în competiții;
• pregatirea psihologică - cu referire la mijloacele și metodele care reglează
comportamentul psihicului sportivului în antrenament și concurs, precum și metodele de
psihoterapie în situații limită sau patologice sportive;
• pregatirea teoretică - cu referire la sfera problemelor teoretice ale domeniului (legi care
guvernează efortul specific, regulamente, competiții, evaluare);
• pregatirea artistică - cu referire la mijloacele și metodele de formare a simțului estetic în
sport, de estetica și frumusețea actului motric la sporturile cu prestație specific artistică
(sărituri în apă, patinaj artistic, gimnastica ritmică sportivă, proba de sol la gimnastica
artistică);
• pregatirea biologică pentru antrenament și concurs - cu referire la mijloacele și metodele
de refacere, de supracompensare și de pregătire imediată pentru concurs și antrenament.
 Pregătirea fizică în gimnastică
Activitatea sportivă se desfăşoară în baza unei capacităţi funcţionale de nivel
ridicat a organismului prin care se asigură realizarea coordonatelor spaţio-temporale ale
mişcărilor motrice specifice unei anumite tehnici cerute prin regulamentele ramurilor
sportive.
În gimnastică orice element tehnic necesită anumiţi parametri de desfăşurare a
desenului spaţial ce trebuie atinşi ca maximă acurateţe dat fiind faptul că aprecierea
conţinutului este determinată de forma de execuţie. Fondul energetic al organismului va
asigura performanţa şi va susţine procesul de instruire. Din acest considerent factorul
pregătirii fizice este unul foarte important în eficienţa antrenamentului, el asigurând baza
realizării tuturor componentelor acestuia. Solicitările la care este supus organismul în
antrenament sunt atât de natură fizică cât şi funcţională, cele două întrepătrunzându-se şi
susţinându-se reciproc.
Dat fiind importanţa sa, componentei pregătirii fizice i s-au alocat spaţii largi în
literatura de specialitate, tematica intrând în preocupările unei ample liste de autori.
Majoritatea identifică anumite calităţi fizico-motrice, aptitudini motrice sau capacităţi care îşi
aduc diferenţiat aportul în realizarea mişcării corporale, mai ales a celor de natură motrică.
Acestea sunt binecunoscute de practicieni ca fiind viteza, forţa, îndemânarea -
coordonarea, rezistenţa, supleţea – mobilitatea - flexibilitatea. Unele sunt recunoscute în
importanţa lor, altele nu, denumirile şi înţelesul capătă nuanţări, dar esenţialul rămâne la
ideea imposibilităţii mobilităţii spaţiale a organismului fără aportul lor.
 În ceea ce priveşte metodica generală de dezvoltare a calităţilor motrice se
consideră ca metode fundamentale metoda solicitărilor de durată, a lucrului cu
intervale şi a lucrului cu repetări, în fiecare dintre aceste metode, factorii de
solicitare ai organismului, respectiv intensitatea, densitatea şi durata stimulativă,
volumul stimulativ, deci parametrii efortului, îmbrăcând particularităţi după tipul
calităţilor motrice căreia i se adresează antrenamentul.
Dezvoltarea calităţilor motrice au la bază perfecţionarea şi restructurarea
fiziologică, biochimică şi chiar histiologică a diferitelor organe, aparate şi sisteme.
Ele au în general două componente determinante:
- o componentă genetică, manifestată prin reflexele necondiţionate motorii,
(predominantă la nesportivi)
- o componentă dobândită prin exerciţiu, caracteristică sportivilor, manifestă prin
reflexe condiţionate.
Posibilitatea perfecţionării lor este direct legată de aceste două determinări
care participă în ponderi diferenţiate, atfel încât calităţile cu o puternică determinare
genetică devin mai puţin perfectibile decât celelalte. Cu toate acestea nu se poate
stabili cu precizie ponderea celor două componente în cadrul fiecărei calităţi şi
implicit gradul de antrenabilitate al acestora.
 Perfecţionarea funcţiei motrice în cadrul
antrenamentului în gimnastică a parcurs etape distincte
conceptual dintre care amintim:
- etapa pregătirii prin instruire tehnică, caracterizată de
acumulări din interiorul gimnasticii;
- etapa căutărilor de soluţii, prin import din alte ramuri
sportive, caracterizată de un progres semnificativ, dar în care
nu s-a ţinut seamă de specificul gimnasticii (ex. la Olimpiada
de la Melbourne 1956, dezvoltarea forţei la echipa feminină s-
a realizat prin procedeul izometric, astfel încât, gimnastele
aveau o masă musculară suplimentară, nefuncţională şi chiar
inestetică);
- etapa realizării echilibrului în procesul de pregătire în raport
cu specificul ramurii şi chiar probei de concurs, în care
pregătirea fizică generală este nuanţată şi pliată mult pe
pregătirea specifică astfel încât şi pregătirea generală a
devenit una relativ specifică.
 Lipsa unei pregătiri fizice adecvate în gimnastica artistică,
faţă de alte sporturi, nu conduce la diminuarea performanţei, ci la
imposibilitatea exprimării prin tehnica unui element. (dacă un atlet
execută o aruncare, lipsa unei pregătiri fizice corespunzătoare va
conduce la scăderea lungimii acesteia, pe când în gimnastică
această insuficienţă face imposibilă execuţia elementului tehnic sau
chiar producerea unor accidente).
Astfel, sfera posibilităţilor de execuţie corectă a unui
element de dificultate este considerabil mai îngustă decât cea din
alte ramuri sportive. Gimnastul trebuie să-şi coordoneze şi coreleze
calităţile de viteză şi forţă corespunzător structurii tehnice dorite ai
căror parametri de durată, amplitudine, tempou, sunt stricţi, ei
determinând momentul de aplicare a unei forţe, vectorul acesteia,
valoarea sa şi momentul de maxim al acesteia, toate dependente de
particularităţile anatomo-morfologice ale gimnastului (greutate,
proporţionalitate, masa segmentelor, mărimea perimetrelor, etc).
Practica demonstrează că un gimnast cu experienţă foloseşte
foarte economic propriile forţe musculare. În acelaşi timp în fazele
fundamentale ale mişcărilor el are capacitatea de a dezvolta eforturi
considerabile, ceea ce solicită aparatul locomotor.
 Prin pregătire fizică înţelegem atât perfecţionarea aptitudinilor
motrice cât şi stăpânirea unei mari varietăţi de priceperi şi deprinderi de
mişcare de bază. În acest context, se identifică o pregătire fizică generală şi
una specifică. Pregătirea fizică specifică are şi ea două laturi:
- pregătire specifică prealabilă, având ca scop construirea unui fundament
special
- pregătire specifică de bază al cărei scop este dezvoltarea aptitudinilor
motrice în funcţie de cerinţele ramurii sau probei sportive.

