Universitatea „Alexandru Ioan

Cuza” din Iași

Facultatea de Istorie

Suport de curs
Educație fizică și sport
An I
Sem. II

Prof. Constantinescu Mihai - Alexandru

 MIŞCARE, ACT MOTRIC, ACŢIUNE MOTRICĂ,
ACTIVITATE MOTRICĂ

Mişcare (motricitate) – totalitatea actelor motrice realizate de om pentru

întreţinerea relaţiilor sale cu mediul natural şi social. Mişcarea se realizează fie prin
deplasarea unui segment al corpului faţă de celălalt sau faţă de restul corpului, fie prin
deplasarea corpului în întregime prin spaţiu.
Mişcarea, redusă la contracţiile musculare care o produc sau la deplasările în
spaţiu care urmează, nu este decât o abstracţie fiziologică sau mecanică. În realitate,
mişcarea nu poate fi separată de totalitatea gesturilor ce răspund actului, deoarece ea
este instrumentul acestuia.
Mişcarea este cea care include actul în timpul prezent, permiţând astfel
diferenţierea dintre aptitudinile copilului şi cele ale animalelor apropiate omului.

Act motric – fapt simplu de comportare realizat prin muşchii scheletici în

vederea obţinerii unui efect elementar de adaptare sau de construire a unei acţiuni
motrice.
Producerea unui act motric voluntar se bazează pe trei sisteme mari:
1. sistemul informaţional – informaţiile din mediul extern şi intern,
recepţionate de către organele de simţ, ajung, pe cale aferentă la nivelul
sistemului nervos central;
2. sistemul reglator – la diferitele niveluri ale sistemului nervos central
(îndeosebi în cortexul cerebral) are loc decodificarea informaţiilor sosite de
la organele de simţ, prelucrarea şi elaborarea de răspunsuri motorii adecvate,
transmise pe căile eferente la sistemul efector; ulterior, sistemul nervos
central primeşte informaţii despre modul în care a fost realizată mişcarea
comandată, realizând din mers corecţiile care se impun;
3. sistemul efector (muşchii) – impulsurile care vin pe căile eferente ajung la
placa motorie, de unde sunt transmise fibrelor musculare, determinând
contracţia acestora; practic, mişcarea, percepută cu ochiul liber, este
rezultatul glisării filamentelor de actină printre cele de miozină.
Repetarea unui act motor conduce la apariţia unor engrame sau secvenţe ale
actului motor. Acestea vor fi memorate şi refolosite la comanda corticală. Mişcările

2
unui adult pot fi recompuse în grupaje sau scheme de mişcare. Aceste scheme se repetă
şi devin treptat precise şi automatizate.

Acţiune motrică – ansamblu de acte motrice astfel structurate încât realizează

un tot unitar în scopul rezolvării unor sarcini imediate care pot fi izolate sau înglobate
în cadrul unei activităţi motrice.
Acţiunile motrice se „clădesc” pe acte motrice precise şi automatizate.
Combinarea actelor motrice, exersarea şi coordonarea lor în condiţii standard, apoi şi
în condiţii schimbătoare, vor conduce la dezvoltarea acţiunilor motrice.
Ca proces de organizare şi de reglare a acţiunilor motrice, vom lua în considerare
faptul că se dezvoltă:
- capacitatea de dirijare şi de control a actelor motrice;
- capacitatea de adaptare motrică la cerinţele activităţilor practice;
- capacitatea de învăţare, dezvoltare şi perfecţionare pe plan motric.
Trebuie remarcat faptul că acţiunile motrice au structuri bine definite, fiind
grupate sub forma deprinderilor motrice.

Activitate motrică – ansamblu de acţiuni motrice încadrate într-un sistem de

idei, reguli şi forme de organizare, în vederea obţinerii unui efect complex de adaptare
a organismului şi de perfecţionare a dinamicii acestuia.
Activitatea motrică relevă forma de organizare, conţinutul şi finalităţile pe care
le au de îndeplinit educaţie fizică şi sportul. În această privinţă, selecţionarea sistemului
de mijloace trebuie să fie în acord cu concepţiile care stau la baza acestei activităţi.
Trebuie să se asigure o strânsă relaţie între forma şi conţinutul mijloacelor de bază iar
regulile (legile) după care se conduc să fie în acord cu structurile sistemului de educaţie
fizică şi sport.

Tipuri de activităţi motrice:

 activităţi ludice (de joc) - aparţin în general vârstelor copilăriei, presupunând
diferite jocuri cu importante funcţii formative şi psiho-sociale.
 activităţi gimnice – orientate spre dezvoltarea armonioasă a organismului (ex.
gimnastica de bază, joggingul etc.).
 activităţi agonistice – cu caracter competitiv. sunt specifice sporturilor şi au o largă
răspândire.

3
 activităţi recreative – efectuate în timpul liber cu scop de relaxare, divertisment,
deconectare etc.; au forme foarte variate, fiind extrem de accesibile.
 activităţi compensatorii – cu scopul recuperării capacităţilor fizice şi psihice în
urma unor accidente, îmbolnăviri etc.

ANTRENAMENTUL SPORTIV

Reprezintă un proces instructiv-educativ complex, desfăşurat sistematic,

continuu şi gradat, prin care are loc adaptarea organismului omenesc la eforturile fizice
şi psihice intense, în vederea obţinerii de rezultate de nivel înalt într-una din formele de
practicare competitivă a exerciţiilor fizice.

