CAPACITATEA DE PERFORMANŢĂ

Capacitatea de performanţă poate fi definita în următorii termeni: „interacţiunea

valorilor bio-psiho-educogene ale unui individ şi concretizarea lor pe baza unor criterii,
reguli cu caracter social, exprimate prin ierarhizări ale punctelor acumulate, obiective
marcate, kilograme ridicate sau promovări”.
Performanța sportivă, în accepțiunea actuală a teminologiei de specialitate are o valoarea
istorică şi reprezintă rezultatul deosebit de bun obținut de cineva într-o întrecere sportivă. Nevoia
de întrecere şi afirmare există în fiecare şi aşteaptă să fie valorificată. În zilele noastre
performanța sportivă ocupă un loc important în mentalitățile colective. Nivelul performanțelor
sportive creşte în relație directă cu nivelul de cultură şi civilizație al omenirii. Activitatea umană
este o activitate supusă emulației, autodepăşirii, este o activitatea performanțială.
Performanța sportivă, individuală sau colectivă, se obține într-o competiție care se
desfăşoară după un regulament bine precizat şi se exprimă printr-un rezultat, loc sau scor care
realizează o evaluare ierarhică a competitorilor.
Încercările de a modela performanța din diferite puncte de vedere, sunt extrem de utile
pentru cei angajați în realizare ei practică. Datorită complexității şi diversității fenomenului
performanțial, abordările unice sunt greu de realizat şi nu ar deschide toate căile pentru
maximizarea valorii ei.
Creşterea capacității de performanță este scopul principal al procesului de pregătire
sportivă. În anii `70 a apărut conceptul de „antrenament total” care avea în vedere dezvoltarea
completă a individului şi echipei, în cazul jocurilor sportive. Acest concept porneşte de la ideea
că „maximizarea performanței nu se poate obține fără maximizarea personalității sportivului”
(M.Epuran,1990). Antrenamentul total înseamnă includerea alături de antrenamentul propriu-zis
(pregătirea fizică, pregătirea tehnică, pregătirea tactică, pregătirea teoretică, pregătirea psihică,
pregătirea artistică şi refacerea) a antrenamentului mental, antrenamentului de psihoreglare şi
antrenamentului invizibil.
În ultimii ani tot mai mulți specialişti consideră că pregătirea psihologică este mai mult
decât o componentă a antrenamentului, ea constituind de fapt fundamentul procesului de
pregătire sportivă (A. Dragnea, 2002, M.Epuran 2001).
Pentru a respecta conceptul de abordare sistemică, singura care poate oferi posibilități de
acționare corespunzătoare în procesul de antrenament, studiul structurii capacității de
performanță trebuie să se realizeze din perspectivă integrativ operațională, ca rezultat al acțiunii
sistemice a factorilor implicați.
Din această perspectivă cea mai operantă este abordarea lui Mihai Epuran, care a studiat
această problemă încă din anul 1979, revenind şi actualizând periodic conceptele propuse.
M. Epuran, a pornit de la două postulate teoretice :
 omul realizatorul performanței sportive, este un produs complex al factorilor biologici,
psihologici şi social-culturali;
  optimizarea proceselor instructiv educative de maturizare şi dezvoltare, depinde de gradul
de utilizare al datelor ştiințelor de către educatori şi antrenori.
Din perspectiva acestor postulate Mihai Epuran, desprinde patru factori globali, implicați
într-o interrelație funcțională: aptitudinile, atitudinile, antrenamentul şi ambianța. Această
structură este cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea celor „4 A”. (M. Epuran,
1990).
Aptitudinile sunt sisteme de procese fizice şi psihice organizate în mod original pentru
efectuarea cu rezultate înalte a activităţii (A. Dragnea,1996). În taxonomia psihologiei generale,
aptitudinile sunt generale şi speciale. Aptitudinile sportivului sunt considerate aptitudini
speciale. În cadrul aptitudinilor sportive există aptitudini sportive generale şi aptitudini sportive
specifice practicării unei ramuri de sport.
Comportamentul uman reprezentând o anumită concepţie faţă de realităţile sau
evenimentele lumii înconjurătoare, atitudinile, sunt primele elemente din structura personalităţii
care cedează în faţa persuasiunii.
În sport atitudinile sunt de trei forme:
 atitudini cognitive;
 atitudini afective;
 atitudini conative (motorii).
Aceste trei forme de atitudini fundamentale ale omului sunt condiţionate de o motivaţie
care are o triplă determinare: biopsihosocială (Dragnea, 1996).
Antrenamentul este un proces pedagogic specializat care utilizează forme de activitate şi
modalităţi particularizate, desfăşurat sistematic în scopul adaptării organismului la eforturi fizice
intense, în vederea participării la competiţii sportive şi la obţinerea unor performanţe înalte.
Antrenamentul sportiv nu este numai "proces pedagogic, el oferă imaginea unei
interdisciplinarităţi, pentru că sportul tinde să devină o ştiinţă prin implementarea fiziologiei,
psihologiei, biomecanicii, anatomiei, geneticii, antropologiei, etc.
Antrenamentul devine complex prin dirijare şi organizare; se vorbeşte tot mai mult de
"antrenamentul total" singurul în măsură să dezvolte la maximum capacitatea de performanţă.
Obiectivele principale ale antrenamentului sportiv sunt:
- pregătirea sportivilor pentru concursuri, obţinerea de rezultate deosebite prin dezvoltarea la
nivel maxim a capacităţii de performanţă într-o probă sau ramură sportivă;
- dezvoltarea personalităţii sportivului este o preocupare permanentă; procedând altfel,
antrenamentul sportiv, sportul în general rămân o practică limitativă care, în condiţiile
progresului actual, nu mai poate răspunde cerinţelor performanţei.
Ambianta este „mediu material, social sau moral în care trăieşte cineva sau în care se află
ceva”. Mediul în care se desfăşoară performanţa sportivă este un model de interacţiune cu stimuli
cu valori pozitive sau negative.
Ambianţa poate exista ca factor de amplificare sau de diminuare a capacităţii de
performanţă sportivă prin:
 mediul social;
 mediul de studii;
 mediul sportiv;
 familia.
Preluând acest punct de vedere, Adrian Dragnea (1996) consideră că există două grupuri
de factori determinanți ai capacității de performanță:
  un grup al factorilor interni, care cuprinde aptitudinile, atitudinile, caracteristicile
activității funcționale şi structuri corporale;
 al doilea grup de factori, constituit din ambianță în structura căreia intră antrenamentul şi
competiția, ca mediu socio-educativ special, mediul socio-educațional şi mediul natural
prin factorii fizici şi chimici.
Acelaşi autor consideră capacitatea de performanță ca un vector, rezultat al
intercondiționării celor patru factori sintetici, la care se adaugă şi alții mai îndepărtați, fără ca
acțiunea lor să fie directă, cum sunt factorii religioşi sau tradițiile. (A Dragnea, 2002).
Privind astfel, acelaşi autor este de părere că antrenamentul poate fi inclus în „ambianță” ca
factor de modelare a personalității şi de formare a atitudinilor favorizante practicării
sportului.

BIBLIOGRAFIE
1. Dragnea, A. şi colab., Teoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Fest, Bucureşti, 2002;
2. Dragnea, A., Atrenamentul sportiv, Editura Didactica si Pedagogica, 1996;
3. Epuran, M., Modelarea conduitei sportive, Editura Sport-Turism, 1990.