TEMA: IMPACTUL MIJLOACELOR DIDACTICE ÎN PREDAREA –ÎNVĂŢAREA

EDUCAŢIEI FIZICE

Mijloacele educaţiei fizice sunt elemente prin care se poate realiza ansamblul funcţiilor
şi obiectivelor acestor două activităţi.
Mijloacele reprezintă instrumente didactice (dar nu numai) care asigură transpunerea
conţinutului instructiv-educativ, pregătirea subiecţilor în vederea obţinerii unor abilităţi,
capacităţi sau performanţe sportive care aparţin deopotrivă sferei fizice şi psihice a personalităţii
acestora.
Literatura de specialitate consemnează o mare varietate de mijloace, dintre care cele mai
cunoscute sunt mijloacele specifice şi mijloacele asociate educaţiei fizice .

1. Mijloacele specifice

Mijloacele specifice sunt instrumentele cele mai importante, deoarece ele asigură în mod
direct orice progres în ceea ce priveşte dezvoltarea somatică, funcţională şi motrică a omului.
Mijloace specifice sunt: exerciţiul fizic, măsurile de refacere a capacităţii de efort şi
aparatura de specialitate.
În prezent, mijloacele educaţiei fizice s-au diversificat, devenind mai complexe din
punctul de vedere al efectelor, din următoarele motive: dezvoltarea gândirii metodice (care a
imaginat noi combinaţii şi mişcări), instalaţii şi aparate noi şi introducerea unor cunoştinţe din
alte domenii de activitate.

1.1. Exerciţiul fizic

În accepţie didactică, este cel mai important instrument, cu multiple funcţii şi aplicaţii în
programarea şi realizarea procesului de instruire. El face parte din tehnologia predării şi a
însuşirii conţinutului educaţiei fizice şi al antrenamentului sportiv.
Etimologic, termenul de “exerciţiu” provine din latinescul “exercere”, care însemna
repetarea de mai multe ori, până la câştigarea uşurinţei sau a abilităţii în efectuarea unei mişcări.
După I. Şiclovan, exerciţiul fizic reprezintă “o acţiune preponderent corporală, efectuată
sistematic şi conştient, în scopul perfecţionării dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a
oamenilor”. Cu alte cuvinte, exerciţiul fizic este o acţiune motrică cu valoare instrumentală,
conceput şi programat în vederea realizării obiectivelor proprii educaţiei fizice şi
antrenamentului sportiv (dezvoltarea tonicităţii şi a troficităţii musculare, însuşirea şi
perfecţionarea deprinderilor şi a priceperilor motrice, dezvoltarea calităţilor motrice şi a
capacităţii de efort etc.).
Exerciţiul fizic nu trebuie înţeles numai ca o repetare stereotipă, ci ca o posibilitate de
adaptare permanentă la condiţiile externe şi interne. În acest context, exerciţiul fizic nu
presupune doar o repetare sistematică, ci şi posibilitatea de a construi, de a asambla, pe baza
mişcărilor învăţate, o conduită motrică proprie subiectului care a asimilat anumite cunoştinţe
motrice, pe care le exteriorizează apoi sub forma comportamentului motric.
Nu toate mişcările sau acţiunile motrice pot fi considerate exerciţii fizice: particularitatea
distinctivă a exerciţiului fizic este dată de concordanţa conţinutului şi a formei acestuia cu esenţa
educaţiei fizice şi sportului şi cu legităţile acestora (de exemplu, alegarea este o acţiune extrem
de comună, care poate deveni exerciţiu când i se conferă reguli precise de practicare, modalităţi
raţionale de execuţie, o anumită dozare a efortului etc.).

Conţinutul şi forma exerciţiului fizic.