Deci, antrenamentul sportiv vizează tot perfecţionarea dezvoltării fizice şi a

aptitudinilor de mişcare ale omului, deosebindu-se însă de educaţia fizică prin scop şi
organizare, precum şi prin faptul că specializează şi perfecţionează până la virtuozitate
cunoştinţele, priceperile şi deprinderile motrice. În legătură cu organizarea
antrenamentului trebuie să menţionăm că acesta se adresează cu deosebire celor dotaţi
cu aptitudini pentru practicarea la nivel superior a ramurilor de sport. Ţinându-se seama
de criteriul valoric, se stabilesc şi sisteme competiţionale diferenţiate.

În comparaţie cu educaţia fizică, antrenamentul sportiv se efectuează la un nivel

deosebit de ridicat al volumului, intensităţii şi complexităţii efortului fizic. De aceea,
este necesară o planificare a pregătirii extrem de judicioasă, care cuprinde o multitudine
de aspecte specifice.

Caracteristici ale antrenamentului sportiv

Complexitatea procesului de antrenament sportiv este ilustrată de o serie de
elemente definitorii , care sunt prezentate în cele ce urmează.

 Astfel, antrenamentul este, de cele mai multe ori, un proces bilateral, fiind

invocată relaţia antrenor-sportiv, situaţie oarecum asemănătoare cu procesul de

4
educaţie fizică. Ca aspecte specifice antrenamentului putem menţiona prezenţa în
anumite situaţii a doi sau mai mulţi tehnicieni sau specialişti, activitatea cu un număr
redus de subiecţi precum şi relaţia mult mai puternică dintre antrenor şi sportiv,
consecinţă a numărului ridicat de lecţii şi a duratei acestora.
 Antrenamentul sportiv poate fi realizat şi prin activitate individuală,

independentă, fără prezenţa antrenorului, situaţie în care sportivul valorifică experienţa

acumulată în cadrul procesului bilateral, putând utiliza şi studiul unor materiale
bibliografice pentru perfecţionarea pregătirii sale.
 Antrenamentul sportiv este laboratorul de pregătire în vederea obţinerii de

performanţe maxime în competiţii, deci el nu trebuie confundat cu noţiunea de sport.

Aşadar, antrenamentul şi competiţia se află într-o strânsă legătură, se condiţionează
reciproc: antrenamentele pregătesc sportivii pentru concurs, în timp ce în competiţii se
constată nivelul de pregătire obţinut în urma antrenamentului.
 Antrenamentul sportiv se efectuează de obicei în cadrul cluburilor şi

asociaţiilor sportive, deci într-un cadru instituţionalizat, care permite asigurarea

condiţiilor optime necesare performanţei.
 Programarea şi planificarea antrenamentului sportiv, pe diferite perioade de

timp, ţin cont de principii şi cerinţe de ordin psihologic, biologic, pedagogic,

antrenamentul desfăşurându-se pe baza unor strategii interdisciplinare.
 În cadrul procesului de antrenament distingem două categorii de obiective:

- de instruire
- de performanţă.
Corelarea celor două categorii determină stabilirea conţinutului pregătirii
realizate prin antrenamentul sportiv. Eşalonarea conţinuturilor se face ţinând cont de
factorii antrenamentului sportiv:

- pregătirea fizică,
- pregătirea tehnică,
- pregătirea tactică,
- pregătirea psihologică,
- pregătirea teoretică,
- pregătirea artistică.
Aceşti factori au ponderi diferite în lecţiile de antrenament, în funcţie de etapa
de pregătire în care se află sportivul. De asemenea, există din ce în ce mai mulţi

5
specialişti care includ între aceşti factori şi refacerea, ca element de maximă importanţă
în obţinerea performanţei sportive de înalt nivel.
 Este un proces de durată lungă, realizându-se diferenţiat pe stadii sau etape.
 Ca şi educaţia fizică, antrenamentul sportiv poate fi interpretat conform
teoriei ciberneticii, fiind un sistem dinamic complex care implică numeroşi factori de
natură medicală, organizatorică şi de bază materială.
 Specifică organismelor supuse solicitărilor fizice (aşa cum se întâmplă şi în
antrenamentul sportiv) este adaptarea, care reprezintă procesul, mecanismul complex
de apărare faţă de solicitările mediului intern sau extern. Modificările adaptative morfo-
funcţionale datorate antrenamentului sunt semnificative; adaptându-se, organismul va
face faţă mai eficient solicitărilor competiţionale.

DEZVOLTAREA FIZICĂ

Dezvoltarea fizică reprezintă rezultatul, precum şi acţiunea îndreptată spre

influenţarea creşterii corecte şi armonioase a organismului uman, concretizată în indici
somatici şi funcţionali calitativi şi proporţionali, cât mai apropiaţi de valorile atribuite
în acest sens organismului sănătos la diferite vârste.

La baza dezvoltării stă creşterea fizică, definită ca fiind nivelul cantitativ al

indicilor somatici ai individului, rezultat cumulativ al factorilor ereditari şi de mediu
predominant natural. Creşterea determină modificarea naturală a dimensiunilor
corpului, într-o perioadă bine stabilită şi cu diferenţieri, în funcţie de sex, cât şi de unii
factori interni şi externi.

Aşadar, dezvoltarea fizică nu trebuie confundată cu pregătirea fizică (procesul

care conduce la dezvoltarea aptitudinilor motrice ale individului, prin repetarea
sistematică a exerciţiilor fizice) şi nici cu condiţia fizică (nivelul superior al dezvoltării
aptitudinilor motrice, indispensabil valorificării optime a indicilor tehnici şi tactici ai
sportivului în concurs, consecinţă a pregătirii fizice).

