UNIVERSITATEA ROMÂNO-AMERICANĂ

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ, SPORT ȘI KINETOTERAPIE

FUNDAMENTELE ȘTIINȚIFICE ALE

JOCURILOR SPORTIVE

HANDBAL

Lect. Univ. Dr. Dan Poenaru

București 2021
 CUPRINS

CAPITOLUL I – Handbal, noțiuni teoretice

1.1. Scurt istoric
1.2. Federația Ronână de handbal
1.3. Federația Internațională de Handbal
1.4. Noțiuni privind evoluția jocului de handbal
1.5. Concepția de joc
1.6. Obiectul teoriei și metodicii jocului de handbal

CAPITOLUL II – Concepte de bază ale handbalului modern

2.1. Caracteristicile jocului de handbal
2.2. Definirea termenilor de bază
2.3. Clasificarea procedeelor tehnice de atac
2.4. Clasificarea procedeelor tehnice de apărare

CAPITOLUL III – Procedee tehnice de bază

3.1. Poziția fundamentală pentru jocul de apărare și pentru jocul de atac
3.2. Mișcarea în teren
3.3. Ţinere, prinderea și pasarea mingiei
3.4. Conducerea mingiei (driblingul)
3.5. Aruncările la poartă cu pas adăugat și cu pas sărit
3.6. Aruncarea la poartă din săritură
3.7. Fentele sau mișcările înșelătoare
3.8. Scoaterea migiri din dribbling
3.9. Atacarea adversarului aflat în posesia mingiei
3.10. Blocarea aruncărilor la poartă
3.11. Tehnica portarului

CAPITOLUL IV – Tactica în jocul de handbal

4.1. Faza întăi (a atacului) – Contraatacul
4.2. Faza a doua (a atacului) – Contra atacul susținut
4.3. Faza a treia (a atacului) – Organizarea. Faza a patra (a atacului) – Atacul
în sistem

BIBLIOGRAFIE
 CAPITOLUL I – Handbal, noțiuni teoretice

1.1. Scurt istoric

Handbalul a apărut în Europa la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al

XX-lea prin transformarea unor jocuri cu caracter popular şi sub influenţa altor jocuri sportive, în
special al fotbalului din a cărui idee fundamentală de joc s-a inspirat cel mai mult.

Părerii unor autori că handbalul îşi are originea în Germania i se opun date care
demonstrează că jocuri asemănătoare ca idee au existat înaintea handbalului în 11 alte ţări cum ar
fi Cehoslovacia "hazena" şi în Danemarca "handbold". Denumirea de handbal este dată de
profesorul Karl Schelenz din Berlin.

Anul 1921 mai exact ziua de 2 mai poate fi considerat data naşterii handbalului românesc,
odată cu desfăşurarea unui joc între două echipe şcolare din localitate.

În anul 1928 se constituie Federaţia Internaţională de Handbal Amator (FIMA), la cere

se stabileşte primul regulament internaţional de joc. România devine membră în anul 1930.

La Sibiu, Braşov, Bistriţa, Mediaş şi Sighişoara au loc în anul 1931 primele campionate pe
localitate.

În anul 1933 handbalul din România s-a organizat alături de volei şi baschet într-o
federaţie comună iar la 7 aprilie 1936 este fondată Federaţia Română de Handbal.

De altfel cel care este socotit pionierul handbalului (în 11 jucători), profesorul Karl
Schelenz, de la Institutul de Educaţie Fizică din Berlin a venit în România în anii 1935-1936
pentru a susţine cursuri pentru antrenori şi arbitrii şi chiar antrenamente cu echipele din Sibiu şi
Sighişoara, având o contribuţie deosebită la pregătirea echipei naţionale masculine a României,
care a participat la Jocurile Olimpice de la Berlin în 1936.

În 1950 se înfiinţează divizia A pentru echipele masculine, iar în 1955 pentru echipele
feminine. Între anii 1956-1999 echipele naţionale ale României cât şi echipele de club,
participante la competiţiile internaţionale au obţinut o serie de succese remarcabile, ceea ce face din
handbal jocul sportiv cu cele mai mari performanţe din România.

1.2. Federația Română de Handbal

Federaţia Română de Handbal este organul de specialitate, apolitic şi nediscriminatoriu

din toate punctele de vedere, care are ca scop organizarea, îndrumarea, dezvoltarea şi controlul
activităţii de handbal din România. FRH a fost fondată la 1 aprilie 1936 şi cuprinde cluburile şi
secţiile de handbal afiliate la aceasta.
 Ca organism în subordinea Agenţiei Naţionale de Sport şi fiind o persoană juridică, se
bucură de toate drepturile ce sunt conferite prin lege şi alte acte normative.

Structura FRH este următoarea:

 Secţia de handbal;
 Clubul de handbal;
 Colegiile şi comisiile de specialitate:
 Colegiul Central al Antrenorilor;
 Colegiul Central al Arbitrilor;
 Comisia centrală de competiţii, legitimări, transferări şi clasificări;
 Comisia de juniori şi sport şcolar şi universitar;
 Comisia centrală de disciplină;
 Comisia centrală medicală;
 Comisia de mass-media;
 Comisia de apel.

1.3.Federația Internațională de Handbal

Federaţia Internaţională de Handbal este organismul internaţional care are ca scop
dezvoltarea, propagarea şi coordonarea activităţii handbalistice în lume.Acest organism
internaţional a apărut cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Amsterdam din 1928, numindu-se
Federaţia Internaţională de Handbal Amator IAHF. În 1946 se transformă în FIH, în cadrul
congresului desfăşurat la Copenhaga, având ca ţări fondatoare Danemarca, Finlanda, Franţa, Ţările
de Jos, Norvegia, Polonia, Suedia şi Elveţia. În prezent FIH numără înjur de 140 de ţări afiliate,
de pe toate continentele, multe din cele neafiliate fiind interesate de a intra în familia mondială a
handbalului.

Activitatea FIH este coordonată de câteva comisii de specialitate:

Comisia Tehnică, cu atribuţii în:

 organizarea competiţiilor
 arbitraj şi regulament
 metodică şi antrenori
Comisia Medicală
Comisia de Public Relations

FIH este singura în măsură să organizeze competiţiile oficiale de handbal şi să atribuie

unor federaţii continentale sau naţionale această organizare. Limbile oficiale în care se redactează
corespondenţa, procesele verbale, comunicatele sunt: germană, engleză şi franceză. Sediul FIH
este la Basel în Elveţia.
 Handbalul românesc a avut în I.K. Ghermăncscu, L. Grigorescu şi V. Sidca, reprezentanţi
de marcă în comisiile de specialitate ale FIH, activitatea acestora fiind foarte apreciată.

FIH are în subordine următoarele federaţii continentale, cu responsabilităţi bine

determinate şi obiective clar conturate:

 Federaţia Europeană de Handbal - FEH;

 Federaţia Africană de Handbal - CAHB;
 Federaţia Asiatică de Handbal - AHF;
 Federaţia Panamericană de Handbal - PATHF;
 Federaţia Oceania de Handbal - OHF.

Sistemul competiţional internaţional este compus din:

 Jocurile Olimpice;
 Campionatele Mondiale;
 Campionatele continentale;
 Campionate Mondiale de juniori şi tineret;
 Campionate Mondiale universitare;

Cupele Europene sunt:

 Cupa Campionilor Europeni

 Cupa Cupelor
 Cupa Federației Europene de Handbal
 Chalange Cup

1.4. Aspecte ale evoluției jocului de handbal

Jocul de handbal se află într-o continuă schimbare şi evoluţie. în toate domeniile şi aspectele
jocului, cât şi în desfăşurarea antrenamentului, apar multe elemente de progres, de perfecţionare,
unele fiind noutăţi iar altele reactualizări şi adaptări la parametrii superiori. Datorită competiţiei
acerbe, se caută mereu şi se cercetează metode şi mijloace de perfecţionare a jocului şi a procesului
de antrenament.

Pornind de la analiza jocului echipelor participante la cele mai mari competiţii europene şi
mondiale, se pot sintetiza principalele aspecte ale handbalului modern.

Aspecte pozitive

Viteza, din ce în ce mai mare de deplasare şi exprimare tchnico-tactică este deja o tendinţă
dominantă în toate acţiunile individuale ale jucătorilor, ceea ce determină o creştere vizibilă a
ritmului de joc.
 Contraatacul şi faza a Ii-a sunt pentru toate echipele valoroase o preocupare constantă, o
armă rapidă şi eficientă de finalizare, îneercându-se permanent şi insistent surprinderea apărării
neorganizate şi vulnerabilă.

Creşterea măiestriei tehnico-tactice a jucătorilor este evidentă şi în deplină concordanţă cu

viteza crescută a jocului. Au apărut o serie de procedee noi, unele readaptate jocului în viteză,
eficacitatea execuţiei avînd o pondere din ce în ce mai mare, nu însă în detrimentul jocului.

Pentru fiecare post din echipă s-a dezvoltat şi perfecţionat un bagaj tehnico-tactic
considerabil, conturându-se un model al jucătorului pe post. în acelaşi timp jucătorul trebuie să
acţioneze eficient şi pe alte două-trei posturi, fără a diminua cu ceva specializarea pe un anumit
post.

Stăpânirea perfectă a mecanismelor de aşezare în teren şi de acţionare a jucătorilor, o

adaptabilitate la condiţiile concrete de joc,se materializează printr-o mare varietate a folosirii
sistemelor de joc în apărare şi atac.

Antrenamentele sau unele părţi ale acestora cu accent pe pregătirea fizică, se utilizează
astăzi frecvent la majoritatea echipelor de elită, indiferent de metoda de pregătire. O excelentă
condiţie fizică, condiţionată de o motricitate deosebită prelucrată la cote maxime este astăzi o
condiţie absolută şi indispensabilă în practică. în procesul de pregătire se pune accent acum pe
rezistenţă în regim de acţionare de viteză şi forţă.

Aspecte negative

Sunt şi unele elemente (cei drept mai puţine la număr) care trebuie cunoscute şi analizate,
care frânează dezvoltarea jocului de handbal şi diminuează din spectaculozitatea lui.

Dintre acestea cele mai numeroase sunt cele care aparţin jocului apărătorului, şi anume:
faulturile intenţionate, blocarea neregulamentară a adversarului, îmbrăţişările, împingerile,
ţinerile, îmbrâncirile, jocul brutal prin care se urmăreşte periclitarea integrităţii corporale a
adversarului prin lovire, rănire sau intimidare.

Sunt şi unele elemente ce ţin de jocul în atac cum ar fi: ţinerea apărătorului la semicerc de
către pivotul echipei în atac, împingerea sau îmbrâncirea apărătorului în semicerc, blocarea
neregulamentară a apărătorului, intrarea forţată în ,sau printre apărători, lovirea apărătorului după
aruncare, jocul pasiv şi întârzierea reluării jocului.

1.5. Concepția de joc

Prin concepţie de joc se înţelege modul de aplicare a tacticii de către o echipă. Concepţia
de joc tratează jaloanele de bază ale practicării handbalului într-o anumită etapă a acestuia. De
aceea ea trebuie privită într-o continuă evoluţie. în stabilirea concepţiei de joc este necesar să se
ţină cont de următoarele aspecte:

Caracteristicile jocului practicat de cele mai valoroase echipe din lume. Vor fi alese acele
caracteristici strict necesare, fără de care nu se pot obţine performanţe pe plan internaţional, precum
şi pe acelea care se potrivesc specificului sportivului şi echipelor antrenate.

Tendinţele de dezvoltare a jocului pe plan mondial: aceste tendinţe trebuiesc anticipate,

identificate şi adaptate la maniera de joc a echipei, în scopul păstrării permanente a contactului cu
atributele jocului modern.

Valorificarea talentului handbaliştilor români: România a dat handbalului de înaltă

performanţă numeroase talente care au rămas celebre de-a lungul timpului.

Toate cele trei aspecte trebuie să acţioneze sinergie şi în conexiune pentru a-şi amplifica
eficienţa, iar un rol important în acest plan îl are capacitatea de creativitate a antrenorului. Aceasta
presupune stabilirea după criterii eficiente a celor mai potrivite idei de joc, în stare să valorifice
deplina disponibilitate de performanţă a echipei, să completeze carenţele proprii şi să le exploateze
pe cele care le manifestă adversarul.

Concepţia de joc în atac

Fiecare jucător al unei echipe aflate în apărare şi trecând în faza de atac, trebuie să fie
preocupat de declanşarea în cel mai scurt timp a contraatacului, care trebuie folosit ori de câte ori
se iveşte o şansă. El trebuie realizat fără a mai da şansa adversarului de a se replia. în unele situaţii
plecarea unui jucător pe contraatac trebuie să se facă cu anticipaţie, chiar înainte de finalizarea
acţiunii.

Jucătorii care trebuie să declanşeze contraatacul sunt extremele, în special cele de pe partea
opusă acţiunii de atac a adversarului şi zburătorii, în nici un caz jucătorii centrali din apărare.

Pentru iniţierea unui contraatac, jucătorii trebuie să cunoască bine formele de realizare a
lui, cu un vârf, cu două vârfuri, direct sau prin intermediar.

în multe situaţii mingea nu poate fi pasată vârfurilor de contraatac, ele fiind marcate de adversar.
Acest lucru nu presupune oprirea jucătorilor, ci continuarea alergării spre poarta adversă, pentru a
produce dificultăţi adversarului care se retrage în apărare.

Vârfurile de contraatac vor fi susţinute de către jucătorii din linia a II-a (de 9 metri) care
pleacă şi ei din apărare în atac, tocmai pentru a nu da timp adversarului să se organizeze. în acest caz
mingea va fi dusă din apărare în atac, prin pase rapide, scurte, derutante şi în ritm susţinut de
alergare.

Această acţiune a primit denumirea de contraatac susţinut, finalizarea putându-se

realiza de la distanţă sau de către un jucător infiltrat pe semicercul advers. în acest caz jucătorii de
pe semicerc primesc o dublă sarcină, de a se demarca permanent, iar în acelaşi timp să realizeze
blocaje sau paravane pentru jucătorii din linia a doua.

Conducătorul de joc sau unul din jucătorii care au sesizat nereuşita contraatacului sau a
contraatacului susţinut, opreşte jocul, trecând în faza de organizare a atacului. în această
fazăjucătorii sunt obligaţi să se aşeze pe posturile ce le deţin în echipă şi să acţioneze în mod
disciplinat în atacul poziţional, caracterizat printr-o circulaţie intensă, precisă şi rapidă a mingii.

Ca urmare a pătrunderilor permanente şi succesive a jucătorilor de la 9 metri, a circulaţiei

rapide a mingii, apărătorii sunt obligaţi să se deplaseze mereu în teren şi să fie foarte atenţi, fapt ce
le slăbeşte energia şi vigilenţa, acesta fiind momentul de trecere de la o fază la alta a atacului şi
anume atacul în sistem,cu o aşezare precisă în teren, în funcţie de sistem (cu unul sau doi pivoţi) şi
de tactica adoptată de echipă.

