DISCIPLINA

EDUCAȚIA FIZICĂ, SPORTUL ȘI CALITATEA VIEȚII

CURS-UZ INTERN

MASTER AN II

2022

PROF.UNIV.DR. IANCU AUREL

CURS 9

Naşterea conceptului de „calitatea vieţii”; aspecte generale

Calitatea vieţii este un concept evaluativ, fiind rezultanta raportării condiţiilor de

viaţă şi a activităţilor care compun viaţa umană, la necesităţile, valorile, aspiraţiile
umane. Aşa cum arată C. Zamfir , calitatea vieţii „se referă atât la evaluarea globală a
vieţii (cât de bună, satisfăcătoare este viaţa pe care diferitele persoane, grupuri sociale,
colectivităţi o duc), cât şi la evaluarea diferitelor condiţii sau sfere ale vieţii”. Se au în
vedere următoarele componente ale calităţii vieţii:

a. calitatea mediului ambiant;

b. calitatea umană a muncii (a vieţii de muncă);

c. calitatea relaţiilor interpersonale;

d. calitatea vieţii de familie.

1
 Din această perspectivă, acest concept se poate suprapune cu cel de fericire. Însă
dacă fericirea (starea de satisfacţie, fericire, împlinire) presupune o stare subiectivă
rezultată din trăirea propriei vieţi, calitatea vieţii se referă în plus la datele/condiţiile
obiective în care se constituie viaţa umană, operaţionalizate în indicatori ai calităţii vieţii.
Dacă fericirea se asociază cu o perspectivă predominant etică şi în esenţa sa subiectivă,
psihologică chiar, adică ce strategii trebuie să adopte individul pentru a-şi maximiza
fericirea, calitatea vieţii este asociată mai mult cu o perspectivă socio-economico-politică.
La aceasta din urmă, accentul cade pe determinarea factorilor obiectivi care sunt
responsabili de variaţia calităţii vieţii şi a strategiilor de acţiune în vederea maximizării
ei. Aşa cum se poate observa, nu e neapărat necesar ca fericirea să fie corelată cu o
calitate ridicată a vieţii. Dar, aşa cum ne-o arată viaţa de zi cu zi, calitatea vieţii sprijină
puternic sentimentul de satisfacţie cu viaţa sau în faţa vieţii. Aceasta pentru că individul
uman face permanent comparaţii cu cei din jur şi are aşteptări care vizează segmentele
sociale superioare lui, sperând ca şi el să le acceadă într-o bună zi. Cu toate acestea,
există oameni care ating starea de fericire cumva independent de condiţiile nivelului
economic de trai. Dar aceştia sunt statistic mult mai puţini decât cei care conectează
mulţumirea personală cu calitatea vieţii lor. Aşa cum se va vedea mai jos, conceptul de
calitatea vieţii este strâns legat de altele apropiate, cum ar fi nivelul de trai şi stilul de
viaţă. Acestea din urmă cuprind şi activităţile umane întreprinse de indivizii din diferite
grupuri şi categorii sociale, printre care şi practicarea sportului, de plăcere sau de
performanţă.
Până în deceniul al şaselea al secolului XX, majoritatea preocupărilor în
domeniul diagnozei, planificării şi prognozei vizau, cu precădere, performanţele
economice, apreciate ca fiind cele mai în măsură să estimeze nivelul de bunăstare
economică şi socială ale unei naţiuni. S-a dovedit însă, odată cu diversificarea socială la
toate nivelurile, că preocupările stricte de „contabilitate economică” au un caracter
unilateral, deoarece nu iau în considerare decât un sector limitat al vieţii sociale,
ignorând, pe de altă parte, factorul uman, individual, psihosocial, subiectiv, etc. . Aşadar,
utilizarea indicatorilor sociali a devenit o „veritabilă, mişcare ştiinţifică, dar şi
instrumentală, determinată de insatisfacţia crescândă faţă de supralicitarea rolului
economicului în activitatea de evaluare a bunăstării care defineşte o anumită naţiune, în
raport cu ignorarea evaluărilor făcute chiar de factorul uman acestei bunăstări. O
asemenea mişcare, care s-a generalizat curând în lumea analiştilor, a determinat trecerea
de la estimarea strictă a performanţelor economice, la evaluarea, în egală măsură, a
factorilor economici şi a celor sociali, de la măsurarea componentelor obiective la cea a
componentelor subiective, concretizate de aspiraţiile şi satisfacţiile oamenilor, de la
accentul pus pe elementele cantitative la accentul pus pe cele calitative”.
Interdependenţa tot mai evidentă între activitatea economică şi politica socială şi
impactul pe care îl au, în general, factorii economici asupra tuturor laturilor vieţii sociale,
au determinat creşterea şi diversificarea preocupărilor dirijate către stabilirea unei
diagnoze cât mai exacte a stării sistemului economic, în relaţie intrinsecă cu factorii care
determină, obiectiv şi subiectiv, preferinţele, satisfacţiile şi aspiraţiile (aşteptările)
populaţiei. Trecerea de la sistemul contabilităţii economice la cel al contabilităţii sociale
a făcut posibilă, treptat, stabilirea unor căi strategice de a selecta şi proiecta indicatorii
sociali cu privire la bunăstarea socială şi calitatea vieţii.