6
 Aşa cum reiese din definiţiile prezentate, dezvoltarea fizică nu este doar un
proces natural, ci şi condiţionat din punct de vedere social. Este natural deoarece omul,
în ontogeneza sa, se supune legilor naturii:

- legea interacţiunii tendinţelor ereditare de dezvoltare cu tendinţele

determinate de condiţiile de viaţă;
- legile condiţionării reciproce a modificărilor funcţionale şi structurale;
- schimbarea treptată a perioadelor de dezvoltare etc.
Însă această acţiune a legilor naturale este manifestată în condiţiile sociale care
ţin de viaţa şi activitatea omului, aşadar este vorba de o condiţionare socială a
dezvoltării fizice.
În acest context, educaţia fizică şi sportul deţin un aport deosebit în orientarea,
în dirijarea ştiinţifică a procesului de dezvoltare fizică în conformitate cu necesităţile
impuse de societate.
Când se vorbeşte despre dezvoltare fizică, se iau în considerare două categorii
de indici:
- indici somatici (morfologici) – înălţime, greutate, lungimi ale segmentelor,
diametre, perimetre (circumferinţe) etc.
- indici funcţionali (fiziologici) – frecvenţă cardiacă, tensiune arterială,
capacitate vitală etc.
În concordanţă cu aceşti indici, dezvoltarea fizică, prin intermediul practicării
exerciţiilor fizice, urmăreşte în principal:
- proporţionalitatea între indicii morfologici;
- proporţionalitatea între indicii funcţionali;
- armonia între indicii somatici (morfologici) şi cei funcţionali (fiziologici);
- formarea unei ţinute corecte;
- îmbunătăţirea tonicităţii şi troficităţii musculare;
- prevenirea şi corectarea atitudinilor şi deficienţelor fizice.
Legat de aceste obiective, trebuie să precizăm faptul că în general în educaţia
fizică se acţionează în mod profilactic şi terapeutic asupra dezvoltării fizice. Acest lucru
este de dorit să se realizeze întotdeauna şi în antrenamentul sportiv. Aici, însă, există
încă destule situaţii în care antrenorii, prin conţinuturi neadecvate, care vizează doar
performanţa sportivă, influenţează nefavorabil dezvoltarea fizică a sportivilor, cu
consecinţe negative mai ales după încheierea activităţii competiţionale.

7
 CAPACITATEA MOTRICĂ

Capacitatea motrică, denumită de unii autori şi capacitate fizică sau capacitate

psiho-motrică, este definită drept ansamblul posibilităţilor motrice naturale şi dobândite
prin care se pot realiza eforturi variate ca structură şi dozare.
Prin sinteza punctelor de vedere ale specialiştilor, s-a ajuns la concluzia potrivit
căreia capacitatea motrică este formată din:
- deprinderile şi priceperile motrice de bază;
- deprinderile şi priceperile motrice aplicativ-utilitare;
- deprinderile şi priceperile motrice specifice unor ramuri de sport;
- calităţile motrice.
Există două tipuri de capacitate motrică:
- capacitate motrică generală, formată din:
 calităţile motrice de bază (forţă, viteză, îndemânare,
rezistenţă)
 deprinderile şi priceperile motrice de bază şi cele utilitar-
aplicative
- capacitate motrică specifică (diferitelor ramuri de sport sau diferitelor
meserii), compusă din:
 calităţile motrice specifice
 deprinderile şi priceperile motrice specifice
Ca factori care influenţează manifestarea capacităţii motrice amintim procesele
psihice şi cele biochimice, precum şi nivelul indicilor de dezvoltare fizică.

8
 CAPACITATEA  DEPRINDERILE ŞI 
PRICEPERILE 
MOTRICĂ  MOTRICE DE 
CALITĂŢILE 
BAZĂ ŞI CELE 
MOTRICE DE BAZĂ 
UTILITAR‐

CAPACITATE MOTRICĂ GENERALĂ 

CAPACITATE MOTRICĂ SPECIFICĂ 

 
CALITĂŢILE MOTRICE
SPECIFICE DEPRINDERILE ŞI PRICEPERILE 

Optimizarea capacităţii motrice, atât generală, cât şi specifică, este, de altfel, un

obiectiv de cea mai mare importanţă, vizat în mod prioritar în cadrul activităţilor fizice
şi sportive ale domeniului nostru.
 

9
 CALITĂŢILE (APTITUDINILE) MOTRICE

Aptitudinile motrice presupun acţiunea conjugată a unor funcţii fiziologice

importante ale organismului, pentru efectuarea unei game largi de sarcini, cum ar fi:
prestarea unui efort un timp mai îndelungat, realizarea unei tensiuni musculare ridicate,
echilibru static şi dinamic, viteză de execuţie etc. Autorul consideră calităţile motrice
ca fiind premisa sau preferinţa motrică pe care omul şi sportivul îşi clădeşte propriile
abilităţi tehnice.
De fapt, în activităţile motrice, exerciţiile fizice cuprind în conţinutul lor
caracteristicile de bază ale celor patru calităţi: repeziciunea mişcării – viteza; gradul de
complexitate – îndemânarea; durata – rezistenţa; încărcătura – forţa.

Nici un act motric nu poate fi efectuat fără ca în el să nu se manifeste în acelaşi

timp, într-o anumită proporţie, şi calităţile motrice. Valorificarea maximă a calităţilor
motrice este condiţionată de indicii de dezvoltare a forţei, vitezei, rezistenţei şi
îndemânării, dar şi de nivelul priceperilor şi deprinderilor motrice, prin intermediul
cărora se manifestă.

