FACULTATEA DE EDUCATIE FIZICA,

SPORT SI KINETOTERAPIE

KINESIOLOGIE

Lector univ. Dr. Nicolae Angelescu

2020-2021
URA
 Kinesiologie = Ştiinţa mişcării

Ştiinţa mişcării poate să ajute la înţelegerea zonelor (sferelor) de viaţă în care activităţile
fizice sunt prezente şi ce fel de cunoştinţe trebuie să avem. Ştiinţa mişcării trebuie să ne ajute
în înţelegerea disciplinelor care trebuie să le studiem pentru înţelegerea şi fundamentarea din
punct de vedere ştiinţific a activităţii fizice, dar şi ce oportunităţi de a profesa studierea ştiinţei
mişcării. Studiul ştiinţei mişcării oferă posibilitatea de identificare a drumului pe care trebuie
să-l parcurgem pentru o carieră în domeniul activităţilor fizice.

Ştiinţa mişcării este o disciplină care integrează cunoştinţele din celelalte ştiinţe particulare
care sunt implicate în fundamentarea din punct de vedere ştiinţific a domeniului de studiu a
activităţilor fizice. Este liantul dintre aceste discipline, astfel încât să fie studiate toate faţetele
pe care miăcarea le implică pentru integrarea intr-un tot. Aceasta este ideea care trebuie să ne
călăuzească atunci când studiem această disciplină. Trebuie să înţelegem ştiinţa mişcării ca o
disciplină care integrează toate cunoştinţele din practicarea şi observarea activităţilor fizice, din
studierea acestora, precum şi din profesiile pe care le putem îmbrăţişa în domeniul activităţilor
fizice.
Prezentă în întrega noastră viaţă, activitatea fizică o întâlnim în anumite zone de
activitate, nivelul de manifestare şi experienţa oamenilor contribuind substanţial la
calitatea vieţii fiecăruia dintre noi. Ştiinţa mişcării ne introduce doar în zonele de studiu a
activităţilor fizice, fără aprofundarea cunoaşterii din fiecare zonă.
 Ştiinţa mişcării este o disciplină de studiu a activităţilor fizice care sunt
implicate în formarea omului din punct de vedere fizic (educaţie), în
creşterea gradului de sănătate a oamenilor (sănătate), în competiţie (sport),
în petrecerea timpului liber (recreere), în tratarea unor efecţiuni sau în
recuperare după anumite boli (kinetoterapie).
INTRODUCERE IN DOMENIUL ACTIVITĂŢILOR FIZICE

Activitatea fizică în sfera muncii

Sunt foarte multe categorii de activităţi pe care le efectuăm în care activitatea fizică este
prezentă, mai mult sau mai puţin, am putea să spunem chiar că nu există activitate în care partea
fizică să nu fie implicată. Exceptând domeniul educaţiei fizice şi sportului, pentru care
activitatea fizică este studiată de kinesiologie, în toate celelalte profesii care implică activitatea
fizică analiză ce este făcută de o disciplină ştiinţifică numită ergonomie.

Activitatea fizică în sfera activităţilor zilnice

Activităţile de zi cu zi, cunoscute sub denumirea de ADL-uri (Activities of daily living),

sunt prezente în viaţa tuturor oamenilor. Ele reprezintă totalitatea activităţilor pe care le facem
pentru; a ne îngriji de propria persoană (hrănirea şi hidratarea, îmbrăcarea-dezbrăcarea, igiena
personal, folosirea toaletei, spălatul corpului - duşul/ baia – somnul, mobilitatea funcţională); a
ne asigura independenţa în comunitate, prin intermediul unor mijloace sau dispozitive
tehnologice / Instrumental ADL cumpărăturile, folosirea electro-casnicelor, manevrarea
banilor, utilizarea telefonului utilizarea calculatorului etc); a contribui la bunăstarea socială şi
economică a noastră şi a comunităţii /ADL de productivitate şi muncă (munca sau voluntariatul,
îngrijirea şi creşterea copilului - a familiei, a nepoţilor, a bolnavilor
- gospodărirea casei - gătit, spălat, curăţenie, călcat etc., grădinărit, joaca şi educaţia); a ne
bucura de plăcerile vieţii /ADL de timp liber: (pasiunile, călătoriile, vizitele, convorbirile
telefonice, corespondenţa etc.).
Dacă o persoană nu are capabilitatea de a efectua aceste activităţi necresare existenţei
şi relaţionării cu mediul – datorită unei boli, unui accident sau datorită vârstei – atunci intervin
specialiştii din domeniu, kinetoterapeuţii, pentru a recâştica abilităţile pierdute.

Activitatea fizică în sfera educaţiei

Activitatea fizică are un rol important în sfera educaţiei. Educaţia este importantă în
protejarea tradiţiilor culturale, dar şi în achiziţionarea de cunoştinţe şi aptitudini fără de care
societatea nu ar fi capabilă de progres.
Activitatea fizică este implicată în toate fazele educaţiei – de la mişcarea ochilor în
citire şi mişcarea mâinii, a degetelor şi braţului în scriere, la mişcările mai expansive atunci
când cântăm la un instrument muzical. În aproape toate formele programului educaţional
rezultatul este schimbarea comportamentului de fiinţelor instruite, iar activitatea fizică este
esenţială în demonstrarea acestor schimbări de comportament,
Pentru noi sunt mai importante programele educaţionale din sport, practicarea exerciţiilor
fizice şim recreere. Activitatea fizică este prezentă paroape peste tot în instruire.
Kinetoterapeuţii învaţă pacienţii cum să meargă, în faculăţile de medicină şi stomatologie
studenţii sunt îniţiaţi în mişcările fine din chirurgie, părinţii învaţă copiii mişcările din diferite
jocuri, în industrie muncitorii sunt învăţaţi să efectueze mişcările cele mai eficiente în
tehnologia nouă, salvamarii sunt învăţaţi să efectueye mişcările de resuscitare, mecanicii auto
învaţă noii tehnici despre cum să folosească uneltele, informaticienii învaţă secretarele cum să
folosească un calculator pentru procesarea unui text etc. Activitatea fizică este întâlnită prste
tot în învăţare. Sfera educaţiei include acele aspecte ale vieţii noastre în care noi învăţăm
deprinderi şi dobândim noi cunoştinţe.

Definiţie: FE este activitatea care valorifică sistematic ansamblul formelor

de practicare a exerciţiilor fizice, în scopul măririi, în principal, a potenţialului biologic a
omului, în concordanţă cu cerinţele sociale (după lucrarea Terminologia educaţiei fizice şi
sportului).
Educaţia fizică este o activitate deliberat concepută şi desfăşurată în principal pentru
perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a oamenilor, în funcţie de
particularităţile de vârstă şi sex, cerinţele de integrare socială, specificul unor profesii etc.
Laturile educaţiei
¾ Instruirea - acţiunea de transmitere din partea cadrelor de specialitatea a unui ansamblu
de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi de mişcare, de mijloace pentru dezvoltarea fizică
armonioasă şi a calităţilor motrice, potrivit obiectivelor şi programelor stabilite.
¾ Educaţia - ansamblu de măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării omului, a
dezvoltării lui, a dezvoltării însuşirilor sale intelectuale, morale şi fizice în
conformitate cu un anumit scop.
Caracteristicile educaţiei fizice
1. este fiziologică prin natura exerciţiilor
2. este pedagogică prin metodă
3. este biologică prin efecte
4. este socială prin organizare

Subsistemele şi sectoarele educaţiei fizice:

1 Subsistemul Sectoare
. Educaţia fizică a tinerei generaţii Unităţi preşcolare, Şcoli primare,
Gimnazii, Licee, Şcoli profesionale,
Şcoli speciale, Instituţii de învăţământ superior
2
. Educaţia fizică profesională Diferite meserii/profesii
3
. Educaţia fizică militară Diferite arme (infanterie, aviaţie, marină etc).
4
. Educaţia fizică a vârstnicilor Diferite instituţii de specialitate
5
. Din iniţiativă proprie sau pe baza unor
Autoeducaţia fizică recomandări
Obiectivele educaţiei fizice
a) Subsistemul educaţiei fizice a generaţiei tinere
¾ favorizarea procesului de creştere armonioasă a corpului;
¾ formarea şi perfecţionarea priceperilor, deprinderilor şi calităţilor motrice de bază;
¾ educarea trăsăturilor pozitive de caracter şi de comportament civilizat;
¾ stimularea interesului şi aptitudinilor pentru practicarea diverselor sporturi,
concomitent cu cultivarea dorinţei de depăşire a performanţelor;
¾ înzestrarea tinerilor cu un sistem de cunoştinţe de specialitate şi deprinderi
organizatorice, capabil să le formeze capacitatea de a practica exerciţiile fizice
independent, în scopuri recreative, compensatorii, de emulaţie.
b) Subsistemul educaţiei fizice profesionale
¾ optimizarea capacităţii fizice a cetăţenilor în scopul creşterii randamentul în munca;
¾ prevenirea eventualelor influenţe negative ale diferitelor sectoare de muncă asupra
atitudinilor corpului şi a capacităţii funcţionale a organismul ;
¾ compensarea eforturilor fizice şi psihice depuse în procesul muncii prin activităţii utile
şi recreative desfăşurate în timpul liber, precum şi în regimul zilei de lucru;
¾ favorizarea şi amplificarea interrelaţiilor dintre salariaţii instituţiilor şi întreprinderilor.
c) Subsistemul educaţiei fizice militare
¾ sporirea potenţialului fizic al militarilor în concordanţă cu solicitările caracteristice
din diversele arme şi implicit cu cerinţa creşterii capacităţii de apărare;
¾ educarea trăsăturilor cetăţeneşti ale militarilor;
¾ obişnuirea militarilor cu practicarea sistemică a exerciţiilor fizice în timpul liber.
d ) Subsistemului educaţiei fizice a vârstnicilor
¾ menţinerea cât mai îndelungată a bunei condiţii;
¾ organizarea în mod variat, atractiv şi util a regimului cotidian de activitate;
¾ menţinerea încrederii în forţele proprii.
e) Subsistemul activităţilor fizice independente (autoeducaţiei fizice)
¾ sporirea şi menţinerea indicilor bunei condiţii fizice;
compensarea eforturilor fizice şi spirituale depuse în timpul orelor de producţie prin activităţi fizice atractive
şi utile refacerii capacităţii de muncă a organismului

Activitatea fizică în sfera competiţiei

Activitatea fizică este prezentă în competiţia dintre oameni. Încă din cele mai vechi
oamenii au dorit să se întreacă între ei. Modul de existenţă a vechilor greci era întrecerea,
jocurile de întrecere erau o permanenţă în viaţa lor. Mai aproape de vremurile noatre, activităţile
fizice practicate sub formă de întrecere, mai ales după reînvierea Jocurilor Olimpice, sunt
cunoscute sub denumirea de sport.

Conform lucrării Terminologia educaţiei fizice şi sportului,

sportul este definit ca activitatea specifică de competiţie (întrecere) în care se valorifică
intensiv formele de practicare a exerciţiilor fizice în vederea abţinerii de către individ
sau colectiv a perfecţionării posibilităţilor morfo-funcţionale şi psihice, concretizate
într-un record, o depăşire proprie sau a partenerului1.

La început sportul a fost considerat drept o excentricitate, o activitate specifică unor

oameni „ciudaţi”, fără a avea consecinţe instructive şi educative. Cu timpul a căpătat noi
valenţe, fiind identificat ca un instrument de perfecţionare a fiinţei umane, de strângere a
legăturilor de prietenie între popoare, de valorificare a aptitudinilor şi talentelor omului
contemporan, de autodepăşire. Sportul este un fenomen condiţionat de tipul şi nivelul de
dezvoltare a societăţii.
Legat de conceptul de sport sunt şi cele de ramură sportivă, disciplină sportivă şi probă
sportivă. Ramura sportivă este definită ca un sistem de exerciţii fizice care s-au statornicit în
timp şi se realizează în concurs după reguli precise (alergări, sărituri, aruncări, gimnastică
sportivă, gimnastică ritmică, fotbal, handbal etc.) Proba sportivă este un exerciţiu fizic complex
care face parte dintr-o ramură sportivă. Ea are o structură proprie, se efectuează în condiţii
specifice competiţionale şi permite participarea diferenţiată şi specializată a
sportivilor (alergare de viteză, alergare de rezistenţă, săritura în lungime, săritura în
înălţime, cal paralele, sol etc.) Disciplina sportivă este definită ca ansamblul ramurilor
şi probelor sportive cu structură, gen de efort, condiţii, mod de reglementare şi de
evaluare asemănătoare (atletism, gimnastică, jocuri sportive, sporturi de iarnă etc.).
Între activitatea de educaţie fizică şi cea de sport sunt elemente atât de asemănare, cât
şi de deosebire. Printre cele de asemănare amintim faptul că instrumentul principal cu care
operează amândouă este exerciţiul fizic, dar şi finalităţile comune pe care le regăsim în cele
două activităţi. Cele două activităţi se întrepătrund, însă ele nu se identifică.
Între activitatea de educaţie fizică şi cea de sport sunt elemente atât de asemănare, cât
şi de deosebire. Printre cele de asemănare amintim faptul că instrumentul principal cu care
operează amândouă este exerciţiul fizic, dar şi finalităţile comune pe care le regăsim în cele
două activităţi. Cele două activităţi se întrepătrund, însă ele nu se identifică.
Spre deosebire de educaţia fizică, care are în principal un caracter formativ, caracteristica
dominantă a sportului este competiţia, întrecerea, disputarea întâietăţii între cei care practică
ramura de sport respectivă. Şi sportul are caracter formativ, dar nu acesta este principalul lui
scop. De asemenea, sportul presupune adeziunea voluntară a celor care doresc să-l practice,
dublată de o selecţie a celor cu aptitudini reale pentru practicarea unei anumite ramuri de sport,
pe când educaţia fizică, în mod special a celei care se referă la tânăra generaţie, are un caracter
obligatoriu.
Subsistemele sportului sunt prezentate diferit de către teoreticienii domeniului. Ion
Şiclovan le numeşte eşaloane şi le prezintă ca în tabelul de mai jos.

