Sursa bibliografică:

Șerbănoiu, S., Tudor, V. (2013). Teoria și metodica educației fizice și sportului, UNEFS,
București

IDEALUL, SCOPUL, FINALITĂŢILE ȘI COMPETENȚELE EDUCAŢIEI FIZICE

Idealul educaţiei fizice şi sportului

Idealul educaţiei fizice şi sportului este proiecţia solicitată de societate, pentru aceste
activităţi, în viitorul apropiat şi în cel îndepărtat, privind contribuţia lor la determinarea modului
de viaţă prefigurat, sistemul de priorităţi propus şi ce anume este cu adevărat important pentru
individ. Acest ideal decurge din idealul social general şi din idealul educaţional, integrat celui
general.
Idealul educaţiei fizice este definit drept o finalitate de maximă generalitate. Finalităţile, în
ansamblul lor, îmbracă forma idealului, ca model prospectiv formulat în condiţiile sociale ale
unei etape istorice. “Prin idealul educativ se proiectează şi se anticipează nevoile sociale
obiective, precum şi posibilităţile pe care le poate oferi acţiunea educaţională” (I. Nicola, 1996).
Idealul educaţiei fizice, ca imagine model, ca expresie a perfecţiunii umane, desemnează
“cum trebuie să arate”, dar mai ales “ce trebuie să ştie să facă subiectul” educat fizic şi motric,
capabil să se integreze cu succes în societate.
Legea învăţământului din 1995 confirmă “importanţa idealului general educaţional
întemeiat pe tradiţiile umaniste, pe valorile democraţiei şi pe aspiraţiile sociale”.
Idealul educaţiei fizice şi sportului poate fi formulat şi din perspectiva modelelor
culturale afirmate la scară socială (S. Cristea, 1998):
 idealul umanismului clasic – personalitate armonioasă din punct de vedere fizic şi
psihic;
 idealul epocii moderne – personalitate civică, angajată social prin valori democratice;
 idealul epocii post-moderne – personalitate deschisă, creativă, autonomă şi
responsabilă.
 Zeigler (1982) afirmă că a contura idealul înseamnă a analiza pas cu pas următoarele
aspecte (adaptate de noi):
 identificarea valorilor relevante, proprii educaţiei fizice şi sportului;
 plasarea valorilor educaţiei fizice şi sportului într-o ordine ierarhică;
 relaţionarea valorilor personale cu cele generale, culturale, într-o perspectivă mai largă;
 analiza propriilor aptitudini, capacităţi fizice şi motrice;
 alegerea unui scop definitoriu, care să dea maximum de energie existenţei noastre.
Dorinţa de a influenţa pozitiv calitatea vieţii, prin formularea idealului educaţiei fizice şi
sportului, implică formularea criteriilor de stabilire a obiectivelor şi determinarea factorilor ce
favorizează obţinerea efectului dorit, a căilor de abordare, a modului în care se pot schimba, în
timp, elementele de progres şi direcţia spre care ne îndreptăm.
Sarcina implică stabilirea următoarelor elemente:
 nivelul optim al capacităţii motrice prognosticat;
 stabilirea unui program rezonabil de educaţie fizică şi sport;
 activităţile fizice de dezvoltare, în paralel cu cele de timp liber;
 atitudinile ce trebuie promovate în legătură cu menţinerea sănătăţii şi cu problemele
ecologice;
 experienţele sportive recomandabile majorităţii subiecţilor.
Aceste puncte esenţiale în strategia activităţilor de educaţie fizică şi sport sunt influenţate,
direct sau indirect, de:
 valorile şi normele stabile pe care societatea, în general, dar şi fiecare individ, le-au
apreciat de-a lungul timpului şi în care s-au regăsit (conceptul de “om frumos şi bun”, din
Grecia antică);
 concepţiile politice, care au determinat o abordare progresistă sau tradiţionalistă, cu
efecte asupra educaţiei fizice şi sportului;
 caracteristicile economice şi ale civilizaţiilor industriale şi post-industriale, care au
condus la schimbări ale idealului educaţional, în sensul că acesta a fost orientat, din
planul abilităţilor fizice, în cel psihomotric sau al “fitness-ului mental”;
 concepţiile naţionaliste şi religioase – primele conduc la o valorizare adecvată a
activităţilor de educaţie fizică şi sport, ca mijloace eficiente pentru creşterea vigorii şi
ameliorarea sănătăţii unei populaţii (cazul unor puteri asiatice sau europene); cât despre
 cele religioase, creştinismul promovează omul ca valoare individuală şi convingerea că
activităţile motrice (educaţia fizică şi sportul) pot reprezenta o forţă spirituală în viaţa
acestuia.
Ţinând cont de aceşti factori, putem stabili că elementele de referinţă ale idealului
educaţiei fizice (considerate şi componente de bază ale modelului de educaţie fizică, pentru
fiecare subsistem al acesteia), sunt următoarele:
 dezvoltarea fizică armonioasă, concretizată în indicii morfologici;
 aptitudinile (calităţile) motrice de bază;
 deprinderile şi priceperile motrice de bază, utilitar-aplicative şi specifice unor probe şi
ramuri de sport;
 cunoştinţe şi abilităţi privind practicarea independentă a exerciţiilor fizice;
 calităţi, trăsături morale, intelectuale şi estetice;
 capacitatea de integrare socială şi de recunoaştere a valorilor generate de activităţile
motrice.

