Obiectul de studiu al TMEFS – perfecționarea dezvoltării fizice și a capacității

motrice și menținerea și dezvoltarea unor indici morfologici și funcționali normali,

prin mijloace specifice(ex fizic ca element de bază la pers în situații biologice
speciale)
Direcțiile de practicare a ex fizice – perfecționarea indicilor dezvoltării fizice: indicii
morfologici și funcționali ȘI perfecționarea indicilor capacității motrice a oamenilor:
priceperi și deprinderi de mișcare și calități motrice
Educația Fizică – activitate care valorifică sistematic ansamblul formelor de
practicare a ex fizice, în scopul măririi în principal a potențialului biologic al omolui
în concordanță cu cerințele sociale
Caracteristicile fundamentale ale educației fizice: Fiziologică prin natura exercițiilor;
Pedagogică prin metodă; Biologică prin efecte; Socială prin organizare;
-Ed fizică presupune întotdeauna activitate. De aceea este greșită expresia:
“practicarea educației fizice“. Nu se practică educația fizică ci exercițiile fizice.
Educația fizică este una din variantele prin care se practică ex fizice; Este un tip
fundamental de activitate motrică care implică legi, norme, prescripții metodice, etc.
în scopul realizării unor obiective instructiv-educative bine precizate.
Subsisteme - Sectoare
- Educaţia fizică a tinerei generaţii – școli primare, gimnazii, licee, școli profesionale,
școli speciale, instituții de învățământ superior
- Educaţia fizică profesională – Diferite meserii/profesii
- Educaţia fizică militară – Diferite arme(infanterie, aviație, marină, etc)
- Educaţia fizică a varstnicilor – Diferite instituții de specialitate
- Autoeducaţia fizică – Din inițiativă proprie sau pe baza unor recomandări speciale
Educația fizică cuprinde 2 laturi:
De instruire – acțiunea de transmitere din partea cadrelor de specialitate a unui
ansamblu de cunoștințe, priceperi și deprinderi de mișcare, de mijloace pentru dezv
fiz armonioasă și a calităților motrice, potrivit obiectivelor și programelor stabilite
De educație – ansamblu de măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării
omului, a dezv lui, a dezv însușirilor sale intelectuale, morale și fizice în conformitate
cu un anumit scop
Dezvoltarea fizică - reprezintă rezultatul, precum si acţiunea îndreptată spre
influenţarea creșterii corecte si armonioase a organismului, concretizată in indici
morfologici si funcţionali proporţionali, cat mai apropiaţi de valori atribuite în acest
sens organismului sănătos.
Simetria corporală se referă la raporturile care trebuie să existe intre diferitele
segmente ale corpului ca un subiect să aibă o dezvoltare armonioasă.
Capacitatea motrică este „ansamblul posibilităților motrice naturale și dobândite prin
care se pot realiza eforturi variate ca structură și dozare“.
Ion Siclovan o definește ca disponibilitatea de mișcare a subiecților, concretizată în
cantitatea și calitatea stăpânirii unui sistem de priceperi, deprinderi și calități motrice
aferente conținutului și exigențelor stabilite pentru fiecare din subsistemele și
sectoarele educației fizice.
Obiectivele educaţiei fizice – Subsistemele - Subsistemul educaţiei fizice generaţiei
tinere: 1.favorizarea procesului de creștere armonioasă a corpului; 2.formarea si
perfecţionarea priceperilor, deprinderilor si calităţilor motrice de bază; 3.educarea
trăsăturilor pozitive de caracter si de comportament civilizat; 4.stimularea interesului
si aptitudinilor pentru practicarea diverselor sporturi, concomitent cu cultivarea
dorinţei de depășire a performanţelor;
Subsistemul educaţiei fizice profesionale: 1.optimizarea capacităţii fizice a
cetăţenilor in scopul cresterii randamentului in munca; 2.prevenirea eventualelor
influenţe negative ale diferitelor sectoare de muncă asupra atitudinilor corpului si a
capacităţii funcţionale a organismul
Subsistemul educaţiei fizice militare: 1.sporirea potenţialului fizic al militarilor in
concordanţă cu solicitările caracteristice din diversele arme si implicit cu cerinţa
cresterii capacităţii de apărare
Subsistemului educaţiei fizice a varstnicilor: 1.menţinerea cat mai indelungată a
bunei condiţii; 2.menţinerea încrederii în forţele proprii.
Subsistemul activităţilor fizice independente(autoeducaţiei fizice): 1.sporirea si
menţinerea indicilor bunei condiţii fizice(pers.50 de ani); 2.favorizarea interrelaţiilor
dintre oameni si antrenarea acestora in activităţi capabile să le stimuleze forţele fizice
si spirituale.
Sportul - activitatea specifică de întrecere în care se valorifică intensiv formele de
practicare a ex fiz în vederea obţinerii de către individ sau colectiv a perfecţionării
posibilităţilor morfo-funcţionale si psihice, concretizate într-un record, o depăsire
proprie sau a partenerului
Unităţi organizatorice si competiţionale - Obiective urmărite
- Sportul de inaltă performanţă - Loturi reprezentative - Obţinerea de performanţe
record
- Sportul de performanţă - Sportivii cuprinsi in cel mai inalt nivel(super ligă, liga
naţională, divizia A) - Menţinerea nivelului superior de pregătire si promovare in
loturile naţionale
- Baza de masă a sportului de performanţă – Grupe de copii si juniori din secţii pe
ramuri de sport din scoli sportive, licee de specialitate, cluburi sportive si care
activează intr-un sistem competiţional - Pregătirea temeinică
- Sportul de masă - Sportivi participanţi in competiţiile locale - Sporirea experienţei
competiţionale.
subsistemele sportului: Sportul pentru toți; Sportul adaptat; Sportul de performanță.
In domeniul practicării exerciţiilor fizice prin Mișcare înţelegem schimbarea poziţiei
unui segment al corpului faţă de alte segmente, sau a întregului corp faţă de mediu în
care se găsește
Miscarea omului poate fi ciclică, aciclică, voluntară, involuntară, automată, pasivă,
activă, uniformă, accelerată etc. Toate acestea sunt tipuri sau genuri de miscare
umană.
Îndrumătorul terminologic de Kinetoterapie definește motricitatea umană ca însușire
a ființei umane înnăscută sau dobândită de a reacționa cu ajutorul ap locomotor la
stimuli interni și externi, sub forma unei mișcări, la baza sa stând o serie de factori
neuro-endocrino-metabolici și musculari care condiționează deplasarea în spațiu a
corpului omenesc sau a segmentelor sale.
Domeniul mişcării umane şi a omului în mişcare(Kinetologia umană) cuprinde
Educaţia fizică, Sportul şi Kinetoterapia. În cadrul fiecăreia dintre disciplinele
ştiinţifice care alcătuiesc Sistemul Ştiinţei activităţilor corporale se regăsesc activităţi
corporale specifice: AL - activităţile corporale ludice, de joc(lat. ludus) aparţin atât
copilăriei, cât şi vârstelor ulterioare, constituind un complex de mijloace care satisfac
nevoile de mişcare ale fiinţei umane sub formele cele mai variate
AG - activităţile corporale gimnice(lat. gymnas) sunt orientate spre autoperfecţionare,
efectuate de regulă benevol şi cuprinse în: gimnastica de bază, gimnastica aerobică,
jogging, cu funcţii de autodezvoltare şi sanogenetice.
AA - activităţile corporale agonistice(lat. agon) continuă cu mijloace mult mai
variate, caracteristica de întrecere a unor jocuri. Sunt o trecere de la joc la sport şi, în
acelaşi timp, la întrecerea cu sine cu orientare spre autodezvoltarea armonioasă şi
autoperfecţionare.
AR - activităţile corporale recreative(lat. recreatio), efectuate în timpul liber, deţin
mai mult decât celelalte(poate în egală măsură cu cele ludice) funcţiile de
divertisment, destindere, odihnă activă, recreere, refacere psihică şi formare.
AC - activităţile corporale compensatorii(lat. compensatio) au funcţie de recuperare a
capacităţii fizice şi motrice a celor care manifestă diferite disfuncţii provenite din
accidentări, din disfuncţii profesionale sau din fond genetic.
Kinetoterapia – studiază mecanismele neuromusculare și articulare care asigură
omului mișcările(activitățile motrice) normale, în același timp, studiind și elaborând
principiile de structurare a unor programe care se adresează organismului uman, atât
d.p.d.v. profilactic, cât și terapeutic și recuperator. Scop: profilactic, terapeutic,
recuperare
Motricitatea – o capacitate, însușire, înnăscută sau dobândită(deci educabilă în
anumită măsură) care caracterizează în funcție de nivelul său de manifestare unele
tipuri de mișcări – în cazul mișcărilor pasive nu poate fi vb de motricitate
După Șiclovan prin funcțiile ed fizice și sportului se înțeleg acele destinații(roluri,
influențe) ale activităților în cauză care au caracter constant, răspunzând unor nevoi
ale dezvoltării și vieții omului. Aceste funcții derivă din ideal și se subordonează
acestuia. Funcţiile educaţiei fizice şi sportului – 1.Funcţia de perfecţionare a
dezvoltării fizice face parte din categoria funcţiilor specifice şi are rol prioritar, mai
ales în educaţia fizică a tinerei generaţii.