Pregătirea fizică generală are ca sarcini, obţinerea unor indici

superiori de dezvoltare morfologică şi funcţională a organismului, stăpânirea
unui sistem de priceperi şi deprinderi de mişcare de bază şi dezvoltarea
multilaterală a calităţilor motrice.
Cea de-a doua urmăreşte dezvoltarea indicilor morfologici şi
funcţionali ai organismului, precum şi ai calităţilor motrice în strictă
concordanţă cu solicitările de efort caracteristice probelor şi ramurilor de
sport respective şi de asemenea, potrivit cerinţelor perfecţionării
principalelor structuri ale actelor motrice specifice tehnicii sportive.
 Obiectivele menţionate pentru pregătirea fizică generală, sunt operabile la
nivelul de pregătire al copiilor şi juniorilor, la categorii de clasificare inferioare.
Standardizarea mijloacelor de pregătire raportată la coeficientul de utilitate a
acestora, orientează conţinutul pregătirii fizice generale pe ramură de sport şi probă
de concurs.
În acest fel conţinutul pregătirii fizice generale îmbracă forme particulare
cu tendinţe de specificitate către proba de concurs şi particularităţile gimnastului.
Acest conţinut va fi ales în ideea păstrării tipului de acumulări energetice dobândite
anterior şi amplificarea lor în direcţia de interes.
În principiu, pregătirea fizică generală plasată în perioadele pregătitoare,
are o pondere însemnată în economia antrenamentului, intensitatea de lucru este una
moderată şi volumul de lucru mare. Treptat conţinutul său îmbracă forme specifice,
intensitatea creşte şi volumul scade, astfel încât în perioadele precompetiţionale
pregătirea fizică generală va fi înlocuită cu una specifică, pentru ca în perioada
competiţională aceasta din urmă să devină superspecializată, de menţinere sau
eliminarea unor carenţe.
În concluzie, pregătirea fizică a gimnaştilor trebuie să fie orientată către
dezvoltarea acelor aptitudini concordante cu sarcinile motrice, ce vor fi valorificate
în întreg ansamblul lor. Pe lângă acestea vor dezvoltate grupele musculare
implicate în menţinerea unor poziţii şi a trecerilor dintr-o poziţie în altă, precum şi
flexibilitatea musculară şi articulară.
 Pregătirea tehnică în gimnastică
Tehnica sportivă este acea componentă definitorie a
ramurilor şi probelor sportive prin care acestea se individualizează,
se constituie ca sporturi noi şi se deosebesc de altele. În fapt, tehnica
presupune efectuarea raţională şi economică a unui anume tip
mişcări motrice.
Învăţarea elementelor şi procedeelor ce alcătuiesc bagajul
tehnic al gimnasticii artistice se realizează în procesul de
antrenament.
Conţinutul său va fi orientat către acest obiectiv, mijloacele
de lucru, înţelese ca exerciţii fizice dar şi aparatele şi echipamentele
fiind selectate în raport cu aceasta.
Procesul de pregătire tehnică este asociat de multe ori cu cel
al antrenamentului, noţiunea referindu-se la totalitatea măsurilor cu
caracter metodic şi organizatoric stabilite în cadrul procesului de
instruire, cu scopul însuşirii tehnicii specifice. Ea este expresia
directă a întregului proces de pregătire, considerent pentru care în
economia antrenamentului, mai ales la începători, se alocă un
procent de timp mai mare decât pentru celelalte componente.
 Element definitoriu al gimnasticii artistice, tehnica, asambleză
serii de mişcări specifice cu ajutorul cărora sportivii se pot exprima în
competiţii şi ea are un caracter dinamic. Cu toate că prin definiţie,
gimnastica artistică are un conţinut tehnic foarte variat, el este permanent
îmbogăţit, dat fiind caracterul său bazal pe care sunt structurate toate
mişcările corpului şi a segmentelor sale, în spaţialităţi determinate şi a
impunerilor regulamentelor, şi care conferă antrenorilor şi sportivilor
deschidere către creativitate.
În altă ordine de idei structuralitatea exerciţiilor tehnice este
determinată de cea a aparaturii de concurs care impune şi limitează
anumite grupe de mişcări, oferind în acelaşi timp oportunitatea de a găsi
soluţii pe direcţii concrete sau pe căi originale.
În sensul competiţiei sportive antrenorii şi gimnaştii au fost
preocupaţi de a include în programele de concurs elemente cu structuri ce
nu au mai fost executate în competiţii oficiale, sporind astfel bagajul tehnic
al disciplinei. De altfel, lumea gimnasticii artistice de azi, caută şi acceptă
cu mai mare uşurinţă elemente de risc, fiind mai puţin conservatoare în
ceea ce priveşte recunoaşterea în conţinutul tehnic specific a unor elemente
noi. Preocuparea pentru soluţii tehnice noi a fost răspunsul euristic pe care
practicanţii l-au avut faţă de impunerile regulamentelor de concurs,
respectiv ale codului de punctaj.
 În gimnastica artistică, forma de prezentare a
conţinutului este cea care dă valoare performanţei, iar
ca sport tehnico-combinativ, acesta are o durată de
execuţie lungă, programele de concurs bazându-se pe
mişcări stereotipe desfăşurate în condiţii stabile sau
standard ce tind spre automatizare, fiind mişcări de
tipul „closed skill” ce se bazează pe feedback motric.
Specific gimnasticii artistice este faptul că
acţiunile se schimbă activ, în condiţii variate prin
tehnică, fiind folosită eficace forţa maximă, şi după caz
realizându-se o economie a forţei, o creşterea a vitezei
şi preciziei mişcărilor în condiţii variate.
Mişcările gimnice nu se repetă, ele fiind aciclice
şi raportat la caracteristicile conţinutului tehnic
prezintă stabilitate în structura lor cinematică.
• Pregătirea tehnică nu trebuie înţeleasă ca un factor de
pregătire izolat de celelalte componente ale
antrenamentului, mai ales că orice mişcare, orice element
sau procedeu tehnic este susţinut de efort muscular, ceea
ce implică în mod special pregătirea fizică. Pe lângă
faptul că disponibilităţile fizice de a executa un anume
element trebuie racordate cu dificultatea acestuia, în
învăţare, mai ales la eşaloanele de începători, structurile
noi trebuie repetate pentru stabilizarea învăţării, fapt ce
solicită capacitatea de efort a organismului.