Eşalonul Unităţi organizatorice şi Obiective urmărite

Sportul de înaltă performanţă
Sportul de performanţă
Baza de masă a sportului de
performanţă
Sportul de masă
competiţionale
Loturi reprezentative
Sportivii cuprinşi în cel mai
înalt nivel (super ligă, liga
naţională, divizia A
Grupe de copii şi juniori din
secţii pe ramuri de sport din
şcoli sportive, licee de
specialitate, cluburi sportive
şi care activează într-un
sistem competiţional.
Sportivi participanţi în
competiţiile locale sau care
practică ramuri de sport fără
a urmării creşterea neîncetată
a performanţelor
Obţinerea de performanţe
record
Menţinerea nivelului
superior de pregătire şi
promovare în loturile
naţionale
Pregătirea temeinică şi de
perspectivă a tinerilor pentru
cerinţele sportului de
performanţă şi promovare în
eşaloanele superioare.
Sporirea experienţei
competiţionale.
Valorificarea experienţei
dobândite în scopul
menţinerii sănătăţii, a
capacităţii de muncă şi ca
factor de recreere.
După A. Dragnea şi S. Teodorescu subsistemele sportului sunt:
• Sportul pentru toţi;
• Sportul adaptat;
• Sportul de performanţă.

Activitatea fizică în sfera timpului liber (leisure; loisir)

Sportul amator recreaţional este o activitate specifică petrecerii timpului liber (loisir).
Dumazedier (Dumazedier 1971, pp. 613-619)identifică trei funcţii ale petrecerii timpului
liber, care pot fi atribuite şi recreaţiei sportive:
1. Odihna. Petrecerea timpului liber e menită a elibera persoana de oboseală sau
tensiune. Modalitatea de petrecere a timpului liber e determinată în parte şi de măsura
în care munca efectuată de persoană e obositoare. Anumite modalităţi de petrecere a
timpului liber, printre care şi sportul, presupun angajament fizic şi concentrare, resurse
care pot să fie epuizate în cadrul activităţii profesionale. Astfel, o persoană care
desfăşoară zilnic o muncă solicitantă fizic e puţin probabil să se angajeze frecvent în
practici sportive.
2. Distracţia. Petrecerea timpului liber vine să acopere nevoia persoanei de a se elibera
de plictis. Potrivit specialiştilor în sociologia muncii, munca industrială este
caracterizată de monotonie şi alienare, stări care sunt asociate unui nivel scăzut al
satisfacţiei, şi care determină căutarea vieţilor paralele. Prin urmare, acestei funcţii i se
mai poate spune şi funcţie de evaziune. Evadarea se poate realiza prin două tipuri de
activităţi. O soluţie o reprezintă activităţile reale, precum schimbul ritmului, a locului,
a stilului de viaţă, prin călătorii, sport sau jocuri. De altă natură sunt activităţile fictive,
care presupun identificarea sau proiectarea individului în contexte imaginare furnizate
de cinema, TV, teatru sau lectură.
3. Dezvoltarea personalităţii. Petrecerea timpului liber poate contribui la eliberarea de
automatismele gândirii şi acţiunii cotidiene. O modalitate de realizare a acestei funcţii
este integrarea voluntară în grupuri recreative sau prin dezvoltarea voluntară a
aptitudinilor (de exemplu hobby - uri, bricolaj, etc). Chiar şi loisirul de evadare prin
activităţi fictive poate contribui la dezvoltarea personalităţii, prin folosirea activă a
mediilor care transferă realităţi ficţionale.

Cele trei funcţii sunt în mod evident solidare şi se realizează în mod simultan, chiar
dacă diferitele activităţi de petrecere a timpului liber contribuie în măsuri diferite la acoperirea
necesităţilor specifice. Participarea la un joc de fotbal ajută la eliberarea tensiunii, la înlăturarea
plictisului prin evadarea prin joc din constrângerile cotidiene, şi la dezvoltarea unor aptitudini
precum ar fi viteza de reacţie, spirit de echipă, etc.
Modalităţile de petrecere a timpului liber sunt influenţate de un complex de factori
economico-sociali. Din punctul de vedere al individului, dincolo de variabilele de ordin cultural,
accesul şi apelul la diferite forme de loisir sunt determinate de venituri. Modalităţile de
petrecere a timpului liber presupun costuri de diferite ordine de mărime (transport, echipamente,
taxe, etc.). majoritatea celor active sunt mai costisitoare decât cele pasive. Nu e de mirare faptul
că majoritatea persoanelor se angajează în loisiruri pasive.
Structura loisirului este determinată şi de oferta de bunuri şi servicii colective necesare
petrecerii timpului liber. Aceasta este determinată, pe de o parte, de bunăstarea economică
generală şi, pe de altă parte de politicile economice şi sociale.
Timpul liber – reprezintă acea parte a timpului extraprofesional, care îndeplineşte după
J. Dumazedier, trei funcţii principale: odihnă, divertisment şi dezvoltare culturală a
personalităţii. Prin urmare, timpul liber se constituie în afară şi dincolo de obligaţiile
profesionale, familiale şi sociale, în timp ce odihna este principalul remediu al oboselii, ea
asigură refacerea fiziologică a forţei de muncă, divertismentul are un rol important în recreere
(activităţi sportive, plimbări, întâlniri cu prieteni, teatru, grădinărit, pescuit etc.)
O altă funcţie, majoră a timpului liber o reprezintă dezvoltarea personalităţii umane,
creşterea zestrei sale culturale. Un rol important în realizarea acestei funcţii îl au mijloacele de
comunicare în masă (mijloace multimedia - presă, radio, TV, internet etc.). Mărimea şi modul
de folosire a timpului liber diferă de la un tip de societate la altul, depinzând de gradul de
dezvoltare economică, de la o categorie socio-profesională la alta

Joffre Dumazedier, un sociolog francez, defineste „leisure”: „ Este o

activitate – deosebita de obligatiile muncii, familiei si societatii – la care individul ia parte
din propria dorinta, fie pentru relaxare sau diversiune, sau pentru dezvoltarea
cunostintelor si participarea sociala spontana, un exercitiu liber al capacitatii sale
creatoare.”
„Leisure” este acea parte din timpul liber, al individului, care nu este dedicata muncii
sau este conectata cu responsabilitati in legatura cu munca, sau cu alte forme de rutina zilnica
si care trebuie privita ca timp aflat la discretia persoanei sau timp liber de orice obligatii.
„Leisure” implica libera alegere, si trebuie privit ca fiind disponibil pentru toti, fie ca lucreaza
sau nu. „Leisure” este de obicei folosit intr-o varietate de moduri, fie ca intalneste nevoile
personale ale cuiva, de imbunatatire, relaxare sau placere, fie ca contribuie la bunul mers al
societatii.

Din punct de vedere istoric, cuvantul recreere provine din cuvantul de origine latina
„recreatio”, care inseamna reimprospatare sau reincarcare. In sens traditional, recreerea este
privita ca o activitate de odihna, actiune aleasa voluntar, care reincarca sau reimprospateaza
omul, de la o activitate obligatorie, grea sau munca. Deci recreerea este activitatea care
odihneste omul de la munca, oferindu-i o schimbare (distractie) si reincarca (recreeaza) fortele
omului pentru munca.
Privitul activităţilor sportive: Este o formă sedentară de petrecere a timpului liber (leisure).
Oamenii alocă un important timp urmăriri spectacolului sportiv, asa cum ei urmăresc un teatru,
un film sau alte astfel de activităţi

Statutul socio-economic tinde să fie direct legat de participarea la activitatea fizica de timp liber.
Oamenii săraci, au mai puţin timp liber şi acces mai puţin la facilităţi de agrement, sau trăiesc
în medii care nu acceptă activitate fizică

Mass media şi publicitatea afectează practicile de loisir în multiple forme. Evident, se

poate vorbi de efecte pozitive sau negative. Publicitatea poate cultiva anumite norme a căror
materializare se va regăsi şi în planul petrecerii timpului liber. Reclamele accentuează teme
precum igiena, frumuseţea corpului şi instituie referenţi pentru persoane. Se poate vorbi totuşi
şi de capacitatea publicităţii de a altera gusturile, mai ales prin ceea ce se denumeşte
mainstreaming care, într-o traducere liberă, ar însemna reducere la un numitor comun, mediocru
şi ieftin. Prototipurile umane şi practice furnizate de telenovele, best-seller-uri şi muzica de
consum ieftină sunt exemple în acest sens. Ba mai mult, mass media poate impune şi stereotipuri
precum cel al negrului jucător de baschet sau al ‘fotbalistului român tehnic’.
Activitatea fizică în sfera sănătţii

Sănătatea este înţeleasă nu doar ca o situaţie caracterizată prin absenţa

bolii, ci ca un concept pozitiv, ce cuprinde starea de bine din punct de vedere fizic, social
şi emoţional2. Din această definiţie se impune abordarea cercetărilor referitoare la sănătăte cu
specialişti din domeniile medical, al activităţilor fizice, al sociologiei, psihologiei etc; Se
impune interdisciplinaritatea în studiul sănătăţii, cunoaşterea factorilor care o influenţează.
Factori de risc pentru sănătate sunt:
− Bolile;
− Fumatul;
− Alcoolul;
− Consumul de droguri de orice fel;
Inactivitatea fizică;
Principalele afecţiuni cauzate de inactivitatea fizică (sedentarism) sunt:
− Bolile cardiovasculare; Diabetul de tip II Obezitatea; Osteoporoza;
Activitatea fizică are un rol important în sfera sănătăţii. Conform definiţiei, educaţia fizică
este activitatea care valorifică sistematic ansamblul formelor de practicare a exerciţiilor fizice,
în scopul măririi, în principal, a potenţialului biologic a omului, în concordanţă cu cerinţele
sociale. Mărirea potenţialului biologic al oamenilor înseamnă o stare bună de sănătate.
Cercetătorii şi medicii, chiar şi nespecialiştii, recomandă practicarea activităţii fizice cu
regularitate, ştiut fiind rolul benefic al acestora în planul sănătăţii.
Potrivit Organizaţiei Mondiale pentru Sănătate – Zona Europa (WHO EUROPE) două treimi
din populaţia adultă (persoane cu vârsta de 15 ani sau mai mult) din cadrul Uniunii Europene
nu ajung la nivelele recomandate de activitate fizică.

Conform WHO EUROPE activitatea fizică sistematicA are următoarele efecte asupra sănătăţii:

Tabel nr. 1 . Summary of the health effects associated with physical activity

Condition Effect
Heart disease Reduced risk
Stroke Reduced risk
Overweight and obesity Reduced risk
Type 2 diabetes Reduced risk
Colon cancer Reduced risk
Breast cancer Reduced risk
Musculoskeletal health Improvement
Falls in older people Reduced risk
Psychological well-being Improvement
Depression Reduced risk

Ce putem face pentru a avea un stil de viaţă sănătos?

Indiferent de varsta, activitatea fizica joaca un rol important in pastrarea sanatatii si in

mentinerea unei stari de bine. Părerea că activitatea fizica e numai pentru sportivi e gresita.
Fiecare dintre noi trebuie sa-si pastreze forma fizica, pentru mentinerea sanatatii. Pastrarea
formei fizice depinde de trei componente majore: REZISTENTA, FORTA SI SUPLETEA.
Exercitiul fizic frâneaza îmbătranirea sistemului osos, articulatiilor si muschilor - in special a
muschiului cardiac. Lipsa activitatii fizice sporeste din multe puncte de vedere riscurile pentru
sanatate. RISCURI PERSONALE: boli ale arterelor coronare (care hranesc inima), infarct de
miocard si accidente vasculare cerebrale, hipertensiune arteriala, lipsa de tonus muscular si de
energie, probleme cu articulatiile, osteoporoza (fragilitate osoasa), modificari ale tinutei
corpului, îngrăşare si obezitate.
Asupra sistemului osos exerciţii fizice au următorul efect:
 − două ore suplimentare de activitate fizică intensă (dar nu de nivel de sport de
performanţă) pe săptămână, nu sunt suficiente pentru a avea un efect pozitiv asupra
texturii osului, ceea ce ar asigura o rezistenţă mai mare a acestuia.

− activitatea fizică cu caracter recreaţional, efectuată de minim 14 ore pe săptămână are

un efect pozitiv asupra microarhitecturii osului asigurându-i acestuia o rezistenţă mai
mare la fracturi.

