CONSPECT DEFINITIVAT

1. Concepte și noțiuni fundamentale în educație fizică și sport

Educația fizică
Educația fizică este considerat ca fiind un proces instructiv-educativ, al cărui obiectiv îl
constituie creșterea potențialului fizic și psihic, atât in plan personal cât și social. Dar este in
principal o activitate construită și desfășurată pentru perfecționarea dezvoltării fizice și
capacității motrice a ființei umane, în funcție de particularitățile de vârstă, de sex, de cerințele de
integrare socială, de specificul unor profesii. Într-o accepție restrânsă în înțelesul pedagogic,
educația fizică urmărește dezvoltarea posibilităților fizice și psihice, individuale și sau colective.
Educația fizică este o componentă a educației generate, integrate, alături de educația
intelectuală, educația morală, educația estetică și educația tehnico-profesională.
Educația fizică este activitatea care valorifică sistematic ansamblul formelor de practicare
a exercițiilor fizice în scopul măririi în principal a potențialului biologic al omului în concordanță
cu cerințele sociale.
Educația fizică are următoarele caracteristici fundamentale:

- este fiziologică prin natura exercițiilor;

- este pedagogică prin metodă;
- este biologică prin efecte;
- este socială prin organizare.
Educația fizică are mai multe subsisteme, determinate, în principal, de ontogeneza
umană. Este vorba de:

- educația fizică a tinerei generații (preșcolară, școlară și universitară);

- educația fizică militară:
- educația fizică profesională;
- educația fizică a adulților;
- educația fizică a vârstei a treia;
- educația fizică independentă.
Alte câteva caracteristici ale educației fizice trebuie să fie menționate:

- este accesibilă tuturor oamenilor;

- are un predominant caracter formativ;
- dispune de un număr foarte mare de exerciții fizice.
Educația fizică adaptată
Educația fizică se constituie ca o necesitate pentru toți indivizii societății și în special
pentru cei cu nevoi speciale.
Educația fizică specială sau adaptată, este o ramură a educației fizice ce urmărește
recuperarea și integrarea socială prin promovarea programelor adaptate diferitelor tipuri de
deficiențe.
“Activitățile de educație fizică și sport adaptat pun în valoare calitățile, deprinderile,
atitudinile, valorile și comportamentele care abilitează subiecții deficienți să participe în calitate
de membri ai societății în care trăiesc.”(Anshel, 1991).
Activitățile fizice adaptate favorizează pe de o parte, creșterea calității vieții, și pe de altă
parte, contribuie la integrarea socială.

Educația fizică incluzivă

Educația fizică incluzivă se referă la abordarea problematicii educației copiilor cu cerințe
speciale din perspectiva includerii lor în învățământul de masă, capabil a oferi un climat
favorabil dezvoltării armonioase și cât mai echilibrate a personalității acestora. Are la bază
principiul dreptului egal la educație pentru toți copiii, indiferent de mediul social sau cultural din
care provin, religie, etnie, limbă vorbită sau condițiile economice în care trăiesc.
Abordarea incluzivă în educație fizică presupune pregătirea suplimentară a profesorilor
astfel încât aceștia să poată organiza situații de instruire adaptate copiilor cu CES și, în același
timp, să asigure condiții optime de participare la lecții a copiilor fără deficiențe.

Sportul
Sportul este o activitate de întrecere construită dintr-un ansamblu de acțiuni motrice,
diferențiate pe ramuri de sport, prin care se caută perfecționarea posibilităților morfo-funcționale
și psihice, concretizate în performanțe ca: recordul, depășirea proprie, depășirea partenerului.
Sportul reunește toate formele de activitate fizică menite, printr-o participare organizată
sau nu, să exprime sau să amelioreze condiția fizică și confortul spiritual, să stabilească relații
sociale sau să conducă la obținerea de rezultate în competiții de orice nivel.
Sportul acest fenomen al lumii moderne, este considerat: experiență individuală și
instituție, loisir și specializare de înalt nivel competițional, expresie spontană și tehnică
elaborată, practică educativă și spectacol, joc și muncă, exercițiu corporal și conduită psihică.
Sportul era considerat un mijloc ideal de formare a corpului și a caracterului. Apariția lui
a marcat trecerea de la obiectivele de ordin igienic, pe care le urmărea educația fizică, la
obiectivele privind valorile educative ale întrecerii.
 Sportul se clasifică în foarte multe feluri, după criterii diferite, mai mult sau mai puțin
științifice. Nici o clasificare nu poate fi absolutizată și nu există nici o ierarhizare a acestor
clasificări. Iată, de exemplu, câteva dintre aceste clasificări:

- sporturi clasice, moderne și contemporane;

- sporturi olimpice și neolimpice;
- sporturi naționale și internaționale;
- sporturi pe echipe, individuale și mixte;
- sporturi pentru tot anul calendaristic și de sezon;
- sporturi pentru bărbați și pentru femei;
- sporturi cu caracter motric și cu caracter a-motric (șah, aeromodelism etc.).