• Lipsa unei bune pregătiri fizice va conduce la

imposibilitatea desfăşurării pregătirii sau la o învăţare
incorectă a tehnicii (chiar la accidentări). Execuţiile de
mare fineţe şi acurateţe presupune implicarea coordonării,
a diversificării conduitelor motrice alese în sfera
exprimării corporale, a caracteristicilor generale ale
mişcărilor.
 CARACTERISTICILE MIȘCĂRII
- structura mişcării – reprezintă o grupare specifică a
actelor motrice care prin asociere şi condiţionare oferă
unitate acesteia;

- momentul mişcării – reprezintă o componentă

structurală simplă ce marchează aspectele statice ale
execuţiei actului motric;

- fazele mişcării – reprezintă componente structurale

distincte alcătuite din mai multe momente;

- perioada mişcării – componentă alcătuită din mai multe

faze.
- amplitudinea mișcării desemnează mărimea deplasării corpului;
- traiectoria mişcării – reprezintă drumul parcurs de corp sau de
segmentele sale;
- direcţia reprezintă sensul mişcării.
Filozoful Descartes a propus un sistem de coordonate
rectangulare, în care se consideră că direcţia mişcării este
orientată faţă de originea celor trei coordonate şi anume:
- orizontală - pentru efectuarea mişcărilor înainte şi înapoi;
- verticală - pentru efectuarea mişcărilor sus sau jos;
- laterală - pentru efectuarea mişcărilor spre dreapta sau spre
stânga.
Pentru înţelegerea unitară a acţiunilor, au fost stabilite
trei axe în jurul cărora se pot efectua mişcări şi trei planuri de
lucru după cum urmează:
1. axul sagital pentru planul de execuţie frontal;
2. axul transversal pentru planul de execuţie sagital;
3. axul longitudinal pentru planul de execuţie orizontal.
 Planurile frontale sunt planuri verticale şi paralele cu
planul frunţii şi ele dau orientarea mişcării spre înainte sau spre
înapoi. Planul care trece prin axa longitudinală a corpului este
planul frontal principal şi el împarte corpul în partea anterioară şi
cea posterioară.
Planul sagital median sau planul sagital principal, este
planul care trece prin axa longitudinală a corpului. El împarte
corpul în două părţi simetrice sub aspectul mişcărilor motrice, una
dreaptă şi alta stângă, delimitând orientarea spre dreapta şi spre
stânga, fiind un plan de simetrie bilaterală.
Planurile transversale sunt planuri perpendiculare pe
planurile frontale şi sagitale, cele mai importante fiind: planul
transversal superior care este tangent la vertex (creştetul capului)
şi planul transversal inferior care este tangent la suprafaţa tălpilor.
Planurile transversale nu sunt planuri de simetrie.
Intersecţia planului transversal median cu planul sagital
median formează axa anteroposterioară a corpului care este o axă
de simetrie. Intersecţia planului transversal median cu planul
frontal median formează axa transversală a corpului care nu este o
axă de simetrie.
- durata mişcării se calculează prin diferenţa
momentelor de timp ale începutului şi sfârşitului
mişcării, acelaşi spaţiu putând fi parcurs în intervale
de timp diferite;
- tempoul mişcării ce reprezintă cantitatea de
elemente pe unitatea de timp;
- ritmul mişcării care înseamnă accentuarea
periodică după anumite reguli a unora din
elementele constitutive ale actului motric –
alternarea fazelor mişcării;
- cadenţa mişcării ce reprezintă succesiuni ritmice şi
uniforme.
- viteza mișcării - determină rapiditatea schimbării
poziţiei corpului în spaţiu odată cu modificarea
timpului. Mişcarea neuniformă şi curbilinie din
gimnastică este caracterizată prin viteza
instantanee şi ea determină schimbarea
modulului şi a direcţiei vitezei pe măsura
dezvoltării sale
- acceleraţia - este caracterizată de rapiditatea şi
direcţia de modificare a vectorului vitezei
punctului în momentul de timp dat. Ea se
măsoară prin raportul dintre variaţia vitezei şi
intervalul de timp corespunzător când acesta
tinde către zero.
 Prin specificul lor, mişcările în gimnastica
artistică, trebuie să respecte şi alte caracteristici şi
anume:
- expresivitatea mişcării concretizată prin eleganţa
şi uşurinţa execuţiilor;

- coordonarea ce asigură unitate unei mişcări

complexe;

- corectitudine ce presupune însuşirea fidelă a

tehnicii, deci respectarea tuturor caracteristicilor
mai sus enunţate.
 Etapele însușirii tehnicii în gimnastică
Acestea sunt în număr de trei, succedându-se în funcţie de dificultatea elementului tehnic
nou abordat.
- O primă etapă, a învăţării iniţiale, este aceea de înţelegere a structurii de bază a noii mişcări, de
informare şi formare a reprezentării sale în plan mental. Atenţia sportivului va fi orientată prin mesaje
verbale clare, precise, relativ simple ca formulare, bazate pe motivaţia sa, pe experienţa motrică
anterioară, către elementul de bază, fundamental, al producerii mişcării, către ritmul de execuţie,
făcându-se apel la informaţii vizuale şi de natură tactil-kinestezică, pentru ca acesta să-şi poată elabora
un proiect de acţiune. Antrenorul va selecta exerciţii pregătitoare adecvate nivelului de vârstă şi de
performanţă ale gimnastului.

- În etapa următoare se începe asimilarea mişcării orientată în plan fiziologic către focalizarea
proceselor nervoase asupra inhibiţiei stimulilor inutili. Este etapa mişcărilor insuficient diferenţiate,
grosiere, în care sunt depuse eforturi inutile, precizia este scăzută, ritmul de execuţie impropriu,
traiectorii cu amplitudini necorespunzătoare, încercările fiind orientate către mecanismul de bază şi
însoţite de corectări, chiar dacă acestea presupun întoarcerea la exerciţiile pregătitoare, deoarece o
mişcare greşit învăţată este mai greu de corectat decât învăţarea alteia noi.

