PEDAGOGIA

SPORTULUI

Lector. dr. ZĂGREAN ELEONORA

 CUPRINS
1. Bazele generale ale pedagogiei sportive

2. Obiectivele generale ale sportului

3. Didactica sportivă
3.1. Etapele însuşirii cunoştinţelor
3.2. Tehnologia procesului instructiv-educativ
3.3. Didactica în antrenamentul sportiv
 CUPRINS
4. Modelarea şi motivaţia pregătirii

4.1. Noţiunea de model în domeniul sportului

4.2. Evoluţia modelelor în sport
4.3. Motivaţia şi practica sportivă

5. Personalitatea sportivului de performanţă

5.1. Personalitatea şi practica sportivă

5.2. Rolul personalităţilor în dezvoltarea mişcării
sportive
 CUPRINS
6. Antrenorul – conducător – educator

6.1. Particularităţi ale profesiei de antrenor sportiv

6.2. Raţionalizarea activităţii de conducere
6.3. Activitatea managerială a antrenorului

7. Sistemul de învăţământ sportiv

7.1. Structura sistemului de învăţământ sportiv în

conformitate cu legile şi directivele comunitare (U.E.),
convenţiile şi recomandările europene (C.E.)
7.2. Formarea şi pregătirea continuă a antrenorilor în
România
BAZELE GENERALE ALE PEDAGOGIEI
SPORTIVE
Sportul reprezintă un fenomen al lumii
moderne, este considerat experienţă individuală şi
instituţie, loisir şi specializare de înalt nivel
competiţional, expresie spontană şi tehnică
elaborată, practică educativă şi spectacol, exerciţiu
corporal şi conduită psihică.

Sportul a modificat percepția oamenilor, care astăzi

apreciază mișcarea corpului sportivului, în toată
plenitudinea și măiestria lui, iar competiția și
performanţa sportivă, au devenit o bucurie a tuturor.
 BAZELE GENERALE ALE PEDAGOGIEI
SPORTIVE
Fenomenul sportiv, determină o nouă viziune asupra rolului
mișcării sportive în viața și activitatea omului modern.
Componentă a vieții sociale fenomenul sport apelează în
realizarea obiectivelor educaționale la Componentele
Pedagogiei, care se referă la :
 educația morală;
 educația intelectuală;
 educația sportivă (profesională);
 educatia estetică;
 educația motrică (artistică a mișcării);
 educația în arta conducerii (comportării).
BAZELE GENERALE ALE PEDAGOGIEI
SPORTIVE
Știința Sportului (activităţilor corporale) este privită ca o
știință tranversală, o știință compozită, o știință aplicată,
interdisciplinară, multidisciplinară.

Criteriile care o definesc sunt:

 a) domeniu propriu de cercetare ;
 b) sistematizarea cunoștințelor noi care are loc în
interiorul subdisciplinelor științei sportului;
 c) concepte și metode de cercetare specifice, acestea
devenind de obicei din științele mamă;
 d) terminologia științifică într-o foarte mare
dependentă cu a disciplinelor mamă;
BAZELE GENERALE ALE PEDAGOGIEI
SPORTIVE

Pedagogia = ştiinţa formării şi perfecţionării

umane, ştiinţa care studiază legile educaţiei,
şi-i înarmează pe cei ce constituie obiect al
educaţiei cu principii, norme, reguli, legi ce
trebuie cunoscute şi respectate în activitatea
socio-profesională.
BAZELE GENERALE ALE PEDAGOGIEI
SPORTIVE

 PEDAGOGIE – ŞTIINŢA EDUCAŢIEI

 O ştiinţă socială ce se bazează pe

cunoaştere

 Cunoaşterea înseamnă reflectarea în

conştiinţa omului a fenomenelor din
natură, societate şi gândire.
 BAZELE GENERALE ALE PEDAGOGIEI
SPORTIVE

Pedagogia sportului = Subdiviziune a Ştiinţei

Sportului prin însăşi denumirea disciplinei se
evidenţiază simbioza între pedagogie şi sport.

Pedagogia sportivă a aparut din necesitatea

socială impusă de fenomenul sportiv
pentru a da o orientare şi o îndrumare asupra
conţinutului educativ al antrenamentului şi
competiţiei sportive.
BAZELE GENERALE ALE PEDAGOGIEI
SPORTIVE
PEDAGOGIA SPORTULUI – se încadrează în rândul
disciplinelor ştiinţifice, deoarece îndeplineşte următoarele
condiţii de bază pentru a fi definită ca ştiinţă :
 are obiect autonom de studiu (cerinţele comportamentului
sportiv) ;
 are metode proprii de studiu (ştiinţa antrenamentului) ;
 are noţiuni clare şi bine conturate (comportamentul socio-
sportiv) ;
 stabileşte şi defineşte legi, norme, principii şi regulamente
de organizare, disciplină şi educaţie sportivă.
BAZELE GENERALE ALE PEDAGOGIEI
SPORTIVE

Ca ramură a pedagogiei generale, pedagogia

sportului răspunde exigenţelor deoarece în
cuprinsul ei se regăsesc componentele
educaţiei: noţiunea de educaţie, funcţiile
educaţiei, metodele de cercetare pedagogice,
elementele constitutive ale procesului
educaţiei, cât şi principiile metodico-
organizatorice ale procesului educativ.
BAZELE GENERALE ALE PEDAGOGIEI
SPORTIVE

Antrenorul sportiv, profesorul de sport sunt

totodată formatori şi educatori ai colectivelor
de sportivi, ceea ce impune din partea
acestora să rezolve şi aspectul educativ în
procesul formativ al viitorului performer.
 OBIECTIVELE GENERALE ALE
SPORTULUI
Clasificarea obiectivelor educaţiei fizice şi sportului:

• OBIECTIVE GENERALE – evidenţiază esenţa domeniului;

2. OBIECTIVE SPECIFICE: reprezintă o particularizare a

celor generale la nivelul fiecărui subsistem (obiectivele
educaţiei fizice a tinerei generaţii, a sportului pentru toţi
etc.)

3. OBIECTIVE INTERMEDIARE

4. OBIECTIVE OPERAŢIONALE:
 OBIECTIVELE GENERALE ALE
SPORTULUI
OBIECTIVELE GENERALE:
 Menţinerea unei stări optime de sănătate a celor ce
practică exerciţiile fizice în mod conştient şi sistematic,
precum şi creşterea potenţialului lor de muncă şi de
viaţă;

 Dezvoltare fizică armonioasă;

 Favorizarea proceselor de creştere şi dezvoltare

corporală / fizică a subiecţilor;
 Dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi a celor
specifice unei ramuri sportive.
 OBIECTIVELE GENERALE ALE
SPORTULUI
OBIECTIVELE GENERALE:

 Formarea corectă a uni sistem complex de deprinderi şi

priceperi motrice, precum şi valorificarea lor în practica
sportivă;

 Dezvoltarea armonioasă a personalităţii umane

 Contribuţia benefică şi eficientă la dezvoltarea unor
trasaturi estetice, civice, morale, etc;

 Formarea capacităţii de practicare sistematică şi

independentă a exerciţiilor fizice;
 DIDACTICA SPORTIVĂ

Didactica generală ca teorie a învăţământului

studiază legile educaţiei pe calea procesului de
învăţământ general. Didacticile speciale studiază
legile educaţiei pe fiecare disciplină în parte.