2.Funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice face parte tot din categoria funcţiilor
specifice educaţiei fizice şi sportului. Prin această funcţie sunt vizate cele două
elemente componente ale capacităţii motrice: calităţile motrice şi deprinderile şi/sau
priceperile motrice.
3.Funcţia igienică vizează cerinţa fundamentală de menţinere a unei stări optime de
sănătate a celor care practică, sistematic şi ştiinţific, exerciţiile fizice
4.Funcţia recreativă face parte din categoria funcţiilor asociate/nespecifice pentru
EFSK, având un rol deosebit pentru oamenii de toate vârstele şi profesiile.
5.Funcţia de emulaţie trebuie să se materializeze în dezvoltarea spiritului competitiv,
caracteristic – în general - fiinţei umane şi în formarea dorinţei permanente de
"autodepăşire" şi de "depăşire", corecte şi cu atitudine de fairplay.
6.Funcţia educativă este tot o funcţie asociată/nespecifică, considerată ca cea mai
complexă prin prisma modalităţilor de îndeplinire şi a influenţelor asupra dezvoltării
personalităţii umane în integralitatea sa: intelectual, moral ,estetic etc.
Alternativa: 1.F. de optimizare a potențialului biologic(după Weineck talia și
capacitatea funcțională a organelor importante pentru performanța fizică depind în
proporție de 60-70% de factorul genetic și 30-40 de calitatea și cantitatea solicitărilor
specifice)
2.F. De perfecționare a capacității motrice(generală și specifică)
3.F.psiho-socială(copil, adult, motivații, integrare în societate etc)
4.F.culturală(moral, estetic, intelectual)
5.F.economică(eficiența de tip investiție-efect, imediat si/sau tardiv)
Includerea socială(Incluziunea) - Educaţia fizică si sportul sunt activităţi cu un
profund caracter social. Unul dintre cele mai importante aspecte al vieţii moderne
este acela al includerii persoanelor cu disabilităţi in colectivităţile cu persoane
obisnuite. Includerea in lecţiile de educaţie fizică, in general in activităţile de
practicare a exerciţiilor fizice, a persoanelor cu disabilităţi este benefică pentru
intreaga societate, este un important factor educativ. Educaţia inclusivă se bazează pe
principiile participării depline si a egalităţii.
Scop, beneficii - Sistemul educational trebuie să fie locul cel mai important in care să
se asigure dezvoltarea personală si includerea socială, care le vor permite copiilor si
tinerilor cu handicap să devină cat mai independenţi. Beneficiile incluziei sunt pentru
toţi – copii cu dizabilităţi, copii fără dizabilităţi, profesori, etc
Principiile abordării inclusive in lecţiile de educaţie fizică presupune respectarea de
căre profesori a următoarelor trei principii:
Principiul 1. Aranjarea corespunzătoare a provocărilor de invăţare in lecţiile de
educaţie fizică, astfel incat fiecare copil să aibă posibilitatea unei experienţe de
succes.
Principiul 2. Să răspundă la diverse nevoi ale copilului si să se planifice predarea pt
ca toţi copiii să ia parte la lecţii deplin
Principiul 3. Evitarea eventualelor bariere in invăţare si evaluare prin includerea
copiilor cu nevoi si dizabilităţi. Ajutorul pentru copii este, de obicei, o problemă de
diferenţiere de sarcini, echipament si planificare a timpului suficient pentru ca sarcina
să fie indeplinită
Metode - Spectrul incluziunii dă posibilitatea profesorilor să răspundă diverselor
nevoi de invăţare ale copiilor, promovand 5 căi diferite, chiar complementare, căi de
includere a copiilor cu dizabilităţi in lecţiile de educaţie fizică. Promovarea
incluziunii se face prin adaptări, modificări sau separări ale activităţilor sau a
abordării invăţării. In multe lecţii, profesorii folosesc mai mult decat o abordare,
pentru a fi siguri că toţi copiii sunt inclusi in lecţii.
1.Activităţile deschise implică pentru toţi copii aceleasi sarcini, folosind modificări
minime sau fără modificări. Individualizarea trebuie să fie făcută de kinetoterapeut.
2.Activităţile modificate - presupun schimbări făcute astfel ca sarcinile tuturor
copiilor să fie incluse si să poată participa la un nivel apropiat posibilităţilor lor.
Modificările pot fi făcute la echipament, spaţiu, reguli, viteză de execuţie,
interacţiune si/sau poziţii.
3.Activităţi paralele – Fiecare joacă acelasi joc, dar diferite grupuri joacă jocul pe căi
diferite, in concordanţă cu posibilităţile lor.
4. Activităţi sportive pentru dizabilităţi – presupune activităţi adaptate ca volei din
sezand, baschet în scaun cu rotile etc. Au fost dezvoltate sau modificate unele
sporturi specific diferitelor nevoi. Pot participa la aceste activităţi adaptate si copii
fără dizabilităţi.
5. Activităţi separate – Ocazional, poate fi indicat pentru cazuri individuale, să se
joace separat de restul clasei sau de persoane cu dizabilităţi. Aceasta nu trebuie insă
să ducă la excludere
Structura Sistemului romanesc de educaţie fizică si sport:
- educaţia fizică din invăţămantul de toate gradele(prescolar, primar, gimnazial,
profesional, liceal, invăţămantul superior);
- clasele cu program special de educaţie fizică;
- instituţiile de invăţămant superior de specialitate(Universitatea Naţională de
Educaţie Fizică Si Sport, Facultăţile de educaţie fizică si sport);
- laboratoarele de cercetare stiinţifică, centrul de cercetări pentru problemele de sport,
Centrul naţional de medicină sportivă, Cabinetele metodice);
- organele locale, teritoriale si centrale cu responsabilităţi speciale in practicarea
exerciţiilor fizice.
- asociaţiile sportive;
- cluburile sportive;
Mijloacele EFSK - sunt instrumentele cu ajutorul cărora se pot îndeplini funcţiile si
obiectivele acestor activităţi. Ele asigură pregătirea subiecţilor în vederea obţinerii
unor competenţe si abilităţi, a capacităţilor sau performanţelor sportive care aparţin
deopotrivă sferei fizice si psihice a personalităţii acestora.
Clasificarea mijloacelor EFSK: Mijloace specifice - Exerciţiul fizic, Măsurile de
refacere a cap. de efort, Aparatura de specialitate, Masajul(K)
Mijl asociate-Factorii naturali de călire, condiţiile igienice, elemente imprumutate
Mijloacele specifice sunt cele care asigură în mod direct orice progres in ceea ce
priveste dezvoltarea somatică, funcţională si capacitatea motrică a omului, de aceea
ele sunt considerate ca fiind cele mai importante. Un aspect important care le conferă
legitimitate, îl reprezintă faptul că ele se înnoiesc periodic, în raport cu scopurile
propuse.
Exercițiul fizic - reprezintă în accepţiunea didactică, cel mai important instrument cu
multiple funcţii si aplicaţii în programarea si realizarea procesului de instruire. Nu
toate miscările sau acţiunile motrice pot fi considerate exerciţii fizice: particularitatea
distinctivă a exerciţiului amintit este dată de concordanţa conţinutului si formei
acestuia cu esenţa efsk si cu legităţile acestora(de exemplu, alergarea este o acţiune
extrem de comună, care poate deveni exerciţiu cand i se conferă reguli precise de
practicare, modalităţi raţionale de execuţie, o anumită dozare a efortului etc.).
Definiție ex fizic: În sens etimologic, exerciţiul(din latinescul exercere) presupune
repetarea unei activităţi de mai multe ori pană la câstigarea usurinţei sau
„îndemanării" în efectuarea unei miscări.
I. Siclovan consideră că "exerciţiul fizic reprezintă o acţiune preponderent corporală,
efectuată sistematic si constient in scopul perfecţionării dezvoltării fizice si a
capacităţii motrice a oamenilor.
Exerciţiul fizic nu trebuie înţeles numai ca pe o repetare stereotipă, rigidă, ci ca pe o
posibilitate de adaptare permanentă la condiţii variate externe si interne. In acest
context, exerciţiul fizic nu presupune doar repetarea sistematică, ci si posibilitatea de
a construi, de a asambla(pe baza miscărilor invăţate) o conduită motrică proprie
subiectului care a asimilat un material pe care apoi il exteriorizează sub forma
comportamentului motric - "păpusi mecanice".