- O ultimă etapă este aceea a fixării şi consolidării învăţării, a stabilizării şi automatizării mişcării, a
execuţiilor fluente, cu ritm, precizie şi amplitudine corespunzătoare. Condiţiile de execuţie standard
vor fi treptat înlocuite cu unele variate, sau variante ale elementelor de bază. Perfecţionarea, execuţiile
de mare fineţe pot constitui obiective ale acestei etape, unde apare stilul personal, amprenta personală
a sportivului.
 Pregătirea psihologică
În sportul modern, competiţia generează niveluri de stress
diferenţiate, cu toate că, actualul câştigător s-a adaptat noilor condiţii.
El se supune unui antrenament lung, dificil, anevoios, extenuant fizic
şi psihic, cu toată seriozitatea, competenţa şi răbdarea sa, pentru
realizarea perfecţiunii şi atingerea obiectivelor urmărite. Din ce în ce
mai mult timpul de refacere se scurtează, limitele organismului care
nu mai reuşeşte să compenseze, fiind împinse la maxim.
Gimnastica artistică solicită sportivul sub aspectul execuţiilor
tehnice specifice, la care, se adiţionează atitudinea acestuia ce
implică motivaţia, anxietatea, etc. şi caracteristicile definitorii ale
mediului socio-material în care îşi desfăşoară activitatea sau cel de
concurs în timpul căruia mai apar restricţiile şi regulile acestuia. Sub
aspect psihologic, gimnastica artistică, sport individual, necesită pe
lângă o mare cheltuială de energie şi o concentrare nervoasă
deosebită.
 Solicitarea intensă necesită un echilibru nervos perfect,
activism deplin şi controlat, capacitate de a condensa o anumită
tensiune nervoasă cu scopul de a exprima maxima posibilitate
motrică corect, în spaţiu şi timp limitat, calităţi funcţionale perfecte
dat fiind suprasolitarea excitaţiei nervoase şi exigenţele cardiace
speciale.
Conduita psihomotrică este una singulară care necesită
expresie artistică şi comunicare motrică de factură artistică (uşurinţă
în mişcare, eleganţă, lipsă de vizibilitate a efortului depus de
organism).
În pregătirea psihică se va ţine seamă de factorii solicitanţi
implicaţi, respectiv de subiect, de situaţie, de conţinutul activităţii şi
de modalităţile de reacţie şi de adaptare ale sportivului. Capacitatea
gimnastului de a învinge dificultăţile are la bază caracteristicile
somatice, psihice, nivelul socio-comunicaţional, experienţa acţional-
motrică, capacitatea existentă sau formată de autoreglare.
 Posibilitatea de exprimare a acestei capacităţi este educată prin
antrenamentul total care vizează factorii aptitudinali, atitudinali, celelalte
componente ale pregătirii şi ambientul. Se remarcă implicarea
subsistemelor personalităţii şi anume a celui informaţional, decizional,
energetic, atitudinal, motivaţional, somatic şi funcţional.
În acest mod stările psihice momentane pot fi conştientizate şi prin
mecanismele de autoreglare procesele psihice cum sunt atenţia, gândirea
pozitivă, controlul anxietăţii, încrederea în sine, relaxarea orientată spre
scop, controlate şi induse prin autosugestie.
Inclusă în componentele antrenamentului, pregătirea psihică este de
cele mai multe ori abordată empiric, antrenorii acuzând lipsa specialistului
sau orientându-se doar către aspecte motivaţional-volitive. Dat fiind
implicarea sa în toate laturile pregătirii sportivului, este necesar a se acţiona
pentru atingerea şi menţinerea unui optim psihologic, atât în antrenament,
înainte şi după competiţie, diferenţiat după rezultatul acesteia, cât şi în afara
activităţii sportive propiu-zise.
De exemplu un ambient social aflat în afara sălii de gimnastică,
poate influenţa pozitiv sau distruge efectele benefice obţinute prin procesul
instructiv-educativ. Atitudinea ostilă a familiei faţă de activitatea
gimnastului, a şcolii, a prietenilor, deciziile neprincipiale ale factorilor de
conducere din clubul respectiv, lipsa de interes faţă de starea de sănătate în
cazul unor accidentări, sunt factori perturbatori ce nu trebuie neglijaţi, mai
ales că vârsta sa este foarte mică faţă de alte ramuri sportive.
 Prin pregătire psihică, înţelegem “ansamblul strategiilor şi tehnicilor de
instruire şi educare utilizate în scopul creşterii capacităţii psihice şi dezvoltării
personalităţii sportivilor, corespunzătoare cerinţelor probei/sportului, pentru obţinerea
efectelor şi rezultatelor superioare în antrenament şi concurs”.
Dat fiind faptul că activitatea sportivă a unui gimnast începe la o vârstă mică,
pregătirea psihică va urmări în primul rând formarea acestuia sub aspect caracterial şi
atitudinal. Astfel, el va îndrumat către conştientizarea îndatoririlor sale, respectarea unui
program de lucru şi rezolvarea sarcinilor în cadrul acestuia, către aprecierea reală şi
obiectivă a prestaţiei sale şi a colegilor, către diminuarea automulţumirii sau infatuării
aprecindu-se atitudinile de modestie şi stimulându-se dorinţa de progres.
Pe parcursul pregătirii se va urmări dezvoltarea acelor trăsături specifice
implicate în susţinerea efortului pentru fiecare aparat şi apoi pentru abordarea întrecerii
sportive. Corelat cu ceilalţi factori ai antrenamentului vor fi antrenate funcţiile
psihomotrice care implică schema corporală, lateralitatea, chinestezia, echilibrul static
şi dinamic, percepţiile spaţio-temporale şi aprecierea acestora, anticiparea, viteza de
execuţie, comunicarea prin mişcare expresivă.
Concomitant se va acţiona pentru dezvoltarea memoriei motrice, a percepţiilor
specializate, a gândirii raţionale şi operaţionale, a capacităţii de decizie prin diminuarea
sentimentelor de frică, teamă faţă de situaţiile corporale neobişnuite sau lucrul pe
aparate, dezvoltarea calităţilor atenţiei.
 Vor fi promovate stările cu caracter pozitiv, dinamizatoare,
activizatoare, atât în cazul reuşitei în antrenament sau în concurs, cât şi în
cazul în care gimnastul a ratat sau nu a reuşit execuţii stabile. Când trăirile
afective sunt intense atunci este necesar inhibarea acelora care perturbă
echilibrul psihic, un gimnast având nevoie de stabilitate emoţională,
capacitate de control şi stăpânire asupra emoţiilor negative.
În relaţie cu funcţiile cognitive şi volitive, în plan afectiv,
sentimentele superioare, intelectuale, estetice şi morale, vor contribui la
instalarea acelei stări “de bine” optime pentru susţinerea efortului în
antrenament şi concurs.
În acelaşi timp, performanţa solicită calităţi de voinţă pentru
mobilizarea energiilor şi suportarea durerilor, pentru răbdare în reluarea
exersării şi perseverenţă în atingerea scopurilor stabilite cu dârzenie,
iniţiativă şi curaj.
Influenţarea componentelor structurale ale personalităţii nu urmează
o progresie liniară, ea fiind dependentă de vârsta gimnastului, de sex, nivel
de experienţă, de solicitare, de angrenare, de competenţele antrenorului şi
climatul pe care acesta îl promovează.
Efectele acţiunii vor fi unele globale, sintetice, adresate întregului
sistem al personalităţii gimnastului, inclusiv a conţinutului pregătirii ce
vizează celelalte componente, particularizările fiind doar de natură
didactică.
 În ceea ce privește pregătirea gimnaştilor pentru concurs, expresie a
acumulărilor şi rezultat al întregii activităţi, este necesar asigurarea unui nivel optim
motivaţional, creşterea dorinţei de succes, a rezistenţei faţă de factorii perturbatori, a
