DISCIPLINA

EDUCAȚIA FIZICĂ, SPORTUL ȘI CALITATEA VIEȚII

CURS-UZ INTERN

MASTER AN II

2022

PROF.UNIV.DR. IANCU AUREL

CURS 1

Noțiuni fundamentale privind educația fizică și sportul

“Prin educație fizică și sport, copilul de ieri devine adultul sănătos de

astăzi .”

“Ai grijă de corpul tău.Este locul în care vei trăi toată viața.”

Un element important al oricărui demers științific îl reprezintă definirea clară a

conceptelor și termenilor utilizați, prin reunirea sintetică a principalelor puncte de vedere
din literatura de specialitate.

Motricitatea

Conceptul de motricitate este definit ca exprimând o însușire a ființei umane

înnăscută și dobândită de a reacționa cu ajutorul aparatului locomotor la stimuli externi și
interni, sub forma unei mișcări. Este vorba de actele motrice realizate prin contracția
mușchilor scheletici. Motricitatea reprezintă ansamblul de procese și mecanisme, prin
care corpul uman sau segmentele sale se deplasează, detașându-se de un reper, prin
contracții musculare fazice sau dinamice ori își mențin o anumită postură prin contracții
tonice.

Structura motricității(actul, acțiunea, activitatea motrică)

Actul motric

Este definit ca fiind elementul de bază al oricărei mișcări, efectuat în scopul

adaptării imediate sau al construirii de acțiuni motrice. Acesta se prezintă de regulă ca act
reflex, instinctual(mișcarea de împingere a mingii în sol, în cazul driblingului sau
retragerea bruscă a unui segment la atingerea unei suprafețe fierbinți).

Acțiunea motrică

Desemnează un sistem de acte motrice prin care se atinge un scop imediat, unic
sau integrat într-o activitate motrică(mersul, alergarea, driblingul, contraatacul, toate
procedeele tehnice). Acțiunea motrică are caracteristici de constanță(posibilitatea de a
realiza o anumită sarcină motrică în repetate rânduri, de exemplu, scrisul) sau de
unicitate(mișcarea nu se repetă niciodată identic, ci există mici variații ale ei, la fiecare
repetare.

Activitatea motrică

Reprezintă ansamblul de acțiuni motrice, articulate sistemic, pe baza unor idei,

reguli, forme organizatorice, având drept rezultanță atingerea unui scop. Activitatea
motrică este unitară, conștientă, bazată pe anticipare și susținută de o motivație
consistentă. Ea este un fenomen complex, de mare amplitudine care în cele mai dese
situații poartă „marca” personalității individului.

Capacitatea motrică

  În perspectiva în care motricitatea reprezintă o caracteristică comună tuturor,

precizăm că ceea ce deosebește indivizii între ei este nivelul la care această funcție se
realizează, măsura în care ea face individul adaptat și adaptabil la situațiile complexe și
variate ale mediului. Acest nivel este reprezentat de capacitatea motrică.

Capacitatea motrică cuprinde:

-   componentele stabile: aptitudini, calități motrice, deprinderi motrice, structuri

operaționale, cunoștințe, experiență;
- componentele de stare: motivație, stări emoționale, care pot favoriza, reduce sau bloca
exprimarea capacității motrice.
 Capacitatea motrică reprezintă ansamblul posibilităților motrice naturale și
dobândite, prin care se pot realiza eforturi variate ca structură și dozare(Terminologia
educației fizice și sportului).
Capacitatea motrică reprezintă un complex de manifestări preponderent
motrice(priceperi și deprinderi), condiționat de nivelul de dezvoltare a calităților motrice,
indicii morfo-funcționali, procesele psihice(cognitive, afective, motivaționale) și
procesele biochimice metabolice, toate însumate, corelate și reciproc condiționate, având
ca rezultat efectuarea eficientă a acțiunilor și actelor solicitate de condițiile specifice în
care se practică activitățile motrice(A. Dragnea,1984).