Ţinând cont de sistemul de apărare, trebuie să se acţioneze cu unul sau doi pivoţi, în
circulaţie sau poziţional. Pentru finalizare este necesară multă atenţie, folosind cele mai indicate
mijloace de tactică individuală sau colectivă, coordonate cu multă inteligenţă. După o încercare
nereuşită de realizare a unui gol, se trece obligatoriu la faza de organizare, păstrându-se posesia
mingii.

La atacul în sistem, acţiunea individuală trebuie să fie executată cu multă hotărâre, viteză
şi forţă, mai ales ca element de încheiere a unei acţiunii colective. Acţiunea individuală de
pătrundere trebuie să fie subordonată jocului colectiv şi intereselor generale ale echipei. Toţi
jucătorii unei echipe în atac, indiferent de sistem, sunt obligaţi să acţioneze pe un front larg, să se
plaseze în acelaşi timp şi în adâncime, ceea ce va permite utilizarea la momentul oportun a unei
combinaţii stabilite.

Sistemul de atac va fi ales în funcţie de valoarea şi specificul jucătorilor care compun

echipa proprie şi de particularităţile jucătorilor adverşi. Indiferent de sistemul folosit, atacul
trebuie să fie desfăşurat în mod variat, prin schimbarea continuă a ritmului şi a mijloacelor
tacticii colective.

Concepţia de joc în apărare

În momentul pierderii mingii, prima preocupare a jucătorului o constituie replierea în

apărare, desfăşurată în cea mai mare viteză. Replierea se efectuează cu faţa spre propria poartă
până la mijlocul terenului şi cu spatele în continuare, urmărind în acelaşi timp desfăşurarea
acţiunilor adverse.

Oprirea lansării contraatacului se poate face de către jucătorul aflat în imediata apropiere a
portarului advers sau a jucătorului intermediar, acţionând asupra lui regulamentar. În situaţia în
care contraatacul a fost declanşat, iar apărătorii n-au reuşit cu toţii replierea, se acţionează în zona
temporară, realizată de 2, 3 sau 4 jucători, aceştia încercând să rezolve în faţa semicercului
apărarea, până se retrag toţi. Zona temporară se aplică şi în cazul în care toţi jucătorii s-au repliat
pe semicerc, dar acţionează în alte zone decât cele repartizate în sistemul de apărare al echipei.

În această situaţie jucătorii trebuie să găsească momentul optim de organizare a apărării.

Acest lucru se poate realiza în timpul jocului, între doi apărători apropiaţi, sau în timpul întreruperii
jocului între alţi apărători.

Ţinând cont de sistemul de atac al adversarului, echipa în apărare trebuie să acţioneze în

sistem şi să aplice, în funcţie de situaţie, formele de apărare în zonă, om la om sau combinată.
Fiecare echipă trebuie să cunoască şi să aplice cel puţin două sisteme de apărare.

Apărarea, indiferent de sistemul folosit, trebuie să fie mobilă, elastică şi dârză, jucătorii
acţionând rapid şi hotărât în lupta cu adversarul. Fiecare jucător răspunde de un atacant pe care
trebuie să-1 anihileze cu multă atenţie. Apărătorul care atacă jucătorul cu mingea trebuie să fie
dublat în apărare de cel puţin un coechipier învecinat, aceasta constituind jocul colectiv în
apărare.

1.6. Obiectul teoriei și metodicii Handbalului

Handbalul este studiat de către teoria şi metodica jocului din mai multe puncte de vedere:

 Handbalul ca mijloc al educaţiei fizice;

 Handbalul ca disciplină sportivă;
 Handbalul ca disciplină ştiinţifică.

Handbalul ca mijloc al educaţiei fizice.

Jocul de handbal corespunde unor îmbinări armonioase între mişcările naturale (alergare,
aruncare, săritură) precum şi deprinderile motrice simple, accesibile tuturor vârstelor şi sexelor.
Jocul se desfăşoară pe un fond de solicitări psihice, care au un pronunţat caracter educativ şi
formativ. Toate aceste aspecte fac ca jocul de handbal să fie un foarte important mijloc al
educaţiei fizice, care poate contribui la dezvoltarea unor calităţi motrice, psihice, precum şi la
însuşirea unor deprinderi motrice. Urmare a acestor calităţi deosebite ale jocului de handbal,
educative şi formative, el este cuprins în programele şcolare , începând cu clasa a V-a (el poate
coborî şi mai jos, chiar din clasele III-IV, lucru este dovedit de către cadrele didactice care au fost
inspectate pentru gradul I în ţară).

Handbalul ca disciplină sportivă.

Ca disciplină sportivă pe parcursul anilor a cunoscut o evoluţie şi dezvoltare deosebită, astăzi

organizându-se competiţii sportive la toate categoriile de copii şi până la cea mai înaltă
performanţă. Nivelul calitativ şi spectacular a crescut deosebit, fiecare competiţie de nivel
naţional şi internaţional vine şi aduce îmbunătăţiri deosebite, ceea ce presupune că mai există
resurse pentru perfecţionare. Concepţia de joc elaborată corespunzător exigenţelor mondiale în
etapa respectivă trebuie mereu actualizată, ţinând pasul cu evoluţia pe plan internaţional. Acelaşi
lucru se presupune şi în elaborarea unor noi programe de pregătire. Handbalul se practică pe baza
unui regulament, cu reguli precise, în spiritul eticii sportive, spectatorii trăind din plin fazele
spectaculoase ale jocului, desfăşurate în cel mai înalt grad de fair-play.

Handbalul ca disciplină ştiinţifică.

Jocul de handbal este studiat din punct de vedere tehnic, fizic, teoretic şi psihologic,
generalizând activitatea celor mai bune echipe. Studiază apariţia, istoria şi evoluţia jocului, făcând
legătura între celelalte jocuri sportive de la care împrumută metode şi mijloace de pregătire,
procedee tehnice şi tactice, adaptate specificului. Jocul de handbal face legătura şi cu alte
discipline, ca: igiena sportivă, fiziologia, anatomia şi biomecanica, biochimia, pedagogia şi
psihologia sportivă. Totodată se studiază pregătirea, instruirea metodică în handbal, regulamentul
şi aplicarea lui.

Şcoala românească de handbal a efectuat şi continuă cercetarea ştiinţifică de îmbunătăţire

şi perfecţionare a metodicii de pregătire sportivă. Există cercetări care dovedesc că jocul de
handbal poate începe la o vârstă timpurie, stabilindu-se programe pentru toate vârstele. Este
stabilit modelul jucătorului de performanţă, specializat pe un anumit post, precum şi modelul
echipei participante la CM. sau J.O., la nivel de echipe şcolare, divizionare etc. Sunt stabilite
criteriile de selecţie a copiilor şi juniorilor pentru handbalul de înaltă performanţă.

Verificați-vă cunoștințele

Când a apărut handbalul în Europa? Dar în România?

Când s-a înfiinţat FRH?

Când a apărut IHF?

Care sunt aspectele pozitive ale evoluţiei handbalului modern?

Care sunt aspectele negative ale evoluţiei handbalului modern?

Ce reprezintă concepţia de joc în apărare, dar în atac?

Din ce perspective este studiat handbalul de către teoria şi metodica jocului?

 CAPITOLUL II -

2.1. Caracteristicile jocului de handbal

Handbalul este un joc sportiv colectiv, care se desfăşoară în alergare, uneori în cea mai
mare viteză, fapt ce imprimă jocului un caracter dinamic. Poate fi considerat ca o sinteză a
deprinderilor motrice de bază ale omului ca alergarea, săritura, prinderea şi aruncarea.
- poate fi învăţat şi practicat cu uşurinză chiar de către oameni care nu au o pregătire
specială îndelungată;
- poate fi organizat în instituţii, unităţi militare, facultăţi şi în şcolile de toate gradele având
influenţe pozitive atât asupra motricităţii cât şi asupra psihicului, fiind un joc sportiv
atractiv şi recreativ;
- are o tehnică simplă şi uşor de învăţat pentru a fi practicat ca sport de masă, în scop
recreativ sau ca mijloc al educaţiei fizice;
- poate fi practicat de copii şi tineri de ambele sexe, bărbaţi şi femei şi de oameni în vârstă
ceva mai înaintată;
- regulamentul de joc cuprinde reguli puţine, care sunt simple şi uşor de înţeles, aplicarea
lor în joc făcându-se cu uşurinţă;
- instalaţiile necesare sunt simple, o minge, o suprafaţă netedă de teren, două porţi şi un
echipament sportiv format din tricou, şort şi pantofi de sport.Instalaţiile necesare sunt
puţin costisitoare, uşor de amenajat şi construit prin mijloace proprii;
- este un joc sportiv în care contactul cu corpul este admis, pericolul de accidente este
redus, dacă se respectă regulamentul de joc şi adversarul.

Jocul modern, jocul avansat, se desfăşoară în plină viteză, în ritm susţinut din primul şi
până în ultimul minut de joc. Acest lucru presupune depunerea unor eforturi fizice deosebite.
Jocul de handbal este caracterizat din punctul de vedere al efortului de: viteză de deplasare şi de
reacţie, rezistenţă fizică în regim de viteză şi forţă specifică, îndemânare în executarea cu
convingere a mişcărilor înşelătoare, mobilitate şi supleţe în executarea cu uşurinţă a celor mai
complexe mişcări. Dezvoltarea acestor calităţi contribuie la îmbunătăţirea pregătirii fizice
generale şi speciale, la dezvoltarea armonioasă a trunchiului, a membrelor superioare şi
inferioare.
Procedeele tehnice numeroase şi variate trebuie să fie însuşite astfel încât să poată fi
aplicate în joc în condiţii de luptă cu adversarul, în prezenţa unor factori de perturbare,
Handbalul este un joc sporiv cu efecte educative dintre cele mai favorabile dezvoltării
personalităţii jucătorilor.
Combinaţiile tactice în atac desfăşurate în viteză sub forma unor acţiuni variate, pline de
subtilitate şi neprevăzut, precum şi contramăsurile luate de apărători necesită o pregătire tehnico
– tactică complexă şi dezvoltarea calităţilor individuale, de gândire şi anticipaţie.
 Tehnica jocului este simplă, accesibilă, nefiind concepută ca ceva de sine stătător sau ca
un scop în sine, ea fiind în strânsă legătură cu tactica jocului şi cu regulamentul care impune un
cadru precis în execuţia diferitelor elemente tehnice. Componentele de bază ale tehnicii sunt
reprezentate de elementele tehnice, procedeele tehnice şi de stilul personal.
Tehnica jocului de handbal este formată din tehnica jocului în atac, tehnica jocului în
apărare şi tehnica jocului portarului.

2.2. Definirea principalilor termini

Tehnica jocului de handbal reprezintă “un ansamblu de deprinderi motrice specifice ca

formă şi conţinut privind manevrarea mingii, deplasarea jucătorului în vederea acestei manevrări
şi care se desfăşoară după legile activităţii nervoase superioare şi ale biomecanicii, în scopul
realizării randamentului maxim în joc” (I.K. Ghermănescu, după L. Teodorescu, adaptată la
specificul jocului de handbal, 1978, 1982).
Ansamblul acestor deprinderi motrice este alcătuit din elemente şi procedee tehnice.
Elementul tehnic - o noţiune abstractă, care caracterizează forma generală a mişcării,
necesară manevrării obiectului de joc în raport cu sarcinile şi regulile jocului şi care se referă la
mecanismul de bază al mişcării.
Procedeul tehnic – Procedeul tehnic desemnează o structură concretă, sau un mod
particular de efectuare a elementului tehnic în funcţie de diferitele situaţii specifice jocului.
pentru a obţine un randament maxim, cu minimum de efort şi în minimum de timp.
Elementele tehnicii jocului de handbal sunt:

 Poziţia fundamentală;
 Mişcarea în teren;
 Ținerea mingii;
 Prinderea mingii;
 Pasarea mingii;
 Driblingul sau conducerea mingii;
 Fentele sau mişcările înşelatoare;
 Aruncarea la poartă;
 Scoaterea mingii de la adversar;
 Blocarea aruncărilor la poartă;
 Tehnica portarului.

Fiecare element tehnic cuprinde un număr mai mic sau mai mare de procedee tehnice.
Procedeele tehnice reprezintă concretizarea şi adaptarea elementelor tehnice la diferite
situaţii specifice jocului. De exemplu: aruncarea la poartă din alergare, pasa din săritură, etc.,
sunt procedee tehnice concrete în vederea efectuării cu eficienţă a acţiunilor caracteristice jocului
de handbal. Procedeele tehnice sunt de două feluri: procedee tehnice simple şi procedee tehnice
complexe.
Procedeele tehnice simple au un caracter invariabil şi sunt executate pe baza unui
stereotip dinamic (poziţia iniţială, execuţia propriu-zisă şi poziţia finală), de exemplu: aruncarea
de la 7m, pasa zvârlită de pe loc, aruncarea de la margine, etc.
Procedeele tehnice complexe se întâlnesc în majoritatea fazelor din timpul jocului şi
constau din înlănţuirea firească a mai multor mişcări simple în funcţie de jocul adversarilor şi al
coechipierilor.
În modul de executare al procedeeului tehnic apare stilul personal.
Stilul personal reprezintă modul particular al unui individ de a executa un anumit
procedeu tehnic. Despre stilul personal se poate vorbi doar la sportivii consacraţi.
În jocul de handbal, tehnica este un factor extrem de important. Cunoaşterea procedeelor
tehnice este o necesitate pentru fiecare jucător, deoarece, toţi coechipierii participă în egală
masură la acţiuni de atac şi apărare.
În jocul de handbal deosebim:
 Tehnica jocului de atac;
 Tehnica jocului de apărare;
 Tehnica jocului portarului.
Tehnica jocului de atac cuprinde următoarele elemente tehnice:
 Poziţia fundamentală în atac;
 Mişcarea în teren;
 Ținerea mingii;
 Prinderea mingii;
 Pasarea mingii;
 Driblingul;
 Fenta;
 Aruncarea la poartă.
Tehnica jocului de apărare cuprinde următoarele elemente tehnice:
 Poziţia fundamentală în apărare;
 Mişcarea în teren specifcă apărării;
 Atacarea adversarului;
 Scoaterea mingii de la adversar;
 Blocarea aruncărilor la poartă.
Tehnica portarului cuprinde:
 Poziţia fundamentală;
 Deplasarea în poartă;
 Prinderea mingii;
 Respingerea mingii;
 Plonjonul;
 Mişcările înşelătoare – fentele;
 Degajarea mingii.
3. Tehnica jocului de handbal în atac