Sportul adaptat
Sportul adaptat constituie o ramură a sportului care utilizează structuri motrice, reguli
specifice, condiții materiale și organizatorice modificate și adecvate cerințelor proprii diferitelor
tipuri de deficiențe.
Sportul adaptat oferă o gamă variată de activități prin care individul are șansa să își
demonstreze limitele, să își dezvolte potențialul, să își modifice tonusul psihic, să treacă dincolo
de barierele sociale, demonstrând performanțe greu de imaginat și de obținut de către persoanele
fără dizabilități.

Capacitatea motrică
Prin capacitatea motrică se înțelege ansamblul posibilităților motrice naturale și
dobândite prin care se pot realiza eforturi variate ca structură și dozare.
Capacitatea motrică, de cele mai multe ori, nu se reduce doar la rezolvarea unor situații
standard, ci a unor situații variate.
Capacitatea motrică reprezintă un complex de manifestări preponderent motrice
(priceperi și deprinderi) condiționat de nivelul de dezvoltare a calităților motrice, indicii morfo-
funcționali, procesele psihice (cognitive, afective, motivaționale) și procesele biochimice-
metabolice.

Aptitudini motrice
Aptitudinile sunt definite ca însușiri fizice și psihice, relativ stabile, care-i permit omului
să efectueze cu succes anumite forme de activități.
 Aptitudinea reprezintă mai multe sisteme de procese fiziologice și psihice organizate în
mod original pentru a permite efectuarea cu rezultate înalte a activității, accentuând faptul că în
structura personalității ele constituie latura de eficiență a acesteia.

Efort fizic
Trăsătura comună a tuturor acțiunilor unui individ o reprezintă consumul energetic, care
atunci când atinge un anumit nivel determina starea de oboseală.
Răspunzător direct de apariția stării de oboseală, efortul trebuie analizat în corelație cu
aceasta și cu acțiunile de îndepărtare a ei, respectiv refacerea. Din relația efort-oboseală-refacere
se poate aprecia nivelul consumului energetic necesar activității depuse.
În educație fizica, dozarea efortului este esențială pentru realizarea obiectivelor și se
realizează prin modificarea parametrilor efortului.
Parametrii efortului
Mărimea efortului - este privită atât din perspectiva externa a factorilor induși de
specialiști (volum, durată, amplitudine, densitate, intensitate, complexitate) cât și din perspectiva
internă a reacției complexe a organismului la activitatea desfășurată.
Specificitatea stimulului - este dată de structura mișcării care selecționează grupele musculare,
durata solicitării, tipul de acțiune etc.
Volumul - reprezintă capacitatea totală de repetări apreciată prin: distanțe parcurse, greutăți
ridicate, timp de lucru. Execuțiile parțiale sau integrale ale exercițiului, numărul de lecții.
Durata stimulului - se apreciază prin timpul cât acesta acționează singură sau în serie, în cadrul
unor structuri specifice.
Amplitudinea stimulului - reprezentată de ansamblul valorilor numerice ale duratei și numărului
de stimuli în cursul unei structuri de lecție. De exemplu 2 x 6 x 10 (doua reprize, a câte 6 serii, cu
10 repetări fiecare).
Densitatea stimulului - se apreciază prin raportul dintre durata aplicării stimulului și durata
pauzelor lecției.
Frecventa aplicării stimulului - este data de numărul de lecții la care participă elevul într-un
semestru, an etc.
Intensitatea efortului - este definită drept cantitatea de lucru mecanic pe unitate de timp
Complexitatea efortului - rezultă din numărul acțiunilor motrice efectuate în timpul unei
activități și de originalitatea înlănțuirii acestora.
 Orientarea efortului - se apreciază în funcție de sistemul furnizor de energie aerob-
anaerob, dominat în timpul efortului programat în lecție. Este determinat și de particularitățile
aplicării caracteristicilor de durată, intensitate, caracterul exercițiilor, al pauzelor, numărul de
repetări.
Tipul efortului - este discutat sub aspectul efortului specific și nespecific, specificitatea
efortului este dată pe de o parte de caracteristicile externe ale mișcării și pe de altă parte de
structura cognitivă și particularitățile funcționale ale mușchiului.
Stabilirea parametrilor efortului se realizează în funcție de:

- obiectivele lecției
- particularitățile și nivelul bio-motric al colectivului de elevi
- locul și condițiile de desfășurare a lecției
Dinamica efortului în lecție de EFS
Acesta poate fi apreciată în funcție de posibilitățile dispuse de profesor în timpul lecției
sau prin evoluția parametrilor frecvență cardiac și frecvență respiratorie.
Astfel pe parcursul primelor 3 verigi, valorile FC și FR, pornesc de la 70 pulsații/min,
respectiv 16-18 respirații/min, pot atinge cote de 120-130 pulsații/min, respective 20-22
respirații/min în finalul verigii a treia. Aceasta situație corespunde încălzirii organismului.
Metodologia și mijloacele folosite, durata și natura pauzelor reprezintă variabile în
funcție de care efort poate înregistra mici variații, dovedite de alternanța valorilor FC între 140-
180 pulsații/min.
Dirijarea efortului în lecția de educație fizică
Această sarcină revine profesorului care are obligația de a asigura o bună dinamică
corespunzătoare, fapt ce reclamă o bună cunoaștere a relației efort-oboseală-odihnă.
Oboseala poate fi privită ca răspuns acut al organismului la efortul fizic, manifestat
printr-o stare de disconfort. Manifestările stării de oboseală se pot înlătura prin odihnă, asigurata
de pauzele active sau pasive dintre repetări și dintre lecții.
Modalitățile principale de dirijare a efortului în lecție sunt următoarele:
Dirijarea anticipată- realizată prin intermediul documentelor de planificare
Dirijarea concretă – realizată în timpul desfășurării lecției în urma unor informații obținute prin
metode obiective și subiective, care permit aprecieri cu privire la gradul de transpirație etc. În
această situație se impun modificări ale dirijării anticipate concretizate în:

- modificarea duratei și naturii pauzelor;

- modificarea parametrilor efortului;
- modificarea condițiilor de exersare.
Act motric
Este definit ca fiind elementul de bază al oricărei mișcări, efectuat în scopul adaptării
imediate sau al construirii de acțiuni motrice. Acesta se prezintă de regula ca act reflex,
instinctual (mișcarea de împingere a mingii în sol, în cazul driblingului, sau retragerea bruscă a
unui segment la atingerea unei suprafețe fierbinți).

Acțiunea motrică
Desemnează un sistem de acte motrice prin care se atinge un scop imediat, unic sau
integrat într-o activitate motrică (mersul, alergarea, driblingul, contraatacul, toate procedeele
tehnice). Acțiunea motrică are caracteristici de constantă (posibilitatea de a realiza o anumită
sarcină motrică în repetate rânduri, de exemplu, scrisul) sau de unicitate (mișcarea nu se repetă
niciodată identic, ci există mici variații ale ei, la fiecare repetare.

Activitatea motrică
Reprezintă ansamblul de acțiuni motrice, articulate sistemic, pe baza unor idei, reguli,
forme organizatorice, având drept rezultanta atingerea unui scop. Activitatea motrică este
unitară, conștientă, bazată pe anticipare și susținută de o motivație consistentă. Ea este un
fenomen complex, de mare amplitudine care în cele mai dese situații poartă „marca”
personalității individului.

Motricitatea
Reprezintă capacitatea de a efectua mișcări care implică un predominant efort fizic.
Această noțiune se referă la totalitatea mișcărilor efectuate de om, evident numai cu ajutorul
mușchilor scheletici, pentru întreținerea relațiilor sale cu mediul natural sau social în care există,
inclusiv prin practicarea unor sporturi. Mișcarea sau motricitatea omului este de diferite tipuri
(ciclică, aciclică, activă, pasivă, voluntară, involuntară, uniformă, neuniformă etc.) și are
caracteristici spațiale, temporale, energetice etc.

Psiho-motricitatea
Psiho-motricitatea reprezintă rezultatul integrării funcțiilor motrice și psihice, sub efectul
maturizării sistemului nervos, ce vizează raportul subiectului cu propriul corp.
Funcția psiho-motrică operează la nivelul structurilor motrice ce compun activitatea, prin:
schemă corporală, lateralitate, ideomotricitate, inteligență motrică etc. Funcția psihică și cea
motrică reprezintă elemente fundamentale ale adaptării. Ambele evoluează în timpul copilăriei și
se dezvoltă la început în directă și strânsă legătură, apoi parcurgând integrări din ce în ce mai
ierarhizate și diferențiate în sectoare perfecționate.
Performanța
Noțiunea de „performanță” este, de multe ori, sinonim cu ,,reușită”, în condițiile în care
aceasta nu vine în contradicție cu prevederile regulamentare și cu cele ale moralei.
Se poate vorbi de performanță numai atunci când reușita se află într-un raport
corespunzător cu capacitățile individului. O reușită obținută întâmplător, prin manipulare sau
datorită unui adversar mai slab, nu poate fi considerată performanță.
Performanța motrică desemnează rezultatul efectuării unui anumit act motric (acțiuni
motrice) ce poate fi evaluat după anumite criterii, norme stabilite. Performanța motrică este deci
expresia capacității motrice la un moment dat, nefiind egală cu ea însăși. Aceasta nu desemnează
neapărat un rezultat de excepție, și cum se interpretează deseori.
Performanța sportivă este un rezultat valoros, individual sau colectiv, obținut într-o
competiție sportivă și exprimată în cifre absolute, după sistemul locurilor oficiale sau prin locul
ocupat în clasament.
Performanța sportivă nu poate fi privită numai ca rezultat, de multe ori exprimat printr-o
cifră, deoarece ar însemna să o golim de conținutul său deosebit de bogat. În cadrul procesului de
pregătire pe termen lung, conștiința individului este deplin angajată la un nivel de acuitate
ridicat, la granița posibilităților, performanța sportivă fiind multiplu determinată și condiționată.
În acest context, performanța sportivă este nemijlocit legată de capacitatea de performanță și se
constituie ca o valoare bio-psiho-socială realizată în cadrul unor competiții oficiale, ca rezultat al
unei capacități multiplu determinate și apreciate pe baza unor criterii sau baremuri riguros
stabilite.

