UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE EDUCATIE FIZICA ŞI SPORT

REFERAT

“Mijloacele specifice ale Educaţiei Fizice şi Antrenamentului Sportiv”

STUDENTI:

POPESCU Marian

MUNTEANU Iulian
 I.Introducere

Mijloacele educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv reprezintă un aspect general foarte important al
Teoriei Educaţiei Fizice şi Sportului.

Educaţia fizică este o activitate deosebit de complexă, dacă ne referim în primul rând la conţinutul,
structura şi desfăşurarea sa.

Atunci când vrem să analizăm activitatea de educaţie fizică ca fenomen social, trebuie să avem în
vedere multitudinea de componente pe care ea le implică: exerciţii fizice, baza material specific, instalaţii şi
material specific, aspect tehnice şi organizatorice, disciplinele ştiinţifice care o fundamentează şi cadre de
specialitate.

Exerciţiile fizice, au apărut şi s-au perfecţionat continuu. Apariţia şi evoluţia acestora au fost
determinate nu numai de latura materială ci şi de alţi factori: ştiinţă, nivel de cultură, religie, etc.

Evoluţia bazelor sportive, a instalaţiilor, aparatelor şi materialelor sportive este deosebit de elocventă
în acest sens, recordurile sportive remarcabile din zilele noastre fiind şi rezultatul creşterii calitative a
acestora

II.Obiective generale

 Menţinerea şi întărirea sănătăţii şi călirea organismului prin asocierea cu factorii naturali;

 Favorizarea creşterii şi a dezvoltării fizice armonioase;
 Formarea corectă a unui sistem de deprinderi motrice generale şi specifice practicării unor ramuri
sportive;
 Dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi specifice diverselor probe şi ramuri sportive;
 Formarea deprinderii şi obişnuinţei de practicare sistematică a exerciţiilor fizice în activităţi
organizate şi independente;
 Contribuţia la dezvoltarea calităţilor intelectuale, profesionale şi morale, a simţului estetic, la
formarea şi desăvârşirea personalităţii elevilor, în scopul integrării lor în societate.

III.Domeniul de referinţă

Mijloacele educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv (împreună cu metodele şi procedeele

metodice) reprezintă instrumente didactice cu care se operează în procesul instructiv-educativ, îndeplinind
funcţiile şi obiectivelor acestora.
 Categorii de mijloace:- Specifice şi nespecifice (asociate)

Mijloacele specifice - asigură în mod direct orice progres în ceea ce priveşte dezvoltarea
somatică, funcţională şi capacitatea motrică a omului. Acestea sunt:

- exerciţiul fizic;

- aparatura de specialitate;

- măsuri de refacere a capacităţii de efort (acestea se asigură prin pauze active sau pasive).

1.Exerciţiul fizic

- în programarea şi realizarea procesului de instruire este mijlocul specific de bază. Au apărut pe

baza acţiunilor de muncă, iar apoi au devenit un mijloc de pregătire pentru muncă.

I. Şiclovan: „exerciţiul fizic reprezintă o acţiune preponderent corporală, efectuată sistematic şi

conştient în scopul perfecţionării dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a oamenilor. Fără îndoială, indicii
superiori ai dezvoltării morfologice şi funcţionale a organismului, precum şi cei ai priceperilor, deprinderilor
şi calităţilor motrice, nu pot fi obţinuţi fără repetarea sistematică, conştientă a unor exerciţii fizice anume
orientate în acest scop”.

Exerciţiul fizic reprezintă o acţiune motrică cu valoare instrumentală, conceput şi programat în

vederea realizării obiectivelor proprii educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv.