Poziţia fundamentală
Pentru atac, poziţia fundamentală trebuie să asigure o prindere sau o deplasare corectă,
care să asigure executarea cu ritm şi coordonare a tuturor procedeelor de pasare, mişcare în teren
sau aruncare.
Procedeele tehnice sunt:
Poziţia fundamentală
↓ ↓
înaltă medie
Pentru pivoţi - se recomandă adaptarea unei poziţii echilibrate mai joasă şi puţin
contractată, profesorul sau antrenorul indicând jucătorilor următoarele:
- să fie plasat cu umărul opus braţului de aruncare spre poartă;
- greutatea corpului repartizată pe piciorul de partea braţului de aruncare;
- picioarele sunt depărtate, cel încârcat pe vârf;
- spatele rotund;
- braţele flexate din articulaţia cotului, pregătit pentru a primi mingea.
Această poziţie asigură o mare stabilitate în lupta cu adversarii:
siguranţa în prinderea mingii; executarea unei aruncări rapide şi eficace la poartă.
Pentru jucătorii de 9m- poziţia fundamentală prezintă următoarele caracteristici:
- jucătorul orientat cu faţa spre poartă pentru a avea o vedere de ansamblu, a-şi favoriza
pătrunderea spre poartă şi a putea pasa în toate direcţiile;
- greutatea repartizată pe ambele picioare, cel din parte braţului de aruncare fiind dus ceva
mai înapoi, pe vârf;
- braţele uşor îndoite şi relaxate;
- trunchiul înclinat puţin în faţă – spatele rotund.
Mişcarea în teren
Mişcarea în teren cuprinde totalitatea poziţiilor şi a formelor de deplasare, caracteristice
jocului de handbal, folosite de jucători în scopul de a-şi crea situaţii favorabile în atac şi în
apărare în vederea rezolvării sarcinilor şi cerinţelor jocului.
Mişcarea în teren cuprinde următoarele procedee tehnice:
- startul;
- alergarea lansată;
- alergarea şerpuită printre jucători;
- shimbarea de direcţie - simplă şi dublă;
- opriri, porniri, întoarceri;
- alergare cu spatele;
- săritură de pe loc cu bătaie pe un picior sau două picioare;
- săritură cu elan cu bătaie pe un picior sau pe două picioare.
Ţinerea, prinderea, pasarea mingii
 Ţinerea mingii – procedeele tehnice de ţinere a mingii, utilizate în jocul de handbal:
- ţinerea mingii cu două mâini;
- ţinerea mingii cu o mână prin apucare;
- ţinerea mingii între palmă şi antebraţ -procedeu mai rar folosit, nu asigură suficientă
stăpănire a mingii şi nu oferă posibilitatea mănuirii;
- ţinerea mingii între palmă, antebraţ şi şold – oferă mai multă siguranţă, cere mai mult timp
pentru executarea altui procedeu, se utilizează mai mult în pătrunderile efectuate printre
adversari;
- ţinerea mingii între palmă şi piept – din ce în ce mai rar folosită, datorită incomodităţii
executării rapide a altor mişcări;
- ţinerea mingii echilibrată – cel mai des folosit.
Prinderea mingii:
Procedeele tehnice de prindere a mingii sunt multe şi variate, ele se execută în scopul de
a intra în posesia mingii pasate de coechipier, interceptate de la adversar, sau care se rostogolesc
pe sol.
Ca o regulă generală pentru toate procedeele de prindere se recomandă ca, privirea să fie
aţintită asupra mingii, pe toată traiectoria ei, până în momentul contactului cu degetele.
Procedee tehnice:
- prinderea mingii cu două mâini – se execută în mai multe feluri în funcţie de direcţia
mingii;
- prinderea mingii în dreptul pieptului – trunchiul este puţin înclinat înainte, cu greutatea pe
piciorul din faţă, braţele mult întinse spre direcţia de unde vine mingea, palmele privesc în
jos şi uşor înainte, cu degetele departate şi relaxate; înainte ca mingea să lovească degetele,
palmele se deschid pentru a primi mingea, care va lua primul contact cu vârfurile degetelor,
şocul provocat de viteza mingii şi de rezistenţa palmelor se amortizează prin îndoirea
progresivă a braţelor, trunchiului şi picioarelor, greutatea corpului trecând pe piciorul din
spate.
- prinderea mingilor joase;
- prinderea mingilor care ating solul;
- prinderea mingilor înalte poate fi: prinderea mingilor de pe loc, prinderea mingilor din
săritură;
- prinderea mingilor din lateral;
- prinderea mingii cu o mână – se poate efectua:
o între palmă, antebraţ şi şold;
o între palmă şi piept;
o într-o mână din lateral sau dinapoi;
o într-o mână deasupra umărului;
o într-o mână din săritură.
Antrenarea procedeelor tehnice de prindere a mingii cu o mână constituie unul din
mijloacele cele mai bune pentru îmbunătăţirea îndemânării.
Pasarea mingii
În jocul de handbal se recomandă în mod special cunoaşterea tuturor procedeelor tehnice
de pasare a mingii, executarea lor perfectă, deoarece viteza de desfăşurare a jocului, aglomerarea
din faţa celor două semicercuri îngreunează mult precizia execuţiilor
Procedee tehnice de pasare a mingii:
1. Pasa cu o mână;
2. Sau pasa cu două mâini;
 De pe loc;
 Din alergare;
 Din săritură;
- precedată de elan de paşi încrucişaţi;
- precedată de elan de paşi adăugaţi;
- precedată de elan de paşi săltaţi.
Din punct de vedere al acţiunii braţului asupra mingii deosebim:
- pasa zvârlită;
- pasa împinsă;
- pasa lansată.
Combinaţii şi variaţiuni a procedeelor de pasare:
- pasarea mingii cu mână – pasa zvârlită:
- pe deasupra umărului;
- lateral pe lângă umăr;
- lateral pe lângă şold;
- pasa lansată;
- pe lângă umăr;
- pe lângă şold;
- pasa prin împingere:
- din dreptul umărului;
- din dreptul pieptului;
- pasarea mingii cu două mâini:
- pe deasupra capului;
- pe deasupra umărului;
- de la piept;
- lateral de la şold;
- pase pentru angajarea pivotului - pase speciale:
- pasa din pronaţie;
- pasa înapoi pe deasupra umărului;
- pasa pe la spate;
- pasa cu pământul;
- pasa pe sub axilă.
Prinderea mingii cu două mâini şi pasa zvârlită cu o mână de deasupra umărului
 Vom descrie procedeul de prindere şi pasare, întrucât el stă la baza tuturor celorlalte
procedee.
Jucătorul iese în întâmpinarea mingii cu braţele întinse în faţă (uşor flexate din cot),
palmele orientate înainte şi puţin în jos, cu degetele răsfirate. În momentul contactului cu mingea
el caută să amortizeze şocul prin îndoirea progresivă a braţelor din cot şi articulaţia pumnului (o
prindere corectă nu produce zgomot în momentul contactului mingii cu palmele). După intrarea
în posesia mingii se execută o mişcare pregătitoare pasării, prin aducerea braţului înapoi pe
deasupra umărului, mingea fiind împinsă de braţul opus celui de aruncare, concomitent cu
răsucirea trunchiului în direcţia braţului de aruncare. Urmează pasarea mingii printr-un impuls
transmis de piciorul din spate, şold, trunchi şi braţ, care printr-o mişcare de biciuire din arti
articulaţie pumnului încheie aruncarea. În momentul final, piciorul opus braţului cu care se
pasează se află în faţă sprijinit pe sol.

Driblingul (conducerea mingii)

În desfăşurarea jocului acest procedeu constituie uneori singurul mijloc de deplasare cu
mingea în teren. Din punct de vedere tactic folosirea lui se recomandă numai atunci când
situaţiile o impun, excesul determină pierderea mingii şi încetinirea jocului.
Se recomandă în următoarele situaţii:
- jucător singur pe contraatac;
- acţiune individuală de depăşire;
- pentru păstrarea mingii.
Driblingul se execută prin împingerea mingii cu o mână, lateral şi puţin în faţă, la nivelul
şoldului, încât să nu împidice alergarea. După ce revine dinspre sol, palma reia contactul printr-o
mişcare de însoţire elastică a mâinii din articulaţia pumnului, cu palma rotunjită şi degetele
răsfirate urmând ca înainte de punctul maxim al înălţării să se repete mişcarea de împingere.
Driblingul se utilizează în două forme:
- dribling simplu - o singura împingere a mingii pe sol şi prinderea ei;
- dribling multiplu – împingerea succesivă a mingii pe sol.
Greşeli frecvente:
- driblingul se execută în faţă corpului;
- contactul rigid al palmei cu mingea.
Se recomandă ca în timpul executării driblingului, jucătorii să nu privească spre sol sau
minge. Să privească tot terenul pentru a cunoaşte în orice moment poziţia şi mişcarea
partenerilor şi a adversarilor.

Fentele sau mişcările înşelătoare

Fentele sau mişcările efectuate în timpul jocului, cu scopul de a înşela pe adversari asupra
intenţiilor pe care le are. Sunt mişcări efectuate de jucători, cu corpul sau cu segmentele lui, cu şi
fără minge, de pe loc sau din deplasare, cu scopul de a-l induce în eroare pe adversar asupra
adevăratelor intenţii viitoare.
Fentele pot fi împărţite în trei grupe:
 - de depăşire individuală a apărătorului direct;
- de pasare,
- de aruncare la poartă.
Din grupa fentelor de depăşire fac parte:
- fenta simplă de pornire;
- fenta dublă de pornire;
- schimbare simplă de direcţie;
- schimbare dublă de direcţie;
- combinaţii de fente de pornire şi de schimbare de direcţie cu fente de aruncare la poartă
sau de pasare.
Fentele de pasare pot fi sistematizate astfel:
- fentă de pasare urmată de executarea pasei cu un alt procedeu (fentă de pasare urmată de
altă pasă);
- fentă de pasare urmată de aruncare la poartă;
- fentă de pasare urmată de depăşire individuală.
Sistematizarea fentelor de aruncare:
- fentă de aruncare urmată de pasă,
- fentă de aruncare la poartă urmată de o aruncare la poartă prin alt procedeu tehnic;
- fentă de aruncare la poartă urmată de o depăşire individuală.

Aruncarea la poartă
Aruncarea la poartă este unul din elementele de bază ale atacului prin care se finalizează
toate acţiunule individuale sau colective. Aruncarea la poartă angrenează majoritatea
segmentelor corpului.
Situaţiile ivite în joc îi solicită pe atacanţi să finalizeze acţiunea în funcţie de bagajul de
cunoştinţe, deprinderi şi calităţi individuale, precum şi de acţiunea adversarului.

Aruncarea la poartă din alergare

În aceasta aruncare mingea este prinsă în timp ce piciorul stâng se află pe sol. Mişcările
pregătitoare aruncării se fac în timpul în care se execută încă doi paşi de alergare (piciorul drept
şi stâng). Este o aruncare care se execută foarte rapid, elimină un timp din mişcările pregătitoare
sau chiar doi, încât cu o bună execuţie tehnică, se poate arunca după doi paşi de alergare sau
chiar unul. Ducerea braţului înapoi şi revenirea lui bruscă înainte pentru aruncarea mingii, nu
trebuie să modifice ritmul alergării, pentru a se arunca la poartă cu cea mai mare viteză. În
momentul final al execuţiei, piciorul drept se găseşte pe sol, iar aruncarea se execută cu braţul
drept şi invers de pe piciorul stâng, dacă este stângaci. Se execută braţ – picior de aceeaşi parte.
Avantajele acestui procedeu de aruncare:
- timp foarte scurt de execuţie;
- nu se modifică ritmul şi succesiunea paşilor în alergare,
- nu se modifică poziţia axului umerilor faţă de direcţia de alergare şi faţă de poartă;
 - momentul aruncării şi intenţia de aruncare la poartă sunt mai greu sesizabile de către
portar.
Aruncarea la poartă cu sprijin pe sol precedată de elan de pas încrucişat
Mingea este prinsă pe piciorul drept, care în acel moment se sprijină bine pe sol. Corpul
execută o mişcare de răsucire orientându-se cu umărul opus braţului de aruncare spre direcţia
porţii. Ducerea piciorului stâng înainte şi încrucişarea piciorului drept peste stângul, coincide cu
ducerea braţului drept (cu mingea) mult înapoi, cu cotul întins, mimează un pas cu piciorul stâng
înainte (pas ceva mai mare), răsucirea trunchiului din şolduri, în aşa fel încât axul umerilor să
devină paralel cu linia porţii, şi revenirea puternică a braţului, dinapoi-înainte prin îndoirea şi
întinderea articulaţiei cotului, cu aruncarea mingii.
Ritmul paşilor este inegal şi anume; primii doi paşi, încrucişaţi (stângul-dreptul) se
execută mai rapid, iar ultimul mai lung şi mai lent, se fixează bine pe sol. Prinderea mingii pe
piciorul stâng obligă scurtarea timpului de pregătire şi aruncarea după doi paşi (dreptul-stângul),
care se execută cu o uşoară săritură.
Acest procedeu de aruncare prezintă avantajul imprimării unei mari forţe, rezultată dintr-
un traiect foarte lung, din forţele provenite prin împingerea în piciorul drept, apoi stângul,
blocarea abdomenului, forţa braţului de aruncare.
Necesită însă un timp mai îndelungat, de pregătire, care poate fi uşor stânjenită de
adversar.
Se utilizează în special în aruncările de la distanţă, şi aruncările executate de la 9m
executate indirect.
Aruncarea la poartă precedată de elan de paşi adăugaţi
Procedeul tehnic este asemănător aruncării la poartă cu elan de paşi încrucişaţi.
Mingea se prinde când jucătorul se găseşte în alergare pe piciorul drept. Pas cu piciorul
stâng, înainte alăturării dreptul lângă stângul, în acest moment braţul drept cu mingea se întinde
mult înapoi după fixarea piciorului stâng în faţă ca punct de sprijin braţul drept revine puternic
înainte, executând aruncarea mingii. Timpul de executare este ceva mai scurt, deoarece mişcările
trebuiesc executate mai rapid.
Aruncarea la poartă din săritură
Aruncarea la poartă din săritură este un procedeu tehnic important prin avantajele care le
prezintă şi anume:
- oferă posibiliatea aruncării la poartă din faţa apărătorilor bazate pe aglomerare,
favorizând eliberarea braţului de aruncare;
- măreşte timpul de observare a poziţiei sau mişcărilor portarului, ceea ce constituie un
avantaj pentru atacanţi;
- măreşte posibilitaea de transformare a aruncărilor de la 9m.
Aruncarea din săritură se poate executa după primul pas sau trei paşi de alergare, adică –
stângul – săritură sau stâng – drept – stâng – săritură. Bătaia se execută pe piciorul opus braţului
de aruncare, prin rulare câlcăi – talpă – vârf, şi împingerea energică a piciorului de rulaj, piciorul
oscilant este uşor flexat şi depărtat de corp. În momentul maxim al înălţării, mimează mişcarea
de tracţiune a braţului cu mingea, efectuarea aruncării şi aterizarea pe piciorul de bătaie.
Aruncare la poartă din plonjon
Acest procedeu de aruncare este utilizat atât pentru executarea aruncărilor de pedeapsă
de la 7m, cât şi din acţiune, în cazul în care un jucător primeşte mingea, fie în mişcare fie în
poziţie statică, în apropierea semicercului de 6m.
Aruncarea la poartă din săritură cu plonjon
Îşi găseşte aplicarea în special în urma acţiunilor rapide executate pe spaţii mici, în jurul
semicercului.
Tehnica execuţiei este pretenţioasă şi solicită multă îndemânare şi fineţe. Săritură nu se
execută în înălţime ci în lungime, jucătorul efectuând un plonjon înainte, picioarele părăsesc
complet solul. În timpul acestei sărituri plonjate în semicerc, se pregăteşte şi se execută
aruncarea la poartă. Când mingea părăseşte mână jucătorului, corpul se află aproape în poziţie
orizontală, atingerea se face pe o latură a corpului, cu amortizare cu sprijin pe braţul opus.