Forma exerciţiului fizic - reprezintă modul in care se succed miscările componente,

precum si relaţiile dintre acestea. Forma este legată de aspectul exterior vizibil, care
dă atributul calitativ al miscării. Dacă conţinutul inseamnă coordonare internă si
procese energetice complexe, forma exprimă plastica miscării, ritmul, forţa de redare,
semnificaţia sa. Forma exerciţiului fizic se referă la tehnica de excutare a miscării
respective, definită ca modul cel mai eficient de efectuare a unei miscări, cu
maximun de randament si minimum de efort.
Clasificarea exercițiilor fizice
- Dpdv al structurii si formei - exerciţii analitice si globale, exerciţii simple sau
complexe, exerciţii standardizate si variabile, exerciţii speciale
- După natura efectelor pe care le produc: exerciţii pregătitoare, exerciţii specifice,
exerciţii de concurs
- După calităţile motrice: exerciţii pentru forţă, viteză, rezistenţă, coordonare, supleţe,
cu multiplele lor combinaţii.
- După tipul de încărcătură adiţională - exerciţii cu partener, cu haltere, cu mingi
medicinale, saci cu nisip etc.
- După tipul de pregătire - exerciţii pentru pregătirea tehnică, tactică, fizică, artistică
etc.
- După intensitatea efortului fizic: exerciţii maximale, submaximale, medii etc.
- După natura contracţiei musculare: exerciţii statice, exerciţii dinamice si exerciţii
mixte.
- După funcțiile îndeplinite, exercițiile fizice pot fi: introductive, repetitive,
aplicative, creative, de întrecere, de expresie corporală, de recuperare(compensatorii)
- După structura socială de efectuare a exercițiilor: individuale, în grup, mixte sau
demixtate.
În antrenament sportiv, în func de obiectivele de instruire și de performanță se
disting:
mijloace de pregătire fizică generală care asigură dezvoltarea funcțională generală a
organismului
mijloace cu caracter mixt care conțin structuri motrice apropiate de procedeele
tehnice specifice probei respective sau care sunt utilizate în fazele inițiale ale învățării
mijloace de pregătire specifică care se regăsesc sub forma elementelor și procedeelor
tehnice sau acțiunilor tehnico-tactice, având scopul de a dezvolta capacitățile
specifice necesare unui randament superior în concurs
Măsurile de refacere a capacităţii de efort – în lecţia de educaţie fizică se utilizează
pauzele dintre repetări(cu durată si caracter impuse de caracteristicile efortului
prestat), si la sfarsitul acesteia, obiectivul se realizează prin intermediul verigii
"revenirea organismului după efort"
In cadrul antrenamentului sportiv, duritatea acestuia, numărul crescut de lecţii,
susţinerea concursurilor cu totala angajare a disponibilităţilor fizice si psihice,
reclamă o strategie complexă de refacere, de "dezobosire" a sportivilor(I. Siclovan,
1988). Această strategie include: a)pauzele de revenire dintre exerciţii(pasive sau
active).
b)in timpul concursului, se utilizează schimbarea competitorilor in fazele de atac si
apărare(in jocurile sportive);
c)măsurile hidrofizioterapeutice relaxarea in saună, utilizarea susţinătoarelor de efort,
alimentaţia adecvată, vitaminizarea, somnul si regimul riguros de viaţă.
Aparatura si echipamentul de specialitate trebuie abordată din două puncte de vedere:
- ca si aparatură componentă a practicării sporturilor(aparatele din gimnastică,
mingile in jocurile sportive, schiurile, saltelele, discul, suliţa, ciocanul, etc.),
- ca aparatură pentru perfecţionarea tehnicii(manechinele la lupte, lonjele in
gimnastică, bacul in sporturile nautice, aparatul de aruncat mingi la tenis etc),
- aparatura de protejare a sportivilor(casca in box, ciclism, schi, mănusile,
genuncherele, saltelele in gimnastică, echipamentul jucătorilor de hochei etc).
Mijloacele asociate - vin să mărească efectul mijloacelor specifice, în mod deosebit
se creste eficienţa exerciţiilor fizice. Aparţin altor laturi ale educaţiei si sunt folosite
ori de câte ori se consideră că acestea sunt necesare in realizarea obiectivelor
educaţiei fizice si sportului.
Factorii naturali de călire implică expunerea raţională a corpului la soare, în paralel
cu practicarea exerciţiilor fizice in aer curat si cu folosirea diverselor procedee de
fricţionări cu apă
Condiţiile de igienă implică preocupări ale responsabililor(managerilor) privind
crearea unui climat favorabil de practicare a exerciţiilor fizice, in ceea ce priveste:
igiena sălilor de educaţie fizică, dotarea acestora cu dusuri, instalaţii de aerisire si
iluminat corespunzătoare, igiena personală
Mijloace împrumutate din alte laturi ale educaţiei(cognitiv, afectiv, moral, estetic etc)
Mijloace ajutătoare kinetoterapiei: Termoterapia cu medii diferite(apă, aer, nisip etc.)
Electroterapia(ultrasunete, fototerapia etc.) Hidroterapia(fricțiuni, comprese,
împachetări, dușuri etc.)
Componentele procesului instructiv educativ – recuperator - Cunoştinţele de
specialitate, indici armonioşi ai dezvoltării morfologice şi funcţionale, Priceperile şi
deprinderile de mişcare, Calităţile motrice
Indeplinirea obiectivelor fiecărui subsistem al educaţiei fizice presupune realizarea
unor finalităţi precise. In cadrul acestora au fost stabilite unele elemente de bază,
numite componente ale procesului instructiv-educativ-recuperator, care corespund
modelului educaţiei fizice și kinetoterapiei pentru fiecare subsistem si care de fapt
sunt finalităţile acestuia.
Cunostinţele de specialitate se referă la cunostinţe privind comportarea organismului
in timpul efortului, inter-relaţiile dintre acţiunile de atac si apărare, legătura ce se
stabileste intre indici ai calităţilor motrice, etc. Acestea sunt transmise in mod gradat
de către cadrele de specialitate, in concordanţă cu particularităţile de varstă si cele ale
activităţii practice desfăsurate în lecţiile de educaţie fizică, pe langă invăţarea motrică
– adică a unor miscări specifice domeniului – se produce si invăţarea cognitivă, prin
achiziţia unor cunostinţe teoretice referitoare la domeniul efsk.
In procesul de practicare a exerciţiilor fizice pot fi transmise o gamă largă de
cunostinţe teoretice de specialitate. Dintre acestea amintim:
- cunostinţe din domeniul anatomiei – denumiri ale segmentelor corpului omenesc,
ale articulaţiilor si grupelor musculare;
- cunostinţe din domeniul fiziologiei – ecoul exerciţiilor fizice la nivel
funcţional(frecvenţa cardiacă, frecvenţa respiratorie etc);
- regulile de igienă si nutriţie care trebuie respectate în practica exerciţiilor fizice;
- denumirea elementelor si procedeelor tehnice si noţiuni de regulament din unele
discipline sau ramuri sportive;
- noţiuni de istoria, filosofia si psihologia efsk etc.
- Noțiuni medicale: de patologie, etiologie(cauzele) etc.
Indici armoniosi ai dezvoltării morfologice si funcţionale
- Această componentă se referă la dezvoltarea armonioasă a sistemului
locomotor(mușchi, sistem osteo-articular), precum si a celorlalte sisteme ale
organismului, in special a circulaţiei si respiraţiei.
- Indicii armoniosi se referă la existenţa unui raport adecvat intre indicii
somatici(inalţime, greutate, diametre, perimetre) si cei funcţionali(cardiaci,
respiratori etc), intre dezvoltarea diferitelor segmente ale corpului.
- Este nevoie să se cunoască particularităţile de crestere si dezvoltare a organismului
la vârste diferite, dar si efectele practicării exerciţilor fizice
Metodica formării cunostinţelor de specialitate
- De cele mai multe ori cunostinţele tehnice de specialitate sunt transmise in cadrul
lecţiilor de practică a exerciţiilor fizice, metodele verbale fiind utilizate in acest
scop(povestirea, explicaţia, convorbirile, expunerile)
- Pot fi planificate si lecţii speciale de transmiterea cunostinţelor teoretice de
specialitate, mai ales atunci cand timpul este nefavorabil desfăsurării lecţiilor de
educaţie fizică sau cand, din motive obiective, lecţiile practice nu se pot desfăsura.
- Educaţia fizică este o disciplină de invăţămant, prevăzută in planurile de invăţămant
a tuturor claselor, iar la noi in ţară există manuale specifice, asa cum au toate celelalte
discipline ce se regăsesc in curriculum scolar. Elevii ar putea astfel să dobandească o
cantitate mai mare de cunostinţe teoretice, iar evaluarea ar putea avea si componenta
cognitivă, nu doar pe cea practică.