Psihomotricitatea

  Termenul de psihomotricitate desemnează ansamblul comportamentelor motrice,

considerate în funcție de legătura lor cu psihismul(Dicționar de psihologie, Larousse).
R.Lafon definește psihomotricitatea ca rezultatul integrării funcțiilor
motrice și psihice, sub efectul maturizării sistemului nervos, ce vizează raportul
subiectului cu propriul corp.

Componentele funcției psihomotrice

V.Horghidan identifică următoarele elemente ale psihomotricității:

- schema corporală;
- lateralitatea;
- ideomotricitatea;
- inteligența motrică.

Conceptul de lateralitate

 Lafon considera lateralitatea ca fiind inegalitatea funcțională a părții(jumătății)

drepte sau stângi a corpului. U.Șchiopu definește lateralitatea ca fiind predominanța
funcțională a unei părți a corpului asupra alteia, rezultând din utilizarea diferențiată a
acesteia. Datele prezentate în literatura de specialitate menționează că 90% din oameni
sunt mai îndemânatici cu dreapta decât cu stânga, iar specializarea emisferei stângi pentru
funcțiile verbale se observă într-o proporție de același ordin de mărime.
 Conceptul de schemă corporală

Pentru desemnarea conceptului de schemă corporală, în literatura de specialitate s-

au folosit o serie de termeni sinonimi, cum ar fi: imaginea corpului, reprezentarea
corpului propriu, schema posturală, imaginea de sine însuși și au fost emise o serie de
definiții. A. Porot considera schema corporală ca fiind imaginea pe care o are fiecare
despre corpul său, imagine totală sau parțială, percepută în stare statică sau dinamică sau
în raporturile părților corpului între ele și, mai ales, în raporturile acestuia cu spațiul și
mediul înconjurător.

U.Șchiopu o definește drept reprezentarea pe care o are fiecare individ asupra

propriului său corp și care servește ca reper spațial în mișcările cele mai simple și în
imaginea de sine.
            H.Wallon o consideră un element de bază în formarea personalității copilului.
Schema corporală în concepția acestui autor este reprezentarea mai mult sau mai puțin
globală, mai mult sau mai puțin științifică și diferențiată pe care copilul o are despre
propriul său corp.

Conceptul de ideomotricitate

Reprezentările ideomotorii sunt un anumit tip de reprezentări ale mișcărilor

pentru care există experiență motrică anterioară, rezultate din și prin experiența de
mișcare a propriului corp și a segmentelor sale. Principalele caracteristici ale
reprezentărilor ideomotorii sunt:

-        se îmbunătățesc și se precizează pe baza mișcărilor, sursa lor fiind reprezentată de

mișcările corpului și ale segmentelor lui;

- în momentul activării lor sunt însoțite de acte ideomotorii(acestea reprezintă

micro-acte declanșate spontan, în momentul activării reprezentării date).

Teoria ideomotricității reprezintă baza înțelegerii rolului mișcărilor în

perfecționarea imaginii mentale și a rolului imaginii mintale în programarea, desfășurarea
și controlul realizării actelor motrice.  Prin comanda verbală(datorită funcției simbolice a
cuvântului), sunt declanșate imagini-reprezentări ideomotorii care antrenează la rândul
lor, acte ideomotorii.
 Conceptul de inteligență motrică

Inteligența motrică exprimă rezultatul interdependenței între motricitate și raționament.

V.Horghidan descrie principalele atribute ale inteligenței motrice:
- intuiție și operativitate în alegerea programului motor adecvat situației;
- rapiditatea comparării alternativelor;
- capacitatea de a prelucra în timp scurt o cantitate mare de informații senzoriale;
- capacitatea de înțelegere a sarcinii motrice;
- ușurința transferului;
- creativitatea motrică;
- capacitatea de anticipare.

Performanța motrică

Performanța motrică desemnează rezultatul efectuării unui anumit act motric(acțiuni

motrice) ce poate fi evaluat după anumite criterii, norme stabilite.

Capacitatea de performanță

Se definește ca rezultat al interacțiunii operaționale a unor sisteme bio-psiho-

educogene, concretizată în valori recunoscute și clasificate pe baza unor criterii elaborate
social-istoric.