Competiția
În sens larg, reprezintă o activitate și o sinteză a diferitelor forme de organizare specifice
unei activități, care scoate în evidență, pe baza unor reguli, rezultatele obținute și ierarhizarea
acestora.
Competiția sportivă este o formă de organizare a întrecerii între sportivii de diferite
categorii, ce are ca obiectiv principal compararea performanțelor conform unor reguli precise și
unor normative stabilite anterior.
 2. Funcțiile educației fizice și sportului
Funcțiile educației fizice și sportului realizează o corespondență între practicarea
exercițiilor fizice în diverse forme și efectul (impactul) acestora în ansamblul vieții sociale.
Prin funcțiile educației fizice și sportului se înțeleg acele densități (roluri, influențe) ale
activităților în cauză, care au caracter constant, răspunzând unor nevoi ale dezvoltării vieții
omului.

Funcția de optimizare a potențialului biologic

Aceasta funcție reprezintă punctul de plecare al influențelor exercitate prin exerciții fizice
asupra organismului uman. Omul este o ființă biologică, ale cărei componente structural-
funcționale sunt în mod general și specific, influențate prin educație fizică și sport. Un bun
potențial biologic condiționează și o stare optimă de sănătate, întreținută permanent prin
practicarea exercițiilor fizice.
O solicitare adecvată din punct de vedere calitativ și cantitativ, și în educația fizică și în
antrenamentul sportiv, conduce la modificări morfologice și funcționale relevante, cum ar fi:
tonifierea musculaturii cardiace și respiratorii, creșterea volumelor sistolic și respirator, scăderea
frecvenței cardiace în repaus și în efort, atitudinea corporală corectă.
Activitățile de educație fizică și sport constituie un stimul direct, aproape exclusiv, al
dezvoltării morfo-funcționale, iar absența acestora poate conduce la adaptări de tip involutiv, ale
căror dimensiuni sunt greu de anticipat.
J. Weineck spune că talia și capacitatea funcțională a organelor importante pentru
performantă fizică depind în proporție de 60-70% de factorii genetici și de 30-40% de calitatea și
cantitatea solicitărilor specifice.
Prin urmare, educația fizică și sportul trebuie sa aibă o contribuție mai mare la
compensarea lipsei de activitate fizică a copilului și a efectelor acesteia.

Funcția de perfecționare a capacității motrice

Motricitatea este elementul central pentru temele vizând conținutul instructiv al unei
programe de educație fizică. Această activitate contribuie esențial la dezvoltarea motrică,
influențând conduita subiectului, în procesul de integrare a acestuia în mediu.
Deprinderile motrice sunt consolidate și rafinate până la punctul în care subiectul
operează cu ele cu ușurință, în mod eficient, în orice condiții ambientale.
Forța musculară, rezistența cardiovasculară și cea musculară, mobilitatea articulară și
compoziția corporală sunt componente ale capacității de mișcare, condiționate în special de
starea de sănătate. Echilibrul, coordonarea segmentară, agilitatea, viteza, puterea musculară sunt
componente ale capacității de mișcare aflate în relații de condiționare cu eficiența mișcării
(deprinderile performante).
 Capacitatea motrică este de două feluri:

- generală: cuprinde calități motrice de bază si deprinderi motrice de bază specifice

educației fizice;
- specifică: include calități motrice și deprinderi motrice specifice ramurilor de
sport;

Prin funcția de perfecționare a capacității motrice, educația fizică și sportul presupun

învățarea mișcărilor și învățarea prin mișcare (prin stimularea structurilor perceptiv-motorii,
cognitive, a imaginii de sine și a socializării).

Funcția psiho-socială
Educația fizică și sportul contribuie la procesul de transformare a copilului în adult și la
integrarea acestuia în societate. Prin faptul că îl capacitează cu competențe de ordin motric,
biologic, funcțional, psihic și moral, cele două activități au devenit indispensabile în procesul de
dezvoltare armonioasă a personalității umane.
Pe lângă dezvoltarea capacității motrice, educația fizică și sportul influențează
considerabil dezvoltarea cognitivă și afectivă.
Prin intermediul mișcării, inclusă într-o activitate planificată și organizată, se obțin
modificări progresive în capacitatea subiecților de a analiza situații, de a rezolva probleme, de a
lua decizii și de a acționa. Se stimulează astfel, activitatea intelectuală (gândirea, atenția,
memoria, imaginația, creativitatea), cea care este responsabilă de dobândirea de către subiecți a
cunoștințelor despre deprinderi (cum ar trebui sa se miște corpul), despre activități (în ce context
poate sa se miște corpul, care sunt regulile de desfășurare a acestor activități), despre mișcare
(cum poate sa se miște corpul), despre fitness (cum „funcționează” corpul uman).
Prin practicarea exercițiilor fizice, se dezvoltă sentimentul de apartenență la un grup, se
oferă ocazia valorizării ideilor și a acțiunilor personale, se asigură recunoașterea valorii
individului, se favorizează dezvoltarea capacității de apreciere și de autoapreciere, elemente
deosebit de importante pentru structurarea imaginii de sine, se realizează acceptarea și
promovarea unui comportament moral consistent, exprimat in concepte de tipul: fair-play,
cooperare etc.