- Cunostinţele teoretice de specialitate se pot dobandi si prin activităţi inafara lecţiilor
de educaţie fizică, care implică intocmirea de referate cu teme specifice domeniului,
prin citirea de cărţi din domeniu, urmărirea unor filme sau emisiuni radio si tv cu
tematică specifică.
Metodica formării si dezvoltării indicilor somatici si funcţionali
- In diferitele părţi sau verigi ale lecţiilor, ţinând cont si de condiţionări ai unor factori
de natură genetică, profesorul poate acţiona asupra influenţării acestor indici,
prevenind in acest fel apariţia unor deficienţe fizice, sau corectând aceste deficienţe.
- În mod special in veriga de influenţare selectivă a aparatului locomotor se
realizează astfel de sarcini, dar oricand pe parcursul lecţiei se pot efectua astfel de
exerciţii.
- Dozarea acestor exerciţii trebuie să fie adecvată, iar tehnica de execuţie să fie
corectă. In acest fel se poate acţiona in vederea obţinerii unei dezvoltări fizice
armonioase, cu indici morfologici si funcţionali potriviţi particularităţilor de varstă si
de gen.
Priceperile si deprinderile de miscare
- Indeplinirea constientă si in condiţii variate a acţiunilor de miscare pe baza
cunostinţelor si a experienţei dobandite anterior se face prin priceperile de miscare.
- Desi priceperile motrice nu sunt elemente automatizate ale activităţii motrice, aria
lor de manifestare este cu atat mai mare, cu cât deprinderile stăpânite sunt mai
numeroase. Capacitatea de folosire a acestora in condiţii mereu schimbătoare din
concurs trebuie să fie cat mai mare.
- Priceperile motrice fac parte din sfera măiestriei motrice, exprimând capacitatea
subiecţilor de a se manifesta in condiţiile mereu schimbătoare din timpul
competiţiilor.
- Exemple de priceperi motrice: Adaptarea procedeelor tehnice la cerinţele executării
acţiunilor de miscare in condiţii variate si in acelasi timp raţional si eficient;
Recurgerea la un moment dat, la cele mai eficiente acţiuni tactice in care are loc
concursul in funcţie de condiţiile atmosferice si particularităţile adversarului;
- Adaptarea rapidă a miscărilor corpului in timp si spaţiu.
Priceperi de miscare Caracteristici:
- nivelul de manifestare a priceperilor depinde de plasticitatea scoarţei cerebrale;
- sunt componente neautomatizate ale activităţii voluntare;
- priceperile complexe sunt dependente de experienţa motrică anterioară;
- exprimă măiestrie practică in condiţii variabile;
Clasificare: - priceperi elementare - reprezintă prima fază a invăţării unei acţiuni;
- priceperi complexe - superioare, care constau in valorificarea deplină a intregului
complex de activităţi motrice şi intelectuale ale unui subiect; Sunt caracterizate de o
mare complexitate structural-funcţională și cuprind: cunoştinţe teoretice, experienţa
personală, deprinderi motrice diferite, toate putând fi actualizate, mobilizate şi
selectate pentru rezolvarea unor situaţii complexe şi schimbătoare.
Deprinderile motrice de miscare - sunt acte motrice ajunse prin exersare la un inalt
grad de stabilitate, precizie si eficienţă.
Caracteristicile deprinderilor motrice:
-deprinderile motrice nu sunt înnăscute, ci dobandite in practica vieţii si in procesul
de instruire;
-in faza superioară de formare a deprinderilor motrice, pe baza interacţiunii organelor
de simţ, a funcţiei de analiză si sinteză a scoarţei cerebrale, se formează o senzaţie
complexă, specifică unor ramuri de sport, numită „simţ”(simţul jocului, simţul
mingii, simţul porţii, simţul zăpezii etc.);
-odată cu perfecţionarea deprinderii motrice are loc o modificare a rolului atenţiei
faţă de indeplinirea acţiunilor de miscare respective;
-deprinderile de miscare poartă amprenta particularităţilor individuale ale celui care
le execută.
-Formarea deprinderilor este condiționată de factori obiectivi și subiectivi, cum ar fi:
motivația, ambianța și condițiile educaționale, capacitatea de autoapreciere etc.
In procesul de formare a deprinderilor motrice sunt parcurse anumite etape sau faze,
prezentate diferit, in funcţie de punctul de vedere abordat. D.p.d.v. al TMEFS
distingem următoarele etape:
1. Etapa iniţierii.
2. Etapa fixării, a consolidării deprinderilor motrice.
3. Etapa perfecţionării deprinderilor motrice.
Deprinderile motrice se pot clasifica in funcţie de anumite criterii. A. După aria de
automatizare ele pot fi:
1.Elementare – care sunt complet automatizate(caracter ciclic);
2.Complexe – care sunt parţial automatizate(din disciplinele sportive aciclice si
jocurile sportive;
B. Din punctul de vedere al finalităţii lor deprinderile sunt:
1.De bază si utilitar aplicative;
2.Specifice unor discipline si ramuri de sport(elementele si procedeele tehnice).
C. După nivelul participării sistemului nervos la formarea şi valorificarea
deprinderilor:
1.Deprinderi motrice propriu-zise care se formează prin repetări stereotipe, efectuate
de foarte multe ori(cazul deprinderilor din gimnastică, patinaj, sărituri la platformă
etc.)
2.Deprinderi perceptiv-motrice care sunt influenţate, în formare şi valorificare, de
ambianţă(este cazul deprinderilor din schi, oină, tir cu talere etc.).
3.Deprinderi inteligent-motrice care sunt influenţate, în formare şi mai ales
valorificare, de partenerii şi adversarii de întrecere(este vorba de deprinderile din
jocurile sportive, lupte, box, judo, scrimă etc.).
Transferul și interferența deprinderilor motrice
-Influenţa(pozitivă sau negativă) este prezentă numai în cazurile când se repetă, în
activităţile curente, deprinderile deja însuşite de subiecţi.
-Atunci când influenţa este pozitivă, fenomenul se numeşte transfer şi este foarte bine
dacă poate fi valorificat la maximum, în funcţie de competenţa profesională a
conducătorului procesului de instruire
-Când influenţa deprinderilor motrice deja însuşite, asupra celei/celor care se învaţă
în activităţile curente, este negativă, fenomenul se numeşte interferenţă.
Obișnuințele motrice
-Reprezintă a doua natură a omului, Presupun: ”utilizarea acelorași tipuri de conduite
în legătură cu anumite condiții și solicitări relativ constante ale vieții și activității de
zi cu zi” Caracterizate ca fiind: pozitive și negative
Tipuri de obișnuințe:
-De a practica sistematic exercițiile fizice (motivația intrinsecă)
-Legate de igiena personală și cea colectivă
-Privind conduita socială a subiecților
Calităţile motrice
-După Gundlach, capacitatea motrică este divizată in capacităţi condiţionale si
capacităţi coordinative, clasificare care a fost acceptată pe scară largă in Europa.
-Prin calităţi motrice înţelegem acele însusiri ale organismului care se concretizează
in capacitatea organismului de a efectua miscări cu anumiţi indici de viteză, forţă,
indemanare, suplete sau rezistenţă. Ele sunt prezente in toate actele motrice ale
oamenilor, fiecare din ele necesitand un anumit grad de manifestare al celorlalte.
Forţa - reprezintă capacitatea de a realiza eforturi de învingere, menținere sau cedare
în raport cu o rezistență externă sau internă, prin contracția uneia sau a mai multor
grupe musculare. Se măsoară in kilogramforţă (kgf).
Factorii condiţionali de manifestare a forţei: 1.Numărul fibrelor musculare care
efectuează la un moment dat contracţia; numai 10-20% din numărul total de fibre
musculare intră in contracţie, prin antrenament ajungându-se pană la 75%;
2.Grosimea mușchiului;
3.Intensitatea și durata contracției
4.Vârsta, genul
5.Factorii psihici(motivația, concentrarea, voința etc.)
Formele de manifestare ale forţei
forţa generală – capacitatea de ansamblu a organismului de a invinge diferite
rezistenţe pe baza contracţiei principalelor grupe musculare(ridicarea halterelor,
genoflexiunile, flotările etc.);
forţa specifică – capacitatea de a invinge anumite rezistenţe diferenţiat manifestate,
datorită contracţiei anumitor grupe musculare forţa de lovire a mingii, de aruncare la
poartă, de lovire in box, de lovire cu racheta a mingii de tenis etc.;
forţa statică(izometrică) – capacitatea de a menţine un segment sau obiect intr-o
poziţie fixă;
forţa dinamică(izotonică) – implicată in exerciţiile care necesită deplasarea unor
segmente sau obiecte;
forţa absolută(maximă)- 1RM
forţa relativă – raportul dintre forţa generală si greutatea corpului;
forţa in regim cu alte calităţi motrice(viteză, rezistenţă, indemanare);
Metodica dezvoltării forţei in lecţiile de educaţie fizică
Dezvoltarea forţei in cadrul lecţiilor trebuie să se facă ţinand cont de particularităţile
de crestere si dezvoltare a organismului, particularităţi ce determină premise diferite
de abordare a ei la varste diferite. Potrivit specialistilor, trebuie să se respecte
anumite cerinţe si indicaţii metodice atunci cand intervenim pentru dezvoltarea forţei.