Destul de des se pune întrebare Câtă activitate fizică este necesară pentru o persoană?
Pentru a găsi răspuns la o astfel de întrebare au fost efectuate numeroase studii. În SUA
informaţiile referitoare la activităţile fizice la copii (vârstă de 2-15 ani) au fost colectate folosind
versiunea redusă a chestionarelor pentru copii folosite de Chetionarele pentru Sănătate în 1998.
Ele contineau întrebări despre participarea la patru categorii de activităţi: Sporturi şi exerciţii,
Joaca activă, Plimbări, Munca în casă/Grădinărit. Informaţiile colectate se referă la activităţile
copiilor în 7 zile înaitea interviului. Activităţile incluse în activitatea şcolară au fost excluse.
93% dintre băieţi şi 91% dintre fete au participat la unele activităţi fizice în 5 sau mai multe
zile în ultima săptămână. Graficul arată media numărului de ore folosite pentru practicarea
activităţilor fizice în ultima săptămână. Băieţii petrec în medie 14.2 h indiferent de vârstă. La
fete media orelor petrecute în ultima săpămână cu activităţi fizice este de 12,2 h, descrescând
în funcţie de vârstă, de la 13,00 h la 2 ani, până la 9,6 h la 15 ani.
Un studiu identic, desfăşurat în anul 2005 în Oradea, referitor la numărul de zile petrecute
în ultima săptămână pentru joacă sau practicarea unor activităţi fizice de copii din Oradea arată
că 26,3% dintre elevi nu au petrecut nici o zi practicănd exerciţii fizice şi 18,5% doar o zi, adică
44,8% aproape nu s-au jucat deloc în ultima săptămână.

Conform altor cercetări lipsa activităţii fizice precede modificările care duc la obezitatea
infantilă sau creşterea în greutate precede reducerea activităţii fizice.
În Marea Britanie specialistii au analizat datele culese in urma unui studiu desfasurat pe o
perioada de 11 ani, la care au participat peste 200 de copii de varsta scolara, din care 53% baieti
si 25% supraponderali sau obezi. Principalii indicatori analizati au fost activitatea fizica
efectuata de copii si procentul de grasime corporala, ambele masurate anual.
Ei au ajuns la concluzia ca obezitatea debuteaza foarte devreme, mult inainte de varsta
scolara, si este mai degraba asociata cu obiceiurile alimentare din prima perioada a vietii.
“Copiii ar tolera mai multa activitate fizica, daca ar slabi, dar mai multa miscare nu duce la
scadere in greutate”, sustine dr. Wilkin, citat de The Telegraph.
 Starea de sănătate a populaţiei tinere din Europa precupă şi Parlamentul European,
printr-o hotărâre a sa propunând 10 soluţii sugerate statelor membre şi Comisiei
Europene pentru o Europă mai sănătoasă:
1. recunoaşterea oficială a obezităţii drept boală cronică pentru a împiedica discriminarea
persoanelor obeze;
2. identificarea de oportunităţi rentabile pentru asocierea serviciilor de sănătate cu
industria;
3. prevenirea şi monitorizarea obezităţii trebuie să facă parte din viaţa oamenilor,
dinaintea naşterii şi până la vârste înaintate;
4. recunoaşterea faptului că educaţia în domeniul alimentaţiei şi al sănătăţii, de la vârste
fragede, este esenţială pentru prevenirea excesului de greutate şi a obezităţii;
5. şcoala este locul unde copiii îşi petrec cea mai mare parte a timpului, de aceea mediul
şcolar trebuie să încurajeze copiii să-şi dezvolte gusturile;
6. alocarea de fonduri suficiente şcolilor pentru ca acestea să asigure copiilor mâncare
proaspăt gătită;
7. la şcoală să se afle suficiente facilităţi la dispoziţia copiilor pentru ca aceştia să se
angajeze în activităţi sportive şi fizice;

8. suspendarea publicităţii pentru alimentele pentru copii bogate în grăsimi, zahăr şi

sare, inclusiv în noile forme de reclame pentru copii, precum mesajele text pe
telefoanele mobile, jocurile on-line şi sponsorizarea terenurilor de joacă;
9. publicitatea pentru articolele alimentare destinate exclusiv copiilor trebuie gestionată
la nivelul UE prin revizuirea Directivei "Televiziunea fără frontiere";
10. introducerea unei etichetări nutriţionale pe băuturile pentru copii şi pe produsele
alimentare.

Organizaţia Mondială pentru Sănătate: România este pe locul trei în Europa în privinţa
obezităţii la copii: Statisticile privind obezitatea la români sunt îngrijorătoare. Un român din
patru este obez, iar fiecare al doilea român are probleme cu greutatea. Toate acestea, în contextul
în care tot mai mulţi români consumă alimente de tip fast-food şi duc o viaţă sedentară.
In Romania sunt peste 4,5 milioane de obezi si doar 10 la suta dintre acestia merg la un
control medical. Potrivit statisticilor, in tara noastra, o persoana din patru este obeza, iar una
din doua este supraponderala.
O contributie majoră la această situaţie o au stilul de viaţă sedentar şi alimentaţia
defectuoasa: tot mai multi romani consuma alimente de tip fast-food si nu fac deloc
miscare. Potrivit statisticilor, 25% dintre romani sunt de-a dreptul obezi, iar 50% au
probleme cu kilogramele in plus.
Alimentatia neadecvata si lipsa mişcării sunt principalele motive ale aparitiei obezitatii.

Biomecanica activităţilor fizice

Mişcarea (din punct de vedere fizic) este definită ca variaţie în timp a poziţiei unui corp
faţă de un sistem de referinţă, caracterizată de parametrii: traiectorie şi viteză7. Cel mai
simplu fenomen al naturii este mişcarea mecanică şi este studiat de o parte a fizicii ce poartă
denumirea de mecanica, clasică newtoniană. A fost elaborată de ISAAC MEWTON (1643 -
1727), iar legile macanicii au fost ilustrate de el prin analogie cu aruncarea discului8.
Mecanica se împarte în trei capitole:
− cinematica - care se ocupă de descrierea geometrică, spaţio-temporală a mişcării
(coordonate, timp, traiectorie, viteză, acceleraţie);
− dinamica - studiază şi cauzele mişcării variate (forţele, impulsul, lucrul mecanic,
energia);
− statica - ce studiază echilibrul forţelor.
Mecanica aplicată sistemelor biologice poartă denumirea de biomecanică. Orice exerciţiu fizic
(întrecere sportivă) presupune mişcare ca şi fenomen fiziologic, produsă de musculatura corpului,
comandată şi coordonată de sistemul nervos central. Acesta implică forţe de acţiune, cheltuială de
energie, pentru învingerea obstacolelor, a spaţiului sau pentru scurtarea duratei de desfăşurare a probei,
pentru stabilirea de noi recorduri. Mişcările executate de om în timpul efectuării de exerciţii fizice sunt
mişcări mecanice, care se desfăşoară în concordanţă cu legile mecanicii. Ele guvernează atât deplasarea
sportivului, cât şi a obiectelor utilizate în timpul exerciţiilor. Omul sau obiectele folosite sunt considerate
corpuri mecanice ce au masă şi greutate proprie.
În timpul în care se găsesc în mişcare corpurile mecanice sunt numite mobile, ele modificându-şi poziţia
faţă de corpurile înconjurătoare pe care le considerăm fixe. Un atlet este în repaus atunci când poziţia sa
faţă de stadion sau ştachetă nu se schimbă, acestea fiind considerate ca fixe. Dacă atletul merge sau
aleargă îşi schimbă poziţia în timp faţă de stadion sau ştachetă. Acelaşi lucru se poate spune despre
obiectele pe care le foloseşte (greutate, disc, suliţă etc.), despre orice corp mecanic.
Putem considera că masa unui corp s-ar concentra într-un singur punct material, numit centru de
masă, studiul mecanic al întregului corp putându-se reduce la studiul acestui punct. Pentru un anumit
corp acest punct formează centrul său de greutate şi se situează la om pe verticala ce traversează corpul
în lungime. Omul îşi poate modifica poziţia centrului general de greutate (CGG) prin modificarea
poziţiei segmentelor proprii (fig.4).
Forme de mişcare
Dacă corpul este în mişcare CG descrie un drum care se numeşte traiectorie, ea putând fi materializată
sau calculată cu ajutorul legilor mecanicii. În general toate mişcările pe care le întâlnim în practicarea
exerciţiilor fizice sunt descrise prin noţiunile de translaţie, rotaţie, sau de combinaţie a celor două.
În
mişcarea de
translaţie (sau
mişcare liniară) un
corp se deplasează
astfel încât toate
părţile sale

Translaţie în linie dreaptă Translaţie în linie curbă efectuează aceaşi distanţă, în aceaşi direcţie
şi acelaşi timp. Se poate constata dacă un corp efectuează o mişcare de translaţie trasând o linie dreaptă în
mod arbitrar pe corpul său. Atunci când, în timpul efectuării unei mişcări, această linie rămâne de aceaşi
lungime şi este paralelă cu poziţiile precedente, el este în translaţie (fig. ). Mişcarea de translaţie poate fi
efectuată în linie dreaptă (rectilinie) sau în linie curbă (curbilinie).
Translaţia descrisă de atlet ce aleargă în proba de 100 m este aproape rectilinie, pe când cea descrisă de
un obiect ce este aruncat sub un anumit unghi faţă de sol, şi care apoi cade liber pe sol, are forma unei
parabole, este curbilinie. În
mişcarea de rotaţie (mişcare unghiulară) corpul urmează o traiectorie circulară în jurul unei linii în care
toate părţile corpului se mişcă sub acelaşi unghi, în aceaşi direcţie şi în acelaşi timp. Această linie poartă
denumirea de axă de rotaţie, este orientată perpendicular faţă de planul de mişcare a corpului şi poate
să tracă prin interiorul sau exteriorul corpului. Din prima categorie fac parte piruete din patinaj artistic,
gimnastică ritmică etc., iar din cea de-a doua gigantica la bara fixă, săritura în înălţime etc.
În viaţa de zi cu zi, dar şi în tehnica specifică unor discipline sportive, este mai frecvent întâlnită
o combinaţie a celor două forme de mişcare denumită mişcare generală.
Distanţă şi deplasare
A
t=0 B
t = 1min

40m 100m 40m

t = 2min
C
t = 3min
D

Deplasându-se pe traiectoria sa corpul mecanic străbate un anumit spaţiu, într-un anumit timp.
Distanţa parcursă în unitate de timp se numeşte viteză şi se măsoară în m/s. Un atlet ce concurează la
proba de 100m îşi măreşte mult viteza în prima perioadă, după plecarea de la START. Spunem în această
situaţie că mişcarea este accelerată, unitatea de măsură pentru ea fiind m/s2. Dacă variaţia vitezei este
constantă mişcarea este uniform accelerată. Dar resursele energetice ale atletului nu-i
 permit să depăşească anumite limite, viteza nu
at mai creşte, ci doar rămâne constantă. În această
situaţie acceleraţia este nulă iar mişcarea
uniformă. Spre sfârşitul cursei viteza atletului
ac scade, mişcarea fiind încetinită sau decelerată.
Aceste mărimi se manifestă şi în cazul
mişcărilor circulare şi pot fi măsurate. Aici se
poate vorbi şi de o viteză unghiulară ω, definită

Figura 5. Acceleraţiile în mişcarea circulară ca unghiul descris de mobil în unitate de timp.

În mişcarea rectilinie acceleraţia este

îndreptată în lungul traiectoriei, iar în mişcarea circulară apar două acceleraţii: una îndreptată după
tangenta la cerc şi care depinde de variaţia vitezei în unitate de timp, numită acceleraţie tangenţială, şi
alta îndreptată spre centrul cercului, numită acceleraţie radială sau centripetă (fig.5). Mărimea acestei
acceleraţii este V2/R , unde V este viteza mobilului şi R raza cercului pe care se produce mişcarea.
Dacă mişcarea este uniformă, adică viteza V este constantă, nu există acceleraţie tangenţială numai
centripetă.
În practicarea exerciţiilor fizice apar şi interacţiuni mecanice pe care corpurile le exercită între
ele, măsurate de mărimea fizică vectorială forţa. Ele sunt cauzate de mai multe feluri de acţiuni, unele
interioare - cum ar fi cea a muşchilor - altele exterioare - a forţei de gravitaţie, a rezistenţei care se
opune mişcărilor (rezistenţa aerului, forţele de frecare, etc.).