Conţinutul exerciţiului fizic, structurat pentru a conduce la realizarea scopului final al
educaţiei fizice, cuprinde:
- mişcările corpului sau ale segmentelor (translaţie, rotaţie, balansare, răsucire,
circumducţie etc.);
- efortul fizic solicitat, apreciat prin parametri săi principali (volum, intensitate,
complexitate şi densitate);
- efortul psihic, respectiv gradul de solicitare al proceselor psihice (cunoscându-se că
exerciţiul este un act voluntar, intenţionat şi orientat conştient, având influenţe benefice
asupra comportamentului uman în ansamblul său).
Forma exerciţiului fizic reprezintă modul în care se succed mişcările componente, precum
şi relaţiile dintre acestea. Ea este legată de aspectul exterior, vizibil, care dă atributul calitativ al
mişcării. Dacă conţinutul înseamnă coordonări interne şi procese energetice complexe, forma
exprimă plastica mişcării, ritmul, forţa de redare, semnificaţia sa.
După Martin (citat de Weineck), forma exerciţiului fizic are o structură:
- cinematică – reuneşte aspectele spaţio-temporale ale mişcărilor:
 repartizarea pe faze a mişcării;
 caracteristicile de viteză;
 reperele temporale ale fazelor mişcării (durată, ritm);
 lungimile şi traiectoriile mişcării caracterizate prin direcţie, amplitudine.
- dinamică – se referă la forţele interne şi externe ale mişcării:
 forţele externe (gravitaţională, de reacţie a reazemului, de frânare a aerului, centrifuge şi
centripete care se manifestă în timpul mişcării etc.);
 forţele interne (forţa muşchilor).
Structura dinamică a exerciţiului fizic se referă şi la relaţia dintre puseele de forţă şi de
frânare precum, şi la coordonarea impulsurilor parţiale care permit însumarea forţelor.
Adeseori, în literatura de specialitate, forma exerciţiului fizic este sinonimă cu tehnica
definită ca ansamblu de procedee structurale eficiente şi raţionale, pentru îndeplinirea anumitor
sarcini motrice.
Clasificarea exerciţiilor fizice.
Criteriile utilizate pentru clasificarea exerciţiilor fizice sunt variate şi complementare, dar
nici unul dintre ele, luat separat, nu poate cuprinde întreaga gamă a efectelor pe care le au
diferitele tipuri de exerciţii.
Prezentăm în continuare o clasificare a exerciţiilor fizice, conform celor mai utilizate
criterii.
1. Din punct de vedere a structurii şi al formei:
 exerciţii analitice şi globale – reproduc fragmentar sau în totalitate, cu o anumită structură
tehnică, o situaţie tehnico-tactică sau o altă sarcină motrică;
 exerciţii simple şi complexe – au o influenţă selectivă sau de ansamblu asupra unor
capacităţi, calităţi etc.;
 exerciţii standardizate şi variabile – presupun o învăţare de tip algoritmic şi creativ;
 exerciţii speciale – reproduc sarcinile pe care le solicită competiţia într-o ramură sau probă
sportivă.
2. După gradul de codificare:
 exerciţii cu codificare internă – toţi parametrii exerciţiului sunt clar definiţi (distanţă, timp
estimativ, pauze, etc.);
 exerciţii cu codificare externă – exersarea se realizează în condiţii externe definite (dribling
printre jaloane, trasee utilitar-aplicative etc.);
 exerciţii cu codificare mixtă – atât parametrii mişcării cât şi condiţiile externe sunt bine
precizate (volum de repetări, intensitate pentru un parcurs cu obstacole);
 exerciţii fără codificare – se realizează conform unei orientări generale (alergare de o oră pe
teren variat, în tempo uniform);
 exerciţii cu codificare strictă – au caracter competitiv şi presupun măsurarea performanţelor
realizate şi întocmirea de clasamente.
3. După natura efectelor pe care le induc:
 exerciţii pregătitoare, specifice şi de concurs.
4. După calităţile motrice vizate:
 exerciţii pentru forţă, viteză, rezistenţă, coordonare, supleţe, precizie etc. şi pentru
combinaţiile acestora.
5. După tipul de încărcătură adiţională:
 exerciţii cu partener, cu haltere, cu gantere, cu saci de nisip, cu mingi medicinale, cu bănci de
gimnastică.
6. După componentele antrenamentului sportiv:
 exerciţii de pregătire fizică, tehnică, tactică, artistică, psihologică.
7. După sistemele biologice solicitate:
 exerciţii neuromusculare, cardiorespiratorii, endocrino-metabolice.
8. După natura contracţiei musculare:
 exerciţii dinamice, statice şi mixte.
9. După intensitatea efortului fizic:
 exerciţii supramaximale, maximale, submaximale, medii.
10. După natura obiectivelor:
 exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice;
 exerciţii pentru dezvoltarea fizică armonioasă;
 exerciţii pentru învăţarea deprinderilor şi priceperilor motrice;
 exerciţii pentru dezvoltarea capacităţii de efort.
11. După funcţiile îndeplinite:
 exerciţii introductive (pregătitoare, de încălzire), repetitive (de fixare a mecanismului de
bază), asociative (defavorizarea transferului), aplicative, creative (sub forma de joc
aleatoriu), de întrecere, de recuperare (compensatorii), de expresie corporală.
12. După structura socială de efectuare:
 exerciţii individuale, în grup, mixte, demixtate.
13. După gradul de constrângere:
 exerciţii tipizate, semitipizate, libere.
În antrenamentul sportiv, în funcţie de obiectivele de instruire şi de performanţă, se disting:
 mijloacele de pregătire generală: cuprind exerciţii din diverse ramuri de sport, care contribuie
la dezvoltarea funcţională generală a organismului, asigurând şi o pregătire multilaterală;
 mijloacele cu caracter mixt: conţin structuri motrice apropiate de procedeele tehnice specifice
probei respective sau exerciţii care sunt utilizate în fazele iniţiale ale învăţării unor elemente
şi procedee tehnice complexe;
 mijloacele de pregătire specifică: se regăsesc sub forma procedeelor tehnice sau a acţiunilor
tehnico-tactice având ca scop dezvoltarea capacităţii motrice specifice, cea care va asigura un
randament superior în competiţie.