încrederii în capacitatea de realiza programele de concurs pregătite, a menţinerii
nivelului de activare în situaţii de insucces la un aparat şi capacitate de remontare
pentru următoarea probă.
Înainte de concurs se vor induce stări de preparaţie active, cu caracter
informaţional, decizional şi energetic, respectiv de dispunere, anticipare, angrenare,
adaptare şi analiză. Înainte de competiţie, stările psihice de prestart, au un caracter
atitudinal şi în ele includem anxietatea, dispoziţia de start, febra sau apatia de start,
labilitatea afectivă, hipersensibilitatea, hiperagitaţia, stereotipia mentală, hiper sau
hipomotivaţia, teama de eşec sau de success, exaltarea, etc.
După competiţie, intervenţiile asupra stărilor psihice ale sportivului iau în
considerare şi rezultatul obţinut de acesta, conţinutul lor fiind dictat de succesul sau
insuccesul înregistrat şi de reacţiile individuale. La finele concursului, stările psihice
postcompetiţionale, sunt stări datorate succesului sau insuccesului şi dintre acestea
amintim: entuziasmul, depresia, raţionarea asupra conduitei, readaptarea nivelului
de aspiraţie şi al tensiunii sau anxietăţii, apatia, autodispreţul, admiraţia, epuizarea,
de regulă determinate de explicaţii în favoarea sportivului, succesul fiind atribuit
sieşi, iar însuccesul factorilor externi.
 Aceste stări pot fi dinamice sau statice, stabile sau
variabile, plastice sau rigide, profunde sau superficiale,
pozitive sau negative, mai mult sau mai puţin înţelese.
După particularităţile sportivilor, modul de reactivitate
are la bază structura personalităţii, respectiv sistemul
atitudinal trăsături caracteriale şi de temperament, nivelul de
pregătire psihică dependent de eficienţa sistemelor
informaţional, interpretativ, decizional, acţional, autoreglator
şi nivelul pregătirii fizice specifice.
În gimnastica artistică de performanţă, problema
reglării şi autoreglării conduitei sportivului este esenţială,
întrucât actele de excepţie săvârşite în condiţii neobişnuite
solicită mecanisme adaptative cât mai apropiate de
perfecţiune.
Sportivul de performanţă este obligat să realizeze un
comportament complet adecvat sarcinii, ca o condiţie a
realizării obiectivelor propuse.
 Pregătirea biologică
Componentă complexă a antrenamentului, pregătirea biologică se
prezintă ca o sumă de factori care concură la păstrarea unei bune funcţionalităţi în
condiţii de suprasolicitare ale organismului.
Conţinutul ei se referă la regimul de viaţă al sportivilor, cu respectarea
unei ponderi adecvate între programele de activitate şi cele de odihnă, cu
includerea anumitor restricţii ce fac referire la excese, la mijloacele de refacere a
capacităţii de efort, la dieta alimentară, la factorii de mediu şi adaptarea la variaţiile
acestuia (altitudine, fus orar, bioritm), la susţinătoarele de efort cu implicaţiile
fenomenului de dopping.
Cele mai importante sunt mijloacele de refacere care sunt
psihoterapeutice, hidro-balneoterapeutice, dietetice şi farmacologice. Ele au ca
acţiune refacerea neuropsihică, neuromusculară, cardio-respiratorie şi endocrine-
metabolică, cu scheme acţionale raportate la tipul de efort solicitat de ramura
sportivă. Pentru gimnastica artistică, o astfel de schemă cuprinde: psihoterapie –
training autogen; hidroterapie caldă şi masaj; aeroionizare negativă; alimentaţie
bogată în lactate, crudităţi, peşte; medicaţie polimineralizantă şi polivitaminizantă;
odihnă.
 Alimentaţia constituie condiţia esenţială şi indispensabilă a vieţii,
menţinerea stării de sanătate, a capacităţii de muncă şi de performanţă
realizându-se în primul rând prin acoperirea totală a cheltuielilor energetice
caracteristice sexului, vârstei, ramurii sportive şi modului de viaţă.
Consumul permanent de energie la nivelul diferitelor ţesuturi şi
organe necesită un aport permanent de substanţe ce stau la baza producerii
ei. Alimentele au roluri multiple:
- rol plastic (trofic) – alimentele fiind necesare pentru dezvoltarea,
creşterea, reânnoirea substanţei vii;
- rol energetic – alimentele reprezentând sursa de energie necesară oricărei
activităţi a organismului şi a fiecărui organ în parte, chiar şi în condiţii de
repaus complet cheltuindu-se energie pentru menţinerea temperaturii
corpului, activitatea cardiacă, respiratorie, digestivă, glandulară, etc.;
- rol catalitic – realizat prin conţinutul alimentelor în vitamine şi săruri
minerale;
- rol profilactic – o alimentaţie insuficientă cantitativ şi calitativ scade
rezistenţa generală a organismului.
Substanţele alimentare necesare organismului se impart în două
mari grupe: alimente organice şi anorganice. Dintre cele organice fac parte:
glucidele, lipidele, protidele, iar din cele anorganice: apa, substanţele
minerale la care se adaugă şi vitaminele.
 Cheltuielile energetice variază direct proporţioal cu activitatea
musculară, oricât de mic ar fi un efort muscular el conducând la creşterea
considerabilă a metabolismului. Chiar în stare de repaus 75% din căldura
degajată de organism provine din activitatea musculară, în efort consumul
crescând până la 95%. De exemplu poziţia aşezat măreşte metabolismul cu
25%, iar cea de stând cu 40-60%. Mersul obişnuit, activitatea cotidiană,
măresc metabolismul bazal cu 100%. În eforturi de intensitate maximă,
efectuate în câteva zeci de secunde, organismul sportivului cheltuieşte până
la 26,5 Kcal/min, dar sunt sporturi în care consumul poate fi mult mai mare.
Necesarul caloric al organismului se situează în jurul a 3000 Kcal
pe zi, dar acesta este dependent de vârstă, sex, stadiul de dezvoltare al
organismului, efortul despus. În activitatea sportivă acest barem caloric
variază în raport cu volumul şi intensitatea efortului, cu condiţiile de
microclimat în care se desfăşoară activitatea, etc.
Cheltuielile energetice vor fi acoperite printr-un regim alimentar
adecvat care va cuprinde principalele substanţe alimentare – proteine,
hidrocarbonate, lipide, săruri, vitamine – într-un raport bine definit.
Cu toate că nu este recomandată o alimentaţie unilaterală, se
consideră normal ca proteinele să acopere din totalul caloriilor 15%,
hidrocarburile 60%, iar lipidele 25%. Raportul poate suferi modificări, unele
cerute de specificitatea efortului.
 Organismul are de asemenea nevoie de apă şi substanţe minerale. Aportul
de apă în condiţii obişnuite este de 2500ml, dar el poate creşte în condiţiile
pierderii de cantitate ca urmare a efortului. Prin transpirație cantitatea de apă poate
depăşi 3-4 kg pe zi, mai ales în condiţii de efort la temperatură ridicată.
Substanţele minerale au un rol multiplu în organism intrând în compoziţie
diferitelor sucuri digestive, a hormonilor, hemoglobinei, menţinerea pH-ului, a
presiunii osmotice şi excitabilităţii musculare. Se consideră că ele au:
- un rol plastic intrând în constituţia fiecărei celule;
- un rol funcţional menţinând lichidele organismului la o anumită concentraţie
necesară osmozei, circulaţiei, etc;
- un rol catalitic;
- un rol activator;
- un rol respirator;
- un rol în formarea unor secreţii difestive sau glandulare;
- un rol în menţinerea echilibrului reactivităţii generale şi a excitabilităţii
ţesuturilor.
Dintre aceste substanţe amintim:
- sodiul şi clorul în cantitate de 10g/zi;
- potasiul – 2-4g/zi;