2
 Aşa cum am arătat, în domeniul sociouman, cu precădere în sociologie şi asistenţă
socială, conceptul de „calitatea vieţii” a devenit unul operaţional după anii ’50-’60,
dezvoltându-se rapid ca o reacţie la criza abundenţei în ţările dezvoltate. Pe de o parte, în
această perioadă s-a conştientizat faptul că există efecte devastatoare ale creşterii
economice asupra mediului, iar pe de altă parte, s-a demonstrat concret (prin analize bio-
medicale, chimico-fizice şi chiar psihosociologice) faptul că prosperitatea economică nu
asigură automat, prin ea însăşi şi prosperitatea umană. Această ultimă asumpţie – că o
creştere economică aduce după sine, direct şi neproblematic, o creştere a bunăstării
colective (nu doar materială!) – este criticată frecvent în ultimele decenii. În ţările
dezvoltate s-au efectuat mai multe încercări de ajustare a creşterii economice sau de
ponderare a acesteia cu găsirea căilor eficiente de înlăturare a efectelor negative ale
creşterii economice asupra calităţii vieţii. Există aşadar numeroase aspecte neclarificate
legate de obiectul măsurării bunăstării sociale, respectiv a calităţii vieţii, care nu sunt
noţiuni identice, aşa cum s-ar putea crede. Aceasta deoarece nu întotdeauna o societate a
bunăstării asigură şi un înalt nivel al calităţii vieţii indivizilor în toate aspectele ei (mai
ales când e vorba de percepţiile şi aprecierile subiective ale oamenilor). Aşa cum se ştie,
în societăţile occidentale, creşterea economică nu a reuşit, totuşi, să rezolve o serie de
trebuinţe ale diverselor categorii de indivizi, cu atât mai mult cu cât această creştere a
determinat şi mai determină, în continuare, o serie de consecinţe (efecte) secundare, cele
la care nu se aşteaptă iniţiatorii schimbărilor fiind numite în sociologie şi „efecte
perverse” (cf. Lucuţ şi Rădulescu) . Sărăcia, inegalitatea economică şi poluarea mediului
sunt doar câteva dintre aceste efecte.
Odată cu avansarea tehnicilor de măsurare socială, s-au făcut diverse încercări de
a măsura calitatea vieţii ca „întreg”, prin agregarea unei mari varietăţi de măsuri
obiective, tendinţă care a debutat odată cu deceniul al şaptelea. Această perspectivă
holistică în chestiunea nivelului de trai şi calităţii vieţii poartă numele de „cercetare a
calităţii vieţii” (Carley, 1981, cf. Lucuţ şi Rădulescu, 2000).
În România, în perioada ’70-’80, problematica calităţii vieţii a devenit populară ca
formă mascată de critică a performanţelor umane scăzute ale sistemului socialist şi ca
încercare de presiune asupra acestuia de a lua mai mult în considerare, mai mult nevoile
şi aspiraţiile populaţiei.
Literatura de specialitate conturează trei mari funcţii ale tematicii calităţii vieţii:

1) Definirea mai operaţională a obiectivelor dezvoltării social-economice.

2) Feedback al activităţii social-economice – aceasta are efecte asupra calităţii

vieţii, ca eficienţă umană, ca finalitate socio-economică şi nu numai.

3) Instrument de evaluare operaţională a progresului social: se poate vorbi despre

un progres efectiv doar în măsura în care s-a înregistrat o creştere a calităţii vieţii.

Deşi ramurile teoretice şi statistice ale economiei, domeniile specializate ale sferei
politice, statistica medicală, sectoarele active (aplicate) ale asistenţei sociale, ecologia şi
alte domenii se preocupă de peste 6 decenii de aspectele legate de problematica calităţii
vieţii, sociologia conturează această problematică ca fiind una esenţială în înţelegerea
ipostazelor umane în cadrul sistemelor sociale, nu doar din perspectivă holistă (ca

3
membru al acestora, integrat şi controlat de logica lor), ci şi în abordare individualist-
umană (omul ca obiectiv ultim al tuturor activităţilor sociale).