4. Tehnica jocului de handbal în apărare

Poziţia fundamentală
Această poziţie trebuie să asigure deplasarea jucătorilor în toate direcţiile, executarea
unor mişcări rapide în funcţie de acţiunile ofensive ale adversarului, precum şi acoperirea unui
plan cât mai mare în faţa porţii.
Procedeele de execuţie ale poziţiei fundamentale specifice jocului de apărare sunt:

Acest element tehnic constă dintr-o poziţie echilibrată, cu tălpile orientate aproape pe
aceeaşi linie, genunchi uşor flexaţi, picioarele depărtate la nivelul umerilor, trunchiul uşor
înclinat, spatele rotund, braţele îndoite din articulaţia cotului se mişcă înainte, sus şi lateral.
Avantajele pe care le oferă această poziţie sunt:
- posibiliatea reacţionării şi plecării imediate în orice direcţie, în funcţie de mişcările
adversarului;
- posibilitatea blocării prin mişcarea braţelor a mingilor aruncate spre poartă sau a
interceptării paselor de la adversari;
- posibilitatea executării rapide a săriturilor, pentru interceptarea mingilor înalte.
Poziţia fundamentală pentru apărare se perfecţionează în relaţia de atac – apărare- în toate
fazele apărării şi în apărarea la semicerc.

Mişcarea în teren specifică apărării

 Procedeele de deplasare în teren, cărora apărătorii trebuie să le facă faţă în timpul jocului,
în toate fazele de apărare:
- alergare cu faţa, sprint scurt de 2-5m;
- opriri bruşte executate din alergare în cea mai mare viteză;
- porniri scurte şi rapide;
- întoarceri;
- alergare cu spatele;
- sărituri înalte cu elan scurt, dar şi fără elan pentru blocarea aruncărilor la poartă.
Atacarea adversarului
Regulamentul permite apărătorului să blocheze cu corpul drumul adversarului spre
poartă, să-i oprească înaintarea prin executarea unei rezistenţe corporale.
Contactul apărătorului cu corpul adversarului trebuie să se facă numai cu pieptul, fără a
folosi braţele, şoldul sau picioarele.
Scoaterea mingii de la adversar
Sunt mai multe procedee tehnice de deposedare a adversarului de minge:
- scoaterea mingii din dribling prin atac din lateral;
- scoaterea mingii din dribling prin atac din spate;
- scoaterea mingii din dribling prin atac din faţă;
- scoaterea mingii din ţinere echilibrată;
- scoaterea mingii prin intercepţie.
Blocarea aruncărilor la poartă
Apărarea porţii nu rămâne exclusiv în seama portarului. Apărătorii au sarcina să
colaboreze cu el, acoperind cu corpul şi cu braţele un colţ al porţii.
Procedeele de execuţie ale acestui element tehnic sunt:
- blocarea mingilor înalte;
- blocarea mingilor laterale;
- blocarea mingilor joase cu două mâini.
Procedeele de blocare a mingilor spre poartă se învaţă individual şi pe grupuri de 2-3
jucători. La început vor simula blocarea, din saritură, prin fandare cu ducerea braţelor lateral,
oblic, pe direcţia mingii la semnalul antrenorului.

Tehnica portarului
În angrenajul echipei, portarul reprezint un jucător aparte, atât prin conţinutul tehnico-
tactic al postului ocupat, cât şi prin calităţile motrice şi psihice necesare. În handbal se spune
despre portar că este „primul atacant şi ultimul apărător”, deoarece îşi face simţită prezenţa în
ambele faze ale jocului.
Tehnica portarului este identică cu cea a jucătorilor de câmp, în momentul în care acesta
părăseşte suprafaţa de poartă. În schimb, în suprafaţa de poartă, tehnica portarului este diferită de
cea a jucătorilor. Elementele tehnice specifice jocului portarului sunt: poziţia fundamentală,
deplasarea în poartă, prinderea mingii, respingerea mingii, plonjonul, mişcările înşelătoare şi
degajarea mingii.
Poziţia fundamentală
Poziţia fundamentală este poziţia adoptată de portar în momentul în care echipa adversă
se află în atac. Din punct de vedere tehnic poziţia fundamentală a portarului este asemănătoare cu
poziţia fundamentală din apărare. Ca procedee tehnice există poziţie fundamentală înaltă, medie
şi joasă. În funcţie de postul pe care se află mingea, portarul îşi adaptează poziţia fundamentală.
Astfel, în situaţia în care mingea se află pe extremă, portarul are o latură a corpului lipită de bară,
iar braţul de pe partea bării este ridicat şi îndoit din cot, pentru a apăra colţul scurt. Picioarele
sunt apropiate şi genunchii sunt întinşi. Greutatea este repartizată pe piciorul de lângă bară.
Pentru celelalte posturi poziţia fundamentală este asemănătoare cu poziţia fundamentală
în apărare.
Deplasarea în poartă
Pentru adoptarea unui plasament optim, portarul se deplasează în poartă cu paşi adăugaţi
laterali, înainte, înapoi sau oblic înainte şi înapoi.
Prinderea mingii
Portarul utilizează în timpul jocului toate procedeele de prindere specifice jucătorilor de
câmp.
Respingerea mingiilor
Respingerea mingiilor ca element tehnic se concretizează prin următoarele procedee
tehnice: respingerea mingiilor cu braţele, respingerea mingiilor cu picioarele şi respingerea
mingiilor cu braţul şi piciorul.
Mingiile aruncate spre colţurile de sus se resping cu braţele, nefiind posibilă prinderea
acestora. Palma este deschisă, degetele foarte puţin răsfirate. Braţul se întinde rapid pe direcţia
mingii, concomitent cu această mişcare deplasându-se şi corpul prin impulsie puternică în
piciorul opus direcţiei de deplasare. Respingerea se poate face cu un braţ sau cu două braţe.
Respingerea mingii cu piciorul se utilizează în cazul aruncărilor spre colţurile de jos ale
porţii. Se realizează prin deplasarea piciorului pe direcţia mingii. În cazul mingiilor aruncate în
apropierea portarului, respingerea se face prin fandare, iar în cazul celor mai depărtate,
respingerea se face prin alunecare în sfoară. În ambele cazuri mişcarea piciorului este însoţită şi
de braţ, care dublează acţiunea piciorului.
Plonjonul
Se utilizează doar în situaţia în care nu mai există nici o soluţie pentru apărarea porţii.
Mişcările înşelătoare
Mişcările înşelătoare se utilizează pentru a determina atacantul să arunce într-o anumită
zonă a porţii. Cel mai frecvent se oferă atacantului o anumită parte a porţii. Portarul, în acţiunea
de apărare a porţii, utilizează fente de ieşire din poartă, urmate de retragere rapidă.
Degajarea mingii
Deplasarea portarului în spaţiul de poartă, chiar şi atunci când se află cu mingea în mână,
este nelimitată. Pentru repunerea mingii în joc, portarul poate face oricâţi paşi doreşte. Degajarea
mingii, în cele mai multe situaţii, se realizează cu elan de paşi adăugaţi, încrucişaţi sau săltaţi.
Aceste procedee se utilizează în situaţia în care un coechipier se află în situaţie de contraatac, sau
în situaţia în care portarul vrea să degajeze rapid mingea pentru realizarea contraatacului
susţinut.
Portarul mai poate utiliza pentru repunerea mingii în joc pasa cu o mână de pe loc, pasa
cu două mâini de la piapt sau chiar şi pasa din săritură.

CAPITOLUL III – Tehnica de bază în jocul de handbal

3.1. Poziția fundamentală pentru jocul de apărare

 Sarcina principală a apărătorului este aceea de a împiedica prin toate mijloacele permise de
regulamentul de joc înscrierea de goluri în poarta proprie. Pentru aceasta el va trebui să fie
preocupat în timpul jocului de marcarea adversarului, blocarea aruncărilor la poartă, închiderea
pătrunderilor spre poartă şi colaborarea cu portarul.

Atunci când se găseşte în aşteptarea acţiunii adversarului său direct, apărătorul depărtează
picioarele cu 40-50 cm. unul faţă de celălalt, având genunchii uşor îndoiţi, spatele rotund, braţele
îndoite din coate şi puţin depărtate de corp privirea îndreptată înainte, spre adversar, greutatea
corpului este egal repartizată pe ambele picioare, asigurându-se astfel un echilibru stabil corpului.

Metodica învăţării

Poziţia fundamentală pentru jocul în apărare (FOTO 1) se învaţă uşor de către începători
încă de la primele lecţii, prin folosirea următoarelor exerciţii:

Exerciţiul 1 - Jucătorii se deplasează în mers, în alergare cu joc de glezne sau în alergare

uşoară, la semnalul profesorului, opresc brusc şi adoptă poziţia fundamentală de apărare.

Exerciţiul 2 - Jucătorii execută sărituri ca mingea, iar la semnalul profesorului se opresc

în poziţia fundamentală de apărare.

Exerciţiul 3 – Din diverse poziţii statice (culcat facial, culcat dorsal), la semnalul
profesorului, jucătorii adoptă poziţia fundamentală de apărare.

Exerciţiul 4 – Jucătorii sunt aşezaţi în sistemul de apărare 6+0 la semicercul de 6m. La

semnalul profesorului, vor executa deplasări în poziţie fundamentală de apărare spre stânga şi
spre dreapta; la următorul semnal, vor executa săritură la blocaj şi aterizare în poziţie
fundamentală de apărare.

Exerciţiul 5 - Jucătorii se deplasează în alergare înainte, înapoi sau lateral, orientaţi fiind
cu faţa spre antrenor. Acesta indică prin ridicarea braţului în sus momentul opririi jucătorilor din
deplasare şi luarea imediată a poziţiei fundamentale, după care, printr-un alt semn convenţional
făcut cu braţul, indică jucătorilor noua direcţie de deplasare.

Indicaţii metodice

Profesorul trebuie să aibă preocupări pentru a face corectări legate de:

 Poziţia picioarelor
 Flexarea corectă a genunchilor
 Poziţia spatelui
 Poziţia braţelor

3.2. Poziția fundamental pentru jocul de atac

Jucătorul care aşteaptă să primească mingea se găseşte orientat cu faţa către coechipierul
de la care o va primi. Piciorul opus braţului de aruncare este depărtat de celălalt la aproximativ 30-
40 cm. şi dus înainte. Genunchii sunt uşor îndoiţi şi împinşi din glezne înainte. Trunchiul este
puţin flexat pe bazin, iar spatele rotunjit. Braţele sunt îndoite din coate şi îndreptate în direcţia de
primire a mingii. Această poziţie, cu mici modificări este păstrată şi după prinderea mingii, ea
constituind poziţia de plecare (de bază) în vederea pasării ulterioare a acesteia.

Metodica învăţării

Pentru învăţarea poziţiei fundamentale de atac, se pot utiliza exerciţiile prin care se învaţă
poziţia fundamentală de apărare, iar consolidarea şi perfecţionarea ei se face odată cu învăţarea
prinderii, ţinerii şi pasării mingii.

3.3. Deplasarea în teren

Mişcarea în teren cuprinde procedeele tehnice pe care jucătorul le foloseşte pentru a se

deplasa în vederea mânuirii mingii, pentru a iniţia şi finaliza atacurile spre poarta adversă sau pentru
a face faţă diferitelor probleme legate de jocul de apărare
 Cele mai importante procedee pentru deplasarea în teren sunt:

Alergarea tropotită - Acest procedeu de alergare serveşte jucătorului pentru intrarea în cel
mai scurt timp în viteza maximă de deplasare. Se foloseşte la pornirile de pe loc şi la accelerările
bruşte efectuate din alergare ceva mai lentă.

Alergarea lansată - Acest procedeu de mişcare în teren reprezintă o alergare cu pas întins,
executată în mod relaxat şi economic. Ea urmează de obicei unei alergări tropotite.

Alergarea cu spatele - Este întrebuinţată de către jucătorii echipei care se retrag în

apărare. Ea oferă apărătorilor posibilitatea păstrării permanente a contactului vizual cu adversarii,
permiţând observarea intenţiilor de atac ale acestora, anticipând planul lor tactic, evitând astfel
situaţii neprevăzute.

Deplasarea cu paşi adăugaţi, lateral, oblic înainte şi înapoi - Jucătorul din poziţie
fundamentală execută deplasarea cu paşi adăugaţi lateral, în felul următor: mai întâi deplasează
lateral piciorul din direcţia deplasării, apoi aduce în poziţia iniţială celălalt picior şi aşa mai
departe.

Opririle - Opririle din alergare sunt necesare atât atacantului care doreşte să acţioneze cu
scopul de a se demarca, cât şi apărătorului care-1 marchează. Oprirea se poate executa printr-o
frânare cu un picior, pus de obicei pe sol, oblic şi lateral, şi printr-o frânare pe ambele picioare.
Oprirea pe ambele picioare este precedată de obicei de o uşoară săritură.
 Schimbările de direcţie - Schimbările de direcţie pot fi făcute cu scopul derutării
apărătorului sau pentru simpla modificare a direcţiei de deplasare în teren a atacantului. Există
mai multe procedee tehnice de schimbare de direcţie.

Săriturile - Săriturile sunt procedee tehnice de mare importanţă atât în jocul de apărare, cât şi
în cel de atac. Prinderea mingilor înalte, unele aruncări la poartă, blocarea aruncărilor şi alte
acţiuni de joc cer din partea jucătorului să execute sărituri înalte.

Metodica învăţării

Exerciţiul 1 – Sprinturi pe distanţe scurte (4-5m) şi retragere cu spatele

Exerciţiul 2 – Starturi rapide din diverse poziţii: ghemuit, sprijin culcat facial, culcat
dorsal etc. La semnal se pleacă în alergare de viteză pe o distanţă de 10-15 m.

Exerciţiul 3 – Sprint până la semicercul advers urmat de revenire în alergare cu spatele

Exerciţiul 4 – Din poziţie fundamentală de apărare se vor executa deplasări cu pas

adăugat spre stânga şi spre dreapta.

Exerciţiul 5 – Deplasări în poziţie fundamentală de apărare: oblic înainte şi înapoi.

Exerciţiul 6 – Ieşiri şi retrageri foarte rapide în poziţie fundamentală de apărare între

semicercurile de 6m şi 9m, la semnal se pleacă în sprint la semicercul advers.

Exerciţiul 7 – Deplasări „în oglindă” în poziţie fundamentală de apărare, pe perechi.

Exerciţiul 8 – Deplasări în poziţie de apărare stânga-dreapta, oblic, înainte-înapoi.

Exerciţiul 9 – Deplasare cu paşi adăugaţi pe semicercul de 6m, sprint la centrul terenului,

unde se execută 5 sărituri la blocaj, apoi retragere cu spatele la semicercul advers.

Exerciţiul 10 – Ieşiri şi retrageri oblice în poziţie fundamentală de apărare între

semicercurile de 6 şi 9m, urmate de sprint pe diagonală la poarta adversă.