Performanța sportivă

Este un rezultat valoros, individual sau colectiv, obținut într-o competiție sportivă și
exprimată în cifre absolute, după sistemul locurilor oficiale sau prin locul ocupat în
clasament.
Competiția(în sens larg) reprezintă o activitate și o sinteză a diferitelor forme de
organizare specifice unei activități, care scoate în evidență, pe baza unor reguli,
rezultatele obținute și ierarhizarea acestora.
Competiția sportivă este o formă de organizare a întrecerii între sportivii de diferite
categorii, ce are ca obiectiv principal compararea performanțelor (rezultatelor) conform
unor reguli precise și unor normative stabilite anterior.
 Educația fizică

Educația fizică este o componentă a educației globale. Prin conținutul și sarcinile

sale specifice, prin influențele sale sistemice asupra individului, atât în plan motric, cât și
fizic, intelectual, afectiv, estetic, etc., ea se constituie într-o cale spre educația generală.
Conceptul de educație fizică reprezintă o abstractizare și o generalizare a
experienței acumulate în acest domeniu, începând din cele mai vechi timpuri și până în
zilele noastre.
Concepția despre educația fizică reprezintă valorificarea conceptului de educație
fizică, prin aplicarea lui la condițiile concrete ale anumitor societăți. În România,
expresia acestei concepții se materializează în „Legea educației fizice și sportului”.
Conform acestui document, educația fizică și sportul sunt activități de interes
național, sprijinite de stat. Prin educație fizică și sport se înțeleg toate formele de
activitate fizică menite, printr-o participare organizată sau independentă, să exprime sau
să amelioreze condiția fizică și confortul spiritual, să stabilească relații sociale civilizate
și să conducă la obținerea de rezultate în competiții de orice nivel.
Practicarea educației fizice și sportului este un drept al persoanei, fără nici o
discriminare, garantat de stat, iar autoritățile administrative, instituțiile de învățământ și
instituțiile sportive au obligația de a sprijini educația fizică, sportul pentru toți și sportul
de performanță și de a asigura condițiile de practicare a acestora.
În viziunea lui Kretchmar valorile create și promovate de educația fizică sunt
reprezentate de: cunoaștere, fitness, deprinderi motrice și satisfacție , aspecte pe care
autorul le explică astfel:
- educația fizică contribuie la transmiterea unor cunoștințe (informații)
despre organismul uman, exercițiul fizic, igiena efortului, biomecanica mișcării,
regulamentele ramurilor sportive, etc.;
- fitness-ul(aptitudinile sau calitățile motrice) reprezintă un vector    important al
influenței educației fizice. Fiind o condiție fundamentală a sănătății, a dezvoltării forței
musculare, rezistenței, mobilității, coordonării, etc., el contribuie la ameliorarea calității
vieții;

- deprinderile motrice, achiziționate în număr cât mai mare, determină creșterea

posibilităților de mișcare, de experimentare a unor noi senzații motrice, de îmbogățire a
universului de cunoaștere, ceea ce favorizează exprimarea personalității;
-  educația fizică presupune un conținut emoțional important, în sensul că
generează satisfacții și bucurii, eliberează tensiunile și creează sentimentul libertății
individuale.