Clasificarea calităţilor motrice

Este cunoscut că nivelul iniţial al calităţilor motrice influenţează în mod evident

capacitatea de dobândire a tehnicii şi, implicit, a tacticii. În aceste condiţii vom constata
diferenţe în nivelul de pregătire al subiecţilor, întrucât diferite sunt şi calităţile lor
motrice.

Calităţile motrice pot fi: calităţi condiţionale şi calităţi coordinative (de

coordonare).

Calităţile condiţionale sunt determinate de nivelul funcţionării aparatelor şi

sistemelor organismului, precum şi de eficienţa metabolică. Din această grupă fac parte:

- calitatea motrică forţa,

- calitatea motrică rezistenţa,

10
 - calitatea motrică viteza.

Calităţile de coordonare (coordinative) sau de îndemânare sunt condiţionate

de capacitatea individului de a organiza şi ajusta mişcările corpului şi/sau segmentelor
sale. Constatăm că această calitate este determinată de posibilitatea dirijării şi
prelucrării tuturor informaţiilor provenite de la analizatorii implicaţi în actul motric
voluntar (tactil, chinestezic, vestibular, optic, acustic), contribuind, împreună cu cele
condiţionale, la manifestarea calităţilor motrice combinate. Calităţile de coordonare au
o valoare deosebită în învăţarea şi perfecţionarea tehnicii.

Diferenţa dintre cele două forme de manifestare a calităţilor motrice are doar
valoare didactică, între ele neexistând frontiere.

Într-o altă clasificare, se disting două categorii de calităţi motrice:

- calităţi motrice de bază, respectiv

- calităţi motrice specifice unor ramuri de sport (sau meserii).

Astfel, se acceptă ca fiind de bază cele patru calităţi motrice menţionate

anterior: forţa, viteza, rezistenţa şi îndemânarea.

În ceea ce priveşte calităţile motrice specifice, acestea provin, în cele mai multe
cazuri, din combinarea dintre două sau mai multe calităţi motrice de bază. De asemenea,
atunci când discutăm despre calităţile motrice solicitate prioritar în diferitele ramuri de
sport, putem adăuga şi anumite forme de manifestare a calităţilor motrice de bază (de
exemplu, viteza de execuţie în scrimă), datorită importanţei lor în obţinerea succesului
în sportul respectiv.

I. CALITATEA MOTRICĂ FORŢA

Calitatea motrică forţa reprezintă capacitatea omului de a învinge o opoziţie

externă/internă sau să acţioneze împotriva ei prin efortul muscular.

Forme de manifestare ale forţei

Multitudinea de sarcini motrice la care este supus un individ, în general, şi un
practicant al exerciţiilor fizice, în special, determină manifestarea diferită a eforturilor

11
de forţă. Forţa musculară este în raport cu grupele de muşchi care participă la acţiune,
cât şi sensul de deplasare a segmentului. În efortul muscular se manifestă valori diferite
ale forţei în condiţii diferite.
Principalele forme de manifestare ale forţei sunt:
- forţă în regim „static” (izometric);

- forţă în regim dinamic (izotonic);

- forţă absolută;

- forţă relativă;

- forță generală, regională și locală;

- forţă în regimul celorlalte calităţi motrice.

 Forţă în regim „static” (izometric) – tonusul muscular creşte, fibra nu-

şi modifică lungimea;

Este acel tip de forţă utilizat atunci când este necesară, spre exemplu, menţinerea
corpului într-o anumită poziţie printr-un efort muscular intens (menţinerea în atârnat cu
braţele îndoite), sau atunci când se acţionează asupra unei încărcături, fără deplasarea
acesteia.

 Forţa în regim dinamic (izotonic) - are loc modificarea lungimii fibrelor

musculare angrenate în contracţie. Distingem două tipuri:

- în regim de „învingere” (miometric) – în acest caz muşchiul se

scurtează;

- în regim de „cedare” (pliometric) – în acest caz muşchiul se lungeşte.

 Forţa absolută

Forţa sportivului se poate evidenţia în orice mişcare, independent de greutatea

corpului. În acest caz se vorbeşte de forţa absolută.

 Forţa relativă

Forţa relativă se poate exprima prin raportul dintre greutatea deplasată şi cea
corporală. Aceasta se poate exprima prin formula:

12
 Forţa relativă = Forţa absolută / Greutatea corporală

Acest raport se exprimă sub formă de indice (Apostol, 2003, p. 39) şi are o
deosebită importanţă în ramurile de sport în care competiţiile se desfăşoară pe categorii
de greutate (box, judo, haltere etc.).

 Forţa în regimul celorlalte calităţi motrice:

- în regim de viteză (detentă, forţă explozivă) - capacitatea individului de a

manifesta valori mari de forţă în cea mai mică unitate de timp
- în regim de rezistenţă – capacitatea de a presta un efort de forţă un timp mai
îndelungat, cu apariţia sau nu a oboselii .
- în regim de îndemânare – capacitatea individului de a efectua mişcări precis
coordonate în condiţii de forţă (ex. execuţia unui procedeu tehnic la judo)

Factorii care condiţionează manifestarea forţei

La om, această calitate depinde de o serie de factori, prezentaţi în cele ce
urmează.
 Particularităţile biomecanice ale mişcării

 Concentrarea proceselor nervoase fundamentale – excitaţia şi inhibiţia

 Capacitatea de reglare a funcţiilor vegetative de către sistemul nervos

central

 Capacitatea de sincronizare a acțiunii cât mai multor unităţi motorii

 Calitatea substanţelor energetice şi a proceselor metabolice din muşchi

 Tipul de fibre musculare implicate în contracţie şi grosimea lor

 Durata contracţiei musculare

 Nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice.