Conţinutul şi forma exerciţiului fizic

Conţinutul exerciţiului fizic este astfel structurat încât să conducă la realizarea scopului final al
educaţiei fizice sau sportului. Acesta cuprinde:

• mişcările corpului sau ale segmentelor (translaţie, rotaţie, balansare, răsucire etc);
• efortul fizic solicitat, apreciat prin volum, intensitate, complexitate, densitate etc;
• efortul psihic, respectiv gradul de solicitare a proceselor psihice (exerciţiu fizic este un act
voluntar, intenţional şi orientat conştient, influenţând benefic comportamentul uman în ansamblul său).
Aprecierea conţinutului se face prin corelaţia celor trei parametri (volum, intensitate,
complexitate) cu durata exerciţiului, vârsta subiecţilor şi conţinutul programelor.

Forma exerciţiului fizic reprezintă modul în care se succed mişcările componente, precum şi
relaţiile dintre acestea. Forma este legată de aspectul exterior vizibil, care dă atributul calitativ al
mişcării. Dacă conţinutul înseamnă coordonări interne şi procese energetice complexe, forma exprimă
plastica mişcării, ritmul, forţa de redare, semnificaţia sa.

Elemente care definesc forma:

 - poziţia corpului şi segmentelor: iniţială, finală, faţă de obiect sau aparat;

- direcţia;

- amplitudinea;

- relaţia între segmente;

- tempoul;

- ritmul;

- dispunerea faţă de adversari şi parteneri.

Forma exerciţiului fizic reprezintă structura lui internă şi externă.

Structura internă se compune din:

-procesele de coordonare neuro-musculară;

-legăturile dintre funcţiile vegetative şi motrice;

-procesele energetice.

Structura externă se compune din:

-raportul dintre cei trei parametri: spaţiali, temporali şi dinamici.

Caracteristici ale exerciţiului fizic privind forma:

- spaţiale: (poziţii, direcţii, distanţă, traiectorie, poziţiile mişcării: rectilinii şi curbilinii);

- temporale: (ritm, tempo, durată);

- spaţio-temporale, - depind de viteza (optimă, maximă, voluntară sau forţată) cu care se efectuează
exerciţiul fizic;

- dinamice determinate de forţele care influenţează mişcarea;

Clasificarea exerciţiilor fizice

Exerciţiile fizice sunt instrumente de acţiune al căror conţinut, formă şi organizare conduc la
efecte funcţionale stabile.

a)Din punct de vedere al structurii şi formei:

- exerciţii analitice şi globale - reproduc fragmentar sau în totalitate o anumită structură tehnică, o
situaţie tehnico-tactică sau o altă sarcină motrică
 - exerciţii simple şi complexe - au o influenţă selectivă sau de ansamblu asupra unor capacităţi,
calităţi etc.

- exerciţii standardizate şi variabile - presupun o învăţare de tip algoritmic sau creativ

- exerciţii speciale - reproduc sarcinile pe care le solicită competiţia într-o ramură sau probă
sportivă.

b)După natura efectelor pe care le induc:

- exerciţii pregătitoare - generale, pentru toate probele, vârstele şi nivelurile de pregătire;

- orientate, care solicită grupele musculare antrenate în efortul specific, reproducând parţial
execuţiile proprii probei respective;

- specifice, care reproduc integral conţinutul şi forma gesturilor tehnice proprii probei respective

- exerciţii specifice: transformă potenţialul fizic, tehnic, tactic, în capacitate, de performanţă prin
reproducerea identică a practicii de concurs,

- exerciţii de concurs: angajează stresul de competiţie.

c)În raport de segmentele corpului, distingem exerciţii pentru:

-gât-cap;

-membre superioare;

-trunchi;

-membre inferioare, etc..

d).După ponderea asupra dezvoltării unor grupe musculare – exerciţii pentru:

-musculatura abdominală;

-musculatura spatelui;

-musculatura membrelor superioare, inferioare etc..

e)După calităţile motrice:

- exerciţii pentru forţă, viteză, rezistenţă, coordonare, supleţe, cu multiplele lor combinaţii.

f)După tipul de încărcătură adiţională:

- exerciţii cu partener, cu haltere, cu mingi medicinale, saci cu nisip, bănci de gimnastică etc.
 g)După tipul de pregătire:

- exerciţii pentru pregătirea tehnică, tactică, fizică, artistică etc.

h)După natura contracţiei musculare:

- exerciţii statice, exerciţii dinamice şi exerciţii mixte.

i)După intensitatea efortului fizic:

- intensitate mică, intensitate medie, intensitate submaximală, intensitate maximală, intensitate

supramaximală
j)După natura obiectivelor:

- exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice;

- exerciţii pentru dezvoltarea fizică armonioasă (analitice şi sintetice);
- exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice (exerciţii fragmentare,
globale sau ajutătoare);
- exerciţii pentru dezvoltarea capacităţii de efort
k)După funcţiile îndeplinite, exerciţiile fizice pot fi:
introductive (pregătitoare-de încălzire), repetitive (de fixare a mecanismului de bază),
asociative (de favorizare a transferului), aplicative, creative (sub formă de joc aleator), de
întrecere, de recuperare (compensatorii), de expresie corporală etc.
l)După forma de organizare, efectuate în timpul liber exerciţiile pot fi: individuale, în grup,
mixte sau demixtate.
m)După raportul cu materialul utilizat, exerciţiile pot fi: libere, cu obiecte, cu aparate
n)După poziţia faţă de aparat: cu aparate, pe aparate, la aparate

o)După caracterul succesiunii mişcărilor: -exerciţii ciclice, aciclice, combinate

p)După forţele care acţionează: pasive, active,pasivo-active

4.1.2 Măsurile de refacere a capacităţii de efort

În lecţia de educaţie fizică se utilizează pauzele dintre repetări (cu durată şi caracter impuse de
caracteristicile efortului prestat), şi la sfârşitul acesteia, obiectivul se realizează prin intermediul verigii
revenirii organismului după efort.

In cadrul antrenamentului sportiv refacerea include:

a). pauzele de revenire dintre exerciţii (pasive sau active);

b). schimbarea competitorilor în fazele de atac şi apărare (în jocurile sportive);

 c) măsurile hidrofizioterapice (duşuri calde, relaxare în bazine cu apă caldă), oxigenarea (în
camere special amenajate, în care se inhalează aer îmbogăţit cu O 2 ), relaxarea în saună, utilizarea
susţinătoarelor de efort, alimentaţia adecvată, vitaminizarea, somnul şi regimul riguros de viaţă.

4.1.3. Aparatura şi echipamentul de specialitate

• aparatură componentă a practicării sporturilor (aparatele de gimnastică, mingile în jocurile

sportivi, schiurile, saltelele, prăjina, ambarcaţiunile în canotaj, caiac-canoe, halterele etc.);

• aparatură pentru perfecţionarea tehnicii, numită şi "aparatura specială şi îngrăditori de

mişcare" (manechinele la lupte, lonjele în gimnastică, bacul în sporturile nautice, groapa cu bureţi,
bazinul cu "apă moale" la săriturile în apă, aparatul de aruncat mingi la tenis etc);

• aparatură de protecţie cu rol de a ajuta sportivii să suporte anumite şocuri impuse de conţinutul
sportului respectiv, casca la ciclism, schi, mănuşile, genuncherele, saltelele în gimnastică, echipamentul
jucătorilor de hochei etc.

• aparatura de tip trenajoare - simulatoare. Trenajoarele asigură dezvoltarea calităţilor motrice

specifice ramurii de sport, în paralel cu perfecţionarea tehnicii, iar simulatoarele creează posibilitatea
pregătirii tehnice şi fizice specifice în condiţii analoge probei respective.

MIJLOACELE ANTRENAMENTULUI SPORTIV

Pentru atingerea obiectivelor antrenamentului sportiv si rezolvarea lor cu un randament si o

eficacitate sporita se utilizeaza un numar mare de mijloace, din ce in ce mai specializate, dar in acelasi timp
selectate dintr-o baza diversa de disponibilitati.