Educația fizică este „un proces deliberat construit și dirijat, în vederea

perfecționării dezvoltării fizice, a capacității motrice, în concordanță cu particularitățile
de vârstă, de sex, cu cerințele de integrare socială a tinerilor, cu solicitările fizice ale
profesiilor și cu menținerea condiției fizice”(I.Siclovan).
 Educația fizică este „o activitate care valorifică sistematic ansamblul formelor de
practicare a exercițiului fizic, în scopul măririi în principal a potențialului biologic al
omului, în concordanță cu cerințele sociale.”(Terminologia educației fizice și sportului)
Din cauza complexității educației fizice, dată de caracteristicile, de finalitățile și
de obiectivele sale, o singură definiție nu-i poate evidenția toate valențele. De aceea
educația fizică trebuie definită din mai multe perspective(A.Dragnea):
- a teoriei acțiunii, ca activitate motrică-biologică – educația fizică este un tip de
activitate corporal-motrică, constituită din acțiuni motrice sistematizate conform unor
criterii specifice subiecților pentru care este proiectată și programată;
- a didacticii, ca proces instructiv-educativ – educația fizică este o componentă a
educației generale, realizată în cadrul unui proces instructiv-educativ sau în mod
independent, în vederea dezvoltării armonioase a personalității și a creșterii calității vieții.
Educația fizică cuprinde un complex de stimuli care influențează procesele de dezvoltare
somato-funcțională și psihică;
- a teoriei sistemelor, ca sistem de concepte și acțiuni – educația fizică este practică și
teoretică, reunind un ansamblu de idei, norme și reguli structurate într-o concepție unitară
de organizare și aplicare concretă la diferite categorii de subiecți;
- a managementului educației, ca formă de organizare – educația fizică se constituie ca un
ansamblu de forme de organizare ce valorifică sistematic exercițiile fizice, în scopul
realizării obiectivelor specifice;
- a sociologiei, ca factor de integrare socio-culturală – educația fizică este un sistem
complex de influențe care se aplică rațional indivizilor, favorizându-le ameliorarea
condiției fizice, psihice și integrarea socio-culturală.
Sintetizând, educația fizică apare ca o componentă a educației generale,
exprimată printr-un tip de activitate motrică(alături de antrenament sportiv, competiție,
activități de timp liber, activități de expresie corporală și activități de recuperare),
desfășurată organizat sau independent, al cărei conținut conceput specific vizează
optimizarea potențialului biomotric al individului, precum și a componentelor cognitivă,
afectivă și social-relațională, determinand creșterea calității vieții. Educația fizică dispune
de un  sistem de mijloace și metode, de tehnologii de predare diferențiate conform
condițiilor și obiectivelor proprii categoriilor de subiecți. Educația fizică răspunde
cerințelor de realizare a dezvoltării fizice și a capacității motrice, în vederea satisfacerii
solicitărilor proprii diferitelor profesiuni și pentru menținerea îndelungată a unei bune
condiții fizice. Educația fizică îmbină în mod echilibrat instruirea cu educația, în vederea
formării unei personalități complete, evoluate și armonioase.

Sportul

Sportul presupune competiție(întrecere, luptă, formă de organizare) și

competență(capacitate dobândită pentru întreținere, luptă, participare). Pentru G.Proteau,
sportul este un joc care constrânge individul la o triplă luptă: contra lui însuși, contra altor
indivizi și contra naturii, în cadrul unor reguli precise și a unor obligații convenționale. În
viziunea lui Magnane, sportul reprezintă o activitate de loisir a cărei dominantă este
efortul fizic practicat în manieră competițională, comportând reguli și instituții specifice,
și susceptibilă de a se transforma în activitate profesională. Se diferențiază trei moduri
fundamentale de conduită motrică sportivă:
- Primul mod urmărește obținerea, prin mișcare, a unui rezultat demonstrabil, obiectiv,
care se prezintă sub forma timpului, a distanței sau a încărcăturii, prin transformarea
aptitudinilor motrice în rezultate măsurabile.
-  Al doilea mod are ca scop mișcarea însăși și optimizarea ei calitativă și gradată, în
funcție de dificultate. Rezultatele obținute pot fi evaluate atât obiectiv, cât și subiectiv,
cum este cazul gimnasticii artistice, al gimnasticii ritmice, al patinajului artistic, al
dansului sportiv, etc.
- Al treilea mod de conduită urmărește obținerea unui avantaj asupra unui adversar
direct, deci rezultatele se stabilesc prin comparație directă. El se întâlnește în sporturile
de luptă și în jocurile sportive în care se face trecerea de la jocurile de mișcare,
demonstrative, la sporturile propriu-zise.
M.Epuran afirma că, prin definiție, sportul este competiție, întrecere cu spațiul, cu
timpul, cu gravitația, cu natura, cu alții și cu sine. Sportul reunește toate formele de
activitate fizică menite, printr-o participare organizată sau nu, să exprime sau să
amelioreze condiția fizică și confortul spiritual, să stabilească relații sociale sau să
conducă la obținerea de rezultate în competiții de orice nivel(Charta Europeană a
Sporturilor).