Indicaţii metodice: Profesorii trebuie să intervină pentru a corecta poziţia corectă a

picioarelor, jocul de braţe şi continuu contact vizual cu adversarul.

Toate plecările de pe loc se vor executa în mare viteză.

3.4. Ţinerea prinderea și pasarea mingiei

 FOTO 4. FOTO 5. FOTO 6.

ŢINEREA MINGII

Ţinerea mingii (FOTO 4) este elementul tehnic cu ale cărui procedee un jucător de handbal
îşi asigură posesia mingii pe timpul celor trei secunde regulamentare sau pe durata de timp dintre o
prindere şi o aruncare. Ţinerea mingii se poate efectua cu două mâini şi cu o mână.

PRINDEREA MINGII

Prinderea mingii (FOTO 6) este elementul tehnic cu ale cărui procedee jucătorul de
handbal intră în posesia mingii trimisă de un coechipier sau interceptată de la un adversar.
Prinderea mingii se realizează cu numeroase procedee executate cu două mâini şi cu o mână, de pe
loc, din alergare şi din săritură. Învăţarea procedeelor tehnice de prindere a mingii se realizează
concomitent cu a celor de pasare.

PASAREA MINGII

Aruncarea mingii unui coechipier şi prinderea ei de către acesta poartă denumirea de

pasă. Aşadar, pasa este compusă dintr-o aruncare şi o prindere. Această transferare a mingii de la
un jucător la altul realizată cu ajutorul procedeelor tehnice de aruncare se mai numeşte şi pasarea
mingii (FOTO 5).

Procedeele tehnice de pasare a mingii trebuie subordonate strict tuturor principiilor de

tactică individuală şi colectivă şi în special principiului asigurării mingii. în funcţie de situaţia
tactică respectivă pasa poate fi dată direct, cu boltă, cu pământul sau precedată de o fentă.

Metodica învăţării
 Exerciţiul 1 - Jucătorii sunt aşezaţi pe două rânduri, faţă în faţă, la distanţă de 3-4 m. Se
execută pase cu două mâini, din dreptul pieptului, de deasupra capului, din dreptul şoldului, pase
cu o singură mână, lateral pe lângă umăr, din dreptul şoldului şi a genunchiului. Distanţa dintre
jucători se poate modifica.
Exerciţiu 2 – Jucătorii sunt aşezaţi pe două rânduri, faţă în faţă, la distanţa de 5-6 m. Se
lucrează pe perechi. Se vor executa pase azvârlite de deasupra umărului cu mâna îndemânatică.
La început acest lucru se va face din joc de gleznă, apoi cu pătrunderi spre minge la prinderea
acesteia şi retrageri după pasare.
Exerciţiul 3 - Doi dintre jucători îl obligă pe cel de-al treilea la prindere-pasare
alternativă în condiţii de coordonare. (Fig.1)

A C

B
Fig.1.

Exerciţiul 4 – Pase în şir cu două mingi: Trei jucători sunt aşezaţi în şir, la distanţe egale,
apoi distanţa variază. Jucătorii de la capetele şirului îl obligă pe cel de la mijloc la prindere-
pasare, coordonare alternativă prin întoarcere. Traseul mingii: A-B-A; C-B-C. (Fig.2)

A A

B Fig.2 B

C C

Exerciţiul 5 - Pase în pătrat cu schimb de locuri: În colţurile unui pătrat se află situaţi pe
una din diagonale câte doi jucători cu o minge, iar pe cealaltă câte un jucător. Mingea se pasează
pe laturile AB şi CD ale pătratului, iar deplasarea se face pe laturile AD şi BC. (Fig.3)
 A
B

2a 1a Fig.3 1a 2a

1
D C
2

Exerciţiul 6 - Suveică simplă: Două şiruri de jucători se află la distanţa de 20 m unul de

celălalt, faţă-n faţă. Jucătorul A porneşte cu mingea şi o pasează jucătorului B care se află în
mişcare, după care se aşează la coada şirului din faţă. În varianta „B”, jucăturul aleargă şi
primeşte mingea la acelaşi nivel şi pasează din formaţie, pe la spate sau pe la ceafă. (Fig.4)

B D F

E C A
Fig.4

B D F

E C A

Exerciţiul 7 - Jucătorii sunt plasaţi în formaţie de pătrat. Se vor executa pase azvârlite de
deasupra umărului. După pasă urmează deplasare la coada şirului.(Fig.5)
 Fig.5

Exerciţiul 8 – Jucătorii sunt aşezaţi în formaţie de pătrat. Se vor executa pase lungi şi
pase scurte în următoarea succesiune: 1-2, 2-3, 3-4, 4-1. (Fig.6)
2 4

1 3

Fig.6

Exerciţiul 9 – Jucătorii sunt aşezaţi pe patru coloane în cele patru colţuri ale terenului. Se
vor executa pase în doi, din deplasare în formaţie de suveică. (Fig.7)

Fig.7

Exerciţiul 10 – Jucătorii sunt aşezaţi pe două şiruri la o poartă. Se execută pase din
deplasare pe lungimea terenului, în apropierea semicercului mingea se transmite portarului, cei
doi jucători execută o încrucişare, reprimesc mingea şi continuă exerciţiul. (Fig.8)

Fig.8

Indicaţii metodice
 Profesorul trebuie să aibă preocupări pentru a aduce corectări la:

 Poziţia picioarelor, în sensul în care piciorul opus braţului de aruncare trebuie să fie
plasat în faţa celuilalt.
 Braţul trebuie să fie sus în momentul pasei cu cotul deasupra nivelului umărului.
 Mingea trebuie să fie azvârlită, nu împinsă.

3.6. CONDUCEREA MINGII (DRIBLINGUL)

Driblingul este un element tehnic care a apărut in jocul de handbal odată cu introducerea
regulii celor trei paşi şi a celor trei secunde. Cu ajutorul procedeelor de dribling, jucătorul se
poate deplasa cu mingea în teren, poate acţiona ca vârf de contraatac, se poate încadra în diferite
acţiuni colective de atac. Driblingul este de două feluri: simplu şi multiplu.

FOTO 7 FOTO 8

Metodica învăţării

Exerciţiul 1 – Dribling pe loc cu mâna dreaptă, apoi cu cea stângă.

Exerciţiul 2 – Dribling pe loc, alternativ cu mâna dreaptă şi cu mâna stângă.

Exerciţiul 3 – Dribling din alergare uşoară cu braţul stâng, apoi cu cel drept.

Exerciţiul 4 – Dribling din alergare, alternativ cu mâna dreaptă şi cu mâna stângă.

Exerciţiul 5 – Dribling printre jaloane, alternativ cu mâna stângă şi cu cea dreaptă.

Exerciţiul 6 – Ştafetă cu dribling. Jucătorii aflaţi pe două coloane la o poartă, execută

dribling în cea mai mare viteză până la semicercul advers, se întorc şi pasează coechipierului.
 Exerciţiul 7 – Pe un spaţiu delimitat, fiecare jucător execută dribling deplasându-se liber
în acest spaţiu şi încercând totodată să scotă mingea din dribling coechipierilor.

Indicaţii metodice

Profesorul trebuie să insiste asupra:

 Împingerii mingii cu palma, de sus în jos, prin apăsare.

 Nu este permisă lovirea (plesnirea) mingii.
 Privirea trebuie să fie orientată înainte şi nu neapărat spre minge.

3.7. ARUNCĂRILE LA POARTĂ CU PAS ADĂUGAT ŞI PAS ÎNCRUCIŞAT

ARUNCAREA LA POARTĂ CU PAS ADĂUGAT

La acest procedeu tehnic (FOTO 10) mişcările pregătitoare pentru aruncare se execută în
felul următor: jucătorul face un pas cu stângul înainte, aduce printr-o săritură piciorul drept lângă
cel stâng, pe care-l mută din nou cu un pas înainte. în acest timp mingea a fost dusă deasupra
umărului drept şi pregătită pentru aruncare.

ARUNCAREA LA POARTĂ CU PAS ÎNCRUCIŞAT

Aruncarea la poartă cu pas încrucişat (FOTO 9) se execută cu o tehnică asemănătoare cu

cea folosită de atleţi în aruncarea suliţei. Jucătorul, pregătindu-se de aruncare, efectuează o
încrucişare a piciorului drept peste sau prin spatele celui stâng, după care îşi fixează piciorul stâng pe
sol. În timpul acestor mişcări făcute cu picioarele, mingea este dusă deasupra umărului, iar corpul
se răsuceşte spre dreapta, privirea rămânând însă aţintită înainte.
 FOTO 9. FOTO 10.

Metodica învăţării

Exerciţiul 1 – Simularea aruncării la poartă fără minge, pentru însuşirea corectă a

elanului cu paşi adăugaţi sau încrucişaţi.

Exerciţiul 2 – Se porneşte de la centrul terenului în alergare uşoară cu dribling, iar de la

9m se execută aruncări la poartă cu pas adăugat sau încrucişat.

Exerciţiul 3 – Pas la coechipier, reprimire şi aruncare la poartă cu PA sau PÎ.

Exerciţiul 4 – Pase în doi pe lungimea terenului cu aruncare la poartă cu pas adăugat sau
încrucişat de la linia de 9m. (Fig.9).

Fig.9

Exerciţiul 5 – Pase în trei din deplasare, pe lungimea terenului, urmate de finalizare la

poartă cu pas adăugat sau încrucişat. (Fig.10)

Fig.10

Observaţii : Exerciţiile (6-10) prezentate pentru aruncarea la poartă din săritură, pot fi
folosite şi pentru aruncările la poartă cu pas adăugat şi încrucişat.
 Indicaţii metodice 

Profesorii trebuie să fie atenţi la însuşirea de către sportivi a tehnicii corecte a:

 Pasului încrucişat şi pasului adăugat.

 Aruncării puternice de deasupra umărului.
 Poziţiei corecte a trunchiului(răsucit, cu umerii perpendicular pe poartă).
 Precizia aruncărilor de la distanţă.

3.8. ARUNCAREA LA POARTĂ DIN SĂRITURĂ

Acest procedeu tehnic a apărut din necesitatea de a executa aruncări la poartă peste
apărătorii masaţi in faţa semicercului, pentru mărirea unghiului de aruncare, pentru evitarea
călcării semicercului şi pentru micşorarea distanţei dintre aruncător şi poartă.

Bătaia pentru săritură se face pe piciorul opus braţului de aruncare, pentru aruncătorii cu
mâna dreaptă se face pe piciorul stâng, cu o tehnică asemănătoare săriturilor din atletism. În urma
bătăii, în care laba piciorului rulează dinspre călcâi spre vârf şi piciorul se destinde din articulaţii,
corpul este aruncat în sus şi înainte, înălţarea corpului este ajutată şi de pendularea piciorului drept,
care în timpul bătăii se ridică în sus cu genunchiul îndoit spre piept.

FOTO 11 FOTO 12
 În timpul înălţării corpului, mingea se duce deasupra umărului drept, fiind sprijinită la
început şi de mâna stângă, apoi ţinută în mâna dreaptă, echilibrat sau prin apucare. Când
jucătorul atinge momentul maxim al înălţării, corpul se blochează în aer pentru a oferi un punct de
sprijin braţului care efectuează mişcarea propriu-zisă de aruncare. Piciorul drept pendulează în jos
şi înapoi, în timp ce braţul drept (braţul aruncător) trece înainte. Aterizarea din săritură se face tot
pe piciorul stâng, adică pe piciorul de bătaie. (FOTO 11şi FOTO 12)

Metodica învăţării

Exerciţiul 1: Simularea aruncării la poartă fără minge, cu învăţarea corectă a elanului,

poziţiei braţului de aruncare, a trunchiului şi picioarelor.

Exerciţiul 2: Dribling multiplu de la centrul terenului, urmat de aruncare la poartă din

săritură de la linia de 9m.

Exerciţiul 3: Pasă la un coechipier, reprimire şi aruncare la poartă din săritură de pe poziţia

de inter stâng, centru şi inter drept.

Exerciţiul 4: Sportivii sunt aşezaţi în coloană pe poziţia de inter stâng. Vor executa
dribling, elan, bătaie şi aruncare la poartă peste banca de gimnastică.

Exerciţiul 5: Pase în doi pe lungimea terenului cu finalizare prin aruncare la poartă din
săritură de pe poziţia de inter stâng sau inter drept. Fig.11

Fig.11

Exerciţiul 6: Pase în trei cu schimb de locuri pe lungimea terenului cu finalizare prin

aruncare la poartă din săritură. Fig.12
 Fig.12

Exerciţiul 7: Pase în trei, pe lungimea terenului, finalizate prin aruncare la poartă din
săritură de pe poziţie de inter. Fig.13

Fig.13

Exerciţiul 8: Pase în trei pe lungimea terenului cu încrucişare simplă la unul din cei doi
interi şi aruncare la poartă din săritură peste paravan simplu.

Exerciţiul 9: Pase în trei pe lungimea terenului cu încrucişare dublă între centru şi interi
şi aruncare la poartă din săritură peste paravan dublu.

Exerciţiul 10: Jucătorii sunt aşezaţi pe poziţie de inter stâng la cele două porţi. Interul
pasează extremei de pe partea sa, reprimeşte mingea şi aruncă la poartă din săritură pe blocajul
făcut de pivot la apărătorul direct. Fig.14.
 Fig.14

Indicaţii metodice: Trebuie aduse corectări permanente la însuşirea corectă a:

 Elanului şi bătăii pe piciorul de bătaie

 Poziţiei corecte în zbor a trunchiului, braţului de aruncare şi picioarelor
 Aterizarea se va face pe piciorul de bătaie
 Aruncarea va fi executată cu forţă, din poziţia cea mai înaltă la care se ajunge în săritură.

3.7. FENTELE SAU MIŞCĂRILE ÎNŞELĂTOARE

Fentele sunt mişcări făcute de un jucător cu corpul sau cu segmentele lui, cu şi fără minge,
pe loc şi din deplasare, cu scopul de a induce în eroare pe adversar asupra adevăratelor intenţii
viitoare. Există trei mari categorii de fente: (FOTO 13, FOTO 14)

 Fentele de plecare sau schimbările de direcţie care pot fi simple sau duble
 Fentele de pasare
 Fentele de aruncare la poartă.
 FOTO 13. FOTO 14.

Metodica învăţării

Exerciţiul 1: Fentă de pasă urmată de pasă pe partea opusă sau de aruncare la poartă.

Exerciţiul 2: Fentă de aruncare la poartă urmată de pasă sau de aruncare la poartă.

Exerciţiul 3: Schimbări simple şi duble de direcţie executate din alergare uşoară, pe toată
lungimea sălii.

Exerciţiul 4: Jucătorii execută dribling, apoi fentă simplă sau dublă de pornire, urmată de
simularea aruncării la poartă.

Exerciţiul 5: Jucătorii sunt dispuşi pe trei şiruri la o poartă. Din alergare uşoară vor
executa fentă de pasă înspre dreapta şi vor pasa în stânga, apoi, fentă de pasă înspre stânga şi vor
pasa în dreapta.