Didactica sportului este parte a pedagogiei

sportive şi studiază problemele învăţării unei
discipline sportive.
 DIDACTICA SPORTIVĂ

Obiectul învăţării sportive îl constituie

achiziţia de “cunoştinţe”, “priceperi”,
“deprinderi profesionale şi de
comportament”, precum şi creşterea
performanţelor fizice, biologice, senzoriale şi
intelectuale.
 DIDACTICA SPORTIVĂ

3.1. Etapele însuşirii cunoştinţelor

Sportivii selectionaţi pentru practicarea

sportului de înalt nivel trebuie să urmeze un
proces continuu şi îndelungat de învăţare a
tehnicii şi tacticii, aplicate conform
cerinţelor regulamentare ale fiecărei ramuri
de sport.
 DIDACTICA SPORTIVĂ
Pentru complexitatea datelor noi ale
sportului, menite să devină cunoştinţe, să se
transforme în achiziţii durabile, în procesul
de învăţare se solicită ca sportivii să
parcurgă următoarele etape:
 percepţia,
 înţelegerea,
 memorarea,
 generalizarea (transferul).
 DIDACTICA SPORTIVĂ

PERCEPŢIA - constituie în accepţiune

pedagogică prima etapă a însuşirii
cunoştinţelor, reprezintă procesul psihic de
cunoaştere senzorială prin care obiectele
din lumea înconjurătoare, care acţionează
nemijlocit asupra organelor de sim ţ, sunt
reflectate în conştiinţă în mod unitar, ca un
ansamblu de însuşiri, ca imagini cu sens,
înţeles... ca un tot.
 DIDACTICA SPORTIVĂ

PERCEPŢIA nu trebuie realizată la întâmplare, ci

orientată, planificată cu scop, respectiv condusă
(autocondusă) printr-o permanentă observare de
către antrenor.

Pe timpul predării, antrenorul este cel care dirijează

atenţia sportivilor asupra aspectelor de reţinut, cu
ajutorul cuvintelor, intonaţiei vocii, schimbării
ritmului vorbirii, formulând întrebări orientative etc.
 DIDACTICA SPORTIVĂ
ÎNŢELEGEREA reprezintă descoperirea
esenţialului, într-un noian de stimuli, a
legăturilor dintre părţile componente ale unui
procedeu tehnic şi este de obicei rezultatul
eforturilor antrenorului îndreptate în acest sens.

Înţelegerea constituie stabilirea legăturilor ce

există între fazele execuţiei unui procedeu
tehnic.
 DIDACTICA SPORTIVĂ
ÎNŢELEGEREA susţine, în general, la capătul unei
complexe activităţi de “analiză” (mijloc) şi de
“sinteză” (scop).
Analiza se referă la separarea practică sau
mintală în părţi componente a procedeului tehnic
sau a fenomenului tactic, la explorarea succesivă a
notaţiilor specifice.

Sinteza înseamnă reunirea mintală sau practică a

părţilor într-un tot coerent cu sesizarea raporturilor
dintre aceste părţi, a modului de acţiune.
 DIDACTICA SPORTIVĂ

MEMORAREA constituie o etapă de însemnătate

deosebită a învăţării, constând în întipărirea
materialului studiat, repetat şi perceput, cu
posibilitatea de a fi recunoscut (executat de al ţi
sportivi) sau reprodus (executare proprie).
Ca proces psihic de stocare în scoarţa celebrală a
informaţiei motrice, memorarea se realizează în
două faze, cuprinzând: fazele întipăririi şi ale
conservării.
 DIDACTICA SPORTIVĂ

Specialistul (antrenor) trebuie să cunoască şi

să dozeze cu grijă factorii favorizanţi ai
memoriei, să motiveze moderat sportivii,
structurând în mod logic materialul tehnic şi
fizic, prezentându-l în forme atractive,
motivaţii, printr-o repetare sistematică şi
eşalonată ştiinţific a cunoştinţelor, urmărind
integrarea lor ulterioară în sisteme tot mai
complexe.
 DIDACTICA SPORTIVĂ

GENERALIZAREA (transferul, aplicarea în

practică), în accepţie pedagogică, se referă la
dobândirea de către sportivi a capacităţii de
folosire a procedeelor tehnice însuşite în
condiţiile variate, complexe, adesea noi în
comparaţie cu cele în care s-a produs
învăţarea, impuse de activitatea
competiţională.
 DIDACTICA SPORTIVĂ

Pentru a realiza obiectivul generalizării în

antrenamentul sportiv, se vor crea situaţii de
instruire cumulative, adăugându-se sistematic
dificultăţi noi.

Adevărata aplicare în practică a generalizării

are loc în timpul competiţiilor sportive, atunci când
sportivii trebuie să-şi depăşească adversarii care li
se opun şi care îi solicită fizic, tehnic şi intelectual.
 DIDACTICA SPORTIVĂ
 3.2. Tehnologia procesului instructiv-educativ

Instruirea sportivă = o activitate umană cu un scop

precis, întrunind caracteristicile oricărui proces de
formare, cu deosebirea că viitorul produs, sportivul
de înalt nivel, participă activ, conştient la propria lui
pregătire, la dobândirea de cunoştinţe, priceperi,
deprinderi profesionale şi de conduită într-o ramură
sportivă, motiv pentru care i se spune subiect al
formării.
 DIDACTICA SPORTIVĂ

 3.2. Tehnologia procesului instructiv-

educativ
În materie de instruire, obiectivul de bază
constă, în dobândirea de componente
noi, în acord cu cerinţele sociale ale
fenomenului sportiv, sau mai restrâns cu
specificul strategiei sportului practicat.
 DIDACTICA SPORTIVĂ
Factorii implicati in procesul didactic de instruire
sportivă sunt:

SPORTIVUL numit şi subiect al învăţării, dacă

nu s-ar fi stabilit fără echivoc, faptul că în ultimă
instanţă, sportivul este cel care se pregăteşte,
antrenorul nefăcând decât să creeze condiţii pentru
desfăşurarea procesului de antrenament în mod
eficient.

Ca urmare, în antrenamentul modern, sportivul este

figura centrală a procesului didactic, spre deosebire de
trecutul apropiat când totul era centrat spre antrenor.
 DIDACTICA SPORTIVĂ

ANTRENORUL constituie tehnicianul,

organizatorul, evaluatorul, îndrumătorul
sportivului. În cazul nostru antrenorul este
elementul care conduce activitatea, care
deţine informaţia de specialitate, precum şi
competenţa organizatorică şi
psihopedagogică necesară.
 DIDACTICA SPORTIVĂ
Antrenamentul sportiv, ca proces continuu de învăţare,
se caracterizează ca:
 proces structurat pe mai mulţi ani, cu efect cumulativ
maxim, specializat în funcţie de trăsăturile specifice ale
sportului respectiv;
 lecţiile de antrenament lasă “urme” pe care se
suprapun lecţiile viitoare, pentru consolidarea acestora;
 stabilirea unei limite între valorile de activitate şi
odihnă, între părţile lecţiei, între macro şi mezociclul,
pentru garantarea refacerii capacităţilor funcţionale.
 DIDACTICA SPORTIVĂ

TIMPUL corespunde numărului de ore stabilit în

program pentru îndeplinirea celor două obiective de
instruire şi de performanţă.

Totdeauna trebuie să se realizeze o corelare strictă între

obiectivele de performanţă şi cele didactice, un raport
optim, deoarece timpul nu se poate comprima,
înmagazina, cel mult poate fi utilizat în mod eficient
şi intensiv.
 DIDACTICA SPORTIVĂ
MIJLOACELE MATERIALE.
Baza tehnico-materială a sportului reprezintă
o condiţie esenţială a pregătirii sportive şi,
din acest motiv, antrenorii, împreună cu
factorii responsabili din unităţile sportive,
trebuie să acţioneze în permanenţă pentru
îmbunătăţirea şi modernizarea acesteia, în
concordanţă cu cerinţele mondiale.
 DIDACTICA SPORTIVĂ

Progresele făcute în ultimele decenii în direcţia

creării şi perfecţionării de aparatură şi
instalaţii pentru antrenamente şi concurs,
conceperea şi realizarea unor materiale
sportive performanţe au creat posibilităţi
multiple pentru creşterea generală a valorii
performanţelor sportive.
 DIDACTICA SPORTIVĂ

CLIMATUL PSIHOMORAL în care se

desfăşoară procesul de antrenament,
influenţează puternic rezultatele obţinute.
Nivelul înalt al motivaţiei sportivilor are
darul de a face mai suportabile greut ăţile şi
privaţiunile la care sunt supuşi aceştia în
procesul de antrenament.
 DIDACTICA SPORTIVĂ
Pentru obţinerea performanţelor sportive, antrenorul
trebuie să realizeze un climat şi o atmosferă de
înaltă ţinută morală, prin care să fie stimulate
neîncetat iniţiativele pozitive ale sportivilor.