Scopul educaţiei fizice

Scopul educaţiei fizice defineşte linia generală care orientează acţiunile de formare şi
dezvoltare a personalităţii subiecţilor, proiectate de ideal. El serveşte ca ghid în selectarea
obiectivelor generale şi specifice, vizând finalitatea acţiunii educaţionale. În stabilirea scopului
educaţiei fizice, trebuie respectate o serie de criterii (adaptate după J. Dewey, 1992):
 concordanţa cu idealul educaţiei fizice;
 depăşirea nivelului actual prin acţiuni de perfecţionare, ajustare, restructurare,
reformulare, la nivel conceptual şi practic (praxiologic);
 valorificarea potenţialului existent, a resurselor şi a necesităţilor interne ale subsistemelor
educaţiei fizice;
 deschiderea spre nou, spre alte posibile alternative.
Scopul educaţiei fizice trebuie să aibă un caracter: practic (să configureze direcţiile
principale de acţiune într-o perioadă istorică definită) şi strategic (prin care să se asigure
dezvoltarea domeniului pe termen lung).
 Într-o definiţie sintetică, scopul educaţiei fizice este dezvoltarea complexă a personalităţii
individului, în concordanţă cu cerinţele societăţii de dobândire a autonomiei, a eficienţei şi a
echilibrului cu mediul natural şi social.

Finalităţile educaţiei fizice

Finalităţile educaţiei fizice reprezintă materializarea obiectivelor sub toate aspectele, cu

alte cuvinte, progresul pe care îl înregistrează subiectul (individul) în plan somatic, funcţional,
motric, cognitiv, afectiv şi social.
Educaţia fizică se prezintă ca un sistem de acţiuni (preponderent motrice) exercitate asupra
unor indivizi, în vederea transformării acestora, potrivit unor finalităţi. Reuşita constă în
armonizarea cerinţelor sociale cu cele individuale.
Finalităţile generale ale educaţiei fizice sunt reunite sub denumirea de ideal, care
cuprinde orientarea strategică a sistemului de educaţie fizică, într-o anumită etapă a dezvoltării
sociale, economice, culturale şi ştiinţifice a unei ţări – modelul de personalitate care polarizează
aspiraţiile unei societăţi.
În sinteză, idealul educaţiei fizice vizează finalitatea acestei activităţi în ansamblul său, la
nivelul întregii societăţi, în timp ce scopurile şi obiectivele orientează desfăşurarea unor activităţi
educative determinate şi concrete (tabel 1).
Raportul dintre scop, obiective şi finalităţi este descris plastic de Vannier, Foster şi
Gallahue (1973), ca fiind un “tren de marfă: scopul reprezintă locomotiva care îndreaptă trenul
către destinaţie, obiectivele sunt reprezentate de vagoanele de diferite tipuri, iar finalităţile sunt
asemănate cu încărcătura fiecărui vagon; idealul este reprezentat de ajungerea trenului la
destinaţie”.
Finalităţile educaţiei fizice sunt reprezentate de:
 Indicii superiori ai dezvoltării fizice.
 Indicii superiori ai calităţilor motrice (viteză, rezistenţă, forţă, mobilitate, coordonare).
 Funcţionarea perfectă a principalelor aparate şi sisteme ale organismului.
 Un sistem larg de deprinderi şi priceperi motrice de bază, utilitar-aplicative şi specifice
ramurilor de sport.
 Capacitatea de efort crescută.
 Capacitatea psihică (intelectuală, afectivă, morală, volitivă) crescută.
 Integrarea superioară în mediul natural şi social.
Finalitatea Conţinutul Domeniul
educaţiei Finalităţii finalităţii
fizice
Model de personalitate armonios
dezvoltată fizic şi psihic, abilitată cu Sistemul educaţiei
deprinderi şi priceperi pentru generale şi al sistemului
Ideal practicarea independentă a exerciţiilor de educaţie fizică şi sport
fizice, individual şi în grup
Efectele educaţiei fizice asupra
dezvoltării fizice, a capacităţii motrice
şi a obişnuinţei de a se integra şi de a Tipuri de şcoli şi cicluri
Scop acţiona în grup, pe nivele specifice de învăţământ
ciclurilor de învăţământ