Exerciţiul 6: În relaţia 3:3 cu doi atacanţi la 9 m, doi apărători pe semicerc şi un atacant

marcat îndeaproape de un apărător la 12-13 m de poartă. Jucătorul marcat, execută fentă simplă
sau dublă de pornire, demarcându-se, creând astfel relaţia de supranumeric de 3:2, în care se va
pasa jucătorului liber. Fig.15
 Fig.15 Fig.16

Exerciţiul 7: Jucătorii sunt aşezaţi pe patru coloane cu faţa la poartă. Vor executa fente
de aruncare la poartă urmate de pasă la coechipier. Fig.16

Exerciţiul 8: Atacanţii stau în spatele apărătorilor, primesc mingea de la coechipier,

fentează prin întoarcere simplă sau dublă a trunchiului şi încearcă să ajungă într-o situaţie
favorabilă de aruncare. Fig.17

Fig.17

Indicaţii metodice
La învăţarea fentelor trebuie să se ţină cont de:

 La fentele de pornire, după executarea schimbării de direcţie se accelerează puternic.

 Fentele de pasare trebuie să fie convingătore urmate rapid de pasă sau aruncare.
 Fentele de aruncare la poartă trebuie executate în viteză şi foarte convingătoare, urmate
imediat de pasă sau de aruncare la poartă.

3.8. SCOATEREA MINGII DIN DRIBLING

Scoaterea mingii din dribling este un element tehnic specific jocului de apărare prin
care apărătorul intră în posesia mingii prin interpunerea palmei sale între palma adversarului şi
mingea care ricoşează din sol. (FOTO 15, FOTO 16)
 Scoaterea mingii din dribling se poate realiza prin trei modalităţi:

 Scoaterea mingii prin atac din faţă

 Scoaterea mingii prin atac din lateral
 Scoaterea mingii prin atac din spate.

FOTO 15 FOTO16

Metodica învăţării

Exerciţiul 1: Se lucrează pe perechi, un atacant cu mingea şi un apărător. Atacantul

execută dribling din deplasare, iar apărătorul încearcă scoaterea mingii din dribling prin atac din
faţă, din lateral sau din spate.

Exerciţiul 2: Se lucrează pe perechi. Fiecare jucător are minge şi execută dribling într-un
spaţiu restrâns. În acelaşi timp, încearcă să scoată mingea din dribling partenerului.

Exerciţiul 3: Un număr oarecare de jucători execută dribling într-un spaţiu delimitat.

Fiecare jucător va încerca să scoată mingea din dribling partenerilor. Jucătorul a cărui minge a
fost scoasă din dribling sau a părăsit spaţiul de joc, va fi exclus din joc, până ce rămâne un singur
câştigător.

Exerciţiul 4: Jucătorii sunt aşezaţi pe perechi la una din liniile de poartă. Unul dintre ei
are mingea şi încearcă să-l depăşească pe celălalt prin dribling, în timp ce acesta din urmă
încearcă scoaterea mingii din dribling. După două lungimi de teren, rolurile se schimbă.

Exerciţiul 5: Şapte jucători stau în spaţiul dintre 6 şi 9 m şi încearcă, fără să-şi

părăsească poziţia, să scoată mingea jucătorilor care pătrund în dribling, alternativ de pe poziţia
extremei stânga, respectiv dreapta. Fig.18.
 Fig. 18

Exerciţiul 5: Jucătorii sunt plasaţi pe cele două extreme, atacanţi şi apărători. Atacanţii
execută dribling paralel cu semicercul, iar apărătorii, încearcă să scoată mingea din dribling.
După ce se reuşeşte acest lucru, se schimbă rolurile.

Indicaţii metodice

La scoaterea mingii din dribling este necesar ca profesorul sa aducă corectări cu privire la
învăţarea corectă a:

 Interzicerea folosirii pumnului la scoaterea mingii de la adversar.

 Interzicerea smulgerii mingii de la adversar.
 Palma apărătorului va fi interpusă între mingea ce ricoşează din sol şi palma atacantului,
în aşa fel încât acesta să nu fie atins.
 La scoaterea mingii din dribling trebuie folosită mâna opusă celei cu care se execută
driblingul de către atacant la situaţia de scoatere a mingii prin atac din spate (Ex. dribling
cu mâna dreaptă, scoatere cu mâna stângă) şi aceeaşi mână în situaţia de scoatere a mingii
din dribling prin atac din faţă (Ex. dribling cu mâna dreaptă, scoatere a mingii cu mâna
dreaptă).

3.9. ATACAREA ADVERSARULUI AFLAT ÎN POSESIA MINGII

Acest element tehnic face parte din tehnica apărătorului. Jucătorul aflat în apărare are voie
să bareze cu corpul drumul adversarului spre poartă. De asemenea îi este permisă folosirea forţei
corporale pentru împiedicarea pătrunderilor sau circulaţiilor libere ale atacantului în teren. Când
adversarul direct primeşte mingea, apărătorul se va deplasa înainte, îl va ataca cu un braţ pe şold şi
celălalt pe braţul de aruncare. (FOTO 17, FOTO 18, FOTO 19)
 FOTO 17 FOTO 18 FOTO 19

Metodica învăţării

Exerciţiul 1: Atacanţii cu mingea în mână vor executa fente de aruncare la poartă

precedate de un elan de trei paşi. Apărătorii vor ataca adversarul cu mingea pe partea braţului de
aruncare, după care, ambii jucători se retrag, repetând exerciţiul.

Exerciţiul 2: Jucătorii sunt aşezaţi pe pe poziţiile de inter stâng şi inter drept. La

semicercul de 6m se află doi apărători. Atacanţii pasează între ei, iar apărătorii vor ataca
adversarul aflat în posesia mingii.

Exerciţiul 3: Atacanţii sunt aşezaţi pe trei coloane pe postul de inter stâng, centru şi inter
drept. La semicercul de 6m sunt trei apărători. Atacanţii pasează mingea între ei cu ameninţarea
porţii, iar apărătorii vor ataca adversarul aflat în posesia mingii pe partea braţului de aruncare.

Exerciţiul 4: Jucătorii sunt dispuşi pe posturile de extreme şi interi. La semicerc sunt

aşezaţi patru apărători. Atacanţii pasează mingea între ei cu ameninţarea porţii, iar apărătorii vor
face ieşiri şi retrageri foarte rapide cu atacarea adversarului aflat în posesia mingii. Fig.19
 Fig.19

Exerciţiul 5: Jucătorii sunt aşezaţi în sistem de atac cu un pivot şi vor executa pase
succesive cu ameninţarea porţii. Apărătorii vor ataca adversarul aflat în posesia mingii. Fig.20

Fig.20

Exerciţiul 6: În timpul jocului se poate da indicaţia ca numai doi jucători să facă avansări
spre interi. Atacul va fi format din 7 jucători, dintre care doi pivoţi. Fig.21

Fig.21

Indicaţii metodice: Antrenorii trebuie să corecteze până la însuşirea corectă poziţia

picioarelor şi braţelor apărătorilor. Totodată, trebuie să aibă preocupări ca ieşirile şi retragerile în
şi din dispozitivul de apărare să fie foarte rapide.

3.10. BLOCAREA ARUNCĂRILOR LA POARTĂ

Blocarea aruncărilor la poartă face parte din tehnica jocului de apărare. Acest element
tehnic, specific apărătorului se face prin întinderea mâinilor spre direcţia mingii cu palmele
orientate înainte şi degetele uşor desfăcute. (FOTO 20, FOTO 21, FOTO 22).

Există trei modalităţi de realizare a acestui element: blocarea mingilor înalte, blocarea
mingilor medii şi blocarea mingilor joase.
 FOTO 20 FOTO 21 FOTO 22

Metodica învăţării

Exerciţiul 1: Jucătorii lucrează pe grupe după cum urmează: atacantul pasează mingea
apărătorului, acesta retransmite mingea atacantului, care aruncă la poartă la o înălţime dinainte
stabilită, iar apărătorul blochează aruncarea.

Exerciţiul 2: Jucătorii sunt aşezaţi pe poziţie de inter stâng sau inter drept. La semicercul
de 6m sunt doi apărători. Atacanţii pasează antrenorului, reprimesc mingea şi aruncă la poartă
din săritură. Apărătorii încearcă blocarea aruncărilor la poartă.

Exerciţiul 3: Jucătorii sunt aşezaţi în coloană pe posturile de inter stâng şi inter drept. La
semnal, vor executa pase între ei, apoi vor executa o încrucişare. Unul dintre interi va arunca la
poartă din săritură, iar cel care încrucişează va încerca blocarea aruncării.

Exerciţiul 4: Trei grupe de jucători, stau în şir cu faţa la poartă. Jucătorii grupei din
centru au fiecare câte o minge. Ei pasează alternativ jucătorilor din stânga şi din dreapta, aflaţi în
pătrundere şi încearcă prin deplasare să blocheze aruncarea la poartă dintr-o poziţie laterală, când
spre stânga, când spre dreapta. Fig.22
 Fig. 22

Exerciţiul 5: Jucătorii sunt dispuşi pe posturile de interi şi extreme, cu un apărător

intermediar la 7-8 m. Interul pasează extremei, reprimeşte în pătrundere, execută o schimbare de
direcţie şi aruncă la poartă peste apărătorul care încearcă blocarea aruncării. Fig. 23
Fig.23

Indicaţii metodice
Antrenorii trebuie să aibă preocupări pentru însuşirea corectă de către sportivi a:
 Coordonarea săriturii apărătorului cu cea a atacantului la blocarea aruncărilor înalte.
 Poziţia corectă a braţelor şi palmelor.
 Blocarea aruncărilor trebuie făcută înafara semicercului de 6m, altfel, echipa aflată în
apărare va fi penalizată cu aruncare de la 7m.
 La blocarea aruncărilor joase este interzis a se folosi intenţionat piciorul, deoarece acel
apărător va fi eliminat pe timp de două minute.

3.11. TEHNICA PORTARULUI

Portarul are întotdeauna un statut aparte în cadrul echipei, datorită importanţei majore a
postului. Unele procedee folosite de către portar sunt identice cu cele analizate la tehnica
jucătorilor de câmp, altele însă, sunt specifice portarului şi aceste procedee sunt: poziţia
fundamentală, deplasarea în poartă, prinderea mingii, respingerea mingii cu braţul, respingerea
mingii cu piciorul, plonjonul, mişcările înşelătoare, degajarea mingii. (FOTO 23, 24, 25).

Calităţile fizice cerute unui portar sunt: viteza sub toate formele ei de manifestare şi în mod
special viteza de reacţie, rezistenţa specifică, îndemânarea, coordonarea bună a mişcărilor, forţa
generală şi în special forţa în picioare, forţa în braţe şi abdomen. La toate acestea se adaugă
calităţile morale şi de voinţă.
 FOTO 23 FOTO 24 FOTO 25
Metodica învăţării poziţiei fundamentale
Exerciţiul 1: Din şezând culcat ventral sau depărtat, ridicarea rapidă şi luarea poziţiei
fundamentale la diferite semnale.

Exerciţiul 2: Deplasări (lente) între cele două bare ale porţii, deplasarea putând fi dirijată
de pase executate de jucătorii aflaţi la noua metri.

Exerciţiul 3: Deplasare laterală cu paşi adăugaţi cu spatele spre teren, întoarcere de 180 o
şi luarea poziţiei fundamentale la diferite semnale.

Exerciţiul 5: Jucătorii aşezaţi în cerc sau pătrat, pasează mingea între ei, în timp ce
portarul se deplasează, în poziţia fundamentală, după minge.

Metodica învăţării deplasării în poartă

Exerciţiul 1: Poziţia fundamentală în centrul porţii: fandare spre dreapta, după fiecare
fandare revenindu-se în poziţia fundamentală.

Exerciţiul 2: Jocul adversarului, poziţia apărătorilor şi a mingii determină în cea mai

mare măsură plasamentul portarului. În funcţie de locul unde se găseşte mingea, portarul se
deplasează în spaţiul de poartă, încercând să se plaseze mereu pe bisectoarea unghiului format de
braţul de aruncare al atacantului şi cele două bare verticale ale porţii (Fig.24 şi Fig.25).
 Fig.25 Fig.26

Exerciţiul 3: Deplasarea portarului în poartă pentru realizarea unui plasament corect se

face pe un arc de cerc care uneşte cele două bare şi a cărui rază mediană a terenului atinge
distanţa de 1-1,5 metri. Fig.27 Fig.27

Exerciţiul 4: Poziţia fundamentală: săritură laterală peste banca de gimnastică, aterizare

în poziţie fundamentală şi executarea unei fandări laterale în direcţia în care s-a executat săritura.

Exerciţiul 5: Stând ghemuit: săritură laterală peste banca de gimnastică, aterizare în

poziţia fundamentală, urmată de fandare laterală în direcţia în care s-a executat săritura peste
bancă.

Metodica învăţării respingerii mingii

Exerciţiul 1: Jucătorii sunt aşezaţi în coloană la 11-12 metri de poartă. Mingile se aruncă
alternativ spre colţurile din stânga şi din dreapta jos ale porţii: portarul le respinge prin fandare
stânga-dreapta, cu paşi adăugaţi.

Exerciţiul 2: Aceeaşi formaţie, mingile se aruncă alternativ spre colţurile din stânga şi
dreapta jos ale porţii. Portarul respinge prin fandare stânga-dreapta, cu paşi adăugaţi. Fig.28

Exerciţiul 3: dar aruncările vor fi îndreptate spre colţurile de sus ale porţii, iar portarul va
respinge prin sărituri cu bătaie pe piciorul de aceeaşi parte cu direcţia aruncării. Fig.29
 Fig.28 Fig.29

Exerciţiul 4: Jucătorii sunt aşezaţi într-un semicerc la 10-12 metri de poartă, fiecare cu o
minge în mână: antrenorul plasat în spatele porţii indică un jucător care va arunca în timp ce
ceilalţi execută fente de aruncare la poartă. Fig.30

Exerciţiul 5: Respingerea mingilor aruncate de jucătorii aşezaţi pe posturi, aruncarea se

efectuează în următoarea ordine: ES-IS-C-ID-ED. Fig.31

Fig.30 Fig.31

Indicaţii metodice: Antrenorii trebuie să corecteze poziţia fundamentală, plasamentul

portarului, sa antreneze dezvoltarea reflexelor, degajarea mingii şi colaborarea cu colegii.
 CAPITOLUL IV – Noțiuni tactice de bază

4.1. Faza întâi a atacului – Contraatacul

Contraatacul sau faza I a atacului reprezintă trecerea rapidă a unuia sau mai multor
jucători din apărare în atac, ca urmare a pierderii mingii de către echipa adversă. Contraatacul are
două forme, fiecare dintre ele cu mai multe variante:

 Contraatacul direct.
 Contraatacul cu intermediar.