Sportivii să îşi desfăşoare procesul de învăţare

într-un climat constructiv, deschis să găsească cele
mai indicate soluţii teoretice şi practice pentru
viitor.
 DIDACTICA SPORTIVĂ

METODOLOGIA DIDACTICĂ se referă la

metodele şi procedeele metodice cele mai
avansate ce au dus la obţinerea de recorduri
de excepţie în activitatea sportivă şi care sunt
aplicate de către specialişti în procesul de
antrenament.
 DIDACTICA SPORTIVĂ

Metodologia este elementul de progres de

care depinde în foarte mare măsură eficientă
fiecărei ore din programul de antrenament, de
folosul tras din utilizarea bazei materiale
existente şi de randamentul activităţii
sportivilor în munca de învăţare.
 DIDACTICA SPORTIVĂ
3.3. Didactica în antrenamentul sportiv
Toate programele sportive de învăţare trebuie să
includă factorii fundamentali ai pregătirii, şi
anume cei:
 fizici
 tehnici
 tactici
 fiziologici
 teoretici.
 DIDACTICA SPORTIVĂ
Aceşti factori sunt o parte esenţială a oricărui
program de pregătire, indiferent de vârsta
sportivului, de potenţialul individual, de nivelul sau
faza pregătirii.

Accentul pus pe fiecare factor în parte variază totuşi

în funcţie de aceste trăsături şi de caracteristicile
sportului sau probei.
 DIDACTICA SPORTIVĂ
Deşi factorii pregătirii sunt strâns legaţi între
ei, există posibilitatea de a-i dezvolta pe
fiecare.
Piramida facorilor pregătirii sportive:
P regătire m entală şi psihologică

P regătire tactică

P regătire tehnică

P regătire fizică

Aşa cum arată fig. 1, pregătirea fizică stă la baza piramidei,

bază pe care se construieşte performanţa.
 DIDACTICA SPORTIVĂ

PREGĂTIREA FIZICĂ

Această componentă a antrenamentului

sportiv are un rol deosebit în intreg procesul de
pregătire, este unul dintre cei mai importanţi
factori, iar în unele cazuri, cel mai important
ingredient, în atingerea marii performanţe.
Acesta a fost secretul cel mai bine păstrat de
sistemul est-european de pregătire sportivă.
 DIDACTICA SPORTIVĂ

Principalele obiective ale pregătirii fizice sunt:

 creşterea potenţialul fiziologic al sportivului

 dezvoltarea calităţile biomotrice la cel mai înalt nivel.
Într-un program de pregătire organizat, pregătirea
fizică se dezvoltă în următoarea succesiune:

 pregătire fizică generală (PFG)

 pregătire fizică specifică (PFS)
 un nivel înalt al calităţilor biomotrice.
 DIDACTICA SPORTIVĂ
Principalul obiectiv al PFG este îmbunătăţirea
capacităţii generale de efort. Cu potenţial de lucru
mare, organismul se adaptează la creşterea continuă
a cerinţelor de pregătire fizică şi psihologică.

Pentru sportivii tineri, de perspectivă, PFG este

cam la fel, indiferent de sport. Pentru sportivii
avansaţi, PFG se corelează cu nevoile specifice
sportului respectiv şi cu trăsăturile individuale ale
sportivilor.
 DIDACTICA SPORTIVĂ
PREGĂTIREA FIZICĂ SPECIFICĂ (PFS) se
construieşte pe fundamentul creat de PFG, dar are
conţinut orientat şi mijloace strict specializate.

Principalul obiectiv al PFS este să continue

dezvoltarea fizică a sportivului în concordanţă cu
particularităţile fiziologice şi metodice ale unui
sport.
 DIDACTICA SPORTIVĂ
Execuţia în condiţii similare celor competiţionale
măreşte PFS. Sportivii pot participa la
competiţii neoficiale fără o pregătire specială,
mai ales spre sfârşitul fazei pregătitoare.

Durata PFS poate fi de la 2 la 4 luni, în funcţie

de caracteristicile postului şi de programul
competiţional. Planificarea pe termen lung
poate fi făcută pe 6 luni sau până la 1 sau 2 ani.
 DIDACTICA SPORTIVĂ
PREGĂTIREA TEHNICĂ

Un element care diferenţiază sporturile între

ele este structura lor motrică specifică. De
fapt, tehnica cuprinde toate structurile şi
elementele tehnice dintr-o anumită mişcare
precisă şi eficientă, prin care sportivul
execută o sarcină sportivă.
 DIDACTICA SPORTIVĂ

Pentru a reuşi în sport, sportivii au nevoie de o

tehnică perfectă, care este execuţia cea mai
eficientă şi mai raţională a unui exerciţiu.

Cu cât sportivul este mai aproape de

perfecţiunea tehnică, cu atât el are nevoie de
mai puţină energie pentru a realiza un anumit
rezultat.
 DIDACTICA SPORTIVĂ
Când antrenorul predă un element tehnic sau o tehnică
în întregime trebuie totdeauna să ia în considerare
nivelul de pregătire fizică al sportivului.

O pregătire fizică inadecvată limitează însuşirea unei

deprinderi. Pe de altă parte, variaţiile în predarea
unei tehnici trebuie să se bazeze pe trăsăturile fizice
şi psihologice individuale.
 DIDACTICA SPORTIVĂ
PREGĂTIREA TACTICĂ

Tactica şi strategia sunt cuvinte importante în

vocabularul antrenorului şi sportivilor. Deşi se
referă la acelaşi lucru, arta de a executa o deprindere
într-o competiţie cu adversari direcţi sau indirecţi,
ele semnifică concepte uşor diferite. Amândoi
termenii sunt împrumutaţi din domeniul militar şi
sunt de origine greacă. Strategos în limba greacă
înseamnă general sau arta generalului şi taktika se
referă la problemele de aranjare.
 DIDACTICA SPORTIVĂ
În pregătire, strategia se referă la organizarea
jocului sau competiţiei, cu echipe sau cu sportivi
individuali. Este un fel de filozofie particulară sau
un mod specific de abordare a competiţiilor
sportive. Strategia este folosită pentru o perioadă de
timp mai lungă, adesea mai mult decât o fază
competiţională.

Tactica se referă la planurile de joc şi este o parte

esenţială din cadrul strategiei.
 DIDACTICA SPORTIVĂ

ANTRENAMENTUL TACTIC este mijlocul prin

care sportivii absorb metode şi posibile căi de
pregătire şi de organizare ale acţiunilor ofensive sau
defensive, pentru a îndeplini un obiectiv (adică
pentru a înscrie puncte, a atinge o anumită
performanţă sau a obţine o victorie).
 DIDACTICA SPORTIVĂ
Pregătirea tactică poate include aceste sarcini:
 studierea principiilor strategiei sportive;
 studierea legilor şi regulamentelor competiţiilor
din sportul sau proba respectivă;
 investigarea şi cunoaşterea calităţilor tactice ale
celor mai buni sportivi din sportul considerat;
 cercetarea strategiei viitorilor adversari şi a
potenţialului lor fizic şi psihologic;
 DIDACTICA SPORTIVĂ
 studierea specificului instalaţiilor şi a cadrului unde
va avea loc viitoarea competiţie;
 dezvoltarea tacticilor individuale pentru competiţia
următoare, pe baza punctelor forte şi slabe, în
lumina ultimelor două aspecte;
 analiza performanţelor trecute în vederea
confruntării cu viitorii adversari;
 învăţarea şi repetarea acestui model la
antrenamente, până când devine un stereotip
dinamic.
 DIDACTICA SPORTIVĂ
PREGĂTIREA TEORETICĂ

Odată cu dezvoltarea deprinderilor şi calităţilor

tinerilor sportivi, antrenorii trebuie să-i
familiarizeze treptat cu teoria pregătirii sportive.