- calciul şi fosforul – 1g/zi şi respectiv 1,5g/zi;
- fierul - 1-2g/zi pentru bărbaţi şi 10-20g/zi la femei;
- iodul – 100micrograme/zi.
 În sfârşit organismul mai are nevoie şi de un aport de
substanţe organice numite vitamine, care în mare parte nu pot fi
sintetizate de organism, deci trebuie introduse prin alimentaţie, ele
acţionând asupra metabolismului celular, dar nu au contribuţie la
acoperirea necesarului caloric.
Ele au fost comparate cu nişte catalizatori şi coordonatori ai
proceselor energetice, de schimb şi de creştere, înlesnind asimilarea
substanţelor nutritive. Lipsa lor provoacă o serie de tulburări motiv
pentru care devin indispensabile menţinerii sănătăţii organismului.
În calculul acestei raţii alimentare zilnice se vor considera
toate activităţile pe care sportivul le desfăşoară în 24 de ore, precum
şi cheltuiala de energie pentru fiecare kg din greutatea sa.
Criteriile de alcătuire a raţiei alimentare vor avea în vedere
caracteristicile efortului în antrenamente, perioada de pregătire în
care se află sportivul, ora şi locul concursului, etc. Totodată se
impune o individualizare a alimentaţiei şi a conţinutului său.
 Practicarea gimnasticii reclamă mari cheltuieli energetice şi solicită din plin
sistemul nervos. În afară de coordonare complexă şi viteză mare a mişcărilor, gimnastica
artistică necesită o forţă apreciabilă, şi rezistenţă mai ales pe antrenament unde numărul de
execuţii este foarte ridicat.
Ca urmare valoarea calorică totală a alimentaţiei gimnastului trebuie să fie de cel
puţin 4200-4500kcal, ea caracterizându-se printr-un conţinut bogat de protide – 150-180g
din care 80-95g vor fi de origine animală, cu un aport de 600-700 calorii, cantitatea de
glucide 650-700g, cu un aport de 2500-3000 calorii din care 75% polizaharide, şi lipide 100-
110g din care 30% trebuie să fie de origine animală cu un aport de 900-1000 calorii.
Schematic o proporţie optimă este realizată prin 55% glucide, 15% protide şi 30% lipide.
Distribuţia este realizată la cele patru mese pe zi prin 25% dimineaţa, 35-40% la
prânz, 25-30% seara şi gustarea 5-10%.
Alimentaţia trebuie să asigure gimnastului 4,5g fosfor, 5-8 mg vitamina B1 şi 150-
200mg vitamină C. Pentru un calcul individual se recomandă în perioada pregătirii pentru
1kg de greutate corporală un aport zilnic de 2,1-2,4g protide, 1,5-1,6g lipide şi 9-9,5g
glucide.
În perioadele de creştere ale organismului pentru a calcula necesarul raţiei
alimentare, se recomandă ca aceste proporţii corespunzătoare unui adult de 65 kg să fie
împărţite la această valoare şi apoi înmulţite cu greutatea corespunzătoare vârstei şi cu un
coeficient de 1,46 pentru tinerii de 13-15 ani şi 1,42 pentru cei de 15-17 ani.
La începători sau neantrenaţi debutul perioadei de antrenament cu volum mare de
lucru, determină iniţial o scădere în greutate, dar pe măsură ce masa musculară creşte
greutatea corporală revine, motiv pentru care este necesar un aport suplimentar de hrană.
 Pentru concursuri, alimentaţia va fi îmbunătăţită calitativ cu 2-3 zile înainte
avându-se în vedere menţinerea echilibrului acido-bazic, astfel încât raţia să cuprindă
proteine fosforate de origine animală, pe fondul unui aport normal de glucide dacă
antrenamentele nu au intensităţi crescute.
Pentru aport de vitamine C şi B1 se vor consuma sucuri naturale de fructe şi
legume. Cu o zi înaintea concursului se va evita o creştere a aportului de glucide iar
alimentaţia va fi orientată spre miliechivalenţi bazici, deci un regim mai bogat în
legume şi fructe.
În ziua concursului trebuie să se aibă în vedere ora la care se desfăşoară
acesta, astfel dacă acesta se desfăşoară dimineaţa micul dejun va fi servit cu 3 ore
înainte, iar între el şi concurs se recomandă o raţie de aşteptare care constă în sucuri
naturale pentru menţinerea unei glicemii constante.
Prânzul va fi servit la o oră după terminarea competiţiei, meniul fiind unul
bogat în proteine şi glucide. Dacă ora de desfăşurare a concursului este după masă,
după un mic dejun obişnuit, prânzul va fi servit cu 3-4 ore înainte având o compoziţie
de mic dejun îmbunătăţit pe linia proteinelor fosforate, după care se continuă cu acea
raţie de aşteptare. În concursurile pe mai multe zile cina din ziua de concurs va fi
întotdeauna consistentă.
După concurs se recomandă o raţie de refacere care are în vedere o echilibrare
a metabolismelor perturbate, eliminarea substanţelor toxice, reechilibrarea excitabilităţii
corticale şi neuromusculare.
 Pregătirea teoretică
Nu se poate realiza practica sportivă fără înţelegerea conţinutului
activităţii, iar procesul instructiv educativ al antrenamentului reclamă în primul rând
comunicare. Pregătirea teoretică cuprinde un ansamblu de cunoştinţe de specialitate
ce cuprind noţiuni/termeni, reguli şi principii care concură la derularea întregii
activităţi.
Sunt necesare cunoştinţe cu privire la organizarea antrenamentului, la
derularea sa, la conţinutul său, dar mai ales a scopului încălzirii, al asigurării şi
autoasigurării execuţiilor, al pregătirii echipamentului şi îngrijirii acestuia, al
conţinutului pregătirii fizice şi tehnice şi a obiectivelor urmărite prin exersare,
cunoştinţe de compoziţie a programelor de concurs, a valorii elementelor şi
cerinţelor de clasificare, a descrierii tehnice a unor elemente, a legilor biomecanicii
şi fiziologiei, noţiuni de igienă personală şi stil de viaţă, a modalităţii de
comportament în concurs şi a semnificaţiei unor semne şi semnale, etc.
Se va urmări formarea la sportivi a unor cunoştinţe cu privire la istoricul
gimnasticii artistice, a performanţelor obţinute, a momentelor de referinţă în
evoluţia gimnasticii artistice pe plan naţional şi internaţional.
Toate aceste adiţionări în cunoaştere, realizate simultan cu abordarea
celorlalţi factori sau în acţiuni special organizate, vor contribui la buna desfăşurare a
întregului proces de pregătire şi a participării cu succes în competiţii.
 Pregătirea tactică
Ramurile sportive se clasifică în: individuale, cu partener şi
pe echipe. Astfel, pregătirea tactică este influenţată de posibilităţile
de răspuns ale adversarilor. Astfel sunt identificate ramuri sportive
în care concurenţii acţionează individual, fără confruntare directă,
într-o ordine prestabilită, cum este şi cazul gimnasticii artistice.
În altele, participarea la competiţie este simultană la aceeaşi
probă, competitorii se pot incomoda, iar coechipierii ajuta, cum
este cazul alergărilor atletice, ciclismului, motociclismului, etc.
O altă grupă este formată de ramuri sportive caracterizate
prin lupta directă într-un spaţiu delimitat cu contact direct, ca în
cazul luptelor, boxului, scrimei, sau în spaţii separate ca în tenis
situaţie în care adversarul este doar influenţat şi mai puţin
incomodat.
O ultimă grupă cuprinde ramuri sportive în care întrecerea
este între echipe, în condiţii asemănătoare, respectiv cu sau fără
incomodarea adversarului, cu contact direct sau doar cu
influenţarea adversarilor.
“Pregătirea tactică presupune valorificarea complexă,
adecvată şi eficientă a pregătirii tehnice şi fizice a sportivilor,
a echipei sau echipajului în desfăşurarea concursului, în
concordanţă cu condiţiile concrete de adversitate şi cu
obiectivele de performanţă prestabilite”.