FOTO 26 FOTO 27

Metodica învăţării contraatacului direct

Exerciţiul 1: Jucătorii sunt plasaţi pe cele două extreme. La semnal un vârf pleacă pe
contraatac, primeşte mingea de la portar şi finalizează după ce a executat un dribling, apoi
recuperează mingea şi pasează extremei de pe partea opusă. Fig.32
 Fig.32

Exerciţiul 2: Lansarea vârfurilor de contraatac care au luat startul din locuri diferite ale
dispozitivului de apărare şi primesc mingea la distanţe diferite faţă de poartă. Fig.33

Fig.33

Exerciţiul 3: Contraatac direct cu două vârfuri. Jucătorii sunt plasaţi pe posturile de

extremă. Portarul pasează unui vârf de contraatac, acesta retransmite mingea celuilalt vârf, care
finalizează. Fig.34

Fig.34

Exerciţiul 4: Contraatac direct cu două vârfuri care încrucişează între ele. Jucătorii sunt
aşezaţi ca în exerciţiul de mai sus, dar finalizarea e precedată de o încrucişare. Fig.35
 Fig.35

Metodica învăţării contraatacului cu intermediar

Exerciţiul 5: Antrenarea contraatacului cu intermediar sub formă de suveică. Portarul

pasează intermediarului care lansează vârful de contraatac, acesta pasează celuilalt portar care
din nou transmite mingea intermediarului. Fig.36

Fig.36

Exerciţiul 6: Contraatac cu intermediar şi un vârf de contraatac. Portarul pasează mingea

intermediarului care lansează vârful de contraatac. Fig.37

Fig.37

Exerciţiul 7: Contraatac cu intermediar şi două vârfuri. Portarul pasează intermediarului

care lansează un vârf, iar acesta pasează celuilalt vârf care finalizează. Fig.38
 Fig.38

Indicaţii metodice: Se va pune accentul pe corectarea greşelilor legate de: startul rapid,
traseul jucătorilor, precizia paselor şi a procedeelor de finalizare, coordonarea între intermediar şi
vârfurile de contraatac.

4.2. FAZA A DOUA A ATACULUI – CONTRAATACUL SUSŢINUT

Contraatacul susţinut reprezintă acea fază a atacului care se declanşează atunci când nu a
putut fi lansat contraatacul spre vârfuri. Printr-un atac foarte rapid, jucătorii din valul doi
transportă mingea în terenul advers şi finalizează sau angajează un jucător din valul întâi.
Această fază a atacului (FOTO28, FOTO29) are două variante de realizare:

 Contraatac susţinut finalizat prin aruncări de la distanţă de către jucătorii valului doi.
 Contraatac susţinut finalizat prin angajarea jucătorilor din valul întâi.

FOTO 28 FOTO 29

Metodica învăţării

Exerciţiul 1: Contraatac susţinut, în care pasele se succed după un sistem: portar-vârf-

celalalt vârf-jucători din al doilea val, iar finalizarea se face trecând printre jaloane. Fig.39

Fig.39
 Exerciţiul 2: Se efectuează pase repetate, în prezenţa unor apărători pasivi, între un

jucător din valul doi şi un vârf de contraatac, continuate cu angajarea celuilalt vârf. Fig.40

Fig.40

Exerciţiul 3: Exerciţiu complex pentru faza a II-a a atacului, care începe la o poartă, iar
acţiunea finală şi finalizarea se fac la cealaltă poartă, cu apărători semiactivi. Fig.41

Fig.41

Exerciţiul 4: Se efectuează pase repetate, în prezenţa unor apărători pasivi, cu schimb de

locuri între cei trei jucători care pasează între ei. Fig.42

Fig.42

Exerciţiul 5: Deplasări rapide însoţite de pasarea mingii între 3 jucători, continuate cu

încrucişări între C şi IS şi finalizare a interului dreapta. Fig.43
 Fig.43

Indicaţii metodice

Se va avea în vedere, în permanenţă:

 Transportul rapid a mingii în terenul advers de către jucătorii valului doi.

 Precizia paselor şi precizia aruncărilor de la distanţă.
 Buna colaborare între jucătorii din valul doi şi valul întâi la reangajarea acestora.
 Demarcarea permanentă pe spaţiu liber şi căutarea unei situaţii cât mai favorabile pentru
finalizarea contraatacului susţinut.

4.3. FAZA A TREIA A ATACULUI – ORGANIZAREA

Faza a treia a atacului sau faza de organizare începe atunci când contraatacul susţinut nu
s-a putut materializa printr-o aruncare la poartă în condiţii de siguranţă. În această fază a
atacului, jucătorii care în faza întâi sau faza a doua au ajuns pe alte posturi decât cele pe care
joacă în mod normal, îşi reiau locul în dispozitivul de atac pentru a declanşa atacul în sistem.

FOTO 30

Metodica învăţării.

Deoarece noile schimbări de regulament fac ca această fază a atacului să fie scurtată la
maximum, organizarea atacului se realizează prin: sistemul de pasare a mingii în potcoavă
(Fig.44), sistemul de pase 1-7(Fig.45) şi sistemul de pase 1-8 (Fig.46).
 Fig.44 Fig.45 Fig.46

Indicaţii metodice

Trebuie avut în vedere ca jucătorii aflaţi pe alte posturi să-şi ocupe locul în sistemul de
atac în cel mai scurt timp, de traseul cel mai scurt, pentru a evita declanşarea presemnalizării
jocului pasiv.

4.4. FAZA A IV-A A ATACULUI - JOCUL IN SISTEM

După ce conducătorul de joc apreciază că atacul s-a organizat in bune condiţii, că jucătorii şi-
au ocupat posturile, poate da semnalul de trecere la jocul într-un anumit sistem de atac. în această
fază, echipa în atac se străduieşte ca, prin folosirea mijloacelor tacticii individuale şi a celei
colective, să-şi creeze o situaţie bună de finalizare. în această fază a atacului, pe lângă
cunoştinţele teoretice de tactică colectivă, jucătorii trebuie să manifeste clarviziune, spirit de
anticipaţie, răbdare, spirit de sacrificiu, să-şi subordoneze acţiunile personale interesului colectiv.

Numai studiul tacticii colective, însuşirea sistemelor de joc în atac, în diferitele lor forme de
aplicare, va da jucătorilor posibilitatea să găsească soluţii de rezolvare pentru diferitele situaţii care
se creează în atacul în sistem. în atacarea diferitelor sisteme de apărare nimic nu poate fi lăsat la
voia întâmplării.

În faza a IV-a a atacului, deci în atacul într-un anumit sistem, deosebim mai multe faze de
desfăşurare, şi anume:

• faza de pregătire a atacului

• faza de construire a acţiunii de finalizare
• faza de finalizare.
Faza de pregătire a atacului se realizează prin circulaţia activă de minge şi de jucători. La
faza de construire a acţiunii de finalizare contribuie mijloacele tactice colective. Faza de finalizare
reprezintă ultima acţiune a atacului în sistem şi se compune dintr-o acţiune individuală mai
simplă sau mai complicată, prin care jucătorul se străduieşte să ajungă într-o poziţie favorabilă de
aruncare la poartă şi să înscrie.
 Dacă o încercare de creare a fazei de finalizare nu reuşeşte din diferite motive, dar echipa
respectivă rămâne în poziţia mingii, atunci jocul se reia prin faza a IlI-a de organizare. Această
alternare a fazelor de atac, atunci când finalizarea nu reuşeşte, conferă siguranţă jocului în atac.
Este necesar ca în instruirea atacanţilor să se urmărească şi însuşirea unor procedee tehnice de
finalizare specifice unor posturi învecinate.

Mijloace tehnico-tactice de realizare a atacului în sistem:

• poziţia fundamentală pentru jocul de atac;

• ţinerea mingii cu două mâini şi cu o mână;
• prinderea mingii cu două mâini;
• pasarea mingii în pătrundere succesivă;
• pasă peste semicerc;
• pasă de angajare a jucătorilor de semicerc;
• aruncările la poartă la semicerc;
• aruncările la poartă de la distanţă; fentele - mişcările înşelătoare; demarcajul;
•paşii pivotului; acţiuni tactice de bază în atac; încrucişările; paravanul; blocajele

• plecarea din blocaj;

• acţiuni tactice de atac în momente fixe de joc; circulaţie de minge şi de jucători în atac.

ACŢIUNI TACTICE DE BAZĂ

Acţiunile tactice de bază sunt acţiuni ofensive executate de 2-3 jucători cu scopul să elibereze
sau să creeze unui jucător posibilitate cât mai favorabilă de aruncare sau angajare. Sunt noţiuni
elementare în handbalul actual, care trebuie să fie cunoscute de toţi jucătorii şi exersate până la
automatizare.

Calea metodică cea mai bună este repetarea până la cunoaşterea fiecărei acţiuni în toate
poziţiile de joc şi apoi improvizarea pe baza acestora în joc bilateral. Dintre acţiunile tactice de
bază amintim

• angajările (pase spre un coechipier demarcat);

• demarcajul;
• paravanul;
• încrucişarea;
• blocajul şi plecarea din blocaj;
• acţiuni tactice de atac în momente fixe dejoc;
• circulaţii de minge şi de jucători în atac.
Paravanul

Paravanul este o acţiune tactică de atac prin care se urmăreşte favorizarea aruncărilor la
poartă din săritură, de la distanţă peste apărători. Paravanul s-a format ca acţiune tactică dejoc din
nevoia de a proteja jucătorii care execută aruncări libere de la 9 metri.

Paravanul nu se utilizează pentru a favoriza demarcajul unui coechipier, aşa cum se petrec
lucrurile cu acţiunile de blocaj ale apărătorului. Paravanul şi blocajul sunt acţiuni tactice diferite,
care au scopuri şi modalităţi de execuţie independente. Paravanul poate fi făcut la momentele fixe
dejoc în cazul aruncărilor libere de la 9 metri, precum şi în timpul fazelor curgătoare dejoc, cum ar
fi la finalizarea fazei a II-a a atacului.

Uneori, in timpul circulaţiei intense a jucătorilor de semicerc, se pot constitui paravane

ocazionale care, folosite prompt, duc la înscrierea unor goluri de la distanţă prin aruncări
surprinzătoare.

Încrucişarea

Încrucişarea reprezintă acţiunea tactică de bază ce constă în întretăierea traseelor a doi sau
trei jucători pentru ca unul dintre ei să finalizeze dintr-o poziţie cât mai favorabilă. Aceasta poate
fi simplă sau dublă.

Încrucişarea simplă se realizează între doi jucători în care jucătorul cu mingea pătrunde
prin faţa celui fără minge şi apoi o pasează celuilalt cu scopul de a dezechilibra apărătorul.

Încrucişarea dublă se realizează între trei jucători, de obicei între jucătorii din zona
centrală şi constă într-o succesiune de două încrucişări simple între cei trei jucători.

Blocajul şi plecarea din blocaj

Blocajul şi plecarea din blocaj erau tratate înainte diferenţiat dar aceste două acţiuni sunt
dependente una de cealaltă pentru a reuşi să-şi atingă scopul. Blocajul are o mare importanţă
deoarece un apărător agresiv poate domina atacantul. Prin această acţiune, colaborarea dintre cei
doi apărători poate manifesta carenţe care trebuie fructificate de cei doi atacanţi.

Clasificarea blocajelor se poate face astfel:

• blocaj efectuat de pivot unuia dintre jucătorii de 9m;

• blocaj cu doi jucători;
• blocaj exterior;
• blocaj pentru formarea unui culoar de pătrundere sau de aruncare la poartă;
• blocaj - plecare din blocaj.
 Acţiuni tactice de atac în momente fixe de joc

Principalele acţiuni tactice în momentele fixe dejoc sunt:

• aruncarea de la 9 metri;
• aruncarea de la 7 metri;
• aruncarea de la margine;
• aruncarea de la colţ;
• mingea de arbitru;
• aruncarea de începere

Circulaţii de minge şi de jucători în atac

Pentru a înfrânge rezistenţa apărătorilor echipei adverse care se opun în mod organizat
acţionând individual şi colectiv pentru evitarea golului, jucătorii echipei în atac utilizează circulaţii
de minge şi circulaţii de jucători spre a-i determina pe apărători să se deplaseze în teren, ceea ce
poate determina comiterea unei greşeli de apărare sau intervenţia întârziată a unui apărător.
Circulaţiile de mingi îi pun pe apărători în mişcare, impunându-le un efort susţinut pentru a se
plasa corect faţă de minge şi faţă de posesorul acesteia.

Circulaţiile de jucători în atac, care nu pot fi despărţite şi de o anumită circulaţie a mingii

determină deplasarea apărătorilor pe distanţe mari, efectuând în acelaşi timp numeroase preluări şi
predări, sau schimburi de oameni în apărare, ceea ce facilitează apariţia unor greşeli de apărare.
Numai după o bună pregătire a atacului prin circulaţii de minge şi de jucători se creează condiţiile
propice folosirii unor acţiuni tactice de finalizare.

Circulaţia de minge şi de jucători trebuie exersată foarte mult la antrenamente. Pe un astfel

de fond de pregătire a atacului pot fi utilizate cu succes toate mijloacele tacticii individuale şi
colective. Jocul competiţional solicită din partea atacanţilor capacitatea de a se orienta rapid în joc
şi, pe fondul unei pregătiri tehnico-tactice complexe, de a rezolva situaţia tactică dată, întrerupând
o circulaţie. Atacanţii nu trebuie să rămână tributari unei circulaţii ordonate sau începute de
conducătorul de joc ci, pe baza gândirii tactice creatoare, a capacităţii de analiză şi anticipaţie,
fiecare jucător este dator să modifice circulaţia în funcţie de situaţia concretă de pe teren. Fiecare
sportiv răspunde în faţa antrenorului şi a echipei de felul cum acţionează.

FORME DE JOC ÎN ATAC

În cadrul fazei a I V-a a atacului, sistemele de joc pot fi aplicate în două forme:

• atacul poziţional
• atacul în circulaţie.
 Ambele forme de atac sunt indispensabile pentru o echipă de handbal care îşi propune să
obţină rezultate deosebite. Practica ne arată că echipele de valoare sunt capabile să aplice alternativ
cele două forme de atac, în mod conştient, cu justificare tactică.

Nu se poate spune că o formă de atac este mai bună decât cealaltă. Se recomandă alternarea
judicioasă a celor două forme de atac în faza a IV-a a atacului.

Atacul poziţional

Această formă de atac se utilizează tactic în următoarele situaţii:

• atunci când apărarea a avut timp să se organizeze şi nu poate fi depăşită prin

acţiuni tactice individuale sau colective;

• când echipa care atacă urmăreşte să câştige timp, fiind cea care conduce pe

tabela de marcaj;

• echipa care atacă este nevoită să facă economie de energie deoarece are în faţă

o apărare agresivă şi bine organizată;

• jucătorii echipei în atac sunt puţin pregătiţi tactic şi nu pot folosi atacul în

circulaţie.

În prima parte a atacului poziţional jucătorii se deplasează pe posturile lor, înainte, înapoi,
lateral, în funcţie de nevoile de demarcaj, pasându-şi mingea cu circulaţiile de minge cunoscute,
fără intenţia de a provoca prea repede o situaţie de pătrundere sau de aruncare la poartă.

Prin circulaţia rapidă a mingii ca şi prin fentele de pătrundere făcute de către unii atacanţi nu
trebuie să se lase timp de odihnă apărătorilor. Efortul atacanţilor într-o astfel de circulaţie a mingii
este mult mai mic decât al apărătorilor.