13
 II. CALITATEA MOTRICĂ VITEZA

Prin calitatea motrică viteză se înţelege capacitatea omului de a efectua

acţiunile motrice într-un timp cât mai scurt pentru condiţiile respective.

Mişcările efectuate cu viteză maximă se deosebesc după caracteristicile lor

fiziologice de mişcările lente. În timpul efectuării mişcărilor cu viteză maximă,
corecţiile senzoriale care se fac în mod obişnuit după desfăşurarea acţiunii, sunt mult
îngreuiate, ciclul reflex nu reuşeşte să se pună în acţiune. Aceasta explică de fapt
dificultatea efectuării mişcărilor precise, în condiţii de viteză maximă.

Formele de manifestare ale vitezei:

- viteza de reacţie;

- viteza de execuţie;

- viteza de repetiţie;

- viteza de deplasare;

- viteza de opţiune;

- viteza uniformă;

- viteza neuniformă;

- viteza în regimul celorlalte calităţi motrice.

Aceste forme de manifestare a vitezei sunt relativ independente una de alta. Aşa
de exemplu, poţi să ai o viteză de reacţie foarte bună şi totuşi să fii lent în mişcări. S-a
constatat faptul că nu există o corelaţie între indicii timpului de reacţie şi viteza de
execuţia a mişcărilor.

 Viteza de reacţie

Viteza de reacţie are la bază intervalul scurs de la momentul aplicării unui

stimul supraliminal şi până la apariţia răspunsului motor voluntar adecvat (interval

14
numit timp de reacţie). Practic, viteza de reacţie este determinată de durata acestui
interval. De aceea este utilizat deseori termenul de timp de reacţie, acesta exprimându-
se în milisecunde (ms).

Timpul de reacţie include:

- timpul necesar apariţiei excitaţiei la nivelul receptorului;

- timpul de conducere de la analizatori la scoarţa cerebrală;

- timpul de prelucrare şi conducere intracerebrală, spre centrii care

elaborează decizia de mişcare, apoi către aria motorie (timp central de
conducere şi prelucrare);

- timpul de conducere de la cortex la muşchi (care include şi timpul

întârzierii la placa motorie);

- timpul necesar iniţierii contracţiei musculare.

În practică, se cunosc două feluri de reacţii: simple şi complexe. Prin reacţii

simple, înţelegem răspunsul prin mişcare cunoscută dinainte la un semnal cunoscut
dinainte şi care apare spontan (spre exemplu startul de jos în probele atletice de viteză).
În situaţia reacţiilor complexe, individul trebuie să aleagă, din multitudinea
posibilităţilor, răspunsul motor adecvat stimulului spontan apărut (ex. reacţia la o
anumită mişcare efectuată de un adversar).

 Viteza de execuţie

Viteza de execuţie reprezintă viteză cu care un individ poate efectua o anumită

mişcare. Omul poate efectua rapid unele mişcări şi relativ lent altele. Acestea se
datorează faptului că, la aceeaşi persoană, nu există o corelaţie între vitezele de execuţie
la mişcări diferite din punct de vedere al coordonării. Corelaţia directă apare numai în
mişcările asemănătoare sub raportul coordonării (de exemplu, îmbunătăţirea
rezultatului la săritura de pe loc va influenţa favorabil indicii alergării de viteză,
aruncarea greutăţii etc., aceasta datorită faptului că viteza de împingere în picioare are
o contribuţie însemnată la realizarea acţiunilor amintite).

15
  Viteza de repetiţie

Prin viteză de repetiţie se înţelege numărul de repetări ale aceloraşi mişcări în

unitatea de timp. Viteza de repetiţie are o valoare deosebită în mişcările ciclice şi este
condiţionată, în ceea ce priveşte activitatea sistemului nervos, de frecvenţa de alternare
a proceselor de excitaţie şi inihibiţie, în zonele motorii care de fapt conduc mişcările.

 Viteza de deplasare

Viteza de deplasare este considerată de către unii autori drept o variantă a vitezei
de repetiţie, pe când alţii o abordează ca o formă de sine stătătoare a vitezei.
Argumentele celor din urmă (la opinia cărora ne alăturăm şi noi) se bazează, în
principal, pe faptul că o viteză de repetiţie ridicată nu determină neapărat o viteză de
deplasare direct proporţională (intervin şi alţi factori, cum ar lungimea pasului de
alergare, tehnica de alergare/deplasare etc.).

 Viteza de opţiune

Viteza de opţiune are la bază, conform opiniilor unor specialişti, valorile optime
ale timpul de reacţie complex în condiţiile unei viteze ridicate de execuţie. Se consideră
că acţiunea combinată eficientă a celor două forme de manifestare a vitezei este în
legătură cu nivelul activităţii cerebrale, exprimând într-o anumită măsură inteligenţa
motrică.

 Viteza uniformă

Viteza uniformă reprezintă viteza care este menţinută constantă pe parcursul

efectuării acţiunii/acţiunilor motrice respective. De cele mai multe ori este invocată
atunci când se ia în considerare viteza de repetiţie (frecvenţa efectuării unor mişcări),
dar nu numai (ex. în probele de 100m plat din atletism, pe o mare parte din porţiunea a
doua a traseului se menţine viteza obţinută pe primii 50-60m).

 Viteza neuniformă

16
 Viteza neuniformă este acea formă a vitezei în care se produce fie o accelerare,
fie o decelerare. Spre exemplu, dacă luăm în discuţie corpul în întregime, la probele de
sprint din atletism, pe primii zeci de metri de la start, se produce o accelerare (mai este
denumită şi viteză de angrenare.