2. Măsurile de refacere a capacităţii de efort

Măsurile de refacere a capacităţii de efort diferă în educaţia fizică, în raport cu cele din
antrenamentul sportiv.
În lecţia de educaţie fizică se utilizează pauzele între repetări, cu o durată şi un caracter
impuse de caracteristicile efortului prestat, iar la sfârşitul lecţiei există veriga “revenirea
organismului după efort”, în care se realizează acest obiectiv.
În activitatea sportivă, solicitarea severă din antrenamente, numărul crescut al acestora,
susţinerea concursurilor cu o totală angajare a disponibilităţilor fizice şi psihice, reclamă o
strategie complexă de refacere a sportivilor după efort.
După I. Şiclovan, această strategie de refacere include:
- pauzele (active sau pasive) de revenire;
- schimbarea (temporară sau definitivă) a competitorilor în timpul concursurilor;
- măsurile hidro-fizio-terapeutice (duşurile calde, relaxarea în bazine cu apă caldă şi cu sare,
oxigenarea, sauna, utilizarea susţinătoarelor de efort, vitaminizarea);
- un regim riguros de viaţă (alimentaţia adecvată şi somnul).

3. Aparatura şi echipamentul de specialitate

Acestea au o importanţă specială în antrenamentul sportiv, dar şi o contribuţie aparte în

educaţia fizică.
În funcţie de scopul urmărit, se întâlnesc următoarele tipuri de aparatură:
- aparatura componentă a practicării sporturilor (aparatele în gimnastică, mingile în jocurile
sportive, schiurile, obiectele portative, ambarcaţiunile, halterele etc.);
- aparatura pentru perfecţionarea tehnicii sau aparatura specială şi îngrăditoare de mişcare
(manechinele în sporturile de luptă, lonjele în gimnastică, groapa cu bureţi, bazinul cu apă
moale la săriturile în apă, aparatul de aruncat mingi în tenis etc.);
- aparatura cu rol de protecţie (casca în box, rugby, lupte, bob, ciclism, schi etc., mănuşile în
schi, scrimă etc., genunchierele în volei, handbal, apărătorile în fotbal, hochei, etc).
- aparatura de tip trenajoare şi simulatoare (trenajoarele asigură dezvoltarea calităţilor motrice
specifice ramurii de sport, în paralel cu perfecţionarea tehnicii – paraşutism, canotaj, iar
simulatoarele creează posibilitatea pregătirii tehnice şi fizice specifice, în condiţii analoage
probei respective – nataţie).

4. Condiţii favorizante şi mijloace asociate în practicarea exerciţiilor fizice.

 Mijloacele asociate sunt reprezentate de elemente ale celorlalte laturi ale educaţiei, fiind
utilizate de câte ori se este necesar, pentru realizarea obiectivelor educaţiei fizice şi sportului.
Aceste mijloace pregătesc subiecţii din punct de vedere cognitiv, afectiv, moral, estetic,
integrând astfel educaţia fizică şi sportul în sistemul acţiunilor educative. Dintre acestea fac parte
muzica, studiul literaturii de specialitate etc.
Condiţiile favorizante în practicarea exerciţiilor fizice, care le potenţează efectele şi care
creează suportul progresului, sunt:
 factorii naturali de călire – implică expunerea raţională a corpului la soare, folosirea
diverselor procedee de fricţionări cu apă şi practicarea exerciţiilor fizice în aer curat, ceea ce
creează posibilitatea creşterii vigorii fizice şi psihice a organismului, îmbunătăţeşte rezistenţa
la diferite afecţiuni, reduce uzura şi ajută la călirea organismului;
 condiţiile de igienă – implică preocupări ale responsabililor cu privire la crearea unui climat
favorabil de practicare a exerciţiilor fizice; este vorba despre igiena sălilor de educaţie fizică,
despre dotarea acestora cu duşuri, cu instalaţii de aerisire şi de iluminat corespunzătoare,
despre igiena personală (echipament adecvat cerinţelor efortului prestat, precum şi despre
asigurarea unui regim raţional de viaţă, în care efortul şi odihna să fie complementare,
favorizând astfel volume şi sarcini mari de lucru).

Evaluarea cunoştinţelor:

1. Ce sunt mijloacele?
2. Care sunt mijloacele specifice EFS?
3. Care sunt mijloacele asociate şi condiţiile favorizante pentru practicarea exerciţiilor
fizice?
4. Analizaţi exerciţiul fizic: definiţii, conţinut, formă şi clasificare.
5. Prezentaţi şi analizaţi aparatura şi echipamentul de specialitate.
6. Prezentaţi şi analizaţi măsurile de refacere a capacităţii de efort.