“Un sistem de principii, idei şi reguli de abordare a

competiţiilor de către sportiv, prin care îşi valorifică toate
capacităţile tehnice, fizice, psihologice în vederea rezolvării
situaţiilor problematice (de concurs) create de adversar,
coechipieri şi ambianţă pentru obţinerea succesului”.

“Componentă prin care sportivul îşi însuşeşte modalităţile

organizării, pregătirii şi desfăşurării acţiunilor specifice
ramurii de sport, corespunzător unei concepţii şi participări în
concursuri”.
 În general, gimnastica artistică este considerată o ramură sportivă în care tactica nu are o
pondere însemnată.
Pornind totuși de la definirile date, antrenorul şi sportivul elaborează un plan de alegere
a conţinutului probelor în raport cu nivelul adversarilor, al concursului, al potenţialităţilor
individuale, al obiectivelor urmărite. Deosebirea constă în faptul că sunt pregătite doar una sau
două variante de răspuns aplicabile în competiţii.
De exemplu, dacă gimnastul are posibilitatea să ştie care a fost prestaţia adversarilor (în
ordinea de concurs este printre ultimii), poate opta pentru a include sau nu, în programul de
concurs un element de risc prin care, dacă nu este ratat, există şansa depăşirii adversarului, sau se
poate renunţa la el, punctajul obţinut fiind suficient pentru victorie, indiferent de cel al celorlalţi
concurenţi.
Gimnastul trebuie să cunoască regulamentul de concurs, modalitatea de exprimare a
arbitrilor pentru începerea sau finalizarea execuţiilor, a înţelegerii semnelor şi semnalelor, a
timpului de încălzire generală şi a tipicului desfăşurării încălzirii pe aparate în concursurile pe
echipe sau în cele individuale, a modalităţii de reluare a programului în cazul unei ratări, etc.
Este important ca prezentarea programelor să fie realizată cu expresivitate şi ţinută,
fondul muzical poate fi ales dintre melodiile specifice ţării organizatoare şi în concordaţă cu
personalitatea gimnastuluii, costunaţia adecvată şi plăcută, etc., acţiuni menite să împresioneze
arbitrii şi publicul.
Pregătirea tactică în gimnastica artistică este mult dependentă de măsurile pe care
antrenorului le-a luat înainte de începerea concursului şi se bazează mai puţin pe răspunsuri rapide,
decizii şi soluţii creative sub presiune de timp, din partea sportivilor.
 Pregătirea artistică
Gimnastica artistică foloseşte expresia corporală ca mijloc de
exteriorizare şi transmitere a unei intenţii de comunicare, mesajul fiind unul
de natură artistică, componentă a pregătirii cu afinităţi conturate în redarea
mişcării tehnice.
De cele mai multe ori inclusă în factorul pregătirii tehnice,
pregătirea artistică este o componentă prezentă în sporturile la care forma
de redare a tehnicii este apreciată pe lângă conţinutul de dificultate.
Pregătirea artistică reprezintă “procesul de educare a expresivităţii
şi cursivităţii mişcărilor efectuate cu diferite grade de dificltate, cu sau fără
fond muzical”.
Practica gimnasticii artistice de performanţă a inclus-o în structura
antrenamentului sub forma exerciţiilor coregrafice, nu din nevoia de
recunoaştere a importanţei sale, ci din necesitatea unei pregătirii specifice.
Pregătirea artistică este o “componentă specială a antrenamentului
ce asigură suportul fizic şi psihic pentru realizarea mişcărilor într-un stil
personal, la indici de tehnicitate, plasticitate, sugetibilitate şi expresivitate
ceruţi de specificul sportului”, ce include subcomponentele, pregătirea de
dans, pentru expresie şi comunicare, educaţia plastică, muzicală, creaţia
artistică şi pregătirea specifică fiecărei ramuri de performanţă a gimnasticii.
 La baza întregii abordări trebuie să stea pregătirea
coregrafică, şcoala specifică baletului clasic fiind una cu rezultate
confirmate în timp.
După parcurgerea etapei de iniţiere se va trece la elemente de
dans, la bara de caracter şi elemente de balet contemporan şi dans.
Prin urmare optăm pentru includerea pregătirii coregrafice ca şi
componentă de iniţiere indiferent de ramura gimnasticii în etapele de
iniţiere la nivelul instruirii copiilor.
Prin procesul de instruire se urmăreşte astfel formarea unui
bagaj motric expresiv complex, dezvoltarea ritmicităţii şi
muzicalităţii gimnaştilor, formarea şi conştientizarea schemei
corporale, a spaţialităţii şi temporalităţii mişcării, a coordonării
generale şi segmentare, a supleţei şi ţinutei artistice.
Expresivitatea apelează la caracteristici de natură psihică –
temperament, afectivitate, atitudine. Plasticitatea formei unei mişcări
nu se va regăsi în afara conţinutului său emoţional exprimat în
calităţile sale expresive.
 Educaţia estetică se realizează prin:
♦ forma plastică, elegantă a mişcărilor artistice şi fondul
emoţional al acestora, deci formarea sensibilităţii artistice;
♦ utilizarea acompaniamentului muzical (genuri variate), pentru a
contribui la educarea simţului muzical şi la formarea unei culturi
generale a executantelor, care să pătrundă sensul, conţinutul de
idei al piesei muzicale şi apoi să-l transpună în mişcare corporală
expresivă;
♦ formarea unui bagaj motric expresiv cât mai complex,
conturarea personalităţii artistice a executantelor prin intermediul
mişcărilor de expresie, având ca fond sensibilitatea artistică
muzicală şi particularităţile psiho-fizice ale acestora;
♦ dezvoltarea simţului artistic, a imaginaţiei creatoare şi a
expresivităţii mişcărilor.
Pregătirea artistică, trebuie abordată în procesul de
antrenament în strânsă legătură însă cu pregătirea tehnică şi
formarea ţinutei gimnice indiferent de aparatul la care lucrează
gimnastul. Eleganţa mişcărilor va influenţa de fiecare dată atât
spectatorii cât şi decizia arbitrilor.
 Baza pregătirii artistice la nivelul copiilor este formată prin exerciţii
împrumutate din baletul clasic. Este de optat a nu se insista în desăvârşirea
tehnicii de lucru, deoarece nu se urmăreşte instruirea unor balerini, ci a unor
gimnaşti, iar pregătirea coregrafică va fi completată de pregătirea fizică
specifică componentelor coordonării neuro-musculare. Se vor învăţa la început
poziţiile de braţe şi picioare şi orientarea spaţială după cum urmează:
- poziţiile picioarelor: poziţia I – stând cu călcâiele apropiate şi vârfurile
orientate lateral; poziţia a II-a – stând uşor depărtat la o lungime de o talpă
între călcâie, vârfurile orientate lateral; poziţia a III-a – stând cu un picior
înaintea celuilalt cu călcâiul său în dreptul boltei plantare a piciorului din
înapoi, vârfurile orientate lateral; poziţia a IV-a – stând uşor depărtat sagital,
vârfurile orientate lateral, cu vârful piciorului dinainte plasat pe aceeaşi linie cu
călcâiul piciorului dinapoi, greutatea corpului egal repartizată; poziţia a V-a –
stând apropiat cu vârfurile orientate lateral, călcâiul piciorului dinapoi la
nivelul vârfului piciorului dinainte (vârf la călcâi); poziţia a VI-a – poziţia
stând corectă.
În unele materiale ultima poziţie nu este menţionată iar în dansul
modern sunt folosite variante de execuţie. De regulă în instruire poziţia cel mai
des utilizată este poziţia a III-a.
- poziţiile de braţe: poziţia I – braţe coroană jos (braţe uşor rotunjite
cu palmele orientate interior); poziţia a II-a – braţe coroană înainte la
nivelul apendicelui xifoid; poziţia a III-a braţe coroană înainte-sus;
poziţia a IV-a – un braţ înainte-sus şi celălalt înainte; poziţia a V-a –
un braţ înainte-sus şi celălalt lateral; poziţia a VI-a – un braţ înainte şi
celălalt lateral; poziţia a VII-a – braţe lateral. În unele variante sunt
considerate poziţii de bază doar cele simetrice.
- reperele spaţiale sunt numere de orientare pe o suprafaţă de lucru de
formă dreptunghiulară la care numărul 1 este direcţia principală de
lucru (orientarea scenică plasează punctul 1 către public), urmând mai
apoi colţul dreapta, numărul 2, ş.a.m.d. până la 8.
 Exerciţii la bara de perete:

- plié-uri – îndoiri şi întinderi ale picioarelor, mişcarea principală fiind realizată la

nivelul genunchilor. Ele se execută cu diferite poziţii de braţe sau mişcări ale
acestora şi pot fi demi-plié în care nu trebuie să se ridice călcâiele de pe sol şi
grand-plié sau o îndoire completă a genunchilor care necesită sub raport
biomecanic ridicarea călcâielor de pe sol.

- battement tendu-urile – sunt duceri ale unui picior executate pe direcţiile

înainte, lateral şi înapoi, din poziţiile a I-a, a III-a şi a V-a, finalizate pe vârf “a
terre”, cu ridicarea piciorului “en l’air”, 450 “jette”, cu ridicarea piciorului la
amplitudine maximă “grand”, cu îndoirea piciorului de bază “fondu”, precedat de
îndoirea genunchiului “developpe”, etc.

- relevé sur demi pointe – este mişcarea de ridicare pe vârfuri care alături de
pointé-uri (punctări pe vârf) şi plié educă ţinuta gimnică a vârfurilor.

- rond de jambe par terre – este mişcarea semicirculară a unui picior prin care
acesta trece prin înainte - lateral – înapoi şi invers.

- adagio – reprezintă combinaţii de mişcări executate cu amplitudine în tempou

lent în care se include porté-uri sau purtări ale picioarelor şi braţelor, cambré-uri
mişcări ale trunchiului cu accent pe extensii şi plié-uri cu variantele lor.
 Exerciţii la centru:
- port de bras – mişcări ale braţelor executate într-una dintre poziţiile de bază (I, III, V) care presupun duceri,
ridicări şi coborâri, valuri, cercuri, opturi, etc.
- piruete – elemente tehnice care presupun rotaţii de minim 3600 la care suprafaţa de sprijin este reprezentată de
vârful piciorului dar şi de călcâi, genunchi, bazin, spate. După sensul de rotare pot fi en dedans – spre piciorul
de sprijin sau en dehors – spre piciorul liber. Dintre piruetele executate pe vârf, cea mai cunoscută este: passé –
piciorul liber este îndoit înainte sau lateral.
- întoarceri – mişcări de schimbare a direcţiei ce pot executate prin: paşi succesivi sau arcuiţi; prin învăluire
(încrucişarea piciorului activ, ridicare pe vârfuri şi întoarcere pe ambele picioare); de pe un picior pe celălalt -
fouetté (balansarea unui picior şi întoarcere pe piciorul de bază în momentul atingerii amplitudinii maxime).
- sărituri – categorie de elemente tehnice amplă care o parte se poate executa la centru altele necesitând elan se
vor lucra pe diagonală. Din prima categorie se include în programele de lucru sărituri cu impulsie şi aterizare
pe ambele picioare, de pe un picior cu aterizare pe ambele, de pe un picior cu aterizare pe acelaşi picior şi de pe
un picior cu aterizare pe celălalt care nu necesită amplitudine maximă. Ca şi exemplificări amintim:
- sauté – sărituri drepte executate din demi-plié cu aterizare pe acelaşi loc şi revenire la poziţia
iniţială sau legate între ele; sărituri cu diferite poziţii de picioare în timpul zborului, cu îndoirea genunchilor, în
semisfoară, în echer, cu extensie, în sfoară, cuib cu un picior sau cu ambele, cu întoarcere în timpul zborului;
- assemblé – săritură de pe un picior cu aterizare pe ambele în poziţia a III-a sau a V-a;
- sissonné – săritură de pe ambele picioare (din poziţia a III-a sau a V-a) care în timpul zborului se
ridică întinse cel din faţă la 450 iar cel dinapoi cel puţin la orizontală, cu aterizare în plié pe piciorul dinainte
celălalt rămânând orizontal; variante care se referă la direcţia de execuţie (înapoi sau lateral) sau precedate de
fondu; săritură în semisfoară, în attitude, cuib, etc.
- închisă – săritură de pe un picior cu ridicarea piciorului liber la attitudé înainte şi trunchiul uşor
flectat, aterizare pe piciorul de impulsie;
- deschisă – impulsie pe un picior, ridicarea celuilalt înapoi, trunchiul în extensie şi aterizare cu
păstrarea poziţiei;
- săritură cu forfecare care presupune balansarea unui picior înainte, la momentul maxim de
amplitudine, impulsie în celălalt şi balansarea lui astfel încât un picior urcă celălalt pregăteşte aterizarea;
- săritura pisicii – variante de execuţie în care forfecarea se realizează prin îndoirea şi întinderea
picioarelor; ambele se pot executa cu întoarcere;
- valuri de corp şi balansări.