Dintre acestea amintim:
-să se evite devoltarea forţei pure la varsta prescolară
-să se folosească exerciţiile dinamice de forţă si să se evite cele statice la copii de 6 –
10 ani, iar greutăţile utilizate să fie mici (L. Baroga recomandă greutăţi de 1,250 kg –
2,5 kg pentru dezvoltarea analitică a grupelor musculare);
-pană la varsta de 12 ani evoluţia indicilor de forţă la băieţi si fete este asemănătoare;
-între 11 – 13 ani se poate lucra cu greutăţi de maximum 30% din greutatea proprie;
peste 14 ani se pot utiliza si greutăţi care depăsesc greutatea proprie;
-să se evite suprasolicitarea sistemului osos;
-să se cunoască atat vârsta cronologică a copiilor, cât si cea fiziologică.
Viteza – capacitatea de a efectua o miscare cu mare rapiditate, intr-un timp cat mai
scurt. In accepţiune mai largă se referă la iuţeala sau rapiditatea miscărilor sau actul
motric in unitate de timp. Se apreciază in m/s sau in unităţi de timp
-Viteza este o calitate motrică condiţionată genetic, dar care se poate dezvolta,
puţin(15-20%) prin antrenamente speciale sau prin dezvoltarea altor calităţi care
favorizează dezvoltarea vitezei maxime.
Ritm şi tempo - Viteza este o caracteristică spaţio-temporală a miscării si atunci cand
se discută despre ea trebuie avute in vedere carac temporale tempoul si ritmul.
Tempoul miscării reprezintă densitatea miscării pe unitate de timp(număr de pasi pe
secundă, număr de acţiuni pe repriză etc). El depinde de masa corpului sau a
segmentelor corpului aflate in miscare si de momentele de inerţie. Tempoul este o
caracteristică a miscării importantă in stabilirea intensităţii efortului, deci si a
gradului de solicitare a organismului de către exerciţiul respectiv
Ritmul este o noţiune de caracterizare a diferitelor fenomene si desfăsurarea lor in
timp. Se vorbeste de ritm biologic, astronomic, muzical al miscărilor. Acesta
caracterizează periodicitatea repetărilor fenomenului, succesiunea intervalelor in
timp. Ritmul miscării defineste efectuarea unui efort in timp si spaţiu, precum si
raportul dintre aceste două mărimi. El determină cursivitatea si eficienţa unei miscări.
Factorii condiţionali de manifestare ai vitezei:
-mobilitatea proceselor nervoase, viteza alternării proceselor de excitaţie si inhibiţie
si intensitatea lor;
-timpul de latenţă sau de reacţie, care depinde de calitatea nervului, muschiului si a
sinapsei;
-viteza de contracţie a muschiului in urma excitaţiei nervoase;
-forţa muschiului care intră in contracţie;
-viteza de transmitere a impulsurilor nervoase;
-lungimea segmentelor implicate in miscare,
-Tipul fibrei musculare – cele albe sunt mai rapide iar cele rosii mai lente
-Vârsta și genul
Formele de manifestare ale vitezei:
-viteza de deplasare – spaţiu parcurs in unitate de timp;
-viteza de execuţie – capacitatea de a efectua o deprindere sau un sistem de
deprinderi intr-un timp cat mai scurt;
-viteza de reacţie – capacitatea de a răspunde la un excitant intr-un timp cat mai scurt;
se măsoară prin timpul scurs de la apariţia excitantului pană la apariţia răspunsului;
valorile medii ale vitezei de reacţie la diferiţi excitanţi sunt de 140ms pentru excitanţi
cutanaţi, 150 ms pentru excitanţi sonor si 180 ms pentru excitanţi vizuali;
-viteza de repetiţie – frecvenţa cu care se repetă miscările;
-viteza de accelerare – capacitatea organismului de a creste la un moment dat indicii
de frecvenţă a miscării;
-viteza in regim cu alte calităţi motrice(forţă, rezistenţă, indemanare);
-viteză uniformă sau neuniformă
Metodica dezvoltării vitezei in lecţiile de educaţie fizică
In dezvoltarea vitezei este nevoie să ţinem cont de particularităţile de manifestare a
vitezei la diferite vârste la persoanelor angrenate in activităţile de educaţie fizică:
-la 5 – 7 ani creste frecvenţa miscărilor;
-intre 7 – 10 ani procesele de crestere si dezvoltare favorizează manifestarea vitezei
de reacţie si de execuţie;
-intre 10 – 15 ani pot fi obţinuţi indici ai vitezei de reacţie asemănători cu cei ai
adulţilor; datorită cresterii capacităţii de efort anaerob se poate interveni si asupra
dezvoltării vitezei de deplasare, dar si a vitezei in regim de forţă;
-la varsta adolescenţei se poate aborda dezvoltarea la toate formele de manifestare a
vitezei;
Cerinţe: In lecţiile de educaţie fizică la care este abordată dezvoltarea vitezei trebuie
să se respecte următoarele cerinţe metodice
-durata exerciţiilor de viteză să fie de 5-6s, pană la maximum 40-43s;
-pauzele dintre repetări să permită revenirea funcţiilor vegetative, evitandu-se
reducerea excitabilităţii optime;
-cunoasterea de către subiecţi a structurii exerciţiilor;
-planificarea exerciţiilor de dezvoltare a vitezei la inceputul lecţiilor, atunci cand
organismul este odihnit, iar organismul a atins un nivel optim de încălzire.
Capacităţile coordinative - "capacitatea organismului uman de a efectua acte şi
acţiuni motrice, în condiţii variate şi neobişnuite, cu eficienţă maximă şi cu consum
minim de energie”
-Executarea unui sistem de acţiuni de miscare care se succed in condiţii mereu
schimbătoare, cu usurinţă si adecvat cerinţelor acţiunilor practice respective,
reprezintă un mod de manifestare al acestei calităţi.
Presupune următoarele elemente componente:
-capacitatea de coordonare a segmentelor corpului sau a acestuia în întregime pentru
efectuarea actelor şi acţiunilor motrice;
-capacitatea de combinare a mişcărilor;
-capacitatea de diferenţiere a mişcărilor;
-echilibrul;
-precizia;
-capacitatea de orientare spaţială;
-capacitatea de orientare temporală, mai ales ritm şi tempo;
-amplitudinea, pe bază de mobilitate articulară - supleţe – elasticitate musculară;
-ambilateralitatea - capacitatea de a efectua actele şi acţiunile motrice în toate
direcţiile şi planurile cu orice membru superior sau inferior etc.
Factorii condiţionali ai coordonării
-Calitatea SNC
-Nivelul de dezvoltare al celorlate calitati motrice
-bogăţia de deprinderi motrice invăţate;
-Gandirea de tip creativ, calitatea proceselor cognitive
Formele de manifestare ai coordonării:
-coordonare generală;
-coordonare specifică – caracteristică unor discipline sau ramuri de sport;
-coordonare in regim cu celelalte calităţi motrice.
Metodica dezvoltării coordonării in lecţiile de educaţie fizică: Se recomandă ca in
dezvoltarea coordonării să se ţină seama de corelarea cu stadiile de crestere si
dezvoltare, avându-se in vedere următoarele:
-in perioada de 3 – 6 ani să se insusească un număr mare de deprinderi motrice
simple;
-intre 6 – 10 ani să se insiste pentru ameliorarea coordonării segmentare,
-in periada de 10 – 14 ani se va acţiona pentru ameliorarea invăţării motrice;
-intre 14 – 18 ani se inregistrează scăderea capacităţii de coordonare segmentară,
datorită modificării proporţiilor si a cresterii extremităţilor;
-la varsta adolescenţei sunt condiţii favorabile pentru ameliorarea coordonării.
Cerinţe: În dezvoltarea coordonării trebuie să se aibă in vedere următoarele cerinţe:
-abordarea coordonării la inceputul lecţiilor de educaţie fizică;
-nu este recomandată abordarea coordonării si a vitezei in cadrul aceleiasi lecţii;
-intre repetări să se acorde pauză suficientă pentru revenirea funcţiilor organismului
la parametrii optimi.
Dintre principiile după care trebuie alese procedeele folosite pentru ERCMD
(Educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării)
îndemânării, amintim:
-folosirea unor poziţii de plecare pentru exerciţiile alese, diferite de cele obişnuite;
-schimbarea tempoului şi a sistemului de execuţie;
-limitarea spaţiului în care se desfăşoară exerciţiul;
-impunerea unor restricţii în efectuarea tehnologiilor de acţionare;
-schimbarea frecventă a tehnologiilor de acţionare;
-creşterea complexităţii exerciţiilor;
-efectuarea exerciţiilor în condiţii variate(de mediu, de îngreuiere, cu obiecte sau
aparate portative, etc.).