De asemenea, în execuţia rapidă a mişcărilor de către segmentele corpului,

distingem iniţial creşterea vitezei (accelerare), urmând ca pe măsură ce ne apropiem de
punctul final al traiectoriei, viteza să descrească (decelerare).

 Viteza în regimul celorlalte calităţi motrice

- în regim de forţă (detentă, forţă explozivă) - capacitatea individului de a

manifesta valori mari de forţă în cea mai mică unitate de timp
- în regim de rezistenţă – capacitatea de a presta un efort de viteză în condiţiile
unui efort îndelungat, cu apariţia sau nu a oboselii.
- în regim de îndemânare – capacitatea individului de a efectua mişcări precis
coordonate în condiţii de viteză (ex. execuţia unui lovituri în tenis).

Factorii care condiţionează manifestarea vitezei

 Mobilitatea proceselor nervoase fundamentale

 Nivelul de funcţionare a analizatorilor

 Viteza transmiterii impulsurilor nervoase

 Tipul de fibre musculare angrenate în contracţie

 Cantitatea şi calitatea surselor energetice

 Lungimea segmentelor implicate în efort, mobilitatea articulară

și elasticitatea musculară

 Nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice

17
 III. CALITATEA MOTRICĂ REZISTENȚA

Remarcăm unitatea de opinie privind definirea rezistenţei de către specialişti,

majoritatea acestora considerând în esenţă, această calitate motrică drept capacitatea
unei persoane de a efectua timp îndelungat o activitate oarecare, fără a reduce din
eficacitatea ei.

Cu alte cuvinte, rezistenţa depinde de capacitatea de a face faţă oboselii.

Omul, efectuând o anumită activitate, constată, după un timp, faptul că îi este din ce în
ce mai dificil să o continue. Dacă îl privim, vom observa o serie de manifestări, ca:
încordarea muşchilor mimicii, apariţia transpiraţiei şi, bineînţeles, acestea sunt însoţite
de modificări ale unor indici fiziologici, pe care nu putem să-i observăm cu ochiul
liber. Totuşi, omul continuă lucrul, menţinându-l la acelaşi nivel sub raportul
intensităţii, datorită eforturilor volitive, care sunt evident mai mari decât la începutul
activităţii (faza de compensare a oboselii). Dacă omul continuă lucrul, atunci, cu tot
efortul volitiv pe care îl depune, intensitatea scade (faza de decompensare a oboselii).
Constatăm deci că factorul care limitează continuarea efortului cu o anumită
intensitate este oboseala. În acelaşi timp, oboseala constituie şi factorul trofic care
determină adaptarea organismului la diferite eforturi de rezistenţă. Pornind de la acest
considerent, trebuie să arătăm că, încercând să învingem oboseala care apare în timpul
procesului de instruire, favorizăm de fapt dezvoltarea rezistenţei.

Formele de manifestare ale rezistenţei

În activităţile de educaţie fizică şi sport întâlnim următoarele forme de

manifestare ale rezistenţei:

- rezistenţa locală;
- rezistenţa regională;
- rezistenţa globală;
- rezistenţa generală;
- rezistenţa specifică;
- rezistenţa izometrică și cea izotonică;
- rezistenţa în efort constant şi în efort variabil;

18
 - rezistenţa la eforturi repetate cu întreruperi;
- rezistența de scurtă durată, de durată medie și de lungă durată;
- rezistenţa în regimul celorlalte calităţi motrice.

 Rezistenţa locală

Este acel tip de rezistenţă în care la efort participă o cantitate redusă din masa
musculară a unui individ (mai puţin de 1/7 din volumul total al muşchilor). În această
situaţie nu se constată o activitate intensă a sistemului cardio-vascular şi respirator.
Cauzele care conduc la apariţia oboselii se găsesc în acele verigi ale aparatului
neuromuscular, care asigură de fapt efectuarea mişcării.

 Rezistenţa regională

Rezistenţa regională este invocată atunci când la efort participă muşchi

reprezentând până la 2/3 din masa musculară a individului respectiv.

 Rezistenţa globală

Rezistenţa globală este invocată atunci când pentru efectuarea efortului este
angrenată peste 2/3 din masa musculară a individului respectiv. Consumul de energie
este mai mare, apar cerinţe ridicate de ordin respirator şi circulator. În aceste condiţii,
capacitatea de lucru este limitată de către posibilităţile funcţionale ale acestor sisteme
ale organismului.

 Rezistenţa generală

Rezistenţa generală presupune capacitatea organismului de a presta eforturi

variate, de intensitate moderată, un timp mai îndelungat. Capacităţile funcţionale ale
omului, în cazul acţiunilor care necesită rezistenţă, depind de calitatea metabolismelor
aerob şi anaerob . Rezistenţa generală se dezvoltă în principal prin exerciţiile care
solicită organismului eforturi de durată, sub forme diferite de manifestare. Pentru
ridicarea capacităţilor funcţionale ale organismului, vom folosi acele mijloace care au
un caracter larg şi se diferenţiază sub raport structural de acţiunile de bază din ramura
de sport respectivă.

 Rezistenţa specifică

Rezistenţa specifică presupune capacitatea organismului de a presta eforturi

într-un anumit gen de activitate. În acest sens se utilizează expresii ca: rezistenţa

19
alegătorului, săritorului, jucătorului de handbal, baschet etc. Deci, fiecare ramură
solicită specific rezistenţa, ba mai mult, se întâlnesc în cadrul aceleiaşi ramuri
sportive, rezistenţe speciale pe probe.