Orice mişcare este în strânsă legătură cu interacţiunea dintre forţe, putându-se vorbi şi despre
forţe de legătură între corpuri sau reacţiuni, aşa cum este recţiunea solului asupra atletului sau a
obiectului asupra sportivului.
Forţele de inerţie, ce se manifestă numai asupra corpurilor aflate în mişcare accelerară,
influenţează mişcările din sport, fiind forţe ce se opun sensului acceleraţiei, a căror mărime este
proporţională cu masa corpului şi cu acceleraţia din acel moment.
În orice mişcare a omului, deci şi în orice exerciţiu fizic, este necesară prezenţa forţelor de
frecare, care se opun muşcării sau tendinţei de mişcare. Mărimea acestor forţe este dată de formula
T=μ∗N, unde μ este coeficientul de alunecare, ce depinde de natura suprafeţelor de contact, iar N
mărimea apăsării normale dintre cele două corpuri în contact. Forţele de frecare consumă din energia
de mişcare a sportivului sau a obiectului ce se află în deplasare, fiind prezente în orice gest sportiv.
Acceleraţia, viteza şi forţa sunt mărimi vectoriale, adică caracterizate de intensitate, direcţie şi
sens, în timp ce alte mărimi ca temperatura, presiunea, masa sunt caracterizate numai prin intensitate
(mărime) şi se numesc mărimi scalare.
Prezenţa forţelor de frecare face posibilă deplasarea unui om prin mers sau alergare, iar o minge
pasată cu piciorul sau cu mâna, să fie în mişcare uniform încetinită, datorită frecării cu suprafaţa de joc
şi a rezistenţei aerului. Dacă aceste forţe nu ar fi prezente, mingea şi-ar continua deplasarea, sau dacă nu
ar fi lovită ar rămâne pe loc. Conform principiului inerţiei, formulat de către Galilei şi Newton, orice
corp îşi menţine starea de repaus sau de mişcare rectilinie şi uniformă, dacă nu este silit de forţe ce
acţionează asupra lui să-şi modifice starea.
Orice forţă are o anumită mărime. La lovirea cu piciorul a unei mingi de fotbal ce are o masă m,
aceasta va căpăta o acceleraţie a care va cauza deplasarea pe o anumită distanţă, cu atât mai lungă, cu
cât forţa de lovire este mai mare. Potrivit principiului al doilea al mecanicii mărimea acestei este egală
cu produsul dintre masa m corpului şi acceleraţia a pe care i-o produce forţa (F=m•a). Dacă corpul se
află în câmpul gravitaţional el este atras cu o forţă ce reprezintă greutatea sa, greutate ce variază în
funcţie de latitudinea geografică şi altitudinea locului în care ne aflăm. Masa corpului rămâne constantă,
indiferent de locul în care ne aflăm, între ea şi greutate existând o relaţie G = m•g (în care g este
acceleraţia gravitaţională).
Studiul mişcării umane presupune aplicarea şi celui de-al treilea principiul al mecanicii, cel al
acţiunii şi reacţiunii, stabilit tot de către Newton. Potrivit acestui principiu atunci când un corp
acţionează asupra altuia cu o forţă oarecare, cel de-al doilea acţionează asupra primului cu o forţă egală,
dar de sens contrar. Atunci când un săritor în lungime execută bătaia şi apasă asupra solului cu o forţă
de 1.000 N, acesta va acţiona asupra sportivului tot cu o forţă de 1.000 N, dar direcţia ei va fi de la sol
spre sportiv. Un canotor acţionează asupra apei prin intermediul ramelor sau vâslelor, iar aceasta asupra
schifului prin intermediul vâslelor. Exemple de acest fel pot fi numeroase, şi aproape din toate
disciplinele sportive.
O altă lege a mecanicii cu aplicativitate în studiul mişcării umane este legea conservării
impulsului. Impulsul unui punct material este egal cu produsul dintre masa sa şi viteză (p=mv) şi este o
mărime vectorială. Legea conservării impulsului total spune că pentru un sistem de puncte materiale
izolate impulsul total este suma impulsurilor punctelor ce compun sistemul şi se conservă în timpul
transformărilor.
Aplicaţiile biomecanicii

Biomecanica, ca şi subdisciplină a kinesiologiei, îşi găseşte aplicaţii în

situaţii diverse legate de practicarea exerciţiilor fizice, urmărind:
− eficientizarea mişcărilor în general;
− îmbunătăţirea performanţelor în sport;
− reducerea sau prevenirea accidentelor de muncă, a celor de acasă, din
timpul practicării exerciţiilor fizice etc.;
− îmbunătăţirea mişcării persoanelor cu diferite boli sau în anumite situaţii clinice;
− îmbunătăţirea parametrilor de sănătate;
− crearea de echipamente sportive, proteze, orteze, membre artificiale, echipamente
pentru terapie ocupaţională etc., în vederea creşterea eficienţei mişcărilor şi pentru
siguranţă.
Kinesiologia din perspectiva medicala

Kinesiologia (in special in USA, Canada, Australia) este considerate o specializare

medicala , la noi in tara se utilizeaza deseori termenul de Kinetologie medicala pentru a le
deosebi. Ea este o stiinta biologica interdisciplinara, care se ocupa exclusiv cu studiul miscarii
corpului omenesc, a elementelor anatomo-functionale care concura la realizarea acesteia si a
modalitatilor de corectare sau compensare a perturbarilor reversibile, partial reversibile sau
ireversibile. In continuare vom utiliza termenul de kinetologie pt a discuta aspectele medicale.

Interdisciplinaritatea kinetologiei medicale este asigurata de elemente de anatomie,

biomecanica, cibernetica, fizica, biochimie, fiziologie, psihologie…, pe baza carora elaboreaza o
metodologie specifica pentru cercetarea stiintifica.

Kinetologia medicala este o stiinta complexa, care implica:

1 un sistem de cunostiinte proprii si derivate, care favorizeaza utilizarea unui limbaj adaptat
comunicarii cu alte discipline;
2 un domeniu propriu, sistematizat pe baza unor criterii, care ofera o imagine clara asupra partilor
componente si a delimitarilor;
3 o metodologie de cercetare cu metode generale si specifice propriului domeniu; ipoteze caracteristice
ei pentru dezvoltarea din interior a propriei existente ca stiinta; 4 cunostiinte din stiinte particulare, care
au abordat miscarea umana in context antropologic;
5 o strategie si o metodologie de aplicare in practica medicala a sistemului de cunostiinte si tehnici
proprii, cat si a celor desprinse din teoria si practica exercitiilor fizice;
6. controlul obiectiv al eficientei acestei terapii si asocierea prognozei in estimarea dinamica a cazului;
7. folosirea statisticii matematice si a modelelor biologice;
8. asocierea psihoterapiei, ca factor conditionat de eficienta.

1).Mijlocul specific este miscarea sub diversele ei forme active sau pasive, care
prin repetare devine exercitiu fizic:
 miscarea activa:
-exercitii fizice simple (fara aparate sau obiecte portative);
-exercitii fizice cu rezistenta: directa (manuala a kinetoterapeutului, autorezistenta);
indirecta (gravitatie, scripeti cu contragreutati, bicicleta ergometrica);
-exercitii cu facilitarea miscarii prin: mecanoterapie, apa, gravitatie (utilizand pozitii in
care miscarea sa se execute in sensul fortei gravitationale);

-mers codificat cu intervale (Schllussel).

 miscarea pasiva:
 -exercitii de mobilizare pasiva;
-posturari sau pozitionari;
-gimnastica Burger;
-masajul sub diverse forme.
 ergoterapia

2).Mijloacele nespecifice sunt reprezentate de:

 agenti fizici:
-naturali, divers reprezentati, care pot actiona singuri sau asociati intre ei, in functie de
scopul urmarit: apa (hidroterapie), ape minerale (balneoterapie), ape minerale in cura externa
(crenoterapie), namoluri (peloidoterapie), temperatura (termoterapie);
-artificiali: curentul electric (electroterapie), undele electromagnetice (vibroterapie).
 mijloace psihice;
 imobilizare;
 dieta.

Componentele kinetologiei medicale sunt kinetoterapia si kinetoprofilaxia.

Kinetoterapia aplica mijloacele kinetologiei medicale cu scopul recuperarii somato-
functionale, motrice si psihice sau al reeducarii functiilor secundare, de compensatie, in cazul
afectiunilor partial reversibile sau ireversibile.
Recuperarea somatica reprezinta o etapa in cadrul tratamentului. Se completeaza obligatoriu
cu recuperarea functionala, care isi propune sa redea pacientului capacitatea de efort normala sau
apropiata de normal. In cazul unor functii reduse sau absente, kinetoterapia incearca sa conserve
capacitatea de efort restanta si sa dezvolte mecanisme compensatorii.
Kinetoprofilaxia aplica mijloacele kinetologiei medicale cu scopul prevenirii
imbolnavirilor, complicatiilor sau sechelelor acestora, constituindu-se in urmatoarele forme:
Kinetoprofilaxia primara aplica individului sanatos mijloacele kinetologiei medicale, cu
scop sanogenetic, pentru mentinerea satrii de sanatate, in limitele varstelor biologice si cronologice; cu
alte cuvinte previne imbolnavirile. Gimnastica de inviorare, gimnastica aerobica, jogging-ul,
plimbarile, activitatile de timp liber competitionale si necompetitionale … compun kinetoprofilaxia
primara.
Kinetoprofilaxia secundara este forma kinetoprofilaxiei cu rol de prevenire a complicatiilor
imbolnavirilor.
Kinetoprofilaxia tertiara, ca si primele doua forme, reuneste mijloacele specifice, nespecifice
si complexe, pe care le administreaza dupa regului proprii impuse de prevenirea aparitiei sechelelor, a
leziunilor somato-functionale ireversibile, care ar putea determina disabilitate motorie sau psihica.

Particularitati si obiective ale kinetoterapiei

Componentele kinetologiei medicale au o serie de caracteristici prin care se diferentiaza si

se impun altor forme de terapie.
Mijloacele folosite vor suferi transformari, pentru a deveni accesibile celor mai diferite
categorii de subiecti, regasindu-se in activitati de timp liber, competitionale sau necompetitionale,
productive...
Kinetoterapia inglobeaza prin obiective kinetoprofilaxia secundara si tertiara, in timp ce
kinetoprofilaxia primara este lipsita de obiective terapeutice.
 Obiectivele kinetoterapiei: restabilirea aliniamentului normal al corpului,
redobandirea amplitudinii de miscare, a fortei si rezistentei musculare, recuperarea coordonarii,
controlului si echilibrului, reeducarea sensibilitatii, corectarea deficitului respirator,
redobandirea capacitatii de efort, la care se adauga formarea capacitatii de relaxare.

Particularitatile kinetoterapiei: kinetoterapia este naturala, deoarece foloseste ca mijloc

principal de tratament si prevenire a complicatiilor bolii de baza sau asociate, exercitiul fizic, adica
functia fundamentala a materiei vii, care este miscarea.
La actiunea miscarii, desfasurata sub forma de exercitii fizice sau de cicluri de miscari,
preluate din activitatile cotidiene, se asociaza agenti fizici naturali cum ar fi: apa, clima,
namolurile…sau agenti fizici artificiali, produsi tehnic: curentul electric, undele electromagnetice…,
ceea ce ii imprima caracterul de terapie complexa.
Kinetoterapia este activa, pentru ca pacientul trebuie sa participe activ, fizic si psihic la
propria recuperare.
Kinetoterapia dispune de mijloace proprii de tratament, care nu se regasesc in alte forme de
terapie. Unele din rezultatele ei nu se pot obtine pe alte cai. Din aceste considerente, kinetoterapia
reprezinta o forma specifica de tratament.
In acelasi timp insa, unele din efectele sale pot fi induse sau potentate prin folosirea unor
mijloace nespecifice, asociate care ii imprima caracter de terapie nespecifica.
Kinetoterapia este patogenica, deoarece se opune mecanismelor de producere a
imbolnavirilor si simptomatica, pentru ca trateaza manifestarile clinice reprezentate de durere,
contractura, edem…
De asemenea, kinetoterapia este o terapie profilactica, secundara si tertiara, deoarece previne
agravarea imbolnavirilor si aparitia complicatiilor.
In acelasi timp, este o terapie functionala, intrucat reda individului capacitatea de efort
normala, apropiata de normal sau compensatorie.
Kinetoterapia este o terapie psihica, deoarece produce nu numai vindecarea fizica, ci
contribuie la normalizarea vietii psihice, inlaturand complexele de inferioritate generate de boala sau
infirmitate. Astfel, contribuie la integrarea individului in viata de familie si in societate, ceea ce ii
confera particularitatea de terapie sociala.
Nu in ultimul rand, kinetoterapia este stiintifica, deoarece aplicarea ei, in cadrul tratamentului
complex, presupune cunostinte teoretice si practico-metodice temeinice.
 Obiectivele kinetoprofilaxiei primare sunt strict profilactice si constau in mentinerea starii
de sanatate, pastrarea aliniamentului normal al corpului, cresterea fortei si rezistentei musculare, a
aplitudinii miscarii, mentinerea si optimizarea capacitatilor functionale si coordonative ale
organismului…
Particularitatile kinetoprofilaxiei primare coincid pana la un punct cu cele ale kinetoterapiei,
in sensul ca este naturala, complexa, activa, specifica, nespecifica, functionala si stiintifica; lipsa
obiectivelor terapeutice ii confera notele diferentiale.