Este necesar ca ei să experimenteze ceea ce antrenorul

cunoaşte despre sportul respectiv. Desigur,
antrenorul trebuie să fie priceput şi să se preocupe
de propria sa pregătire în ştiinţa sportului, ca să fie
mereu cu un pas înaintea sportivilor săi.
 DIDACTICA SPORTIVĂ

Explicaţiile şi împărtăşirea de către antrenor

a cunoştinţelor sale cu sportivii la lecţiile de
antrenament, discuţiile înainte şi după
antrenamente şi conversaţiile în timpul
deplasărilor sau în cantonamente sunt
importante pentru pregătirea teoretică a
sportivilor.
 DIDACTICA SPORTIVĂ

 PREGĂTIREA PSIHOLOGICĂ
 Este necesară o abordare integrală a procesului
de antrenament, sportivul este angajat în
competiţie cu întreaga sa sferă biologică, psihică
şi socială.

Psihologia il ajută pe antrenor în cunoasterea

particularităţilor sportivului, a trasaturilor de
personalitate privite evolutiv şi diferenţiat.
 DIDACTICA SPORTIVĂ

 PREGĂTIREA ARTISTICĂ
 Reprezintă procesul de educare a expresivităţii şi
cursivităţii mişcărilor efectuate cu diferite grade de
dificultate, cu sau fără fond muzical.

 Rezultatele pregătirii artistice se concretizează în

efectuarea procedelor tehnice cu un înalt grad de
expresivitate, precizie şi cursivitate, care transmit un
mesaj de ecoul afect în psihicul sportivului.
4. MODELAREA ŞI MOTIVAŢIA PREGĂTIRII

4.1. Noţiunea de Model în domeniul sportului

Antrenamentul sportiv constituie garanţia
complementarităţii logice, psihologice şi pedagogice,
asupra structurii predării tehnice şi a dezvoltării motrice.

MODELUL - este rezultatul unei construcţii artificiale

sau concretizate material ce se realizează pe baza unor
raţionamente de analogie ce tind sa reproducă un
original.
 MODELAREA ŞI MOTIVAŢIA
PREGĂTIRII

Pentru a putea opera eficient cu noţiunea de model

în domeniul sportiv, şi mai ales pentru a putea
realiza schimbul de informaţii pe acest subiect, vom
preciza elementele de legatură cu:

 MODELE DE ANTRENAMENT (normative) –

cuprind întreaga gamă de modele utilizate curent în
mişcarea sportivă : model de pregătire, de selecţie,
psihologică, biologic, de reactivitate, biochimic,
fiziologic etc.
 MODELAREA ŞI MOTIVAŢIA
PREGĂTIRII

 MODELUL OPERAŢIONAL - constituit

din întreaga gamă de modele formulate în
scopul aprofundării cunoaşterii fenomenului,
cum ar fi: modelul mecanic al tehnicii
vâslitului; modelul matematic al săriturii în
lungime; modelul biomotric al lucrului
mecanic al membrelor superioare şi
inferioare în judo, box, lupte etc.
 MODELAREA ŞI MOTIVAŢIA
PREGĂTIRII

 4.2. Evoluţia modelelor în sport

Gradul de elaborare al unui model al
performerului de un anumit nivel (na ţional,
internaţional, recordmen mondial) din orice
disciplină sportivă solicită celor implicaţi un
mare grad de obiectivitate în cuantificarea
elementelor care operează în procesul de
pregătire al performanţei.
 MODELAREA ŞI MOTIVAŢIA
PREGĂTIRII

De asemenea se impune atragerea unui corp

de specialişti din domeniile ştiinţei sportului
care să definească o viziune metodico-
ştiiţifică asupra etapizării, modelării în
conformitate cu structura generală a
modelului.
 MODELAREA ŞI MOTIVAŢIA
PREGĂTIRII

MODELUL STRUCTURAL - în sport a

apărut pornind de la criteriul de performan ţă
prin precizarea:

 parametrilor capacităţii psihice, motrice şi ale

tipului somatic;
 indicilor tehnici şi tactici;
 MODELAREA ŞI MOTIVAŢIA
PREGĂTIRII

MODELELE MULTIDISCIPLINARE – apărute

recent pe măsura creşterii nivelului
performanţelor sportive, prin implicarea
tuturor subştiintelor ce compun ştiinţa
sportului. Astfel au fost materializate
eforturile din toate domeniile de cercetare
implicate.
 MODELAREA ŞI MOTIVAŢIA
PREGĂTIRII

MODELELE UNIDISCIPLINARE – create

şi iniţiate de către marii antrenori, încă din
deceniul 7, prin eforturi considerabile în
direcţia optimizării procesului de pregătire,
aceste modele constituie motorul, în
antrenamentele sportive pentru marea
performanţă.
 MODELAREA ŞI MOTIVAŢIA
PREGĂTIRII

Pentru a aprecia corect motivaţia sportivilor în timpul

pregătirii, antrenorii trebuie să analizeze comportamentul
acestora sub două aspecte:

a) aspectul selectiv, care cuprinde modul de învăţare a

tehnicii, de dezvoltare motrică şi a interesului vis-a-vis de
ceilalţi sportivi, rezultatul în concurs.

b) aspectul cantitativ, prin care se determină interesul în

rezolvarea sarcinilor antrenamentului, prezenţa la lecţii,
rezistenţa de durată în efort, intensitatea cu care lucrează etc.
 MODELAREA ŞI MOTIVAŢIA
PREGĂTIRII

 4.3. Motivaţia şi practica sportivă

Analiza factorială şi statistică a motivelor ce
stau la baza practicării sportului au evidenţiat
mai multe motive: pentru dezvoltarea fizic ă,
pentru a cunoaşte ceva nou, pentru a cheltui
energie, pentru dorinţa părinţilor sau a
prietenilor, pentru recuperarea unor
handicapuri fizice sau psihice sau pentru a
deveni celebru.
 MODELAREA ŞI MOTIVAŢIA
PREGĂTIRII
Comisia de statistică a C.I.O. la care au
răspuns 35 % dintre participanţi la Jocurile
Olimpice de la Barcelona, au evidenţiat opt
factori care au stat la baza motivării de a
practica sportul, aceştia sunt:

1. dorinţa de succes pentru a câştiga; pentru a

deveni celebru; pentru a primi recompense ;
 MODELAREA ŞI MOTIVAŢIA
PREGĂTIRII
2. Dezvoltarea personalităţii, pentru a- şi ameliora
capacitatile fizice şi morale, pentru a ajunge la un
bun nivel tehnico-tactic;

3. Căutarea unei activităţi asociative pentru a munci în

echipe, pentru a-şi satisface spiritul de echipă;

4. Dezvoltarea unui corp armonios şi atingerea unei

forme fizice perfectă, pentru a fi în formă, pentru a
practica o formă de mişcare;
 MODELAREA ŞI MOTIVAŢIA
PREGĂTIRII

5. Plăcerea de întrecere pentru a-mi verifica potenţialul

fizic, pentru a utiliza echipament sportiv;
6. Necesitatea cheltuielii excesului de energie pentru
a-mi regla tensiunile interioare, pentru a-mi cheltui
util energia;

7. Ajutor “familial” pentru a-şi sprijini material

familia, pentru a satisface nevoi pecuniare;

8. Pentru a avea prieteni, pentru a face noi cunoştinţe.

 MODELAREA ŞI MOTIVAŢIA
PREGĂTIRII

Care este locul şi rolul antrenamentului în dirijarea

efortului pentru materializarea talentului şi a
potenţialului biologic al sportivilor ??