Rezistenţa - capacitatea organismului de a realiza un efort de o anumită intensitate,
prelungit, cu învingerea oboselii specifice activității depuse
Factorii care condiţionează rezistenţa:
-capacitatea ridicată de activitate a aparatelor si sistemelor organismului, in mod
deosebit a sistemelor cardiovascular si respirator;
-resursele energetice ale organismului;
-capacitatea de a depune eforturi de voinţă, perseverenţă si dârzenie
Formele de manifestare a rezistenţei:
-rezistenţă generală – capacitatea de a depune un efort fizic indelungat si in acelasi
timp cu indici de randament cat mai constanţi;
-rezistenţa specifică – capacitatea de a invinge oboseala provocată de efectuarea
acţiunilor caracteristice anumitor ramuri de sport;
După natura efortului: rezistenţă in -efort constant(alergări de durată in atletism,
unele probe din ciclism, canotaj, caiac-canoe, tec.);
-rezistenţă in efort variabil(jocuri sportive, box etc.);
După procesele metabolice:Rezistență aerobă(efort cu durată peste 2 minute);
Rezistență anaerobă alactacidă și lactacidă; rezistenţă in regim cu alte calităţi
motrice;
Metodica dezvoltării rezistenţei in lecţiile de educaţie fizică. Pentru dezv acestei
calităţi motrice sunt cunoscuţi anumiţi factori limitativi. Se recomandă următoarele:
-copiii si adolescenţii au capacitate de efort anaerob redusă, fiind recomandate
metode de instruire care să solicite capacitatea de efort aerob;
-in perioada de 7 – 11 ani se poate aborda dezvoltarea rezistenţei generale, prin
eforturi de lungă durată, in tempouri uniforme;
-Pană la varsta de 10 – 12 ani capacitatea aerobă creste progresiv;
-In primul stadiu al pubertăţii se poate interveni asupra rezistenţei, datorită existenţei
unei proporţii optime intre dimensiunea si greutatea inimii si a plămanilor;
-Rezistenţa se poate dezvolta si după 45 de ani.
Suplețea - Capacitatea omului de a executa mișcări cu mare amplitudine, în una sau
mai multe articulații. Frey consideră că suplețea cuprinde: mobilitatea articulară,
elasticitatea musculară
Factori condiționali: Elasticitatea musculară; Temperatura mediului ambiant; Vârsta,
genul; Oboseala fizică sau psihică; Ritmul diurn
Forme de manifestare: 1.Generală(principalele articulații) 2.Specifică 3.Activă
4.Pasivă(forță externă) 5.Mixtă
Un aspect important al activităţii de influenţare a calităţilor motrice este acela al
cunoaşterii modului în care se realizează restabilirea organismului după eforturile
specifice. Gh. Cârstea (1998), consideră că după efortul implicat în acţiunea de
dezvoltare/educare a calităţilor motrice, restabilirea nu este liniară: 70% din
restabilire are loc în prima treime a timpului de revenire, 20% în a doua treime și
10% în a treia treime
Metodele de învăţământ(didactice) utilizate în educaţie fizică
METODA = modalitatea concretă de lucru(“drumul folosit sau calea de urmat”) în
scopul realizării obiectivelor propuse.
În educaţie fizică şi sport s-a format un sistem de metode, a căror criterii de
clasificare vizează aspectele principale pe care le presupune procesul instructiv-
educativ:
- metode de instruire propriu-zisă;
- metode de educaţie;
- metode de verificare şi apreciere;
- metode de corectare a greşelilor de execuţie;
- metode de refacere a capacităţii de efort.

Lecţia de educaţie fizică - Este singura formă de organizare care se bazează pe o

activitate didactică organizată în instituţiile de învăţământ condusă de către profesorii
de specialitate având studii superioare.
-Constituie cadrul pedagogic unitar prin intermediul căruia elevii acumulează
cunoştinţe, priceperi şi deprinderi care contribuie la formarea de capacităţi,
competenţe şi atitudini specifice educaţiei fizice ca şi disciplină de învăţământ.
Caracteristicile lecţiei de educaţie fizică
1. Conţinutul lecţiei este stabilit pe baza programei şcolare;
2. Se adresează unor colective de elevi, constante ca şi număr şi relativ omogene;
3. Are o durată stabilită, precis limitată în timp – 50 min. - prevăzută în orarul şcolii;
4. Fiind prevăzută în planul de învăţământ este obligatorie pentru profesor şi elev;
5. Este condusă nemijlocit de un cadru didactic de specialitate care poate să-şi
valorifice într-un cadru organizat experienţa sa didactică şi pedagogică;
6. Prin realizarea conţinutului ei oferă posibilitatea practicării exerciţiilor fizice şi în
timpul liber al elevilor.
Cerinţele didactice generale a lecţiei de educaţie fizică
1.Precizarea clară a temelor şi a obiectivelor instructiv-educative.
2.Alegerea celor mai eficiente metode şi mijloace de exersare pentru realizarea
obiectivelor instructiv-educative.
3.Dozarea corespunzătoare a efortului în lecţie.
4.Realizarea unei relaţii optime între instruire şi educaţie.
5.Valorificarea eficientă şi integrală a timpului alocat lecţiei.
6.Conceperea lecţiei ca parte a unui sistem(ciclu) de lecţii.
Lecţia de educaţie fizică - Avantaje
-Profesorul cunoaşte efectivul de elevi şi numărul de ore alocate.
-Profesorul poate adapta conţinutul lecţiilor la posibilităţile şi nivelul de pregătire al
elevilor.
-Profesorul are posibilitatea de a doza efortul în mod gradat.
-Profesorul poate folosi în mod judicios timpul alocat lecţiei.
-Profesorul poate să ţină o evidenţă clară a activităţii desfăşurate.
Lecţia de educaţie fizică - Dezavantaje
-Clasele de elevi sunt relativ neomogene;
-Clasele cuprind un număr mare de elevi.
-Sferele de interese pentru practicarea ex fizice sunt diferite de la elev la elev
-Accentul principal în desfăşurarea lecţiei de ed fizică cade pe activitatea profesorului
Clasificarea lecţiilor de educaţie fizică
A.După modul de prezentare la nivelul ariei curriculare: 1. Lecţii prevăzute în planul
cadru: - a) lecţii care fac parte din trunchiul comun;
b) lecţii la decizia conducerii şcolii: Lecții de: 1.aprofundare; 2.lecții opționale de
extindere; 3.lecții opționale cu disciplină nouă(aerobic, tenis, etc); 4.lecții cu conținut
opțional integrat(dans, balet, etc)
2. Lecţii extracurriculare – ansamblurile (activităţile) sportive
B.După tipul unităţilor de învăţare:
1. Lecţii de însuşire a depriderilor motrice;
2. Lecţii de dezvoltare a calităţilor motrice;
3. Lecţii de dezvoltare fizică armonioasă(ciclul preşcolar şi primar);
4. Lecţii care urmăresc formarea capacităţii de autoorganizare, autoconducere,
autoapreciere
5. Lecţii mixte – cele mai des întâlnite.
C. În funcţie de numărul temelor abordate în lecţie:
1. Lecţii cu o singură temă; 2.cu două teme; 3.cu mai multe teme.
D. În funcţie de tipul şi numărul deprinderilor motrice abordate:
1. Lecţii monosport; 2. Lecţii bisport; 3. Lecţii polisport.
E. În funcţie de etapele formării deprinderilor motrice:
1. Lecţii de învăţare; 2. Lecţii de consolidare; 3. Lecţii de perfecţionare; 4. Lecţii de
verificare; 5. Lecţii mixte.
F. În funcţie de amplasarea lecţiei în structura anului şcolar:
1.Lecţii introductive – organizatorice; 2.Lecţii curente; 3.Lecţii bilanţ.
G. În funcţie de locul şi condiţiile de desfăşurare:
1. Lecţii în aer liber; 2. Lecţii în aer liber pe timp nefavorabil; 3. Lecţii în săli special
amenajate; 4. Lecţii în săli improvizate.
Conţinutul lecţiei de educaţie fizică
Este determinat: - de temele abordate ; - obiectivele instructiv-educative urmărite.
-Conţinutul este reprezentat de totalitatea mijloacelor, procedeelor metodice,
măsurilor didactice şi organizatorice selecţionate în vederea realizării temelor şi
obiectivelor alese
Conţinutul se stabileşte în funcţie de: 1.cerinţele programei şcolare; 2.ciclul de
învăţământ şi clasa la care se lucrează; 3.sistemul de cunoştinţe, priceperi şi
deprinderi motrice urmărite a fi predate; 4.nivelul de pregătire al elevilor.