Enunţ cu caracter anticipativ, care

descrie o schimbare comportamentală Subsisteme ale educaţiei
observabilă (măsurabilă), aşteptată în fizice, lecţii care
Obiectiv urma activităţii de educaţie fizică abordează planul motric,
(dezvoltarea unei calităţi motrice, psihomotor, etc.
învăţarea unei deprinderi etc.)

Tabel 1. Finalităţile educaţiei fizice

(după Ion Jinga, 1998, tabel modificat şi completat)

Competențele educației fizice

Ştiinţele educaţiei promovează tot mai insistent orientarea potrivit căreia elevii trebuie
înzestraţi cu competenţe în diferite direcţii, corespunzătoare disciplinelor din aria curriculară.
Prin competenţă într-un domeniu se înţelege “capacitatea de a produce cutare sau cutare
conduită” (R. Doron, F. Parot, Dicţionar de Psihologie, Bucureşti, Humanitas, 1999)
Există o competenţă potenţială, care se realizează în urma procesului de învăţare şi care
constituie o treaptă sau o etapă a acestui proces. Această treaptă este şi rezultatul unei anumite
concepţii despre strategia de învăţare urmată, subiectul fiind lăsat, ulterior, să descopere singur
modalităţile de aplicare concretă, conform solicitărilor din mediu.
Există şi o competenţă percepută ca o construcţie cognitivă a elevului, ca o opinie
despre propria valoare la nivel cognitiv, motric sau social. Aceasta are rol reglator în plan
motivaţional, subiectul orientându-se către activităţile în care se simte competent. Profesorul are
un rol esenţial în formarea acestui tip de competenţă la elevii mai puţin dotaţi motric, el putând
să le formeze convingerea de a exersa continuu pentru dezvoltarea propriei capacităţi. Şi aceasta,
cu atât mai mult cu cât învăţământul preuniversitar, până la clasa a X-a, trebuie să formeze
competenţe minimale, adică subiecţii să poată îndeplini la nivel satisfăcător o sarcină dată (să
promoveze).
Promovarea este treapta inferioară şi acceptabilă a cunoştinţelor, a deprinderilor,
priceperilor şi calităţilor motrice. Promovarea clasei, obţinerea unui certificat sau a unei diplome
presupun că minima competenţă a fost atinsă sau depăşită. Din aceste considerente, la educaţie
fizică, evaluarea constituie o problemă mereu actuală pentru cadrele didactice.
Stabilirea competenţelor la educaţie fizică, în funcţie de clasă şi de ciclul curricular,
creează o nouă optică asupra a ceea ce trebuie să cunoască elevii, deci asupra finalităţilor
educaţiei fizice.
Între obiective, finalităţi şi competenţe, înţelese ca sistem evaluativ, se stabileşte o relaţie
de continuitate (schema 2). Obiectivele stabliesc ce anume trebuie să facă elevul (să înveţe, să
cunoască, să ştie etc.). Competenţele consemnează o activitate sau acţiuni care se pot realiza
efectiv. De remarcat relaţiile dintre competenţe şi priceperile motrice: priceperea dă posibilitatea
alegerii răspunsului motric în situaţii problematice, tipice şi atipice, iar competenţa este strâns
legată de eficienţa rezultatului sau a întregii acţiuni.

Schema 2. Sistemul factorilor determinanţi ai competenţelor elevului