Motivele care îi determină pe antrenori şi pe sportivi

pentru a se angaja în acest travaliu de lungă durată, se
gasesc în trei aspecte corespunzătoare motivaţiei umane:

 necesitatea de a se simţi competent şi a se autodetermina

 necesitatea de stimulare
 necesitatea contactului social.
 MODELAREA ŞI MOTIVAŢIA
PREGĂTIRII

COMPETENŢA ŞI AUTODETERMINAREA

După diferite şi multiple căutări şi studii

asupra conduitei umane a sportivilor si
antrenorilor, competenţa şi autoeducarea
acestora este motivată de : “stima de sine”,
“aprofundarea teoriei şi practicii”, “studiul şi
activitatea promoţională”, noţiuni care se
manifestă cu intensitate şi sentimente pozitive de
încredere în propria persoană.
 MODELAREA ŞI MOTIVAŢIA
PREGĂTIRII
COMPETENŢA ŞI AUTODETERMINAREA

Pentru realizarea acestei motivări, antrenorii vor

urmări continuu realizarea următorilor factori:

 căutarea dezvoltării multilateralităţii profesionale şi

personale;
 căutarea succesului;
 cercetării în domeniul de specialitate şi în ştiinţele
ajutătoare, pentru modelarea biologică a organismului
uman, la cerinţele ramurii de sport.
 MODELAREA ŞI MOTIVAŢIA
PREGĂTIRII

NEVOIA DE STIMULARE ŞI CONTACTELE

SOCIALE

Antrenorul şi sportivul de înalt nivel îşi

desfăşoară pregătirea într-o sferă de
activitate proprie, în locuri special
amenajate, pe baza unor norme şi cerinţe
precis programate, de multe ori fiind lipsiţi
de elementarele preocupări ale vieţii socio-
economice.
 MODELAREA ŞI MOTIVAŢIA
PREGĂTIRII

NEVOIA DE STIMULARE ŞI CONTACTELE

SOCIALE

Pentru stimularea pregătirii se impune

recunoaşterea permanentă a eforturilor depuse în
procesul de antrenament şi, nu în ultimul rând,
acordarea unor recompense materiale prin care să
fie recompensate pentru pierderile şi sacrificiile la
care sunt supuşi antrenorii şi sportivii.
 MODELAREA ŞI MOTIVAŢIA
PREGĂTIRII

ROLUL ANTRENORULUI ÎN MOTIVAREA SPORTIVILOR

Antrenorul trebuie să privească cu atenţie

elementele motivaţionale ale sportivilor, să ştie
să le moduleze şi să le orienteze spre scopul
performanţei printr-o organizare adecvată a
întregului program de antrenament.
 MODELAREA ŞI MOTIVAŢIA
PREGĂTIRII
ROLUL ANTRENORULUI ÎN MOTIVAREA SPORTIVILOR

Cunoscând motivele antrenorul poate interveni şi

schimba, prin argumente, în funcţie de obiectivele
pregătirii, sau prin transmiterea de sarcini noi, pe
parcursul lecţiilor de antrenament, motivaţia (intrinsecă
sau extrinsecă) ce va conduce în final la creşterea
randamentului şi a eficacităţii procesului de învăţare.
 MODELAREA ŞI MOTIVAŢIA
PREGĂTIRII

RECOMPENSAREA ACTIVITĂŢII SPORTIVILOR

În mod frecvent organizatorii activităţilor de

performanţă, indiferent de valoarea concursului,
trebuie să remită participanţilor medalii, cupe,
trofee, diplome, prin care să se evidenţieze valoarea
concurenţilor.
 MODELAREA ŞI MOTIVAŢIA
PREGĂTIRII

RECOMPENSAREA ACTIVITĂŢII SPORTIVILOR

Sportivii manifestă interes şi sunt

motivaţi prin recompensarea (recunoaşterea)
publică de către antrenor a salturilor valorice
acumulate în procesul de antrenament.
 MODELAREA ŞI MOTIVAŢIA
PREGĂTIRII

ORGANIZAREA ŞI PARTICIPAREA LA CONCURS

Antrenorii trebuie să militeze pentru instituirea

unor sisteme asociative, locale, regionale,
divizionare şi naţionale pe grupe de vârstă şi sex,
care să asigure şi un sistem de recompensă valorică
prin acordarea unor categorii de clasificare sportivă
(copii, cadeţi, juniori, tineret, seniori), cât şi valorică
(cat. a-III-a, cat. a-II-a, cat. I, maestru al sportului,
maestru emerit).
 MODELAREA ŞI MOTIVAŢIA
PREGĂTIRII

FOLOSIREA FEEDBACK-ULUI POZITIV

Folosirea “feedback-ul pozitiv” pentru o

nereuşită motivează activitatea viitoare a
sportivului (îţi lipsesc câţiva centrimetri,
secunde pentru a câştiga) devenind un motiv
de mobilizare în pregătire, întărind încrederea
în posibilităţile sportivului.
PERSONALITATEA SPORTIVULUI DE
PERFORMANŢĂ

 5.1. Personalitatea şi practica sportivă

Pentru succesul activităţii de instruire şi de educare a

sportivilor, este util să se accepte existenţa
următoarelor componente, concomitent distincte şi
întrepătrunse intim, ale fiinţei umane:
- sano (corpul)
- intelectual (aptitudinile)
- temperamentul (afectivitatea, motivaţia,
caracterul).
PERSONALITATEA SPORTIVULUI DE
PERFORMANŢĂ

Un antrenor trebuie să stăpânească temeinic numeroase

şi variate cunoştinţe de specialitate, de pedagogie şi
psihologie, într-un cuvânt să aibă o solidă cultură
pedagogică şi o înaltă competenţă profesională.

Antrenorul trebuie să se ridice până la capacitatea de a

analiza şi generaliza propria sa experienţă de a adopta
creator experienţele pozitive din muncă şi rezultatele
altor colegi din domeniul activităţii sportive.
PERSONALITATEA SPORTIVULUI DE
PERFORMANŢĂ

Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale,

Continentele şi Turneele dotate cu premii materiale
importante, creează o puternică motivaţie pentru
pregătire, atât factorilor de decizie în sport,
antrenorilor, dar în mod deosebit sportivilor.
PERSONALITATEA SPORTIVULUI DE
PERFORMANŢĂ

Pentru a răspunde acestor solicitări, sportivul şi antrenorul

îşi pun în valoare toate structurile personalităţilor şi anume:

a) sano, corpul cu aptitudinile sau resursele lui fizice şi

senzoriale: forţă, viteză, îndemânare, agilitate, rezistenţă,
randamentul organelor de simţ.

b) aptitudinile intelectuale caracterizate prin calitatea

proceselor mentale, tot ce s-a acumulat în memorie, inclusiv
capacitatea de a folosi creator, gândit materialul teoretico-
tactic respectiv.
PERSONALITATEA SPORTIVULUI DE
PERFORMANŢĂ

c) afectivitatea şi temperamentul: totalitatea emoţiilor,

factor care ţine în mare măsură de temperamentul
moştenit (ereditar) de către sportiv, corelat, potenţat
sau amplificat de experienţa competiţională.

d) motivaţia: totalitatea intereselor, necesităţilor mai

mult sau mai puţin conştientizate.

e) caracterul: componenta morală a personalităţii.

PERSONALITATEA SPORTIVULUI DE
PERFORMANŢĂ

Personalitatea sportivului este condiţionată de

asigurarea unei vieţi fireşti, decente, ferită de lipsuri,
ceea ce impune să fie îndeplinite două condiţii:

 să existe o reprezentare corectă asupra importanţei

necesităţilor;

 sportivului să i se dezvolte capacitatea de a nu da

curs trebuinţelor secundare, cu posibile urmări
negative.
PERSONALITATEA SPORTIVULUI DE
PERFORMANŢĂ

5.1. Personalitatea şi practica sportivă

Antrenorul este obligat să-i ajute pe sportivi să-şi

ierarhizeze corect interesele, să-i înveţe să acorde
prioritate celor cu adevărat importante din punct de
vedere al importanţei performanţei, să le trieze cu
grijă, să le cenzureze pe cele secundare, blocându-
le, amânându-le.
PERSONALITATEA SPORTIVULUI DE
PERFORMANŢĂ

 5.2. Rolul personalităţilor în dezvoltarea mişcării

sportive

Studiul autobiografic al personalităţilor celebre din

mişcarea sportivă demonstrează că pentru a cuceri
laurii celebrităţii, antrenorii şi-au dedicat viaţa cu
pasiune şi talent performanţei sportive.