Funcția culturală
Ca acte de creație valorică, deci ca act de cultură, educația fizică și sportul reprezintă
factorii educaționali care marchează existența individului la un moment dat sau în mod continuu,
pe tot parcursul ontogenezei.
Educația fizică și sportul reprezintă surse de inspirație pentru creatorii de arte plastice,
literatură, cinematografie, muzică.
 În final putem aprecia că dezvoltarea culturii universale s-a realizat și prin îmbogățirea
culturii fizice (specifică activităților de educație fizică și sport), care presupune un ansamblu de
idei, convingeri, obiceiuri, instituții, discipline științifice, tehnologii, opere artistice. Toate aceste
elemente creează legătura intrinsecă între sport și cultură, realizând un limbaj comun care unește
diferitele arii geografice, sociale, religioase, etc.

Funcția economică
Practicarea exercițiilor fizice, prin funcția lor biologică, contribuie la menținerea și
întărirea stării de sănătate. Acel lucru se repercutează favorabil, din punct de vedere economic,
asupra bugetului fiecărei familii, dar și asupra societății, în general.
Sportul, mai ales cel de performanță și înaltă performanță, reprezintă o importantă zonă
de investiții și, de aceea, asupra lui se îndreaptă atenția economiștilor, managerilor, specialiștilor
din domeniul financiar-contabil, dar și din turism și comerț.
Prin faptul că sunt organizate periodic manifestări de mare anvergură, în sport se creează
infrastructuri (de exemplu, în cazul J.O. de la Barcelona, au fost construite un aeroport și o stație
de cale ferată); este stimulat turismul, local și internațional; sunt vehiculate importante resurse
financiare, provenite din drepturi de televiziune, sponsorizări, taxe de intrare, licențe (publicate),
emise de timbre, monezi etc. În același timp sunt mobilizate resurse umane din domeniu mass-
media, pazei și securității etc.

3. Raportul educație fizică – sănătate în concepție europeană.

Concepția despre educație fizică, este reflectată în formularea obiectivelor și în conținutul
și organizarea educației fizice și sportului școlar.
Pe tema concepții despre educație fizică și sport, în 1984, s-a realizat o analiză din care a
rezult existența a trei școli de gândire:
Educația fizică – educația prin fizic. La baza acestei concepții a stat ideea ca educația minții se
poate realiza și prin educația corpului. De aceea obiectivele generale ale educație fizice erau
formulate în termeni variabili, iar pentru cele specifice erau:

- dezvoltarea organică (creșterea), neuromusculară (deprinderile), inteligența și

emoțională (comportamentul).
- contribuția la o viață intensivă, completă, formarea deprinderilor pentru
activitățile de timp liber și eficiența în activitățile recreative.
Alte obiective vizau dezvoltarea socială, morală, intelectuală, a sănătății fizice și mentale,
promovând ideea dezvoltării echilibrate a ființei umane prin educație fizică.
Educația fizicului. Dezvoltarea corpului, formarea de deprinderi psihice și motrice, pot contribui
la dezvoltarea caracterului și personalității. Accentul trebuie pus însă pe aspectele fizice,
deoarece fiecare domeniu educațional trebuie să-și urmărească specificul.

Educația prin si pentru mișcare. Educația fizică este o parte integrată a educației totale, care
contribuie la dezvoltarea fiecărui individ prin intermediul mișcării umane.
Concepția europeană pornește de la ideea că educația fizică și sportul este parte
integrată a educației în școlile de toate gradele, răspunzând celor patru nevoi fundamentale ale
copiilor:

- de solicitare fizică favorabile proceselor de creștere și dezvoltare;

- dobândirea de experiență motrică;
- de a fi apreciați, lăudați si menajați;
- de a acționa în grup.
Obiectivele educației fizice în țările europene sunt următoarele:

- dezvoltarea unor obișnuințe de activitate fizică pentru sănătate;

- formarea obișnuinței de a efectua activități toată viața;
- formarea deprinderilor motrice, gimnice sportive, de expresie, artistice și a
calităților motrice;
- dezvoltarea fizică optimă și atitudinea corectă a corpului;
- dezvoltarea armonioasă a componentelor personalității;
- favorizarea integrării în grup și a comunicării în cadrul acestuia:
- formarea atitudinii de fairplay și a respectului față de regulamente, a spiritului de
toleranță și încurajarea cooperării.
Pentru realizarea acestor obiective, țările membre ale C.E. acordă trei lecții pe săptămână.
Fiecare țară valorifică experiența națională dobândită în domeniul educației fizice și este
preocupată permanent pentru crearea unor condiții materiale cât mai bune pentru desfășurarea
activităților.
 4. Exercițiul fizic
Definiție
Exercițiul fizic reprezintă o acțiune motrică cu valoare instrumentală, conceput și
programat în vederea realizării obiectivelor proprii educației fizice și antrenamentului sportiv.
Exercițiul fizic nu trebuie înțeles numai ca pe o repetare stereotipă, rigidă, ci ca pe o
posibilitate de adaptare permanentă la condiții variate externe și interne. În acest context,
exercițiul fizic nu presupune doar repetare sistematică, ci și posibilitatea de a construi, de a
asambla (pe baza mișcărilor învățate) o conduită motrică proprie subiectului care a asimilat un
material pe care apoi îl exteriorizează sub forma comportamentului motric.