Principii generale in aplicarea tratamentului

Pentru ca asistenta kinetica sa fie eficienta, practicianul trebuie sa respecte o serie de

principii. Acestea sunt subordonate principiului de baza, cel al lui Hipocrate, sub forma dictonului “In
primul rand sa nu faci rau!”. Pentru aceasta este necesara o pregatire corespunzatoare, teoretica si
practico-metodica, a kinetoterapeutului.
Pentru siguranta tolerantei, kinetoterapeutul va urmari mimica pacientilor sai, deoarece multi
dintre ei, in speranta unei vindecari rapide si complete, suporta dureri intense. Acestea insa, declanseaza
reactii de aparare al caror tratament va fi mult mai dificil, prin complexitate si durata.
Stabilirea precoce a diagnosticului este de competenta medicului specialist. In privinta
tratamentului kinetic insa, interventia sa se va limita la precizarea obiectivelor recuperarii, urmand ca
programul propriu-zis sa fie intocmit de kinetoterapeut.
Precocitatea instituirii tratamentului este un principiu care deriva din promptitudinea
stabilirii diagnosticului. Temporizarea terapiei are ca efect prelungirea duratei imbolnavirii si scaderea
eficientei tratamentului prin aparitia unor reactii sau atitudini compensatorii.
Progresivitatea sau dozarea si gradarea efortului este obligatorie si de importanta hotaratoare
in actul recuperator. Se realizeaza in concordanta cu toleranta la efort a pacientului; cand capacitatea
motrica este nula, tratamentul kinetic incepe de la zero. Cea mai mare greseala pe care o poate face
kinetoterapeutul consta in suprasolicitarea bolnavului pentru depasirea nivelului functional de moment.
Gradarea efortului are la baza reguli cunoscute: de la usor la greu, de la simplu la complex,
de la cunoscut la necunoscut. Progresivitatea se realizeaza tinandu-se cont de reactiile fiziologice si
fiziopatologice ale organismului. Cand apar semne de neadaptare trebuie scazut numarul exercitiilor si
durata lor, prelungindu-se in schimb pauzele. Sedintele se raresc sau se amana, pana la disparitia
completa a semnelor de oboseala sau de intoleranta a efortului. Cand evolutia este buna, se incearca
depasirea valorilor functionale anterioare imbolnavirii.
Individualizarea tratamentului are o deosebita importanta. Fiecare pacient are o reactivitate
proprie fata de boala, deci bolile nu sunt identice la doua sau mai multe persoane, ceea ce inseamna ca
nici tratamentul aplicat nu poate fi identic.
 Se va tine cont de particularitatiile legate de sex, varsta, profesie, temperament, conditii de
viata, mediu…la femei se constata o recuperare mai rapida a mobilitatii, iar la barbati a fortei. Varsta
determina rezultate sigure mai rapide la tineri si copii. Posibilitatile intelectuale ale bolnavului au rol
important in recuperare, nivelul ridicat contribuind in mare masura la atingerea obiectivelor urmarite.
Principiile psihopedagogice sunt obligatorii. Convorbirea kineto-terapeutului cu pacientul
are rolul informarii acestuia in legatura cu durata, scopul si modul de actiune a mijloacelor folosite.
Unii dintre ei, cu afectiuni care necesita un tratament prelungit, din cauza efectelor care se induc lent,
au o stare psihica depresiva. Acestea sunt cazurile cele mai delicate, in care prezenta psihologului este
obligatorie.
Asocierea cu alte mijloace terapeutice optimizeaza eficienta mijloacelor folosite, confirmand
tendinta moderna de aplicare a unei terapii complexe. De multe ori kinetoterapia consolideaza
tratamente sangerande, ortpedico-chirurgicale sau nesangerande, medicamentoase, dovedind ca este o
veriga importanta in cadrul terapiei complexe.
Continuarea tratamentului pana la recuperarea integrala: trebuie continuata pana la obtinerea
unei recuperari complete, care include vindecarea functionala. In nici o alta specialitate medicala
intreruperea tratamentului nu are efecte regresive atat de evidente ca in kinetoterapie.
Principiul constientizarii presupune intelegerea de catre pacient a efectelor induse de
mijloacele utilizate si a ratiunii pentru care se aplica intr-o anumita succesiune.
Principiul activitatii independente este obligatoriu; pacientul trebuie sa repete si in afara
sedintelor din sala de recuperare procedee metodice, tehnici de psihoreglare sau exercitii fizice
cunoscute si recomandate de kinetoterapeut.
Principiul motivatiei presupune gasirea modalitatilor de a-l determina pe pacient sa vina cu
incredere la tratament, sa-si doreasca efortul fizic, sa nu se sperie de aceasta si de celelalte mijloace
folosite, cu alte cuvinte trebuie creata motivatia interna.

Bazele fizice si anatomo-functionale ale miscarii

Miscarea corpului omenesc are la baza legile fizice, a caror cunoastere ne ajuta sa intelegem
actul complex al recuperarii medicale.
Fortele actioneaza peste tot, desi sunt nesesizate de noi. Forta este cauza modificarii starii de
repaus sau de miscare. Clasificarea fortelor:
a).dupa efecte:
-forte statice: apasari sau tractiuni ce modifica forma sau volumul corpului fara a produce
miscarea;
-forte dinamice: actioneaza pe un corp in repaus sau in miscare si produc fie miscare, fie
cresterea amplitudinii de miscare.
 b).dupa origine:
-forte interne: musculare;
-forte externe: electrice, centripete, gravitatie…

Fortele sunt vectori, caracterizate prin: directie, sens, punct de aplicare si marime. Prin
calcule vectoriale se poate afla regula paralelogramului: cand 2 forte actioneaza pe un corp in acelasi
punct si-n acelasi timp din 2 sensuri diferite, corpul se va misca pe o directie care va fi diagonala
paralelogramului trasata din punctul de aplicare a fortelor.
Kinetologia medicala foloseste urmatoarele situatii:
 daca asupra unui corp actioneaza o forta, miscarea se produce in sensul ei;
 daca asupra unui corp actioneaza intr-un punct comun 2 forte pe aceeasi directie si-n acelasi sens,
rezulta o forta unica egala cu suma marimii fortelor respective;
 daca asupra unui corp actioneaza 2 forte cu aceeasi directie, dar sensuri diferite, miscarea se va
produce in sensul fortei mai mari;
 daca asupra unui corp actioneaza 2 forte egale pe aceeasi directie, dar in sensuri opuse, rezulta o
stare de echilibru.
Gravitatia este forta prin care corpurile sunt atrase de centrul pamantului si perceputa pe
directia verticala, cu sensul de sus in jos. Aceasta forta poate fi folosita in scop de:
-usurare a miscarii: cand sensul de executie al acestora coincide cu sensul fortei de
atractie;
-ingreunare a miscarii: executata in sens invers;
-echilibru: cand fortele sunt anulate prin suspendarea corpului sau segmentelor
(suspensoterapie generala sau segmentara).
Forta de gravitatie actioneaza intr-un punct comun numit centrul de greutate (CG), care este
variabil, dar care in pozitia stand se gaseste in dreptul vertebrei S2, la intersectia planurilor
mediofrontal, mediosagital cu planul transversal ce trece prin S3. Pentru segmente, centrul de greutate
este situat la unirea 1/3 proximale cu 1/3 medie.
Baza de sustinere este aria care sustine greutatea corpului omenesc. Are forme geometrice
variabile si este delimitata anterior de linia ce uneste varful degetelor, posterior de linia ce uneste
calcaiele, iar lateral de marginea externa a plantelor. Ea poate fi marita (prin departarea membrelor
inferioare) sau micsorata.
Unghiul de stabilitate este format de: proiectia centrului principal de greutate pe baza de
sustinere si dreapta care uneste centrul de greutate cu marginea bazei de sustinere. Se descriu 3 tipuri
de echilibru:
  stabil: centrul de greutate se proiecteaza in interioarul bazei de sustinere; unghiul de stabilitate
este obtinut prin coborarea centrului de greutate, proiectia lui cat mai in centrul bazei sau prin
marirea bazei;
 instabil: centrul de greutate se proiecteaza in afara bazei de sustinere; are unghi mic de stabilitate
prin dispunerea centrului de greutate cat mai sus si micsorarea bazei de sustinere;
 indiferent: inaltimea si pozitia centrului de greutate nu se modifica, desi se modifica pozitiile
corpului (rostogoliri).
Scripetii pot functiona fix (cu carligul acrosat in punct fix) sau mobil (carligul este fixat de
segmentul ce trebuie mobilizat, avand avantajul ca poate fi utilizat in autoimobilizari facute de muschi
cu forta scazuta; forta scripetilor scade cu fiecare scripete mobil introdus in circuit).

Motricitatea voluntara este miscarea aleasa de subiect si efectuata cu un scop

precis. Muschii actioneaza ca agonisti, antagonisti, sinergisti si fixatori:
 muschii antagonisti: se opun agonistilor, actioneaza simultan cu acestia in interactiune; cu
cat relaxarea lor este mai puternica, cu atat miscarea agonistilor este mai rapida, mai
ampla;
 muschii sinergisti: muschi involuntari ce accentueaza contractia agonistilor principali,
inlaturand contractiile secundare musculare;
 muschii fixatori: musculatura involuntara cu rol in fixarea actiunii muschilor precedenti.
Muschii pot produce sau nu miscarecontractii izometrice sau izotonice.
Clasificarea muschilor scheletici din punct de vedere structural si functional:
-muschii tonici (de tip 1)-formati din fibre rosii (contin multa mioglobina), se
contracta lent si obosesc greu; sunt in general muschi extensori care asigura mentinerea
tonusului muscular;
-muschii fazici (de tip 2)-biarticulari, superficiali; contin fibre albe (au continut scazut
de mioglobina); se contracta rapid si obosesc usor; sunt in general muschi flexori si intervin in
motricitatea fina, precisa.
Motricitatea reflexa se bazeaza pe arcul reflex si consta in contractii musculare
involuntare, dar constientizate,ca raspuns la un stimul senzitiv-senzorial adecvat.
Reflexul miotardic poate fi declansat prin:
a).intindere rapida si brusca a muschiului antagonist, ceea ce va avea un efect
facilitator (stimulant) pentru contractia musculara si inhibitor pentru muschiul antagonist;
b).intinderea durabila si constanta are efect inhibitor, relaxant pe muschii agonisti
si facilitator pentru muschii antagonisti. Pe acest efect se bazeaza utilizarea posturilor a atelelor
sau ortezelor in combaterea starilor de contractura, retractura, aparute din diferite cauze
(imobilizari, accidente vasculare). Atelele se schimba la intervale mici de timp.

Masurare si evaluare in kinetologia medicala:

Masurarea reprezinta aprecieri cantitative prin care se atribuie valori numerice unor
parametrii prin care se apreciaza efectele recuperarii. Evaluarea apreciaza disponibilitatile
pacientului, comparand planul cu rezultatele obtinute, pentru ca apoi planul sa poata fi
schimbat.
Evaluarea functionala este importanta deoarece efectele programului recuperator (in
special cel kinetic), chiar daca sunt aplicate local, se rasfrang asupra intregului organism
rezultand modificari immediate si tardive. Efectele immediate se utilizeaza in dirijarea
efortului fizic si a pauzelor necesare refacerii dupa efort. Modificarile tardive se instaleaza ca
urmare a practicarii sistematice a unor programe kinetice si constau in hipertrofie cardiaca
dreapta (pentru cei ce practica sport in conditii de anaerobioza) si stanga (pentru cei ce practica
sport in conditii de aerobioza), scaderea frecventei cardiace.
Pauzele dupa efort permit:
-refacerea completa a capacitatii de efort;
-refacerea incompleta;
-supracompensarea (cresterea capacitatii de efort peste valorile initiale).
Evaluarea cardiaca se realizeaza prin masurarea frecventei cardiace, tensiunii
arteriale, in clinostatism si ortostatism si electrocardiograma (EKG; este obligatoriu).
 Calcularea frecventei cardiace optime: 220-varsta in ani. Frecventa cardiaca de
lucru=50-70% din frecventa cardiaca optima.
Testul Rufier consta in repaus 5-6 minute in pozitia asezat, dupa care se masoara
frecventa cardiaca si se noteaza cu P1. Apoi subiectul executa 30 genuflexiuni in 45 secunde,
dupa care se determina frecventa cardiaca de 2 ori intr-un minut. In primele 15 secunde
(imediat dupa efort), tot in pozitie asezat, se masoara cu P2. In ultimele 15 secunde ale
minutului se noteaza cu P3. Dupa aceea se calculeaza indicele Ruier:
P1=P2+P3-200
10
Scara de apreciere: sub 0: foarte bine;
0-5: bine;
5,1-10: mediocru;
10,1-15 (11,1): nesatisfacator si este necesar un consult de
specialitate.

Evaluarea respiratorie: prin spirometrie.

Evaluarea reactivitatii neuromusculare se realizeaza prin timpul de reactie (latenta
reactiei motrice); timpul de reactie este perioada de timp ce se scurge din momentul aplicarii
unui stimul si aparitia raspunsului adecvat. Acest tip de reactie insumeaza durata receptionarii
stimulului si transformarii excitantului in impuls nervos (3-5 ms); durata transmiterii aferente
(5-10 ms pentru impulsuri vizuale si acustice; 20-25 ms pentru impulsuri cutanate si
proprioceptive); timpul central (70-85 ms); durata transmiterii eferente (8-10 ms); timpul
efector (25-35 ms). Cu cat miscarile sunt mai complexe, cu atat timpii sunt mai mari. La
primele executii viteza de reactie este scazura, dar prin repetare viteza creste.
Evaluarea capacitatii de efort: cantitatea maxima de lucru mecanic efectuat in
unitatea de timp. In cadrul programului de recuperare, programul de exercitii consta din ciclul
de miscari, care prin repetare devin mai usoare, iar consumul energetic scade. Lehmann a
constatat ca in primele 3 zile cheltuielile energetice sunt mari, in a 4-a zi scad, iar dupa aceea
sunt constante.
Din punct de vedere al consumului energetic avem:
-eforturi usoare-consumul energetic este 50% din rezerva energetica-alimentatie,
mers pe teren plat;
-eforturi medii-majoritatea profesiilor care se desfasoara fara efort mare si in care
oboseala este compensata prin somnul de noapte;
-eforturi grele-consumul energetic este pana la 80% din rezervele energetice si in care
oboseala nu mai poate fi compensata doar prin somnul de noapte.
 S-a constatat ca in 24h exista 2 varfuri maxime (orele 8 si 19) si 2 varfuri minime
(orele 14 si 3).
Evaluarea activitatii psihice: evaluarea temperamentului.
a).Unele trasaturi temperamentale afecteaza relatia kinetoterapeut-pacient. Se
descriu 4 tipuri de temperament:
 coleric-puternic, mobil, neechilibrat;
 sangvin-puternic, mobil, echilibrat;
 flegmatic-puternic, inert, echilibrat;
 melancolic-slab, inofensiv.
Eysenk imparte temperamentele in:
 extravert: sociabil, vorbaret, saritor la nevoie, agreeaza oameni; nu este de
incredere, se plictiseste repede, nu agreeaza lucrurile neinteresante;
 introvert: total opus.
b).Anamneza psihologica-date privind adaptarea la situatia creata de boala,
spitalizare, colaborare cu echipa medicala.
c).Autoobservatia si autoaprecierea.