Aceştia au dublat talentul, supunându-se con ştient

rigorilor uneori supranaturale, pe care le reclam ă
pregătirea în sportul de înalt nivel.
PERSONALITATEA SPORTIVULUI DE
PERFORMANŢĂ

Personalitate sportivă = persoană cu o serie

de însuşiri şi trăsături de nivel calitativ
superior, în virtutea cărora contribuie decisiv
în timpul practicării sportului, prin rezultate
şi creaţii deosebite, la dezvoltarea unor
ramuri sportive, exercitând influen ţe
semnificative asupra dezvoltării sportului.
PERSONALITATEA SPORTIVULUI DE
PERFORMANŢĂ

Forţa autorităţii lor a avut la baza nivelul

înalt al cunoştiinţelor acumulate, inteligenţa
şi talentul dovedit în folosirea acestora, în
iscusinţa cu care au rezolvat problemele
ridicate de dezvoltarea sportului na ţional şi
mondial, confirmate prin rezultatele de
excepţie obţinute de către sportivii
selectionaţi şi pregătiţi pentru noua
performanţă.
PERSONALITATEA SPORTIVULUI DE
PERFORMANŢĂ

Recordurile şi perfecţiunea tehnică au atins în

ultimele decenii culmi nebănuite. De aceea nu orice
sportiv îşi poate permite să se prezinte la Jocurile
Olimpice fără un anumit nivel de pregătire.

Bineînţeles, orice tânăr sportiv visează să participe

la marile competiţii mondiale cu punct final Jocurile
Olimpice, considerând că acesta este cel mai
important moment din viaţa sportivă şi chiar din
existenţa lui.
PERSONALITATEA SPORTIVULUI
DE PERFORMANŢĂ
 Perfecţiunea tehnică şi competiţiile de înalt nivel
conduc la o mobilizare a tuturor rersurselor
organismului sportivului, doarece performanţa sportivă
presupune risc, incertitudine, schimbări majore, decizii
rapide, criză de timp, de spaţiu de rezultat, ce
generează tensiuni psihice resimţite de cele mai multe
ori sub forma stresului ce trebuie contracarat.

 Obţinea rezultatelor notabile se face doar printr- un

proces continuu de reglare şi autoreglare, mai ales la
nivelul instanţelor psihice superioare.
PERSONALITATEA SPORTIVULUI DE
PERFORMANŢĂ

În momentul selecţionării sau a cuceririi dreptului

de participare, sportivul este motivat şi visează
cucerirea locurilor olimpice, să se claseze cât mai
sus în ierarhia olimpică, iar în ultima instanţă să se
depăşească pe sine, să obţină cea mai bună
performanţă personală.

Întors acasă cu o medalie olimpică, sportivul

respectiv se află în centrul atenţiei generale a opiniei
publice, iar numele său rămâne înscris în istoria
sportului naţional şi mondial.
 ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR
6.1. Particularităţi ale profesiei de antrenor sportiv

În condiţiile impuse de dezvoltarea sportului,

funcţia de conducere a antrenorilor devine tot mai
complexă, iar activitatea de conducere capătă
caracterul unei profesii reale, de vreme ce se
întâlnesc caracteristici comune, tehnici, metode,
mijloace şi cunoştinţe teoretico-practice
asemănătoare, la aceste persoane, indiferent de
disciplina sportivă pe care o practică.
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR
Antrenorul conducător trebuie să folosească în
practică teoriile, principiile, normele, metodele şi
tehnicile ramurii de sport, într-un cuvânt exact
cunoştintele care formează ştiinţa antrenamentului.

Aplicarea acestora în procesul de selecţie şi

pregătire a sportivilor, deci în practică, impun că în
funcţie de experienţa anterior acumulată ca sportiv,
antrenorul să le alăture talent şi pasiune, dragoste
faţă de sportivi, pe scurt aceasta constituie “arta de a
conduce”.
 ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR

a) Influenţarea mediată a antrenamentului

Antrenamentul sportiv - proces de acţiune

complex, al cărui obiectiv îl reprezintă dezvoltarea
performanţei sportive, într-o manieră sistematică şi
orientată spre un scop propus. În acest context,
numit “complex”, un conglomerat de acţiuni,
efectuate în scopul de a obţine efecte precise în
raport cu toate caracteristicile, ce determină
performanţa unui sportiv sau a unei echipe.
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR

În procesul de antrenament colectivul se împarte în

două categorii distincte: executanţii (sportivii) şi
cadrele de conducere (antrenorii) care acţionează asupra
obiectivelor muncii în mod diferit.

În antrenament teoriile, principiile, metodele şi normele

tehnice într-un cuvânt cunoştiinţele exacte formează Ştiinţa
Sportului, în vreme ce aplicarea lor în practică se realizează
în funcţie de experienţă şi mai ales de talent, ceea ce
constituie arta de a conduce.
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR
b) Dubla profesionalizare a antrenorilor

Din momentul în care un antrenor este numit la

conducerea unei secţii pe ramura de sport, indiferent
de nivelul ierarhic la care se situează acesta, ca
urmare a calificării dobândite absolvind o instituţie
de învăţământ, facultate, şcoală de antrenori, curs de
formare etc. capătă şi o a doua profesiune, aceea de
conducător.
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR
c) Răspunderea juridică şi morală

În ceea ce priveşte răspunderea juridică, activitatea sportivă

este guvernată de prevederile Regulamentelor, Statutelor şi a
Normelor de organizare şi desfăşurare a campionatelor şi
competiţiilor interne şi internaţionale.

Antrenorul răspunde direct de respectarea acestor prevederi,

cu care trebuie să-i instruiască permanent şi pe sportivi,
deoarece el răspunde de faptele acestora pe toată perioada
pregătirii şi participării în concursuri.
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR
Există o deosebire esenţială între responsabilitatea unui
sportiv şi cea a unui antrenor, în timp ce primul răspunde
numai pentru faptele şi acţiunile sale, antrenorul are
responsabilitatea juridică (obişnuită) pentru acţiunile
sportivilor din subordinea sa, indiferent dacă a fost sau
nu implicat direct.

Antrenorul, prin mijloace specifice teoretico-

educaţionale, trebuie să prevină, să ferească sportivii din
subordinea sa de acţiuni care vin în contradicţie cu
regulamentele ce guvernează fenomenul sportiv.
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR
d) Autoritatea

Autoritatea constituie o altă particularitate a

muncii de conducere şi se defineşte ca o
“noţiune complexă de ascendenţă a
antrenorului asupra sportivilor” şi se
manifestă prin demnitate, competenţă,
influenţă şi autoritate în faţa organizatorilor
şi responsabililor din ramura de sport.
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR
6.2. Raţionalizarea activităţii de conducere

Raţionalizarea muncii antrenorilor - vizează rezolvarea

cu bune rezultate a tuturor sarcinilor pregătirii sportive,
urmărindu-se în acest sens desfăşurarea unei munci
planificate, sistematice şi continue.

Aceasta impune cunoaşterea de către antrenor a necesarului

de timp pentru învăţarea, repetarea, perfecţionarea şi
automatizarea procedeelor tehnice, precum şi pentru
dezvoltarea morfofuncţională a organismului şi a calităţii
motrice impuse de modelul competiţional.
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR

Sistematizarea materialului de predat pentru

învăţarea tehnică şi de dezvoltare a calităţilor fizice
impune antrenorilor, în concordanţă cu nivelul de
performanţă al secţiei, selecţionarea mijloacelor
pregătirii şi planificarea lor în micro, mezo şi
macrociclului de instruire.
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR
Antrenorul acţionează asupra sportivilor prin
activitatea de predare, conform macrociclurilor
anuale, a mezociclurilor semestriale, trimestriale, a
microciclurilor săptămânale şi a planurilor zilnice
de antrenament.