Structură
Conținutul exercițiului fizic este astfel structurat încât să conducă la realizarea scopului
final al educației fizice sau sportului. Acesta cuprinde:

- mișcările corpului sau ale segmentelor (translație, rotație, balansare, răsucire etc.)
- efortul fizic solicitat, apreciat prin volum, intensitate, complexitate, densitate etc.
- efortul psihic, respectiv gradul de solicitare a proceselor psihice (exercițiul fizic
este un act voluntar, intențional și orientat conștient, influențând benefic
comportamentul uman în ansamblul său).
Forma exercițiului fizic reprezintă modul în care se succed mișcările componente,
precum și relațiile dintre acestea. Ea este legată de aspectul exterior, vizibil, care dă atributul
calitativ al mișcării. Forma exercițiului fizic are o structură:

- cinematică reunește aspectele spațio-temporale ale mișcărilor (repartizarea pe faze

a mișcării; caracteristicile de viteză; lungimile și traiectoriile mișcării –durată,
ritm);
- dinamică se referă la forțele interne și externe ale mișcării (forțele externe-
gravitație și forțele interne-forța mușchilor).
Structura dinamică a exercițiului fizic se referă și la relația dintre puseele de forță și de
frânare, precum și la coordonarea impulsurilor parțiale care permit însumarea forțelor.

Criterii de clasificare
Din punct de vedere al structurii și formei:

- exerciții analitice si globale

- exerciții simple si complexe
- exerciții standardizate si variabile
 - exerciții speciale
După gradul de codificare:

- exerciții cu codificare interna

- exerciții cu codificare externa – dribling printre jaloane
- exerciții cu codificare mixta – volum de repetări, intensitate pentru un parcurs cu
obstacole
- exerciții fără codificare – alergare de o ora pe teren variat in tempo uniform
- exerciții cu codificare stricta
După natura efectelor pe care le induc:

- exerciții pregătitoare –generale, orientate, specifice

- exerciții specifice
- exerciții de concurs
După calitățile motrice:

- exerciții pentru forță, viteză, rezistență, coordonare, suplețe, cu multiplele lor

combinații.
După tipul de încărcătura adițională:

- exerciții cu partener, cu haltere, cu mingi medicinale, saci cu nisip, etc.

După componentele antrenamentului sportiv:

- exerciții pentru pregătirea tehnică, tactică, fizică, artistică etc.

După sistemele biologice solicitate:

- exerciții neuro-musculare, exerciții cardio-respiratorii, exerciții endocrino-

metabolice.
După natura contracției musculare:

- exerciții statice, dinamice si mixte

După intensitatea efortului fizic:

- exerciții maximale, submaximale, supramaximale, medii.

Cel mai important criteriu de clasificare îl reprezintă natura obiectivelor:

- Exerciții pentru dezvoltarea calităților motrice

- Exerciții pentru dezvoltarea fizica armonioasa
- Exerciții pentru învățarea și perfecționarea deprinderilor motrice
- Exerciții pentru dezvoltarea capacității de efort.
 După funcțiile îndeplinite, exercițiile fizice pot fi:

- introductive, repetitive, asociative, aplicative, creative, de întrecere, de recuperare

și de expresie corporala.
După structura socială de efectuare a exercițiilor, acestea pot fi:

- individuale, în grup, mixte sau demixate.

După gradul de constrângere, exercițiile pot fi:

- tipizate, semitipizate și libere.

Taxonomia exercițiului fizic

Taxonomia = știința legilor de clasificare. Știința având ca obiect stabilirea principiilor și
legilor de clasificare a organismelor vii.

5. Jocurile de mișcare în educație fizică și sport

Definiție
Jocurile, sunt activități de tip ludic, cu implicații deosebite asupra dezvoltării
personalității. Folosite foarte mult și în formele de organizare ale timpului liber ele sunt activități
totale, atractive, naturale cu mari valențe recreative și compensatorii.
În epoca noastră s-a făcut din joc un adevărat instrument educativ didactic în care se
menționează rolul preponderent și deosebit al jocurilor de mișcare pentru formarea la elevi a
anumitor capacități psiho-fizice, a priceperilor și deprinderilor motrice, dar și pentru orientarea și
selecția inițială în unele ramuri sportive.
În acest context, o importanță majoră în educația fizică a elevilor și îndeosebi a elevilor
din clasele primare, aparține jocurilor de mișcare care posedă potențialul formării la aceștia a
capacităților socio-psihomotrice și a atitudinilor de autoafirmare, autoevaluare și a orientării
valorice a personalității.
În concluzie putem spune că jocul este o activitate complexă, predominant motrică și
emoțională, desfășurată spontan după reguli prestabilite, în scop recreativ, sportiv și totodată de
adaptare la realitatea socială.