Conţinutul lecţiilor trebuie să fie bogat şi diversificat cu influenţe multilaterale asupra
dezvoltării organismului.
-trebuie să vizeze atât realizarea obiectivelor imediate(din lecţie), cât şi a celora de
perspectivă, îmbinând activităţile practice cu asimilarea de cunoştinţe necesare
practicării sistematice a exerciţiilor fizice.
Între conţinutul şi structura lecţiei există o legătură de interdependenţă: -exerciţiile
selecţionate – care formează conţinutul lecţiei – trebuie să fie ordonate într-o
structură potrivită în care exerciţiile să urmeze într-o succesiune adecvată;
-o stuctură oricât de bună a lecţiei nu poate determina îndeplinirea obiectivelor decât
dacă conţinutul lecţiei este potrivit, suficient de bogat în exerciţii atractive, corect
dozate şi în concordanţă cu: - temele lecţiei; - posibilităţile colectivului - condiţiile
materiale.
Evaluarea în educaţie fizică – Evaluarea este procesul prin care se fac judecăţi
asupra rezultatelor măsurătorilor ținând cont de anumite criterii care reprezintă în
acelaşi timp scopul măsurării
Evaluarea permite compararea rezultatelor cu obiectivele propuse în vederea luării
unor decizii privind ameliorarea activităţii în etapele următoare sau pentru a ierarhiza
membrii unui grup în funcţie de valoarea performanţelor obţinute în activitatea
desfăşurată.
Evaluarea constituie un moment necesar şi central al procesului instructiv-educativ.
Ea face ca acest proces să devină “un demers în spirală”, în sensul că se realizează o
reglare continuă, o ameliorare permanentă a funcţionalităţii sistemului.
Caracteristicile evaluării - 1.Este o pârghie de evaluare a obiectivelor, o condiție de
ameliorare continuă; 2.Este un feed-back în cadrul sistemelor bio-psiho-sociale, ce
generează funcția de autoreglare pentru creșterea eficienței; 3.nu este doar un proces
de control ci și o cale spre perfecționare; 4.Este un act necesar și obligatoriu;
Condițiile unei evaluări reușite sunt: 1.Exactitatea măsurării; 2.Stabilirea criteriilor de
apreciere; 3.Priceperea evaluatorului în efectuarea măsurătorilor; 4.Capacitatea
evaluatorului de a interpreta și aprecia datele obținute.
Principii ale evaluării(adult education association)
1.Evaluarea în interiorul grupului este mai bună decât cea din afara lui;
2.Evaluarea să înceapă gradual, de la un potențial mai mic spre unul mai mare și pe o
perioadă de timp mai lungă;
3.Obiectivele educaționale prezente să fie corelate cu cele viitoare.
Funcţiile evaluării
1.Funcţia de constatare – precizează rezultatele obţinute şi modul în care s-a
desfăşurat activitatea.
2.Funcţia de diagnosticare – scoate în evidenţă elementele care au favorizat sau
împiedicat îndeplinirea obiectivelor.
3.Funcţia de prognosticare – permite definirea direcţiei de evoluţie ulterioare a unui
proces, plecând de la situaţia concretă la care acel proces a fost evaluat.
4.Funcţia de informare – prin care se confirmă sau se infirmă nivelul de pregătire al
unor categorii de subiecţi.
5.Funcţia de decizie – prin care se conferă o anumită poziţie unui element într-o
ierarhie, sau se acceptă încadrarea lui într-o anumită categorie.
6.Funcţia pedagogică – prin care este stabilită atât calitatea procesului didactic, cât şi
nivelul de realizare a obiectivelor propuse.
Tipurile de evaluare în educaţie fizică
1.Evaluarea iniţială – predictivă – diagnostică- prin care la fiecare unitate de învăţare
profesorul obţine informaţiile necesare despre nivelul de însuşire a acestora ce îl ajută
în proiectarea realistă a activităţii viitoare. Se efectuează la începutul fiecărui ciclu de
învăţământ, an şcolar sau chiar la abordarea fiecărei unităţi de învăţare.
2. Evaluarea continuă – formativă – are menirea de a oferi profesorului informaţii
obiective asupra eficienţei metodelor şi mijloacelor folosite. Elevului îi oferă
posibilitatea raportării nivelului de însuşire a conţinutului predat, la un moment precis
de timp, faţă de modelul planificat şi pretins de activitatea de educaţie fizică.
3. Evaluarea finală – sumativă – se realizează la încheierea ciclurilor tematice ale
fiecărei unităţi de învăţare proiectate pentru fiecare semestru şi clasă. Este principalul
mijloc prin care se acordă notele ce sunt trecute în catalog, pentru fiecare elev în
parte şi are un caracter Obligatoriu. Pentru aceasta elevii trebuie să cunoască din
timp: Unităţile de învăţare care vor fi notate și Criteriile şi baremurile de scalare a
performanţelor ptr. transf. lor în note.
Conţinutul evaluării - Fiecare dintre cele trei forme de evaluare se pot întâlni în
cadrul lecţiilor de educaţie fizică. Evaluarea se efectuează prin:
- Verificarea însuşirii cunoştinţelor prin probe scrise sau orale şi a deprinderilor
motrice cu ajutorul probelor practice.
- Când probele au o valoare cantitativă(timp, distanţă, greutăţi, număr de execuţii)
intervine operaţia de măsurare – permite compararea obiectivă a rezultatelor cu
norme sau baremuri. Varianta de verificare prin probe standardizate – teste;
- Aprecierea urmează verificării şi este făcută verbal sau prin simboluri şi reprezintă
o judecată de valoare a profesorului asupra activităţii şi rezultatelor obţinute de elevi
în activitatea de educaţie fizică.
- Aprecierea este obiectivă când se bazează pe rezultatele obţinute în urma unor
verificări măsurabile.
- Aprecierea vizează evoluţia sau nivelul de pregătire, la un moment dat, al elevului şi
trebuie să se facă de către profesor în mod curent, în urma execuţiilor elevilor.
- notarea este finalizarea verificării şi aprecierii unei activităţi materializată prin notă
și se efectuează prin cifre sau calificate. Ea trebuie să reflecte cât mai fidel nivelul de
pregătire, la un moment dat, al elevilor. Trebuie să surprindă progresul sau regresul
realizat de fiecare elev în parte; să aibă un caracter stimulativ și să reprezinte un
punct de plecare obiectiv în acţiunea de autoevaluare;
Funcţiile notei
1. Funcţia didactică – reprezintă funcţia principală a notei. Ea trebuie să surprindă
eficienţa mecanismului intern al instruirii şi să evidenţieze nivelul de însuşire al
materialului predat, atât cantitativ cât mai ales calitativ. Constă din verificarea şi
analiza rezultatelor obţinute cu ajutorul cărora se evidenţiază progresul, regresul sau
menţinerea la acelaşi nivel a activităţii depuse.
2. Funcţia educativă – se manifestă datorită efectelor notei asupra atitudinii elevilor
faţă de activitatea de ed fizică. Nota trebuie să se bazeze pe rezultate obiective ca să
poată fi urmărită şi apreciată foarte uşor de elevi. În acest fel aprecierea profesorului
va corespunde cu cea a colectivului de elevi şi cu autoaprecierea elevului în cauză.
Astfel nota va reflecta o situaţie reală, corectă şi obiectivă devenind un stimulent, un
reglator şi un factor de progres al activităţii elevilor. La acordarea notelor profesorul
trebuie să motiveze foarte clar valoarea lor, scoţând în evidenţă, mai ales, aspectele
pozitive a activităţii elevilor, dar în acelaşi timp şi pe cele negative, care ar putea să
genereze greşeli iremediabile în pregătirea lor, dacă nu sunt cunoscute din timp.
3. Funcţia socială – prin care elevii sunt ierarhizati în func de rezultatele obţinute, ce
permite şi orientarea lor ulterioară spre domeniile de activitate în care au talent.
Criteriile de evaluare în educaţie fizică
Evaluarea în educaţie fizică trebuie să fie realizată în baza unui sistem de cerinţe,
care să permită o apreciere de ansamblu a pregătirii şi a rezultatelor obţinute de elevi.
1. Progresul realizat de elevi în raport cu nivelul iniţial.
2. Performanţa motrică obţinută raportată la anumite norme.
3. Nivelul dezvoltării fizice
4. Cantitatea şi calitatea elementelor însuşite, raportate la prevederile programei
5. Capacitatea de generalizare a elevilor prin posibilitatea aplicării deprinderilor
însuşite în condiţii de întrecere, etc.
6. Capacitatea de practicare îndependentă a exerciţiilor fizice.
7. Nivelul cunoştinţelor teoretice.
8. Atitudinea elevilor faţă de activitatea de educaţie fizică.
Principiile de învăţământ în ed fizică şcolară(normativitatea activităţii de ed fizică)
-Realizarea obiectivelor procesului instructiv-educativ în educaţie fizică presupune
respectarea unor reguli şi norme care alcătuiesc un cadru de referinţă ce delimitează
şi orientează acţiunile formative ale activităţii.