Pentru realizarea atacului poziţional este absolut necesar ca posturile echipei să fie ocupate
de jucători cu calităţi corespunzătoare. Privită în ansamblu, activitatea atacanţilor se rezuma la
mişcări înşelătoare, de pasare şi de deplasare în zona de teren rezervată postului ocupat în echipă.

Prin jocul poziţional se urmăreşte crearea unor faze de gol pentru fiecare jucător din dreptul
zonei postului în care joacă.

Forma poziţională de atac presupune ca interii şi conducătorul de joc să fie buni aruncători
la poartă de la distanţă.

Atacul poziţional nu trebuie înţeles ca un joc static, lent, lipsit de vigoare şi de dinamism. Atacul
poziţional alternat judicios cu atacul în circulaţie, pe fondul folosirii mijloacelor tacticii colective,
îşi păstrează eficienţa în permanenţă. Această formă de atac se învaţă de la primele lecţii de
handbal, după însuşirea elementelor, fundamentale de tehnică în atac.

Forma poziţională de atac presupune ca interii şi conducătorul de joc să fie buni aruncători
la poartă de la distanţă.

Atacul poziţional nu trebuie înţeles ca un joc static, lent, lipsit de vigoare şi de dinamism.
Atacul poziţional alternat judicios cu atacul în circulaţie, pe fondul folosirii mijloacelor tacticii
colective, îşi păstrează eficienţa în permanenţă. Această formă de atac se învaţă de la primele lecţii
de handbal, după însuşirea elementelor, fundamentale de tehnică în atac.

Atacul în circulaţie

Cea de-a doua formă de aplicare a sistemelor de joc în atac - atacul în circulaţie -se
realizează prin circulaţia continuă, cu viteză, cu multă vigoare a atacanţilor pe trasee cunoscute,
anterior determinate, sau prin trasee întâmplătoare.

în ceea ce priveşte circulaţia jucătorilor trebuie să precizăm că poate angrena întreaga echipă în
atac sau numai o parte din componenţii acesteia. Pentru a putea aplica cu succes atacul în
circulaţie, jucătorii trebuie să beneficieze de o tehnică bună, o bună pregătire fizică, de cunoştinţe
tactice multilaterale. în această formă de atac aşezarea jucătorilor în teren, foarte precisă este
determinată de sistemul de atac întrebuinţat în echipă.

Cea mai des întâlnită este circulaţia jucătorilor de semicerc combinată cu pătrunderile
succesive ale jucătorilor liniei de 9 metri. Prin circulaţia intensă a jucătorilor de semicerc,
apărătorii adverşi sunt obligaţi să rămână la semicerc şi împiedicaţi să atace jucătorii de la 9 metri.
Dificultăţile apărătorilor sporesc odată cu angajarea în circulaţie şi a jucătorilor liniei de 9 metri.

Acţiunile colective sunt utilizate în mod conştient, premeditat, cu perseverenţă, cu scopul

de a determina apărarea să greşească.

Atacul în circulaţie, mult mai obositor decât cel poziţional, diminuează considerabil
forţele fizice ale adversarului şi creează situaţii favorabile de aruncare la poartă.

Atacul în circulaţie liberă în teren, pe baza unor reguli tactice precise se învaţă concomitent
cu atacul poziţional.

SISTEME DE JOC ÎN ATAC

Sistemele de joc în atac se diferenţiază prin aşezarea jucătorilor în teren, în cadrul căruia se
formează linii şi cupluri de jucători. Indiferent de sistemul dejoc folosit în echipă, principiile şi
regulile tactice de bază rămân valabile.
 Sistemele de joc în atac pot fi recunoscute după numărul jucătorilor care acţionează în
apropierea semicercului de 6 metri şi a celor care joacă în afară. Doar în atacul poziţional se poate
recunoaşte uşor sistemul dejoc al echipei.

Este necesară pregătirea multilaterală din punct de vedere tehnico-tactic a jucătorilor dar
aceasta trebuie să constituie baza unei pregătiri cât mai specializate la toţi factorii, în funcţie de
cerinţele postului. Această specializare pe posturi este necesară pentru obţinerea unui randament
maxim din partea tuturor jucătorilor.

Sistemul de atac cu un pivot

Aşezarea jucătorilor pe teren este determinată de sistemul de atac folosit de echipă, ca în

figura de mai jos.

Atacanţii sunt aşezaţi pe două linii de atac. O primă linie este formată din jucătorii care
acţionează pe semicercul de la 6 m. O a doua linie de atac este aşezată şi acţionează la o distanţă
cuprinsă aproximativ între 10 şi 16 metri depărtare de poartă.

În prima linie de atac intră cele două extreme şi pivotul, a doua linie de atac este alcătuită
din cei doi interi şi centru. Practica arată că numărul jucătorilor care formează cele două linii se
schimbă în funcţie de sistemul de atac folosit.

Posturile de extremă dreapta şi inter drept sunt ocupate de obicei de jucători stângaci. în
atacul poziţional pivotul se deplasează între apărătorul lateral şi cel intermediar. Extremele îşi
ocupă locurile pe colţurile terenului. Pivotul, prin jocul său poziţional, caută să fixeze lângă el
unul sau mai mulţi apărători, uşurând astfel jocul celor din linia de 9 metri.

Extremele se deplasează în permanenţă în întâmpinarea mingii demarcându-se dinspre

colţul terenului spre linia de centru apoi, după pasarea mingii, se îndreaptă din nou spre colţul
terenului pentru o nouă acţiune. Interii şi centrul acţionează în pătrundere succesivă, ameninţând
poarta şi urmărind crearea unei situaţii favorabile de aruncare la poartă.

Sistemul de atac cu un pivot permite aplicarea formei de atac în circulaţie. Acest sistem de
atac este eficient împotriva oricărui sistem de apărare, în afară de sistemul om la om.

Sistemul de atac cu doi pivoţi

Indiferent de modul de aşezare al celorlalţi jucători, pivoţii se plasează între apărătorii

laterali şi intermediari, de fiecare parte a apărării.

Pivoţii işi schimbă din când în când locurile între ei, în funcţie de circulaţia mingii.

În cadrul sistemului cu doi pivoţi există două variante de formarea echipei:

• două extreme specializate acţionează pe colţurile terenului, ca la atacul cu un pivot;

• extremele sunt înlocuite cu jucători din linia de 9 metri, pentru a se mări în felul acesta forţa de
aruncare la poartă de la distanţă.
În ambele situaţii, conducătorul de joc este unul dintre cei doi interi. Este necesar să reţinem
că, deşi aşezarea jucătorilor în sistemul cu doi pivoţi este aceeaşi, funcţionalitatea sistemului se
schimbă după componenţa echipei, cu jucători de semicerc sau cu jucători de 9 metri plasaţi pe
posturile de extreme.

ATACUL ÎMPOTRIVADIFERITELOR SISTEME DE APĂRARE

Fiecare sistem de apărare prezintă părţi invulnerabile la un atac desfăşurat întâmplător şi

anumite părţi slabe, vulnerabile, a căror exploatare chibzuită poate fi cheia reuşitei pentru atacanţi.

Înţelegerea atacului împotriva diferitelor sisteme de apărare este uşurată de cunoaşterea

mecanismului de funcţionare a acestora.

Atacul împotriva sistemului de apărare în zonă 6+0

Împotriva acestui sistem de apărare, care acoperă o mare suprafaţă a semicercului, se

foloseşte cu succes sistemul de atac poziţional cu doi pivoţi sau atacul în circulaţie în sistemul cu
un pivot. În sistemul de atac cu doi pivoţi, aceştia se plasează la nivelul penultimului apărător din
fiecare parte a apărării adică în zona dintre apărătorul lateral şi cel intermediar.

Interii acţionează în dreptul pivoţilor, iar extremele pe marginile terenului pentru a menţine
un front larg de atac.

Pentru atacarea apărării 6:0 jucătorii trebuie să cunoască şi să respecte cu stricteţe

următoarele reguli tactice:

 apărarea 6:0 poate fi depăşită de către aruncătorii la poartă de la distanţă,

cărora li se subordonează jocul întregii echipe;

 pivoţii nu se angajează în mod forţat pentru că sunt bine marcaţi şi acţionează pe spaţii
restrânse;
 faza decisivă este rapidă şi se execută numai după o lungă perioadă de pasare a mingii;
 interul aruncă la poartă de la distanţă prin zona pivotului şi numai atunci când apărătorul
acestuia nu-1 poate ataca la timp;
 pivotul este angajat numai în situaţia în care apărătorul direct îl părăseşte pentru a ataca
aruncătorul la poartă de la distanţă;
 interii se plasează şi acţionează pe direcţia apărătorului pivotului, în felul acesta cei doi
apărători centrali devin inutili.
Împotriva apărării 6:0 se poate folosi şi sistemul de atac cu un pivot.

În acest caz se începe cu o circulaţie intensă a jucătorilor şi a mingii, apărătorii fiind nevoiţi
să preia şi să predea atacanţii de nenumărate ori, ceea ce îi determină apariţia situaţiilor de
superioritate numerică. Indiferent de sistemul de atac folosit împotriva apărării pe zonă, dacă
încercarea de finalizare a atacului nu a dus la nici un rezultat, jocul se reia prin faza de organizare
a atacului.

Atacul împotriva sistemului de apărare 5+1

Datorită prezenţei apărătorului nr. 7 - în faţa conducătorului de joc, schimbarea mingii de

pe o parte pe alta a terenului trebuie să se facă cu mare atenţie, existând pericolului interceptării
mingii de către adversar.

Sistemul de apărare 5+1 poate fi atacat, de asemenea, cu unul său doi pivoţi, folosindu-se
următoarele acţiuni tactice:

 circulaţia intensă a jucătorilor de semicerc pentru menţinerea retrasă a apărătorilor

intermediari;
 ameninţarea permanentă a porţii, mai ales de către interi, prin pătrunderi succesive;
 combinaţii tactice de bază în atac la momentul oportun, atunci când s-a creat un raport
supranumeric favorabil atacanţilor;
 aruncări la poartă din săritură sau printre apărători, executate pe fondul unei circulaţii intense
a jucătorilor pe semicerc;
 acţiuni tactice colective.

Atacul împotriva sistemului de apărare 3+2+1

Apariţia sistemului de apărare 3+2+1 a surprins majoritatea echipelor, acestea jucând la

întâmplare în atac, bizuindu-se mai mult pe improvizaţie decât pe acţiuni pregătite temeinic.

Problema de bază în atacarea acestui sistem o reprezintă folosirea unor acţiuni tactice ale
atacanţilor, prin care cei doi apărători intermediari sunt obligaţi să se retragă pe semicerc.

Acest lucru se poate obţine fie prin circulaţia rapidă a jucătorilor de semicerc, în cazul în
care se atacă cu un singur pivot, fie prin introducerea la semicerc a celui deal doilea pivot. Dacă
prin aceste manevre tactice apărătorii au fost nevoiţi să-şi schimbe sistemul de joc în apărare,
atacanţii trebuie să acţioneze în consecinţă şi să folosească cele mai indicate mijloace tactice de atac
pentru noua situaţie.

În cazul în care apărătorii intermediari rămân avansaţi este rândul pivoţilor să se demarce
pentru a putea fi angajaţi. Jocul extremelor trebuie să fie larg, pentru a desface sistemul defensiv
advers.
 BIBLIOGRAFIE

1. Acsinte, A., Eftene, A., (2000), Handbal, de la iniţiere la marea performanţă, Editura
Media, Bacău
2. Arustei, O., Schender, C. (2008), Handbal. Conţinut, Mijloace, Editura Casa Editorială
Demiurg, Iaşi
3. Balint, E. (2004), Instruirea în jocul de handbal, Editura Universităţii Transilvania, Braşov
4. Baştiurea E., Sârbu D., Stan Z. (2001) – Handbal pas cu pas, Editura Evrika, Brăila
5. Bompa, T.O., (2001), Teoria şi metodologia antrenamentului sportiv. Periodizare, Ed.
Exponto, Bucureşti
6. Bocu, T., (1999), Investigarea selecţiei în sport, Editura Medicală Universitară Iuliu
Haţieganu, Cluj-Napoca
7. Bota, I. (1997) Handbal, Editura Sport-Turism, Bucureşti
8. Bota M., Bota I. (1990) Handbal – 500 de exerciţii pentru învăţarea jocului, Editura Sport
Turism, Bucureşti
9. Colibaba-Evuleţ D., Bota I. (1998) Jocuri sportive. Teorie şi metodică, Editura Aldin,
Bucureşti
10. Crăciun, M. (2008) – Psihologia sportului, Editura Risoprint, Cluj-Napoca
11. Curelli, J.J., Landuré, P. (1996). Le Handball – Les Règles, La Technique, La Tactique,
France, Éditions MILAN.
12. Dragnea, A. (1996), Antrenamentul sportiv, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
13. Drăgănescu, E. (2005), Antrenamentul şi jocul portarului, Editura Bren, Bucureşti
14. Ghermănescu, I.K. (1998), Teoria şi metodica handbalului, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
15. Ghervan, P. (2006), Handbal. Teorie, metodică şi practică, Editura Universităţii „Ştefan cel
Mare”, Suceava
16. Gomboş, L. (2012), Comunicare în activităţile sportive, Editura Casa Cărţii de Știinţă,
Cluj-Napoca
17. Gomboș, L. (2012), Tehnica și metodica pregătirii portarului în jocul de handbal, Editura
Casa cărții de Știință, Cluj-Napoca
18. Hantău, C. (2000), Handbal, Editura ALPHA MDN, Buzău
19. Mircescu, L., Cojocaru, V. (1992), Individualizarea antrenamentului sportiv, Editura
CNEFS, Bucureşti
20. Naum, H. (1999), Handbal de la A la Z, Editura Sport-Turism, Bucureşti, ediţie revizuită
21. Negulescu I. (2000) – Handbal Tehnica jocului, Editura A.N.E.F.S., Bucureşti
22. Niculescu, M,. (2000), Personalitatea sportivului de performanţă, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
23. Noteboom, T. (1995). Handball – technique, pédagogie, entraînement, Paris éditions
Amphora.
24. Popescu, C. (1996), Concepţia dejoc şi pregătire, Editura CCPS, Bucureşti
25. Roman, Gh., Batali, F.C. (2007), Antrenamentul Sportiv – Teorie şi Metodică, Editura
Napoca Star, Cluj-Napoca
26. Sotiriu, R. (1998), Handbal. Antrenament, Teorie, Metodică, Editura Garold, Bucureşti
27. Toma, E. (2006), Handbal. Exerciţii pentru pregătirea tehnico-tactica a portarului, Editura
Casei Corpului Didactic „I. Gh. Dumitrescu”, Buzău
28. Vick, W. (1995), Pregătirea de handbal în sală, Editura CCPS, Bucureşti
29. Weineck, J., (2005), Entrenamiento total, Editorial Paidotribo, Barcelona
30. Zamfir, Gh., Florean, M., Toniţa, T. (2001), Handbal. Teorie şi metodică, Editura Praxis
Media, Cluj-Napoca
31. www.sptfm.ro
32. www.dragoerhb.dk
33. www.abc.net.au
34. www.zimbio.com/pictures
35. www.eurosport.com/handbal