Din perspectiva psihopedagogiei, complexul

“predare-învăţare”, reprezintă latura esenţială de
antrenament (instruire-educare).
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR
Activitatea practică în sportul de înalt nivel a
confirmat eficienţa învăţării distribuite,
performanţele, de organizare temporară a
exersărilor şi de conţinutul exerciţiului.

Cu cât sarcina este mai dificilă, învăţarea

distributivă sporeşte eficacitatea însuşirii
conţinutului lecţiilor de antenament.
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR
 6.3. Activitatea managerială a antrenorului

MANAGEMENTUL SPORTULUI constă în

coordonarea tehnicilor, proceselor, a resurselor
financiare, materiale, umane, informaţionale şi de
timp, precum şi a situaţiilor, problemelor şi
aspectelor contingente, în scopul creşterii eficienţei
producţiei şi schimbului de produse şi servicii
sportive, precum şi maximizării rezultatelor –
performanţelor în sport.
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR
FUNCŢIILE MANAGEMENTULUI SUNT:

previziunea
organizarea
coordonarea
antrenarea
control-evaluarea.
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR
a) Previziunea - constă în totalitatea proceselor
şi acţiunilor prin care managerul stabileşte
obiectivele esenţiale ale organizaţiei
(grupului), precum şi resursele şi mijloacele
necesare realizării acestora.

Previziunea implică o analiză atentă şi

profundă a resurselor disponibile, a rezultatelor
activităţii trecute, situaţii actuale şi a scopurilor
activităţii.
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR
În funcţie de durata pe care o vizează, previziunea
se materializează în prognoze (planuri de
perspectivă), planuri şi programe.

În fundamentarea planurilor şi programelor, un rol

important îl joacă analiza – diagnostic a mediului
intern şi extern al grupului (organizaţiei) şi
îndeosebi a mediului concurenţial.
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR
b) Organizarea reprezintă combinarea
resurselor umane, materiale şi financiare în
cadrul organizaţiei, ceea ce conduce la
structura organizaţiei.

Se stabilesc activităţi necesare pentru

îndeplinirea scopurilor, standardele de
randament, exigenţele de calificare, sarcinile şi
conţinutul compartimentelor şi posturilor.
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR
c) Coordonarea este organizarea “în dinamică”, ea
urmărind să armonizeze deciziile şi acţiunile
individuale şi de grup, pe baza previziunilor şi
sistemului organizatoric stabilite anterior.

Necesitatea ei derivă din dinamismul grup – mediu

extern şi din complexitatea reacţiilor individuale
(diverse, inedite), din acest punct de vedere
managerul fiind confruntat în circa 80 % din cazuri
cu situaţii noi.
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR
d) Antrenarea - cuprinde totalitatea activităţilor
manageriale prin care indivizii sunt atraşi şi
determinaţi să participe la stabilirea şi realizarea
obiectivelor planificate.

Baza psihosociologică a antrenării o reprezintă

motivarea, care constă în satisfacerea necesităţilor şi
intereselor individuale ale membrilor grupului în
procesul realizării obiectivelor.
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR
e) Controlul şi evaluarea constau în măsurarea
performanţelor şi compararea cu obiectivele
stabilite, determinând cauzele abaterilor şi
corectarea lor.

Compararea rezultatelor şi activităţii desfăşurate

trebuie să se facă în funcţie de un etalon sau criteriu
de evaluare. Pentru a fi eficient, controlul trebuie să
fie continuu, preventiv şi corectiv.
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR
INSTRUMENTE ŞI MIJLOACE MANAGERIALE

Metoda managerială = modalitatea în care

managerul realizează procesul managerial,
transformând informaţiile în acţiune cu ajutorul
deciziilor, prin armonizarea resurselor cu cerinţele
şi urmărind rezultatele maximale.
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR
În continuare sunt prezentate cele mai răspândite metode
aplicabile în activitatea sportivă.

Managementul pe bază de plan - se stabilesc

obiectivele generale şi specifice în concordanţă cu
prognoza evoluţiei mediului (intern şi extern) şi
resursele disponibile.

Managementul prin rezultate – se stabilesc obiectivele

de către manager şi apoi tot el compară rezultatele
obţinute, alertându-se când se produc abateri şi
intervenind cu măsurile corective necesare.
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR
Managementul prin excepţii – abordează procesul
managerial ca pe un proces distinct ca sistem cu
intrări şi ieşiri, având ca element de forţă tehnologia
informaţională.

Managerul primeşte numai acele informaţii care au

caracter de excepţie, reprezentând abateri (pozitive
sau negative) de la planuri, programe, norme sau
obiective prestabilite.
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR
Managementul prin obiective – este cel mai frecvent
utilizat. Se bazează pe determinarea riguroasă a
obiectivelor până la nivelul executanţilor care
participă nemijlocit la stabilirea lor.

Managementul participativ – constă în organizarea

metodică a activităţii fiecărui component al
grupului, pe baza unei puternice motivări realizate
în special prin stimularea iniţiativei, creativităţii şi
aptitudinilor indivizilor şi mai puţin prin mijloace
corective.
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR
Mangementul prin delegare – constă în promovarea
relaţiilor de colaborare folosind delegarea
răspunderii şi a competenţei, fără desfiinţarea
ordinii ierarhice.

Metoda consideră că cea mai bună cale de a

transforma un executant în colaborator independent
şi interesat în buna desfăşurare a activităţii este prin
delegarea de răspundere.
 ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR
COMUNICAREA ÎN ACTIVITATEA MANAGERIALĂ

Managementul înseamnă mai presus de orice

relaţii inter-personale, pentru că a conduce
înseamnă a comunica, a transmite idei,
sentimente, decizii executanţilor şi deopotriva a
le recepta reacţiile, simţămintele, interesele şi
aspiraţiile.
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR

Trăsătura fundamentală a comunicării este

reciprocitatea bazată pe reacţiune – feedback.

Cerinţele unei comunicări eficiente sunt:

 managerul trebuie să-şi precizeze ceea ce vrea să
comunice, să fie stăpân pe sine, să nu o facă sub
imperiul unei emoţii puternice;
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR
 să folosească o exprimare clară, sistematică prin
cuvinte simple, uşor de înţeles;

 să cunoască bine auditoriul şi să-şi adapteze

exprimarea nivelului acestuia;

 să creeze o atmosferă favorabilă comunicării,

caracterizată prin interes, atenţie;
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR
 să verifice dacă cei care ascultă au înţeles ceea ce li s-a
expus, încurajându-i să discute, să pună întrebări într-o
atmosferă degajată;

 comunicarea să reflecte activ practicile managerului, pentru

că subiecţii nu sunt influentaţi de ce spune managerul, ci în
special de ceea ce face el;

 comunicarea să fie tratată ca proces, să aibă caracter

continuu, fiind o îndatorire principală a managerului.
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR
MANAGERUL ŞI ECHIPA MANAGERIALĂ

 Echipa managerială reprezintă un grup de lucru ce

se constituie de regulă cu caracter permanent,
conexat activităţii managerului.

 În practica sportivă, asemenea echipe manageriale

sunt colectivele tehnice ale loturilor, birourilor
executive ale federaţiilor sau cluburilor sportive,
colegiile şi comisiile federale.
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR
PROFILUL GENERAL AL MANAGERULUI

Profesiunea de manager (conducător) reclamă un

ansamblu de trăsături de personalitate, aptitudini,
competenţă profesională, temperament, caracter şi
calităţi intelectuale cuprinse într-un sumum de
cerinţe de gândire, acţiune şi comportament care
trebuie să-l conducă la succesul în activitate.
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR
Pornind de la aceste 2 trăsături fundamentale, în
teoria şi practica managerială sunt recunoscute 5
titluri de conducere eficace:

ORGANIZATORUL stabileşte relaţii ierarhice

corecte bazate pe definirea clară a atribuţiilor.
Insistă ca totul să fie bine organizat şi asigură un
grad ridicat de intervenţie a colaboratorilor,
influentându-i pe aceştia numai în limite discrete.
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR
PARTICIPATIVUL concepe conducerea sub
forma unei echipe în care toţi se simt solidari cu
rezultatele obţinute, colaboratorii având în
permanenţă canale deschise pentru a-şi exprima
liber opiniile.