Randamentul mare al sportivilor este obtinut prin cresterea capacitatii lor de performanta. Aceasta
crestere este realizata in principal prin antrenamentul organizat si programat stiintific. Harre D. (1973, 58)
a formulat in acest context sintagma stare de antrenament, care cuprinde in viziunea lui urmatoarele
componente:

 calitatile fizice (motrice) si intelectuale;

 deprinderile tehnico-tactice;
 calitatile psihice.
 Starea de antrenament prezinta un grad inalt de corelatie cu stadiul de pregatire al sportivului: mai
scazuta in perioada pregatitoare si optima sau eficace in perioada de concurs. Concursul este cantitatea
maxima de informatie pe care o poate furniza sportivul asupra capacitatii reale de performanta (Dragnea
A., 1996). Pe langa concurs, antrenorul este obligat, ca in mod periodic si cu o frecventa ridicata, sa
evalueze prin teste, controale medicale capacitatea prezumtiva de performanta a sportivului. Efortul din
antrenamente si din concursuri duce la acumularea oboselii. Capacitatea de performanta poate fi
imbunatatita prin eliminarea oboselii si favorizarea de gasire a noi resurse energetice interne prin actiunea
de refacere dupa efort care este o actiune dirijata.

Dispozitia optima pentru randamentul sportiv, pentru manifestarea capacitatii de performanta in

momentul si in locul potrivit se numeste forma sportiva (R. Manno, 1996). Forma sportiva nu este un
fenomen bazat pe sansa ci este controlabila (inductibila) prin procesul de antrenament. Desigur ca ritmurile
biologice sau cauzele sezoniere pot provoca o serie de modificari, discutabile de altfel, in contextul
desfasurarii competitiei.

Majoritatea antrenorilor (Ozolin 1972, Harre 1973, Dragnea 1996, Manno 1996) clasifica mijloacele
antrenamentului sportiv in tre 828c21i i grupe distincte:

- Mijloace de antrenament sau de lectie;

- Mijloace competitionale;

- Mijloace de refacere a capacitatii de efort.

MIJLOACELE DE ANTRENAMENT SAU DE LECTIE

Mijloacele de antrenament sunt construite din ansamblul exercitiilor fizice desfasurate in diferite
ramuri sportive. Pentru dezvoltarea calitatilor/aptitudinilor motrice conditionale, se creeaza o infrastructura
energetica si neuromusculara permitand sustinerea unor eforturi specifice, cu volume si intensitati diferite
ale incarcaturii. „Conditionarea fizica' presupune utilizarea unui numar aproape infinit de exercitii.

Formele de manifestare a aptitudinilor motrice conditionale sunt si ele extrem de variate in functie de
sportul practicat.

In sfera aptitudinilor motrice coordinative (aptitudini care permit dirijarea si prelucrarea informatiilor
provenind de la analizatorii implicati in miscare: tactil, kinestezic, vestibular, optic, acustic si la elaborarea
abilitatilor motrice), adica in sfera coordonarii, este necesara ameliorarea capacitatii analizatorilor de a
recunoaste cat mai rapid cu putinta tensiunile musculare optime pentru o mai buna reglare a gradelor de
libertate a miscarii, pentru mentinerea echilibrului, orientarea in spatiu si dezvoltarea la maximum a
abilitatilor motrice (priceperea de a rezolva prin aptitudini, sarcinile motrice specifice situatiilor din
 ramurile de sport). Acestea vor permite ulterior exprimarea elementelor motrice in tehnica specifica si in
evolutia sa. Exercitiile de antrenament pot fi impartite in trei categorii:

Exercitii generale - aceste exercitii nu au o asemanare directa cu prestatia sportiva (crosul pentru
un canotor sau pentru un ciclist, boxer etc.). Exercitiile generale se aleg cu grija, pentru evitarea
transferurilor negative asupra performantei. Exercitiile generale au un rol activ in pregatirea fizica
generala, in compensatie si in recuperare. Ele trebuie sa fie selective in angajarea musculara,
deoarece se bazeaza pe deprinderi automatizate, relativ simple.