 Rezistenţa izometrică

Muşchii care asigură postura, au cea mai mare rezistenţă la contracţii

izometrice (statice), pe când muşchii care asigură deplasarea segmentelor au o
rezistenţă mai scăzută. Încărcătura are un rol deosebit în ceea ce priveşte rezistenţa
izometrică, în sensul că, pe măsură ce încărcătura creşte, intervalul de timp în care se
poate menţine contracţia izometrică scade.

 Rezistenţa în efort constant şi în efort variabil

Rezistenţa în efort constant de manifestă atunci când proba se desfăşoară cu

mici variaţii de intensitate faţă de valoarea medie. Organismul lucrează într-un regim
relativ constant (ex. probele de 1500 m înot, 5000 m alergare etc).

Rezistenţa în efort variabil este solicitată de unele cerinţe tactice care impun
schimbarea rapidă a regimului de efort (ex. jocurile sportive). De aceea este necesar
ca unele funcţii şi mecanisme de reglare a organismului să fie perfect adaptate pentru
a face faţă unui asemenea travaliu.

 Rezistenţa la eforturi repetate cu întreruperi

Această formă a rezistenţei se caracterizează prin eforturi de intensitate

maximală şi submaximală, intercalate cu unele întreruperi, care de fapt favorizează
desfăşurarea eforturilor următoare. Aceste întreruperi pot fi constante, ca de exemplu
la haltere, sărituri, aruncări, sau variabile, care apar ca o necesitate tactică pentru
analiza acţiunilor următoare şi reorganizarea acestora (ex. în jocurile sportive).

 Rezistenţa în regimul celorlalte calităţi motrice

- în regim de forţă - capacitatea individului de a manifesta valori mari de forţă

în eforturi prelungite (este deseori întâlnită în sporturile de luptă).
- în regim de viteză – capacitatea de a presta un efort de viteză în condiţiile unei
activităţi mai îndelungate. Este determinată de menţinerea timp îndelungat a frecvenţei
ridicate în cadrul unor acţiuni şi limitată de capacitatea redusă a organismului de a lucra
în condiţii anaerobe.

20
 - în regim de forţă-viteză – capacitatea de a efectua eforturi explozive (de forţă-
viteză) în condiţii de activitate prelungită (ex. capacitatea unui jucător de tenis de a
servi, la finalul meciului, la fel de puternic ca la începutul partidei).
- în regim de îndemânare – capacitatea individului de a efectua mişcări precis
coordonate în condiţii de oboseală (este solicitată, de exemplu, la execuţia corectă
procedeelor tehnice de fineţe de către fotbalişti la finalul meciurilor sau în prelungiri).

Factorii care condiţionează manifestarea rezistenţei

 Stabilitatea proceselor nervoase fundamentale

 Tipul fibrelor musculare scheletice implicate în efort

 Nivelul capilarizării periferice

 Calitatea metabolismului şi resurselor energetice

 Nivelul de funcţionalitate a aparatelor şi sistemelor

organismului, în special cel cardio-vascular şi respirator

 Compoziţia biochimică a sângelui

 Calitatea proceselor volitive

IV. CALITATEA MOTRICĂ - ÎNDEMÂNAREA

Îndemânarea este acea calitate complexă prin care se dirijează întregul nostru
comportament motric.

Calităţile coordinative (de indemânare) au fost definite în diferite feluri de către

cercetătorii domeniului, insistând de obicei asupra uneia din trăsăturile principale şi mai
ales după specialitatea acestuia.
Îndemânarea permite coordonarea unor mişcări complicate, asigură însuşirea
rapidă a deprinderilor motrice, precum şi utilizarea acestora în funcţie de cerinţele
concrete prin adaptarea lor la situaţii variate.

21
 Coordonarea mişcărilor reprezintă, aşadar, elementul central al aptitudinii
motrice îndemânarea. Coordonarea permite asocierea eficientă a mişcărilor celor patru
membre. Coordonarea mişcărilor apare doar prin repetări permanente şi se dezvoltă
treptat pe măsură ce copilul creşte.

Aptitudinile coordinative se bazează pe sinteza informaţiilor provenite de la

analizatori şi reprezintă expresia următoarelor capacităţi:

1 – Capacitatea de combinare şi cuplare a mişcărilor - priveşte coordonarea

între braţe, picioare şi trunchi pe de o parte şi între corp şi obiectele cu care subiectul
vine în contact, pe de altă parte.

2 – Capacitatea de orientare spaţio-temporală se formează în etape:

a) etapa formării structurii spaţiale, care permite:

- cunoaşterea situării propriului corp în mediul înconjurător;

- cunoaşterea relaţiei existente între obiecte;

- persoana să se organizeze în funcţie de mediul înconjurător şi să

organizeze obiectele unele în raport cu altele.

b) etapa formării structurii temporale, care cuprinde:

- ordinea şi succesiunea

- durata intervalelor

- revenirea ciclică a unor perioade

3 – Capacitatea de diferenţiere chinestezică (precizia)

Determină un control fin al tuturor parametrilor mişcării. Controlul porneşte de

la postură, care asigură:

- declanşarea tensiunilor corporale deplasării şi accelerării

segmentelor;

- un raport corect între mişcare şi relaxare;

22
 - execuţia eficientă, precisă şi elegantă a execuţiilor fizice.

4 – Capacitatea de echilibru

Are un rol deosebit în asigurarea posturii şi în orientarea mişcării. In această

privinţă analizatorii vestibular, vizual şi chinestezic au un rol determinant.

5 – Capacitatea de reacţie motrică

Stimulii care intervin în organizarea activităţii motrice determină răspunsuri

prin forme simple sau complexe de mişcare.