Acceptă să fie influenţat şi recomandă

interinfluenţarea, ştie să ofere sfaturi utile şi în
situaţii conflictuale se implică şi analizează cauzele.
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR
ÎNTREPRINZATORUL consideră că rolul
său constă în principal în a conduce pe fiecare
colaborator în scopul ca acesta să obţină cele
mai bune rezultate; are o mare influenţă asupra
colaboratorilor.

Acceptă competiţia şi abordează cu curaj

stările conflictuale. Stabileşte relaţii ierarhice
clare, bazate pe competenţă.
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR
REALISTUL stabileşte relaţii ierarhice bazate pe
încredere şi respect adoptând decizii importante
numai după ce a consultat colaboratorii. Dă ordine
precise, preocupându-se şi de condiţiile de aplicare
a lor.

Nu este agresiv şi consideră că influenţele reciproce

pot asigura autoreglarea sistemului; intervine rar,
deoarece acest lucru nu i se pare util.
ANTRENORUL – CONDUCĂTOR –
EDUCATOR

MAXIMALISTUL consideră că ierarhia trebuie să

facă dovada utilităţii sale.

 Este convins că divergenţele, influenţele reciproce

pot genera idei şi soluţii eficiente, acceptă
influenţele nonformale.
 Îşi gândeşte cariera încercând să obţină rezultate
durabile.
SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT SPORTIV

 7.1. Structura sistemului de învăţământ sportiv în

conformitate cu legile şi directivele comunitare (U.E.),
convenţiile şi recomandările europene (C.E.)

Nivelul ridicat al performanţelor sportive din ultimii

15 ani a constituit un punct de cotitură în definirea
unor strategii naţionale şi internaţionale privitoare la
obiectul şi conţinutul fenomenului social pe care îl
reprezintă “SPORTUL” în societatea modernă
contemporană.
SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT SPORTIV

Sistemul de învăţământ sportiv este configurat în

conformitate cu legile şi directivele comunitare (Uniunea
Europeană), cu convenţiile, rezoluţiile şi recomandările
europene (Consiliul Europei) şi cu intenţia de conservare a
caracteristicilor naţionale ale sistemului ce funcţionează în
prezent în România.

El reprezintă o structură nouă pentru pregătirea

specialiştilor domeniului sport, aşa cum este el utilizat în
sistemele sociale ce se bazează pe economia de piaţă.
SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT SPORTIV

La nivel European se constată o preocupare

crescândă pentru obţinerea consensului privitor la
luarea deciziei privind apariţia unei Directive
dedicate exclusiv ocupaţiilor (meseriilor) în relaţie
cu sportul.
SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT SPORTIV

La baza elaborării structurii învăţământului sportiv

stau :

Documentele oficiale emise de Uniunea Europeană

şi Consiliul Europei referitoare la formarea
personalului care desfăşoară o activitate permanentă
sau periodică în domeniul sport.
SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT SPORTIV
Recunoaşterea şi echivalarea categoriilor de
antrenor cu nivelurile de antrenor

a) categoria a V-a se echivalează cu nivelul de

ANTRENOR ASISTENT;
b) categoriIle a IV-a şi a III-a se echivalează cu
nivelul de ANTRENOR;

c) categoria a II-a se echivalează cu nivelul de

ANTRENOR SENIOR;
d) categoria I se echivalează cu nivelul de
ANTRENOR MAESTRU.
SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT SPORTIV
7.2. Formarea şi pregătirea continuă a antrenorilor în
România

Se realizează în cadrul:


instituţiilor de învăţământ superior, cu specializare/aprofundare într-o
ramură de sport, acreditate sau autorizate în condiţii legii, în baza
protocolului încheiat de acestea cu A.N.S.T. şi F.S.N;

 studiilor de masterat cu specializare/aprofundare într-o ramură de sport,

organizate de instituţiile de învăţământ superior, acreditate sau autorizate în
condiţiile legii, în baza protocolului încheiat de acestea cu A.N.S.T. şi F.S.N;
 SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT
SPORTIV
 cursului de formare a antrenorilor cu durata de 2
ani, organizat de A.N.S.T., prin C.N.F.P.A., în
colaborare cu F.S.N;

 altor cursuri de formare a antrenorilor cu

durata de minimum 2 ani, organizate de şcoli
postliceale de antrenori sau de alte instituţii de
formare a antrenorilor acreditate sau autorizate în
condiţiile legii, în baza protocolului încheiat de
acestea cu A.N.S.T. şi F.S.N.
SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT SPORTIV

Clasificarea antrenorilor se face pe baza "Revizuirii

structurii pe 5 niveluri a Uniunii Europene pentru
calificarea şi recunoaşterea calificărilor de
antrenor", în conformitate cu reglementările
Consiliului European al Antrenorilor, subcomitet al
Reţelei Europene pentru Ştiinţa Sportului, Educaţie
şi Forţa de Muncă.
SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT SPORTIV

Aceste documente cuprind o serie de linii directoare

pentru recunoaşterea internaţională a calificării şi
promovării antrenorilor dintre care menţionam:

 - calificarea în meseria de antrenor are ca punct

de plecare componenta vocaţională impusă de selecţia
viitorilor specialişti din rândul practicanţilor sportului;
 - perfecţionarea are sarcini concrete şi se
organizează prin programe anuale de către unităţile
sportive;
SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT SPORTIV

- guvernele prin organizaţiile mandatate cu

responsabilitatea domeniului sport vor creea
infrastructura necesară pentru perfecţionare, inclusiv
finanţarea ei;

- organizaţiile centrale, minister, departamente, federaţii

naţionale, cât şi cele locale D.T.S.J. şi a municipiului
Bucureşti şi conducerile cluburilor şi asociaţiilor
sportive definesc conţinutul, durata, responsabilităţile şi
controlul perfecţionării.
SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT SPORTIV

În finalul directivelor Uniunii Europene se fac

următoarele recomandări:

- în interesul dezvoltării domeniului sport, statele

membre sunt invitate să recunoască sportul ca o
multitudine de discipline în care antrenorii trebuie
formaţi şi instruiţi pentru a se familiariza cu cele
mai importante obiecte ale ştiinţei sportului, pentru
a li se oferi posibilitatea de a se orienta în viitoarea
lor activitate;
SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT SPORTIV

 ţările membre sunt invitate să răspundă de

formarea specifică a antrenorilor;
 - ţările membre sunt invitate să recunoască
ocupaţia de antrenor ca o componentă specifică
domeniului sport;
 - ţările membre sunt invitate să informeze la
cerere Direcţia Generală X a Comisiei Europene şi
Resortul European al Institutelor de Ştiinţă a
Sportului, despre programele şi progresele
realizate în perfecţionarea antrenorilor.
SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT SPORTIV

În concepţia actuală cuprinsă în prevederile

legii 69/2000 – Legea educaţiei fizice şi
sportului – structura prin care se va realiza
formarea, avansarea şi perfecţionarea forţei
de muncă a mişcării sportive, este cuprinsă în
noul sistem care a adoptat denumirea
internaţională de: “Formare Continuă a
Antrenorilor”.
 BIBLIOGRAFIE

Pedagogia Sportului – Anton Muraru, Editura Proxima, Bucureşti 2005

Psihologia Sportului – Marius Crăciun, Editura Risoprint, Cluj Napoca 2008
Mijloace Psihoterapeutice – Ştefan Tudos, Gheorgeta Mitrache, Editura
Discobolul 2011
Modelarea Conduitei Sportive – Epuran M., Editura Sport- Turism,1990
Psihologia Sportului de Performanta - Epuran M., Holdevici I., Toniţa F.,
Editura Fest, Bucureşti, 2001
Învăţare şi dezvoltare – Golu, P., Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
Ameliorarea performanţelor individuale prin tehnici de psihoterapie – Holdici I.,
Editura Orizonturi, 2000
Omul şi ipostazele personalităţii sale – Jelev, J, Editura EDP, 1995