A. Dragnea (1996) remarca apartenenta exercitiilor cu caracter general la grupe care constituie
„scoli” (scoala alergarii, aruncarii, sariturii) si care trebuie sa respecte anumite criterii:

- sa dezvolte multilateral sportivii;

- sa dezvolte calitati motrice de baza;

- sa largeasca bagajul de deprinderi motrice de baza;

- sa reflecte totusi particularitatile sportului respectiv,

Exercitiile cu caracter general au o mare pondere in etapa pregatirii incepatorilor. Exercitiile

specifice - acest tip de exercitii se situeaza la jumatatea drumului intre exercitiile generale si cele
tipic competitionale (R. Manno, 1966, 53). Toate au o asemanare partiala cu exercitiul competitional,
permitand insa in acelasi timp potentializarea unui anumit aspect al acestuia.

In aceasta categorie deosebim doua grupe de exercitii:

a) Exercitiile de initiere care vizeaza invatarea tehnicilor in stadiul initial, intr-un mod pregatitor,
in conditii simplificate, partiale sau facilitate;

b) Exercitii de dezvoltare sau de potentare, care sunt exercitii efectuate pe un fond de stabilitate
tehnica si dezvolta aptitudinile conditionale. Aceasta categorie de exercitii utilizeaza fragmente simplificate
din tehnica sportiva in care durata si efortul de rezistenta pot fi modificate. In aceste conditii poate fi
aplicata standardizarea si obiectivizarea mijloacelor de antrenament (pe principiul unei variabile iar restul
variabilelor raman neschimbate o perioada bine definita, pana la atingerea obiectivelor partiale de
pregatire).

Exercitii competitionale - exercitiile de acest tip reproduc efectiv sau simulat conditiile probei
oficiale, avand la baza stimulentul determinant care constituie componenta agonistica. Ele nu trebuie
sa se confunde cu mijloacele competitionale.
 Continutul acestor exercitii este sintetic, de apropiere spre mijloacele competitionale si contribuie la
instalarea formei sportive. Forma sportiva, cu caracterul ei ciclic, in care dobandirea, mentinerea si
pierderea ei se efectueaza dirijat, are o durata limitata. Sportivul experimentat are nevoie de exercitii
generale din ce in ce mai putine si de exercitii specifice si competitionale din ce in ce mai multe in perioada
de mentinere a formei sportive.

Pe plan metodologic se poate afirma ca specificitatea incarcaturii consolideaza conditiile formei

sportive iar incarcatura generala creeaza premisele aparitiei sau disparitiei formei sportive (iesirea dirijata
din forma sportiva).

MIJLOACELE COMPETITIONALE

Aceste mijloace au un caracter integrativ, de cuprindere a tuturor componentelor antrenamentului,

raportate la competitie. Mijloacele competitionale au un inalt grad de specificitate, de particularizare in
functie de ramura de sport antrenata. Ele se regasesc in proiectarea didactica a activitatii de la nivelul de
mezocliclu pana la planul de lectie de antrenament.

In procesul de dirijare a antrenamentului sportiv se sintetizeaza toate demersurile de programare

(termen scurt, mediu, lung) a antrenamentului, in efectuarea lui concreta, in rezultatele concrete din
competitie si in evaluarea (prognozarea) efectelor antrenamentului. In acest context, mijloacele
competitionale constituie corolarul mijloacelor pentru obtinerea si ameliorarea performantei.

Masura esentiala pentru dirijarea antrenamentului (Adams, citat de Weineck, 1997, 35) este
incarcatura antrenamentului. Dozarea incarcaturii (prin volum, intensitate, durata, specificitate,
complexitate) efectuata in mod oportun si corect, formeaza stimuli adecvati pentru cresterea performantei
sportive.

Mijloacele competitionale, utilizate ca probe de control si teste furnizeaza cele mai fiabile date cu
privire la diagrama performantei sportive. Este cunoscut de catre toti specialistii rolul concursurilor de
verificare, preolimpice, zonale sau turnee, care permit o programare a formei sportive pentru concursul cel
mai important.