Caracteristici
Caracteristica jocului de mișcare este organizarea acțiunilor participanților, care să le
permită o largă inițiativă creatoare în alegerea mijloacelor pentru atingerea scopului propus.
Particularitățile constituente ale conținutului și formei caracterizează jocul de mijloace ca fiind
unul dintre mijloacele educației fizice, care poate fi folosit însă și ca o metodă de dezvoltare
fizică generală. Datorită multitudinii efectelor pe care jocurile de mișcare le au asupra copiilor
din punct de vedere formativ-instructiv-educativ, ele sunt folosite în toate formele organizate
prin care educația fizică este realizată în școală, în lecție, în pauzele organizate, în excursii sau
plimbări. Cu ajutorul jocului de mișcare formăm cunoștințe, priceperi și deprinderi motrice de
bază ca: mersul corect, alergarea economică, săritura și aruncarea, și dezvoltăm în același timp și
calitățile motrice de bază necesare în viața de relație (V.I.R.F.) într-o formă plăcută și ușor
accesibilă.
Tipologie

6. Stadiile dezvoltării motrice

Motricitatea la vârsta școlară mică – perioada antepubertară (6-10/11 ani)
Aspecte psiho-genetice:
Masa musculară se dezvoltă relativ lent, tonusul muscular are valori mai reduse ceea ce
favorizează efectuarea unor mișcări cu amplitudine, forța musculară este relativ redusă, iar
menținerea echilibrului necesită un efort suplimentar . Activitățile cognitive favorizează o
dezvoltare intelectuală evidentă, ce conferă copilului o mare receptivitate. Predominanța
excitației corticale face ca stimulii externi să producă reacții motrice exagerate, insuficient
coordonate, explicabile și printr-o slabă inhibiție de diferențiere. Motricitatea în această etapă
este foarte mare, capacitatea de învățare motrică-remarcabilă, dar posibilitățile de fixare a
mișcărilor noi sunt reduse. În consecință, doar repetarea sistematică integrează și stabilizează
structura nouă, în repertoriul motric al copilului. Deprinderile motrice fundamentale se supun
unui proces de consolidare- perfecționare. La începutul perioadei 7 ani , are dificultăți de plasare
în spațiu, în raport cu traiectoria mingii. La 9-11 ani, deplasările la minge sunt mai sigure și se
caracterizează prin menținerea stabilității posturale verticale.
Aspecte psiho-dinamice:

- alergarea are un aspect apropiat de cel optim;

- la începutul perioade de 7 ani, copilul are dificultăți de plasare în spațiu, în raport
cu traiectoria mingii;
- la 9 – 11 ani, deplasările la minge sunt mai sigure și se caracterizează prin
menținerea stabilității posturale verticale;
- aruncarea mingii în această etapă cunoaște o fază pregătitoare.
Motricitatea în etapa pubertară (10 - 14 ani)
Aspecte psiho-genetice:

- ritm accentuat al dezvoltării somatice (în special între 12 și 14 ani) prin:

dimorfism sexual, dezechilibre între diferitele segmente;
 - dezechilibre între sferele morfologică și vegetativă;
- musculatura scheletică se dezvoltă în special prin alungire:
- forța relativă nu înregistrează creșteri evidente;
- accelerarea creșterii rezultă în special din dezvoltarea în lungime membrelor față
de trunchi;
- mobilitatea articulară înregistrează valori relativ scăzute ;
- ameliorare a marilor funcții ale organismului;
- rezistența aerobă poate fi dezvoltată în această etapă.
Aspecte psiho-dinamice:

- învățare motrică foarte bună, dar fixarea mișcărilor noi este redusă;
- alergarea are aspect apropiat de cel normal;
- prinderea mingii se face cu dificultate la 7 ani, îmbunătățindu-se la 9-11ani;
- aruncarea mingii la această vârstă cunoaște o fază pregătitoare;
- favorabil achiziționării de structuri motrice.
Motricitatea în etapa adolescenței (14-18 ani)
Aspecte psiho-genetice:
U.Şchiopu, împarte această etapă în 3 sub – etape:

- preadolescența (14-16 ani);

- adolescența propriu – zisă (16-18 ani);
- adolescența prelungită (18-25 ani).
Caracteristici în plan somatic:

- reducerea creșterii în înălțime;

- creșteri ale perimetrelor și diametrelor segmentare.
Caracteristici în plan funcțional:

- maturizarea coordonării sistemului neuroendocrin;

- creșterea capacității marilor funcții.
Aspecte psiho-dinamice:
Comportamentul motric:

- reacțiile motrice devin complexe;

- dezvoltarea abilităților de a dezvolta elemente semnificative pentru o conduită
motrică eficientă;
- calitățile motrice progresează;
 - deprinderile și priceperile motrice consolidate în etapele anterioare trebuie
perfecționate (în special în sportul de performanță).

7. Efortul în educație fizică și sport

Definiție
Trăsătura comuna a tuturor acțiunilor unui individ o reprezintă consumul energetic, care
atunci când atinge un anumit nivel determina starea de oboseală.
Răspunzător direct de apariția stării de oboseală, efortul trebuie analizat în corelație cu
aceasta și cu acțiunile de îndepărtare a ei, respective refacerea. Din relația efort-oboseala-
refacere se poate aprecia nivelul consumul energetic necesar activității depuse.
În educație fizică, dozarea efortului este esențiala pentru realizarea obiectivelor și se
realizează prin modificarea parametrilor efortului.