Stimulii vor solicita capacitatea de răspuns al organismului fapt manifestat prin

efecte specifice. Această specificitate a stimulului este determinată de caracteristici
proprii şi de reacţiile pe care le provoacă.

6 – Simţul ritmului

Perceperea ritmului presupune sesizarea alternării regulate în timp a anumitor

grupe de stimuli şi reliefarea unora prin accentuare.

Ritmicitatea constituie un element fiziologic, fiind o expresie a unor proprietăţi

specifice celulei nervoase.

Ritmul are un rol pozitiv în organizarea proceselor de excitaţie şi inhibiţie din

scoarţă, favorizând sistematizarea lor.

7 – Capacitatea de transformare a mişcărilor

Marea plasticitate a scoarţei cerebrale permite ca, în timpul efectuării unor

acţiuni motrice să se modifice schema motrică iniţială întrucât, unii factori externi
determină această schimbare.

23
 Capacitatea de transformare este în funcţie de nivelul de pregătire, de experienţa
motrică anterioară şi de condiţiile în care se desfăşoară acţiunea motrică.

Din cele prezentate rezultă că aceste aptitudini au o deosebită importanţă şi

permit individului să execute diferitele mişcări în cadrul activităţii generale a întregului
organism.

Formele de manifestare ale îndemânării

Distingem următoarele forme de manifestare ale îndemânării:

- îndemânarea generală

- îndemânarea specifică diferitelor ramuri de sport

- îndemânarea în regim de viteză

- îndemânarea în regim de forţă

- îndemânarea în regim de rezistenţă.

 Îndemânarea generală

Îndemânarea generală se exprimă prin capacitatea de susţinere a diferitelor

acţiuni motrice şi de efectuare a lor în diferite condiţii, fără a cheltui o cantitate mare
de energie fizică şi nervoasă.

 Îndemânarea specifică

Îndemânarea specifică este în raport cu caracteristicile fiecărei ramuri de sport.

Gradul de îndemânare specifică la care poate ajunge un sportiv este în legătură cu tipul
de activitate nervoasă superioară, cu vârsta de iniţiere şi specializare sportivă precum şi
cu multilateralitatea şi polisportivitatea acestuia.
 Îndemânarea în regim de viteză

Îndemânarea în regim de viteză se manifestă prin capacitatea individului de a

efectua mişcări cât mai precis coordonate în condiţii de viteză (este binecunoscut faptul
că actele şi acţiunile motrice efectuate cu viteze mari sunt dificil de realizat cu precizie
mare).

24
  Îndemânarea în regim de forţă

Îndemânarea în regim de forţă presupune capacitatea de a efectua mişcări precis

coordonate în condiţii de forţă (ex. execuţia unui procedeu tehnic în sporturile de luptă).
 Îndemânarea în regim de rezistenţă

Îndemânarea în regim de rezistenţă se manifestă atunci când, în condiţiile

apariţiei oboselii fizice şi nu numai, individul deţine capacitatea de a efectua mişcările
cu indici ridicaţi din punct de vedere al coordonării neuromusculare.

Factorii care condiţionează manifestarea îndemânării

 Tipul de activitate nervoasă superioară

 Nivelul coordonării centrilor nervoşi

 Calitatea transmiterii impulsului nervos

 Calitatea inervaţiei musculare

 Nivelul de funcţionalitate al analizatorilor

 Capacitatea de anticipare

 Supleţea*

 Volumul şi complexitatea deprinderilor motrice stăpânite

 Nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice

*Supleţea este o calitate anatomo-funcţională a aparatului locomotor. Ea

permite individului să efectueze mişcări cu o mai mare amplitudine. Supleţea depinde
de:

- mobilitatea articulară;

- elasticitatea musculară;

- centrii nervoşi care condiţionează tonusul muscular.

BIBLIOGRAFIE

25
1. Cârstea, G., (1993): Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Ed.Universul,
Bucureşti.
2. Cârstea, G., (1998): Educaţia fizică - teoria şi bazele metodicii, A.N.E.F.S.,
Bucuresti 1998
3. Cârstea, G., (1999): Educaţia fizică - fundamente teoretice şi metodice. Casa de
editură Petru Maior, Bucureşti,.
4. Cârstea, G., (2000,): Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Ed. AN-DA,
Bucureşti,
5. Cobârzan, H., Prodea, C., (2000): Bazele Teoriei Educaţiei Fizice şi Sportului,
curs, U.B.B., Cluj-Napoca.
6. Dragnea, A., (1985): Antrenamentul sportiv. Ed. Didactică şi Pedagogică,
R.A.Bucureşti.
7. Dragnea, A., Bota, Aura, (1999): Teoria activităţilor motrice. Ed. Didactică şi
Pedagogică.
8. Dragnea, A., (1999): Teoria educatiei fizice şi sportului, EDP Bucuresti.
9. Dragnea, A., sub coord, (2000): Teoria educaţiei fizice şi sportului Ed. Cartea
Şcolii.
10. Dragnea, A., Teodorescu, Silvia, Mate, (2002): Teoria Sportului, FEST, Bucureşti.
11. Epuran, M., (1968): Psihologia Sportului, Ed. CNEFS, Bucureşti.
12. Epuran, M., (1992): Metodologia cercetării activităţilor corporale, vol.I-II,
A.N.E.F.S., Bucureşti.
13. Epuran, M., (2001): Psihologia sportului de performanţă, Teorie şi Practică, FEST,
Bucureşti.
14. Epuran, M., Marolicaru, Mariana, (2000): Metodologia cercetării în Educaţie
Fizică şi Sport, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.

26