A. Dragnea (1996) citandu-l pe Ioan Kunst-Ghermanescu, amintea de rolul important al „exercitiilor

integrale” de concurs in cadrul „jocurilor sportive”:

- jocul scoala: cu parteneri mai putini valorosi, pentru aplicarea sarcinilor tehnico-tactice
propuse;
 - jocul de antrenament: pentru perfectionarea jocului bilateral, pentru omogenizarea echipei, cu
parteneri egali sau mai valorosi. Acest tip de joc se planifica o data pe saptamana (de regula miercuri, joi)
la ora cand are loc jocul oficial;

- jocul de verificare: testul cel mai veridic si mai complex, care se organizeaza intr-o ambianta
cvasi-oficiala, cu arbitri, cu inregistrari video, cu analize de joc;

- jocul competitional: care nu se va confunda cu jocul oficial. Acest joc se desfasoara amical, in
turnee traditionale, inainte de inceperea campionatelor sau a competitiilor oficiale.

MIJLOACE DE REFACERE A CAPACITATII DE EFORT

Refacerea este integrata in regimul si in planificarea curenta a zilei de pregatire, capatand

semnificatia unui proces distinct. Acesta este motivul pentru care refacerea dupa efortul din antrenamente
si competitii este considerata ca un mijloc important al pregatirii sportivului.

Cele trei mari grupe de mijloace ale antrenamentului sportiv nu se aplica independent ci in mod
global si cu o abordare frontala, dupa orientari metodologice si procedee metodice specifice activitatilor
proiectate. In acest context trebuie sa subliniem ca metodele nu exista ca atare ci se exprima prin procedee
si orientari metodologice pe care vom incerca sa la descriem in continuare.

Concluzii

Practicarea exerciţiilor fizice se manifestă astfel:

-creşterea şi dezvoltarea organismului;

-menţinerea şi întărirea stării de sănătate;

-dezvoltarea calităţilor motrice;

-perfecţionarea tehnicii de execuţie a diferitelor acte şi acţiuni motrice

Propuneri

În cazul grupelor de începători este necesară lărgirea ariei de selecţie a exerciţiilor întrucât, în
paralel cu specializarea pe probă sau post, se pune accent şi pe dezvoltarea corporală corespunzătoare a
copiilor, pe caracterul multilateral al pregătirii şi pe asigurarea unui cadru atractiv al lecţiilor de antrenament,
mai ales în ramurile sportive considerate „dure”: canotaj, gimnastică, atletism, etc.

Aceste exerciţii , selectate şi dozate precis, incluse în anexa planului calendaristic, trebuie
completate cu ştafete, parcursuri aplicative, întreceri şi activităţi competiţionale organizate în lecţie, în strânsă
concordanţă cu caracterisicile de vâr4stă şi pregătire ale elevilor.

Bibliografie

1. Dragnea, A., (1985): Antrenamentul sportiv. Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A.Bucureşti.

2. Dragnea, A., Bota, Aura, (1999): Teoria activităţilor motrice. Ed. Didactică şi Pedagogică.
3. Dragnea, A., (1999): Teoria educatiei fizice şi sportului, EDP Bucuresti.
4. Dragnea, A., sub coord, (2000): Teoria educaţiei fizice şi sportului Ed. Cartea Şcolii.
5. Dragnea, A., Teodorescu, Silvia, Mate, (2002): Teoria Sportului, FEST, Bucureşti.
6. Sandor, I., (2005): Antrenamentul la altitudine, Ed Risoprint Cluj-Napoca, ISBN 973-751-063-1.
7. Sandor, I., (2005): Mediul rural din România şi performanţa sportivă, Ed Risoprint Cluj-Napoca,
ISBN 973-751-065-8.
8. Şiclovan, I., (1977): Teoria antrenamentului sportiv, Ed. Sport-Turism Bucureşti.
9. Şiclovan, I., (1979): Teoria educaţiei fizice şi sportului (Ediţia a IlI-a revizuită şi adăugită), Editura
Sport-Turism, Bucureşti.
10. Ungureanu, A., (2013): Teoria educaţiei fizice şi sportului , Editura BREN Bucureşti