Caracteristici

Tipuri de efort
Eforturile folosite în pregătirea sportivilor pot fi specifice și nespecifice. Sun considerate
specifice, cele care sunt adecvate indicatorilor de bază ai tehnicii și particularităților funcționale
competiționale, impuse de ramura de sport.
Eficiența procesului de antrenament prin folosirea eforturilor specifice este determinată,
în mare măsură și de modul în care se îmbină cu cele nespecifice. Tipul efortului este dat, de
asemenea, de forma de organizare în care se realizează, cunoscându-se sub acest aspect: eforturi
competiționale și eforturi de antrenament.

Parametrii
Mărimea efortului – este privită atât din perspectiva externă a factorilor induși de
specialiști (volum, durată, amplitudine, densitate, intensitate, complexitate) cât și din perspectiva
internă a reacțiilor complexe a organismului la activitatea desfășurată.
 Specificitatea stimulului: este determinată de caracteristicile lor și de reacțiile
provocate sistemelor organismului implicate prioritar, de calitățile psihologice
ale sportivului, de vârstă, nivel de pregătire, de poziția lor în substructurile
antrenamentului, de condițiile ambientale etc.
 Volumul: reprezintă cantitatea totală de repetare apreciată prin:
 Distanțe parcurse în alergare, înot, canotaj etc.;
 Execuții parțiale sau integrale;
  Execuții ale structurilor tehnico – tactice;
 Acțiuni complexe;
 Greutăți ridicate;
 Timp de lucru;
 Număr de lecții de antrenament și refacere;
 Număr de reprize, starturi, concursuri etc.
Antrenorul și sportivul generează însă cea mai importantă caracteristică a efortului și
anume dificultatea antrenamentului, dată de raportul dintre cantitatea de lucru și capacitatea de
efort.
 Durata stimulului: se apreciază prin timpul cât acesta acționează singur sau în
serie, în cadrul unor structuri specifice.
 Amplitudinea: sau variabilitatea stimulilor este reprezentată de ansamblul
valorilor numerice programate și efectuate reprezentând durata și numărul de
stimuli în cursul unei structuri de antrenament. De exemplu: 2x6x50 (2reprize,
6 serii, 50 repetări).
 Densitatea stimulilor: exprimă raportul dintre timpul de aplicare a stimulului și
timpul de repaus pe structura de antrenament.
 Frecvența aplicării stimulului: și frecvența lecțiilor este dată de numărul de
unități de antrenament pe zi, microcicluri și mezocicluri.
 Intensitatea efortului: se definește adesea ca fiind cantitatea de lucru mecanic
efectuat pe unitate de timp.
 Complexitatea efortului: rezultă din numărul acțiunilor motrice efectuate
simultan în timpul unei activități și de originalitatea înlăturării acestora.

Orientarea efortului – se apreciază în funcție de sistemul furnizor de energie aerob-

anaerob, dominant în timpul efortului programat în lecție.
Orientarea efortului este determinată și de particularitățile aplicării și de ordinea
combinării caracteristicilor de durată, intensitate, caracterul exercițiilor, al pauzelor, numărul
repetărilor în diverse momente ale lecțiilor, zilelor, microciclurilor etc.
Orientarea efortului poate fi selectivă, când se acționează prioritar asupra unui sistem
funcțional și complexă, când sunt vizate mai multe sisteme. Orientarea selectivă sau complexă a
efortului se realizează diferențiat, în funcție de structura planificării (lecții, microcicluri,
mezocicluri).
Tipul efortului – eforturile folosite în pregătirea sportivilor pot fi specifice și
nespecifice. Sun considerate specifice, cele care sunt adecvate indicatorilor de bază ai tehnicii și
particularităților funcționale competiționale, impuse de ramura de sport.
Eficiența procesului de antrenament prin folosirea eforturilor specifice este determinată,
în mare măsură și de modul în care se îmbină cu cele nespecifice. Tipul efortului este dat, de
asemenea, de forma de organizare în care se realizează, cunoscându-se sub acest aspect: eforturi
competiționale și eforturi de antrenament.

8. Densitatea lecției de educație fizică și sport: definiție, tipuri, caracteristici

9. Sistemul de educație fizică și sport din România: definiție, structură.

Definiție
Prin sistem se înțelege o grupare de elemente (instituții, organizații, structuri
administrative etc.) de naturi diferite, circumscrise în limitele unor coordonate spațio-temporale.
Elementul definitoriu al unui sistem este interacțiunea dintre elementele de structură,
capacitatea de reglare, de autoreglare si de adaptare a acestui ansamblu.
Sistemele de acest tip, dinamice și complexe, au drept caracteristici o serie de legități funcționale
privind recepționarea, prelucrarea și transferul de informații folosite pentru reglarea și
autoreglarea (feed- back), sinergia acțiunii și posibilitatea de a transmite prin mai multe ieșiri
date despre propria funcționare.