Mijloacele kinetologiei medicale

1).SPECIFICE: sunt reprezentate de exercitii fizice active si pasive, de posturari

(pozitionari), masaj si ergoterapie.
a).Exercitiul fizic consta in repetarea sistematica a unor cicluri ale miscarii fara
producerea unor modificari morfologice vizibile, cu scopul de a influenta dezvoltarea fizica,
dezvoltarea capacitatii de miscare, cresterea capacitatii coordinative (reprezentata de echilibru,
orientare spatiala, precizie…).
Exercitiul fizic este diferit de antrenament. Antrenamentul produce modificari
adaptative morfo-functionale. Antrenamentul include exercitiul fizic, deoarece prin repetarea
sistematica a unor cicluri de miscari se produc modificari morfologice (hipertrofia musculara)
si functionale (brahicardia), dar in acelasi timp se amelioreaza si capacitatiile coordinative.
Obiectivele (cu caracter general) si efectele (cu caracter specific) exercitiului fizic:
 Obiectivele morfologice-favorizarea proceselor de crestere si dezvoltare fizica. Cresterea
este un proces cantitativ de inmultire celulara, privind sporirea in greutate, volum si
dimensiuni a corpului. Ea se apreciaza prin masuratori: inaltime, greutate, lungime ale
segmentelor, diametre, perimetre. Se folosesc calificative: inalt-scund, usor-greu, lung-
scurt, mic-mare. Dezvoltarea este un proces calitativ de diferentiere celulara care se exprima
 prin modificari functionale si optimizari calitative care marcheaza perfectionarea, adaptarea
aparatelor si sistemelor si integrarea lor intr-un intreg. Dezvoltarea se apreciaza mai greu.
prevenirea atitudinilor incorecte ale corpului sau corectarea atitudinilor si deficientelor
corpului.
 Obiectivele functionale-cresterea capacitatii functionale ale aparatelor si sistemelor
corpului; cresterea capacitatii generale de efort.
 Obiectivele memopsihice-dezvoltarea capacitatii de relaxare fizica si psihica; dezvoltarea
capacitatilor coordonative; dezvoltarea capacitatii de invatare motrica.
 Obiectivele social-educationale-favorizarea integrarii sau reintegrarii in grupuri sociale
(familie, echipa, colectiv de munca); formarea obisnuintei de a practica sistematic exercitii
fizice; formarea reflexului de atitudine corecta a corpului.
Aceste obiective se pot diferentia in obiective cu caracter intermediar pentru o
sedinta, lectie, sau pentru un sistem de sedinte, lectii. Important este ca obiectivele sa fie precis
formulate pentru a putea alege apoi mijloacele si metodele de obtinere a acestora.
Exercitiul fizic se imparte in:
Exercitii fizice

active pasive
(mobilizare activa) (mobilizare pasiva)

dinamice statice pur asistata autopasiva pura pasiva

activ liber activ asistat mecanoterapia fortata

(activ pur) (activ-pasiv)

scripetoterapia tractiuni sub anestezie manipularile

 Exercitiile fizice active: se realizeaza prin contractii musculare voluntare, cu deplasarea
segmentelor articulare realizandu-se exercitii dinamice, fara deplasarea segmentelor articulare
realizandu-se exercitii fizice statice.
Exercitiile fizice dinamice au la baza contractia izotonica in timpul careia lungimea fibrei
musculare se modifica, iar tensiunea ramane constanta. Din punct de vedere termic, exercitiile dinamice
se produc activ liber (activ pur), activ asistat (activ pasiv) si activ rezistiv.
 Mobilizarea activa libera sau pura este realizata exclusiv de subiect cu forte proprii fara interventii
exterioare facilitatorii sau rezistive (se exclude gravitatia).
 Mobilitatea activa asistata sau activa-pasiva este realizata de pacient cu fortele proprii, ajutate de
forte externe, fara insa ca acestea sa se substituie fortelor proprii.
Indicatii si obiective: cand forta musculara are valoare 2 spre 3 (medie spre acceptabila)
folosim mobilizarea activa asistata pentru descarcarea articulatiei si activarea musculara; miscari active
libere pe directii deviatecorectarea directiei de miscare sau exersarea exclusiva a muschilor agonisti,
cand activarea antagonistilor este contraindicata; imposibilitatea initierii mentinerii sau efectuarii in
amplitudine completa a mobilizarii active libere datorita durerii sau inhibitiei psihiceinitierea,
mentinerea sau amplificarea mobilizarii active libere.

Mobilizarea activa rezistiva

Mobilizarea activa rezistiva se produce cu interventia rezistiva a unor forte externe cu valori
mai mici sau mai mari decat forta mobilizatoare. Fortele (rezistentele externe) actioneaza direct sau
indirect. Rezistentele directe se aplica pe fata de miscare a segmentului, in sensul miscarii respective.
Toate celelalte rezistente care franeaza desfasurarea miscarii (gravitatia, scriptii cu contragreutati) sunt
indirecte.
Agonistii lucreaza:

Regim Comanda Forme de miscare Efect

 hipertrofie
Cursa interna musculara
Invingere Trage Concentrica  stabilitate
Cursa externa articulara

 elasticitate
Rezista Cursa interna musculara
Cedare Excentrica  mobilitate
(impinge) Cursa externa articulara

Cand agonistii imping rezistenta externa miscarea este concentrica si se executa la comanda
“trage”. Cand agonistii sunt invinsi de rezistenta externa miscarea este excentrica si se executa la
comanda rezista sau impinge, lucrandu-se in regim de cedare.
Miscarile active cu forma concentrica sau excentrica se executa in:
 -cursa interna (segmentul de contractie si planul miscarii): cand agonistii lucreaza (se
alungesc sau se scurteaza) intre punctele normale de insertie;
-cursa externa (in afara segmentului de contractie sau in afara planului): cand agonistii
lucreaza dincolo de punctele normale de insertie, adica in cursa miscarii antagoniste.
Miscari concentrice: se executa in:
-cursa interna: cand miscarea este initiata din punctul 0 anatomic sau din unghiurile
articulare pozitive; se desfasoara in sens fiziologic si se opreste la unghiurile pozitive mai mari sau la
sfarsitul curseiunghiul pozitiv maxim;
-cursa externa: cand miscarea este initiata din unghiurile articulare negative (ale miscarii
opuse) si se desfasoara in sens fiziologic; se opreste la unghiurile negative mai mici sau la punctul 0
anatomic.
Efectele se instaleaza asupra:
-muschilorhipertrofie musculara;
-articulatiilorcresterea stabilitatii articulare.
Indicatii: stari de hipotonie si atrofie musculara; hiperlaxitate articulara.
Miscari excentrice: se executa in:
-cursa interna: cand miscarea este initiata din unghiurile pozitive de diverse grade sau din
unghiul pozitiv maxim; se desfasoara in sens opus celui fiziologic si se opreste la unghiuri pozitive mai
mici sau in punctul 0 anatomic;
-cursa externa: cand miscarea este initiata din punctul 0 anatomic sau din diverse unghiuri
negative; se desfasoara in sens opus celui fiziologic si se opreste la unghiuri negative mai mari.
Efecte:
-pe muschi produc o crestere a elasticitatii musculare;
-pe articulatiicresc mobilitatea articulara.
Indicatii: hipertonie musculara=stari de contractura-retractura a muschilor.
Rezistentele externe se opun desfasurarii miscarii active libere si sunt:
 Forme
1. Gravitatia
2. Rezistenta manuala
a kin etoterapeutului
3. Scripetii
(sistem scripete+greutate)
4. Apa
5. Autorezistenta
6. Obiecte portative
7. Arcuri sau cordoane
elastice
8. Alte rezistente
Caracteristici
-actioneaza in sens gravitational de jos in sus.
-este cea mai valoroasa, deoarece se adapteaza
permanent fortei muschiului caruia i se opune;
-scade progresiv de la punctul 0 anatomic (cand
muschiul este in zona lunga si dezvolta forta
maxima) spre sfarsitul cursei, cand muschiul se
scurteaza si forta poate fi minima;
-pentru unii muschi forta are valoare maxima la
nivelul lungimii solicitate in diverse activitati
cotidiene, sportive…
-segmentul angreneaza greutatea.
-sensul miscarilor este de sus in jos (impotriva
fortei arhimedice);
-cand se creste frecarea intre suprafata corpului
sau a segmentului scufundat in apa (labe de
scafandru, palmara…);
-cresterea vitezei de executare a miscarii;
-cresterea vascozitatii apei (prin adaugare de
namol).
-poate fi directa: prin greutatea segmentelor
sanatoase ale corpului sau prin autorezistenta
manuala;
-indirecta: prin greutatea segmentelor afectate ale
corpului, care sunt mobilizate de segmentele
sanatoase prin intermediul scripetilor (sistem
scripete reciproc);
-dezavantaje: solicita un anumit nivel intelectual
din partea pacientului; se limiteaza la cateva
articulatii si la cateva miscari din aceste
articulatii.
-mingii medicinale, saculeti cu nisip, bastoane…
-pot actiona ca rezistente directe asezate pe
fata de miscare a segmentului;
-pot actiona si indirect.
-trebuie asezate in paralel.
-covor rulant, bicicleta ergometrica…
-avantaj: se regleaza electronic.
 A).Efectele exercitiilor fizice dinamice:

1.Asupra tegumentului:
-favorizeaza resorbtia edemelor prin cresterea intoarcerii venoase;
-intind tegumentul, stimuland exteroceptorii;
-cresc afluxul de sange catre tesuturi.
2.Asupra elementelor pasive si active ale miscarii:
 Cresc mobilitatea articulara:
-refac suprafetele articulare de alunecare;
-previn sau reduc aderenta si fibroza intraarticulara;
-alungesc progresiv elementele periarticulare;
-conserva sau redau elasticitatea musculara.
 Cresc forta si rezistenta musculara:
-regleaza antagonistii miscarii;
-previn atrofia musculara;
-imbunatatesc forta si durata contractiei musculare.
3.Asupra aparatului circulator:
-cresc intoarcerea venoasacresc debitul cardiac;
-adapteaza circulatia arteriala la solicitarile impuse de efort mobilizeaza capilarele de
rezerva.
4.Asupra sferei neuro-psihice:
-constientizeaza schema corporala;
-cresc motivatia;
-dezvolta coordonarea musculara.
Intensitatea acestor efecte este dependenta de tehnica mobilizarii active voluntare (cresc de
la mobilizarile active asistate la cele active rezistive).

B).Efectele fizice statice sunt voluntare, fara deplasarea segmentelor articulare, realizabile
prin contractii izometrice, in timpul carora lungimea fibrei musculare ramane constanta, se modifca
tensiunea musculara care atinge valori maxime.
Contractiile izometrice se produc:
cand muschiul lucreaza impotriva unei rezistente egala cu forta lui maxima;
cand muschiul incearca sa deplaseze o greutate mai mare decat forta sa.
Contractiile izometrice se executa la diverse lungimi ale muschiului (in zona lunga, medie,
scurta sau alungita), care rezulta din valorile unghiurilor articulare. In functie de structura si rolul static
sau dinamic al muschilor se procedeaza astfel:
pentru muschii tonici (de tip I, rosii, posturali, antigravitationali) se prefera
pozitionarea in zona medie spre scurta;
pentru muschii fazici (de tip II, albi, flexori) se pozitioneaza in zona lunga spre medie.
Se prefera aceste pozitionari deoarece de la aceste nivele, prin intinderi rapide, este declansat
reflexul de intindere, care stimuleaza contractiile muschilor respectivi.
Cand forta musculara este scazuta, izometria se realizeaza in zona scurta, deoarece reflexul
de intindere este facilitat la acest nivel.
In contractia izometrica forta dezvoltata in muschi este maxima; de aceea se instaleaza
oboseala (prin acumulare de cataboliti acizi), efortul muscular trebuind sa fie intrerupt de perioade de
repaus. Se realizeaza lucrul mecanic static intermitent.
Tehnici de facilitare neuromusculara proprioceptiva

Utilizeaza contractiile izometrice:

-inversare lenta cu opunere;
-miscare activa de relaxare-opunere;
-relaxare-opunere;
-stabilizare-ritmica;
-contractie izometrica in zona scurta;
-izometrie alternanta.

Efectele exercitiilor fizice statice:

 efecte pozitive:
-nu solicita articulatiase pot aplica sub aparat gipsat, in caz de inflamatii si
de articulatii dureroase;
-nu necesita aparate sau instalatii speciale (se pot aplica oriunde);
-necesita perioade de timp foarte scurte (6-12 secunde);
-creste rapid si intens forta musculara in comparatie cu exercitiile dinamice.
 efecte negative:
-scad mobilitatea articulara;
-scad sau suprima circulatia in muschicreste lactacidemia, scade pH-ul; ele
trebuiesc limitate cu durata (6-8 secunde la neantrenati; 12 secunde maxim la sportivi de
inalta peformanta);
-scad nutritia tesutului periartic;
-scad elasticitatea musculara;
-scad coordonarea si precizia miscarilor;
-cresc travaliul VS: prin cresterea tensiunii arteriale si a frecventei
cardiaceprudenta la pacientii cu ateroscleroza, cardiopatie ischemica cronica;
-scad intoarcerea venoasa;
-cresc presiunea intracranianariscuri pentru pacientii cu ateroscleroza cu
manifestari cerebrale (umar, sold si coloana-izometrica).