EDUCAȚIA FIZICĂ ȘI SPORTUL, ACTIVITĂȚI

SOCIALE

1. Originea Educației Fizice și Sportului

Educația fizică și sportul sunt activități complexe, complexitatea fiind determinată de

conținutul, structura , desfășurarea și organizarea lor.
Aceste activități sunt componente ale culturii fizice și cuprind în componența lor
exerciții fizice, aspecte tehnice, organizatorice, discipline teoretice, instituții , cadre de
specialitate, instalații și materiale. Cele două au apărut în mod separat, fiecare având
propria lor istorie.
Cele două categorii ale domeniului nostru de activitate au ca element
comun exercițiul fizic, acesta fiind mijlocul de bază prin care se realizează obiectivele
propuse.
Fenomenul practicării exercițiilor fizice se regăsește în evoluția istorică a omenirii,
având originea în procesul muncii. Munca a fost factorul esențial care a dus la evoluția
ființei umane .Nu există societate umană fără muncă, dar aceasta nu poate exista în afara
unui proces de îndrumare și control.
Munca este un fenomen istoric, care se amplifică și se adâncește continuu, devenind
tot mai complex și impunând în acest fel existența unor oameni cu capacități fizice
deosebite și special pregătiți. Această pregătire specială s-a realizat într-un proces special
organizat, denumit în prezent – educație fizică - aceasta devenind o nouă realitate socială,
nefiind integrată direct în procesul de producție, dar asigurând perfecționarea celor direct
implicați.
Exercițiul fizic, ca mijloc al educației fizice și sportului, văzut în terenul fertil al
muncii, a apărut și s-a perfecționat continuu în concordanță cu comanda socială.
Astfel, în comuna primitivă, exercițiul fizic era ca o prelungire a activității
productive, având uneori și caracter religios și ludic, ca apoi în orânduirea sclavagistă,
feudală să apară caracterul de clasă al practicării exercițiilor fizice.
Conceptul actual de E.F. reprezintă o etapă nouă în evoluția noțiunii, în antichitate
utilizându-se termenul de "gimnastică", care astăzi are un conținut mai restrâns.
La noi expresia acestei concepții de E.F. se reflectă în adoptarea Legii E.F. și Sportului,
conform căreia cele două activități sunt de interes național.
Conceptul de E.F. trebuie să sublinieze influențele multiple ale acestei activități asupra
vieții individului.
Educația Fizică trebuie privită ca:
- mod de viață -adresându-se corpului și persoanei, ea fiind o educație prin mișcare.
1. E.F. este un tip de activitate motrică, constituită din acțiuni motrice sistematizate
conform unor criterii specifice subiective.

4
2. E.F. este o componentă a educației integrale, realizată în cadrul procesului instructiv-
educativ.
3. E.F. se reflectă ca un ansamblu de idei, norme și reguli, reunite într-o concepție
unitară de organizare și aplicare la diferite categorii de subiecți.
4. E.F. se constituie într-un ansamblu de forme de organizare, ce valorifică sistematic
exercițiile fizice în scopul realizării obiectivelor.
5. E.F. este un sistem de instrumente care acționează asupra individului , favorizând
ameliorarea condiției fizice, psihice și integrarea socială.(A. Dragnea)
Sportul - componentă a domeniului de cercetare a TEORIEI EDUCAȚIEI FIZICE
ȘI SPORTULUI este greu de definit datorită complexității sale. Înțelesul termenului de
"sport" este unul dintre cele mai controversate în literatura de specialitate atât din punct
de vedere al conținutului cât și al originii sale.
Sportul este un fenomen social, un fenomen al lumii moderne, cu caracter complex,
bio-psiho-social. Astfel, sportul trebuie privit ca:
- Activitate de întrecere, constituită dintr-un ansamblu de acțiuni motrice, prin care se
urmărește perfecționarea posibilităților morfo-funcționale și psihice concretizate într-un
record.
-  Reunește toate formele de activitate fizică.
- Activitate motrică de loisir sau de întrecere, desfășurată într-un cadru instituționalizat
sau independent.
- Structura de activități motrice codificate și instituționalizate (se desfășoară pe bază de
reguli oficiale)
- Mediu propice pentru însușirea atitudinilor, valorilor și comportamentelor social-
personale.