-Principiile de învăţământ(de instruire, didactice) au rolul de a orienta întreaga
activitate de organizare, desfăşurare şi finalizare a procesului instructiv-educativ.
Acestea mai asigură normativele pentru relaţia profesor-elev care condiţionează
eficienţa procesului formativ. Normativitatea se poate situa la unul dintre nivelurile:
1- instituţional – asigurată prin cadrul legislativ în vigoare;
2- funcţională – de ordin didactic – care vizează competenţa cadrelor didactice în a
dispune alegerea şi combinarea unor norme în funcţie de activitatea desfăşurată.
-Principiile reprezintă tezele generale care orientează şi imprimă un sens funcţional
procesului instructiv educativ şi îi asigură acestuia premisele îndeplinirii obiectivelor
în condiţii de eficienţă. Principiile didactice angajează răspunderea profesorilor şi
este operabilă în acţiunea de proiectare pedagogică eficientă a fiecărei activităţi de
predare-învăţare-evaluare. Ele au caracter orientativ datorită dinamismului procesului
de învăţământ, care impune adaptări neîntrerupte la situaţiile noi care apar.
Funcţiile principiilor didactice
Orientează demersul didactic în funcţie de obiectivele stabilite;
Normează activitatea practică prin impunerea respectării unor reguli psiho-
pedagogice sau de altă natură ştiinţifică, specifice domeniului de activitate;
Recomandă abordări specifice în raport cu anumite situaţii de învăţare cunoscute;
Reglează activitatea profesorului în func de nivelul îndeplinirii obiectivelor propuse.
Clasificarea principiilor didactice 1. Pricipii cu caracter general:
1.1. Principiul interacţiunii teoriei cu practica. În activitatea de ed fiz trebuie avut în
vedere faptul că tot ceea ce se însuşeşte se cere a fi valorificat în activităţile
competiţionale sau cele sportive desfăşurate în timpul liber al elevului.
1.2. Principiul respectării particicularităților de vârstă şi individuale – cere
planificarea şi predarea conţinutului în concordanţă cu particularităţile colectivului în
funcţie de:vârstă, gen, dezvoltare bio-motrică, nivel de pregătire (Capacitatea de
învăţare-asimilare este legată de nivelul dezvoltării biologice.) Individualizarea
pregătirii: mai accesibil în sportul de performanţă – constituie o fază superioară a
accesibilităţii).Respectare acestui principiu presupune:
-cunoaşterea permanentă a colectivului şi a gradului de îndeplinire a obiectivelor
-stabilirea unui ritm optim de lucru;
-acţiunile individualizate pot lua forma temelor pentru acasă;
-desfăşurarea activităţii în clase speciale pentru elevii cu aptitudini deosebite;
-diferenţierea evaluării randamentului subiecţilor în func de progresele individuale
2.Principii care se impun cu dominanţă asupra conţinutului învăţământului
2.1. Principiul accesibilităţii cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor(conţinutului).
-Accesibilitatea conţinutului este prevăzută în documentele oficiale(curriculă,
programe) şi se respectă prin următoarele acţiuni ale profesorilor:
I.adaptarea metodologiei de acţionare în func de fiecare colectiv sau grupă alcătuită
pe criterii bio-motrice, prin alegerea metodelor şi a formaţiilor de lucru adecvate;
II.selecţionarea mijloacelor şi dozarea lor optimă;
III.utilizarea reglatorilor metodici pt accelerarea şi eficientizarea proc de instruire.
2.2.Principiul sistematizării şi continuităţii în învăţare.
Se reflectă în eşalonarea conţinutului în planificarea şi proiectele didactice elaborate,
care trebuie să respecte următoarele cerinţe pentru elaborarea lor:
-materialul care urmează a fi predat trebuie să fie ordonat şi programat în funcţie de
logica internă a componentelor instructiv-educative(cunoştinţe, calităţi, deprinderi şi
priceperi motrice, indici morfologici şi funcţionali);
-materialul nou predat trebuie să se bazeze pe cunoştinţele dobândite anterior şi să
pregătească elevul pentru însuşirea celor care urmează a fi predate;
-în planificarea conţinutului trebuie să se ţină cont de necesitatea succesiunii şi
coerenţei între lecţii, semestre şi ani de studii;
-să asigure participarea ritmică a elevilor la procesul instructiv-educativ.
Respectarea acestui principiu contribuie la formarea deprinderilor de muncă
sistematică, întârirea trăsăturilor de caracter – voinţă, conştinciozitate, perseverenţă,
ordonarea şi disciplinarea gândirii şi acţiunii în vederea unei activităţi mai eficiente.
3. Principii care acţionează asupra metodologiei didactice şi formelor de
organizare a activităţii
3.1. Principiul corelaţiei dintre senzorial şi raţional, dintre concret şi abstract în
procesul de predare-învăţare(Principiul intuiţiei). - Presupune cunoaşterea
nemijlocită, prin stimularea unui număr cât mai mare de analizatori, a obiectelor,
fenomenelor şi acţiunilor şi posibilitatea abstractizării şi generalizării acestora.
3.2. Principiul participării conştiente şi active. Presupune aprecierea individului ca
subiect al propriei deveniri. Impune implicarea elevului în propriul proces de
asimilare a cunoştinţelor şi de formare a personalităţii sale. Învăţarea trebuie să
devină un proces de structurare şi restructurare continuă a informaţiilor şi a
experienţelor dobândite în care dinamica internă a personalităţii să reprezinte atât un
rezultat cât şi o condiţie a participării active din partea elevului. Pentru respectarea
acestui principiu în activitatea de educaţie fizică este necesară respectarea
următoarelor cerinţe:
-cunoaşterea şi înţelegerea obiectivelor educaţiei fizice ce va conduce la o mai bună
motivare şi conştientizare a acţiunilor elevilor;
-înţelegerea mecanismului de bază a deprinderilor motrice supuse învăţării ce asigură
formarea unei reprezentări cât mai exacte şi uşurinţa memorizării mişcărilor;
-stimularea autonomiei şi iniţiativei elevilor în alegerea soluţiilor motrice la
problemele create de profesor ce va menţine o stare de implicare cât mai ridicată;
-implicare elevilor în procesul de evaluare a propriilor acţiuni şi a celor desfăşurate
de colegii lor
3.3. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor şi deprinderilor(al durabilităţii).
-Calitatea procesului instructiv-educativ se apreciază prin posibilitatea utilizării
informaţiilor în situaţii diferite, de natură practică sau orientate către acumularea de
noi informaţii. Cerinţele ce trebuiesc respectate pentru aplicarea acestui principiu în
cadrul procesului specific educaţiei fizice:
-în transmitera informaţiilor să se apeleze la memoria logică ce presupune înţelegerea
mecanismelor de bază a acţiunilor;
-asigurarea unui număr optim de repetări;
-exersarea continuă şi în condiţii variate a deprinderilor;
-planificarea conţinutului să se facă în concordanţă cu durata ciclului tematic pentru a
se asigura buna însuşire a acestuia;
-pentru aprecierea obiectivă a nivelului de însuşire a celor predate se impune o
verificare ritmică a colectivului(probe şi norme de control, concursuri, competiţii).
4. Principii specifice activităţii de educaţie fizică
4.1.Principiul solicitării gradate a organismului - Presupune respectarea
caracteristicilor fiziologice ale organismului, care nu permit o abordare bruscă a
activităţii atâta timp cât acesta se desfăşoară pe baze ştiinţifice şi are obiective bine
determinate. Respectarea acestui principiu reprezintă o condiţie esenţială pentru
menţinerea randamentului crescut şi a eficienţei în activităţile motrice.
4.2. Principiul solicitării optime - Intensitatea solicitărilor psiho-fizice trebuie să fie
la un prag al stimulului care să declanşeze reacţiile adecvate de natură fiziologică sau
motrică ale elevilor.
-suprasolicitarea împiedică manifestarea posibilităţilor organismului datorită efectului
de stagnare şi regres al stării de adaptare la efortul respectiv;
-subsolicitarea induce o încetinire a progresului şi chiar a disponibilităţilor naturale
ale organismului pentru acest tip de activitate.
Transpunerea în practică a acestui principiu se realizează prin stabilirea adecvată a
mijloacelor folosite şi prin asigurarea unui raport optim între parametrii efortului.
4.3. Principiul frecvenţei şi duratei solicitării
-Presupune prezenţa solicitărilor specifice activităţilor motrice atât pe parcursul unei
săptămâni cât şi a duratei acestei solicitări în lecţie şi în timp. Realizarea unei
adaptări funcţionale corespunzătoare – minim de 2 ori pe săptămână, timp de minim
8 săptămâni.