Structura exercitiului fizic terapeutic:

 Pozitia de start: reptrezentata de o pozitie fundamentala sau derivata.

Conditii pentru a fi stabila:
-baza mare de sustinere;
-suportata de un numar mai mare de articulatii;
-perpendiculara din centrul de greutate principal trebuie sa fie in centrul
bazei de sustinere;
-distanta dintre centrul de greutate principal si baza de sus trebuie sa fie cat
mai mica;
-unghiul de stabilitate trebuie sa fie cat mai mare.
Pozitia de start trebuie sa fie aleasa in functie de:
-starea functionala a pacientului;
-miscarile ce urmeaza a fi efectuate:
 a).pentru exercitii staticepozitii care incarca articulatia sau care permit
compresiunea in ax a segmentelor;
b).pentru exercitii dinamice (contractii izometrice)pozitii care lasa libere
articulatia sau care permit tractiuni in ax ale segmentului.

 Executia miscarii: prin contractia concentrica a agonistilor si excentrica a

antagonistilor, influentata de:
-complexitatea miscarii-numarul de articulatii implicate in miscare;
-pentru miscarile analitice este importanta lungimea bratelor parghiei.
 Mentinerea pozitiei obtinute (stabilitatea pozitiei): se realizeaza prin contractii
izometrice simultane ale musculaturii agoniste si antagoniste din jurul articulatiei sau
a articulatiilor ce intra in schema de miscare realizand asa numita contractia.
 Revenirea in pozitia de start: se realizeaza prin contractia excentrica a agonistilor si
concentrica a antagonistilor si fixatorie statica.

Modalitati de aplicare a exercitiilor terapeutice:

Forme Avantaje Dezavantaje

1. In grup -pragmatice: se poate trata un -scade capacitatea
(omogen) numar mare de pacienti in kinetoterapeutului de
acelasi timp; corectare individuala a
-psihice: motivatia si emulatia pacientului.
de grup scad durata de tratament.
2. Individuale -posibilitatea supravegherii si -scad motivatia si emulatia
(10/12 pacienti/zi) corectarii pacientului. de grupcreste durata
tratamentului.

Exercitii fizice pasive

Se realizeaza fara contractia musculaturii voluntare. Segmentele articulare sunt mobilizate

de forte externe care inlocuiesc fortele mobilizatoare interne.
In timpul executarii exercitiilor fizice este obligatorie solicitarea pacientilor constienti:
-somato-senzorial: pacientul trebuie sa priveasca si sa auda modul sau zgomotele pe
carele produce mobilizarea;
-mental: prin tehnici de evocare-in afara programului-el trebuie sa-si imagineze cum se
misca articulatia respectiva.
Conditii:
1) Igiena salii: temperatura-18-20 grade Ccomfort termic; izolare fonica sau fizico-
chimicacomfort fizic si psihic;
2) Pozitii comfortabile pentru pacient-usor mentinute si sa permita mobilizarea completa a
segmentului in articulatie;
3) Kinetoterapeutul trebuie sa castige increderea pacientului;
4) Mobilizarea adaptata cauzei impotentei functionale si scopului propus;
5) Partea de mobilizat trebuie sa fie relaxata-prin proceduri de incalzire: termoterapie (parafina),
hidroterapie sau masaj;
6) Mobilizare analitica:
-sa fie antrenate pe rand articulatiile intr-un singur sens de miscare;
-se va evita mobilizarea unei articulatii prin intermediul alteia;
-mobilizarea-initial a articulatiilor mari;
-secundar a articulatiilor mici;
7) Respectarea regulii indoloritatii: manevre pana la limita durerii (exceptie face capsulita retractila).
Forme:-pur asistat;
-mobilizare pasiva;
-mecanoterapie-scripetoterapie;
-tractiuni;
-pasiva fortata-sub anestezie;
-pasiva activa-manipulare.
Mobilizarea pasiva pura asistata este realizata de kinetoterapeut si reprezinta forma cea mai
precisa a mobilizarii pasive. El initiaza, conduce si incheie miscarea, cu tensiuni lente, dar insistand,
pentru a ajunge la limitele reale anatomice ale mobilitatii articulare.
Conditii suplimentare:
1) Pozitii comfortabile pentru kinetoterapeut-tehnicitate, eficienta; nu obosesc pacientul;
2) Aplicarea prizei si contraprizei:
-priza-segmentul distal-rol mobilizator;
-in redorile dupa fracturi, ea trebuie sa fie scurta, aproape de articulatia respectiva;
-in redorile de origine articulara, ea se va aplica cat mai distal.
-contrapriza-pe segmentul proximal cu rol de fixare al acestuia.
3) Mobilizarea analitica-intr-un singur sens de miscare;
4) Secventa miscarii-distalproximal; in reeducarea neuromotorie, aceasta secventa va fi inversa,
adica in sensul in care se instaleaza controlul motor;
5) Miscarile ritmate sau line-in 2 sau 4 timpi;
6) Schimbarea blanda a prizelor;
7) Durata unei sedinte-10 minute; se repeta de 1-3 ori pe zi; cand apar semne de intoleranta: repetari
locale-durere, contractii; repetari generale-febra, oboseala (se recomanda spatierea sedintelor sau
intreruperea acestora).
Mobilizarea autopasiva este realizata de pacient, direct, cu ajutorul unei parti a corpului
(sanatoasa) sau indirect prin mecanoterapie.
Conditii speciale:
1) Pacientul trebuie sa cunoasca principiile mobilizarii; trebuie sa fie motivat;
2) Tehnica trebuie sa fie usor de inteles si de executatprecizie si eficienta.
Avantaje:
1) Este lipsita de riscuri-pacientul o poate intrerupe la semne de intolerantase pot executa sedinte
repetate si prelungite;
2) Supraveghere minima din partea kinetoterapeutului-se aplica la domiciliu sau in intervalele dintre
sedintele de la sala;
3) Solicita interesul pacientului.
Indicatii:
1) Redori articulare indiferent de cauza:
-afectiuni articulare degenerative;
-afectiuni articulare inflamatorii cronice (poliartrita cronica);
-plegii (in faza spastica).
 Contraindicatii:
-hiperlaxitate articulara;
-afectiuni articulare acute sau durerile intense;
-pacienti cu inteligenta limitata;
-ateroscleroza avansata.
Din punct de vedere tehnic aceasta mobilizare se realizeaza: manual, cu scripeti si prin sprijin
corector:
 manual: cu ajutorul membrului superior sanatos, capabil sa mobilizeze membrul bolnav care
poate fi:
-membrul superior de partea opusahomolog heterolateral;
-membrul inferior de partea opusaheterolog heterolateral;
-membrul inferior de aceeasi parteheterolog homolateral.
 scripeti: sistemul scripete reciproc, in care un capat al corzii este fixat de segmentul
mobilizator.
 prin sprijin corector: prin presiuni ale corpului sau ale unui segment asupra altuia.

Exercitiile fizice pasive se realizeaza fara contractii musculare voluntare, segmentele

articulare fiind mobilizate de forte externe, care se substituie fortei musculare mobilizatoare.
Conditii generale:
 sala de recuperare sa fie amplasata departe de sursele de poluare fonica si fizico-chimica, bine
iluminata, aerisita si incalzita la temperatura de confort 18-22 grade C;
 pacientul sa fie plasat in pozitii relaxante, alese in functie de articulatia mobilizata si tipul
leziunii; de obicei se foloseste decubitul dorsal;
 kinetoterapeutul trebuie sa castige increderea pacientului, care va fi informat asupra tehnicii si
scopului manevrelor la care va fi supus;
 mobilizarea sa fie analitica, adica sa antreneze pe rand cate o articulatie, intr-un sens de miscare;
se va evita mobilizarea unei articulatii prin intermediul alteia; se vor mobiliza mai intai articulatiile
mari, in care miscarea este ampla si apoi articulatiile mici, cu miscari de amplitudine mai redusa;
 se va respecta regula indoloritatii (manevrele se vor executa pana la limita aparitiei durerii); in
consecinta:
-nu se vor forta structurile articulare si periarticulare, deoarece se pot declansa reactii
inflamatorii si contracturi musculare periarticulare;
-nu se vor mobiliza articulatiile dureroase, cu reactii inflamatorii importante sau cu
hidartroza.
 mobilizarea se va adapta scopului propus si cauzei generatoare a impotentei functionale;
 se va pregati regiunea respectiva prin proceduri cu actiune analgezica si de incalzire:
hidroterapie in apa calda, aplicatii de parafina, electroterapie, masaj…
Din punct de vedere tehnic, mobilizarea pasiva se poate realiza:
 pur asistata;
 autopasiva;
 prinmecanoterapie: cu scripeti si prin tractiuni;
 prin mobilizari fortate: sub anestezie si sub forma de manipulari;
 pasivo-activa.
Mobilizarea pasiva pura asistata

Mobilizarea pasiva pura asistata este efectuata de catre kinetoterapeut, se mai numeste si
mobilizare manuala si este considerata forma cea mai precisa a mobilizarii pasive.
Kinetoterapeutul initiaza, conduce si incheie miscarea cu presiuni sau tensiuni lente, dar
insistente, pentru a ajunge la limitele reale ale mobilitatii.
Pe langa conditiile generale ale mobilizarilor pasive, mobilizarea pasiva asistata presupune:
 adoptarea de catre kinetoterapeut a unor pozitii confortabile, care sa-i permita maxima
tehnicitate si eficienta; desi pozitiile variaza de la o articulatie la alta, nu trebuie sa oboseasca pacientul;
 aplicarea corespunzatoare a prizei si contraprizei:
-priza sau pozitia mainii pe segmentul distal se va realiza la diverse distante de articulatia
de mobilizat, in functie de afectiune;
-contrapriza sau pozitia mainii pe segmentul proximal are rolul de fixare a acestuia; se
aplica deasupra articulatiei de mobilizat, pentru ca mobilizarea segmentului distal sa nu angreneze si
articulatiile supraiacente.
 mobilizarile se efectueaza analitic: vizeaza una sau mai multe articulatii, respectiv una sau toate
miscarile posibile in articulatia sau articulatiile respective;
 secventa miscarii va fi decisiva: de la distal spre proximal, sens care favorizeaza si intoarcerea
veno-limfatica;
 miscarile pot fi ritmate sau line, rata repetitiei putandu-se mentine la fiecare tempo;
 schimbarea prizelor va fi blanda si cu modificari minime ale pozitiei mainilor, evitand orice
disconfort al pacientului;
 durata unei sedinte va fi de 10 minute; se poate repeta de 2-3 ori/zi.
Cand apar reactii locale: durere, contractura, pierdere de amplitudine sau reactii generale:
febra, stare de enervare sau oboseala, spatierea dintre sedinte va fi mai mare sau chiar se vor suspenda
pentru cateva zile.

Mobilizarea autopasiva

Mobilizarea autopasiva este mobilizarea pasiva executata direct de subiect, cu ajutorul unei
parti a corpului sau indirect, prin intermediul unor instalatii, de obicei circuite cu scripeti.
Avantaje:
 este lipsita de riscuri, deoarece pacientul intrerupe mobilizarea cand apar semne de intoleranta
(durere);
 se pot executa sedinte repetate si prelungite, cu suferinte minime si rezultate maxime;
 impune supraveghere minima, de aceea se pot executa si la domiciliul bolnavului, in intervalele
dintre sedinte de la sala de kinetoterapie;
 solicita interesul pacientului.
Indicatii: redori articulare indiferent de cauza.
Din punct de vedere tehnic se realizeaza: manual, cu scripeti si prin sprijin corector:
-manual, cu ajutorul membrului superior sanatos, capabil sa mobilizeze membrul bolnav,
care poate fi: membrul superior de partea opusa (homolog heterolateral) ori membrul inferior de aceeasi
parte (heterolog homolateral) sau de partea opusa (heterolog heterolateral);
-prin circuite cu scripeti, care utilizeaza sistemul scripete reciproc, in care o extremitate
a corzii este fixata, prin sistemul de prindere, de segmentul de membru care asigura mobilizarea;
-prin sprijin corector, respectiv prin presiuni ale corpului sau ale unui segment asupra
altuia.
 Mobilizarea pasiva prin mecanoterapie

Mobilizarea pasiva prin mecanoterapie se realizeaza prin montaje de scripeti, arcuri,

chingi…, actionate de forta de gravitatie, sisteme mecanice de greutati si parghii, motorase electrice…
Conditii:
 instalatia sa fie centrata, prin plasarea membrului de mobilizat astfel incat axa aparatului sa
coincida cu axa articulatiei;
 sa se fixeze unul sau ambele segmente articulare;
 mobilizarea sa progreseze in ritm lent, uniform sau in etape scurte (progresie in “trepte”).
Indicatii: fracturi complicate; reeducarea fracturilor, imediat dupa consolidare; situatii in care
impulsul motor este imposibil, de exemplu in sechelele leziunilor nervoase.
Tractiunile reprezinta cea mai folosita forma de mobilizare pasiva prin mecanoterapie.
Tractiunile se bazeaza pe principiul extensiei si contraextensiei, enuntat de Hipocrate, si constau din
intinderi ale partilor moi ale aparatului locomotor: muschi, tendoane, ligamente, capsule articulare.
Intinderile sunt realizate prin forte externe reprezentate de greutati, care actioneaza in diverse
montaje de mecanoterapie.
Din punct de vedere tehnic tractiunile se clasifica in:
-continue;
-discontinue;
-fixate alternativ.
 Tractiunile sau extensiile continue incadreaza diverse segmente ale corpului in aliniamentul
normal printr-o forta de intindere constanta, care actioneaza in axul longitudinal al segmentelor sau
articulatiei.
Indicatii: corectii angulare ale unor articulatii in redoare; corectii liniare in caz de incalecare
osoasa (fracturi) sau deplasare articulara determinata de contractia musculara puternica.
Efecte: analgezice; scad contractura-retractura; scad presiunea intra-articulara prin
departarea capetelor osoase (efect decoaptant).
Se prefera tractiunile slabe si prelungite, cu toate ca efectul favorabil apare mai tarziu. Cele
puternice, de scurta durata au efect imediat, dar pot fi urmate de dureri puternice, provocate de rupturi
sau contracturi reflexe de aparare.
Indicatii tehnice: se va evita tractiunea prin intermediul unei articulatii sanatoase; se vo fixa
bine segmentele ce urmeaza a fi tractionate; se va aplica contraextensie la radacina membrului.
Procedee de realizare a tractiunilor continue:
-tractiunea tegumentara se realizeaza prin benzi adezive aplicate pe piele, care
inconjoara segmentul pana la nivelul asupra caruia se tractioneaza (metoda Tillaux);
-tractiunea transosoasa se utilizeaza cand este necesara o tractiune energica si de durata
mai lunga. Se foloseste brosa Kirschner, a carei penetratie transosoasa este cvasiindolora.
 Tractiunile sau extensiile discontinue se executa periodic, la intervale variabile de timp,
utilizand forte de tractiune progresiv crescatoare sau descrescatoare, care actioneaza in axul
longitudinal al segmentelor.
Indicatii: redori articulare fara afectarea pozitiei anatomice; articulatii dureroase cu
contractura musculara; procese inflamatorii articulare; discopatii.
  Tractiunile fixate alternativ reprezinta alternari intre tractiuni continue, cu forte fixe, prin care
se intind tesuturile moi si imobilizari (fixari) ale rezultatelor acestora, respectiv ale posturilor corective
obtinute.
Intervalul de timp in care se succed aceste doua momente este de circa 48 de ore.
Indicatii: retractii cicatriceale; redori articulare generate de retracturi ale tesuturilor moi.
Acest tip de tractiuni se executa:
a).etapizat, in caz de imobilizare in aparat gipsat a segmentelor de membre:
-oblic pe segmentele adiacente articulatiei, sistemul de tractiune fiind realizat prin tije cu
surub sau alte ansambluri fixate in aparatele de imobilizare, care imbraca segmentele respective;
-in ax longitudinal la circa 48 de ore de la imobilizare; tractiunile se efectueaza printr-o
gipsotomie la nivelul articulatiei respective si au rol de a reduce postura vicioasa; apoi, gipsul se reface
si se fixeaza postura corectata.
b).in ax longitudinal la nivelul coloanei vertebrale, in scoliozele juvenile; se realizeaza prin
tije verticale fixate inferior, la nivelul bazinului, in aparat gipsat si superior la nivelul calotei craniene
intr-un halou metalic.
Accidente: fracturi survenite pe fondul osteoporozei de imobilizare; rupturi de fibre
colagene, urmate de organizarea proceselor aderentiale.

Mobilizari manuale fortate

 Mobilizarea fortata sub anestezie consta in provocarea deliberata a unor rupturi tisulare peri- si
intraarticulare, prin care se asigura cresterea rapida si importanta a amplitudinii articulare.
Dupa mobilizare, amplitudinea obtinuta trebuie fixata in pozitia maxima, iar dupa 48 de ore
se incepe mobilizarea pasivo-activa.
Accidente: smulgeri tendinoase, ligamentare, osoase; rupturi ale tesuturilor moi, insotite de
hematoame; microhemoragii; fracturi de epifize, in special la copii; elongatii ale nervilor periferici.
 Manipularile sunt mobilizari pasive fortate prin care segmentele unei articulatii sunt deplasate
pana la limita anatomica maxima posibila, pe o directie de miscare, in sens opus celui blocat.
Manipularile se aplica in special coloanei vertebrale si mai putin membrelor. Trebuie sa
respecte 2 reguli de baza: a “miscarii contrare” si a “nondoloritatii”.
Manipularile se executa in 3 etape:
 pozitionarea vizeaza atat pacientul, cat si kinetoterapeutul. In cazul pacientului asigura
relaxarea locala, care poate fi amplificata prin aplicatii de caldura si masaj regional calmant, constand
in manevre lungi, efectuate cu ritm si intensitate scazuta. In cazul kinetoterapeutului pozitia va fi astfel
aleasa incat sa-i permita o maxima tehnicitate.
 mobilizarea pasiva se efectueaza de 5-10 ori pe toate directiile, respectiv sensurile de miscare,
elementele periarticulare fiind intinse pana la limita maxima posibila, care va fi mentinuta cateva
secunde.
 manipularea propriu-zisa se efectueaza cand pacientul este obisnuit cu etapele anterioare;
consta dintr-o miscare fortata, unica, brusca, dincolo de limita anatomica maxima, efectuata in sens
opus celui dureros si blocat.
Efecte: disparitia contracturii musculare, respectiv a pozitiei antalgice si a durerii.
Contraindicatii: procese inflamatorii, osteoporoza, osteomalacie, neoplasme primitive sau
secundare ale segmentelor articulare mobilizate.
 Accidente:
-rupturi vasculare;
-rupturi ale nervilor periferici;
-tromboza arterei vertebrale urmata de exitus;
-sindroame de compresiune, urmate de pareze, paralizii…

Mobilizarea pasivo-activa

Efectele exercitiilor fizice pasive au fost sistematizate de catre Rocher (cusca Rocher)-locale
si la distanta (generale).
1).Efectele locale se rasfrang asupra articulatiilor, muschilor si circulatiei.
La nivelul articulatiilor produc cresterea supletei capsulelor si ligamentelor articulare si
ruperea aderentelor intraarticulare determinand astfel cresterea amplitudinii articulare; cresterea
secretiei sinoviale; neoformarea de cartilaj hialin la nivelul suprafetei articulare.
La nivelul musculaturii produc mentinerea sau cresterea excitabilitatii musculare
proportional cu gradul de intindere. Important este si modul de realizare a intinderii (rapid sau lent),
prin care se declanseaza reflexul de intindere (strech reflexul) cu efecte facilitatorii sau inhibitorii
asupra musculaturii agoniste.
La nivelul circulatiei locale produc:
-comprimarea capilarelor din muschi, iar in perioada de relaxare care urmeaza mobilizarii
se produc dilatarea si reumplerea lor cu sange;
-daca mobilizarile se executa ritmic se produce un “pompaj” care favorizeaza atat
eliminarea produsilor toxici de metabolism, cat si circulatia veno-limfatica de intoarcere, prevenind
astfel instalarea flebo-trombozelor. Mobilizarea pasiva se indica post-operator precoce, in interventiile
pe sold si genunchi in care riscul de flebo-tromboze este de 30%;
-inducerea hiperemiei locale.
2).Efectele generale se rasfrang asupra sistemului neuropsihic, endocrin si asupra
viscerelor. Mentin memoria kinestezica pentru segmentul respectiv pe care il reintegreaza in schema
corporala si spatiala. Au efecte benefice asupra sferei psihice atunci cand pacientii pot mobiliza partial
un segment sau observa ca kinetoterapeutul reuseste sa-i mobilizeze segmentul lezat.
Stimuleaza sistemul endocrin; cresc motilitatea viscerelor cavitare; cresc functiile de
eliminare (tranzitul intestinal, diureza). Cresc volumele pulmonare si aplitudinea miscarilor
respiratorii; intensifica schimburile gazoase la nivel pulmonar si tisular; cresc secretia glandelor
digestive.
Exercitii fizice cu suspensiesuspensoterapie: sunt forme de mecanoterapie prin care se
realizeazamobilitati pasive, autopasive si active cu rezistenta. Prin suspensie se suprima fortele de
gravitatie care actioneaza asupra corpului sau segmentele sale. Pentru realizarea unei suspensii sunt
necesare urmatoarele:
 un punct fix de suspensie (carlig de agatare);
 elemente de suspensie-inextensibile (corzi);
-extensibile (arcuri elastice, benzi, cordoane elastice);
 elemente de sustinere a membrelor sau a corpului reprezentate de chingi, esarfe.
Cand suspensia angreneaza intregul corp se realizeaza suspensie generala, iar cand se
limiteaza la segmente ale acestuia se realizeaza suspensie segmentara.
 Cand elementele de suspensie sunt inextensibile suspensiile sunt fixe, iar cand acestea sunt extensibile
se realizeaza suspensii elastice.
1).Exercitii fizice cu suspensie segmentara: principii metodice:
-segmentul se suspenda in pozitia orizontala, din care poate fi mobilizat intr-un plan
paralel cu suprafata de sprijin;
-punctul de suspensie se plaseaza deasupra segmentului suspendat, in diverse puncte, in
functie de efectele pe care dorim sa le inducem;
-rezultanta dintre forta de tractiune a corzii si gravitatie se calculeaza dupa regula
paralelogramului;
-suspensiile se realizeaza numai pentru articulatiile care prezinta cel putin 2 grade de
libertate.
 Suspensiile segmentare fixecorzi; sunt de mai multe feluri:
-a).suspensia pendulara (verticala)-se realizeaza cand punctul de acrosaj si elementele
de mentinere sunt asezate pe aceeasi linie si sunt situate distal fata de segmentul asupra caruia actionam.
In aceasta situatie forta de suspensie este nula, deoarece tractiunea si gravitatea sunt egale si una in
prelungirea celeilalte; membrul este relaxat, stare amplificata prin folosirea unei suspensii
suplimentare.
Aplicatii terapeutice: relaxarea muschilor articulatiei interesate; reantrenarea muschilor cu
forta 2 (fara gravitatie).
-b).suspensia axiala se realizeaza cand punctul de suspensie este situat deasupra
articulatiei de mobilizat, iar chinga distal, coarda avand directie oblica. Rezultanta dintre forta de
tractiune si gravitatie este centripeta si efectul este coaptant.
Aplicatii terapeutice: reantrenare musculara cand forta este sub 2; relaxare; mentinerea sau
cresterea amplitudinii articulare.
-c).suspensia excentrica se realizeaza cand punctul de suspensie este situat oriunde in
afara proiectiei segmentului suspendat; chinga este plasata distal, coarda are directie oblica. Rezultanta
dintre forta de tractiune si gravitatie este centrifuga si induce un efect coaptant.
Aplicatii terapeutice: fracturi cu infundare sau cu deplasare (incalecare).
 Suspensiile segmentare elastice cunosc aceleasi forme ca si cele fixe, numai ca elementul de
suspensie are o lungime variabila, rezultata din raportul dintre greutatea segmentului si rezistenta la
intindere a resortului.
Avantajele acestor suspensii: permit mobilizari cu consum energetic redus; se indica
pacientilor cu afectiuni cardio-vasculare si pulmonare grave si cu forta musculara scazuta.
Aceste suspensii se indica in corectari ale dezaxarilor; permit efectuarea testului muscular al
rezistentei maxime (RM). Se mai utilizeaza in terapia ocupationala, in ergoterapiein cazuri severe de
deficit motor.
2).Exercitii fizice cu suspensie generala: constau din atarnarea intregului corp in unul sau
mai multe puncte de suspensie. Cand intregul corp se atarna intr-un singur punct, atunci se realizeaza
suspensii instabile, iar cand fiecare chinga se plaseaza in cate un punct, atunci se realizeaza o suspensie
stabila.
Chingile se plaseaza de obicei la nivelul capului, gatului, toracelui, bazinului si soldurilor,
genunchilor, gleznelor si picioarelor. Chingile plasate la nivelul umerilor, coatelor si mainilor nu sunt
obligatorii.
Inducerea relaxarii intregului corp se produce prin imprimarea unor miscari de balansare si
se testeaza prin imprimarea unor miscari de pendulare la nivelul membrelor inferioare si care se
propaga in val spre extremitatea cefalica. Este necesara si suspensia membrelor superioare.
Obtinerea stabilitatii generale a corpului se induce prin aceleasi miscari ca si relaxarea,
numai ca stabilitatea generala se va impune cu viteza mai mare.
 Stimularea circulatiei se induce initial dinspre membrele inferioare spre cap si apoi dinspre
umeri spre membrele inferioare.
Pregatirea pacientului pentru pozitia stand se obtine prin sprijinul alternativ al picioarelor pe
bazinul sau coapsele kinetoterapeutului.
Antrenarea functiei de sprijin a coatelor se realizeaza prin balansari ale corpului in timpul
carora se produc flexia si extensia coatelor.
Indicatii: politraumatisme; convalescenta dupa interventii chirurgicale severe; osteoporoza;
traumatisme cu sectiunea totala sau partiala a maduvei spinarii.
 Bibliografie

Bompa T., (2001). Dezvoltarea calităţilor motrice – Periodizarea. Constanţa, Editura

Ex Ponto
Dragnea, A., (1996). Antrenamentul sportiv, Bucureşti. Editura didactică
şi pedagogică
Epuran M. (2005). Psihologia sportului. Bucureşti. Editura Fest
Gagea A., (1994). Probleme de biomecanică în sport, în Medicină aplicată în sport,
Bucureşti.Editura Editis.
Hanţiu I., (1996). Istoria educaţiei fizice şi sportului. Oradea. Editura Universităţii din
Oradea
Hanţiu I., (2012). Teoria educaţiei fizice şi sportului. Oradea. Editura Universităţii
din Oradea
Sbenghe, T., (2002). Kinesiologia - ştiinţa mişcării, Bucureşti. Editura Medicală.
50