George Dănuţ MOCANU

TEORIA EDUCAŢIEI FIZICE

ŞI SPORTULUI

EDITURA FUNDAŢIEI UNIVERSITARE „Dunărea

de Jos”, Galaţi-2015 UNIVERSITATEA DUNĂREA
DE JOS GALAȚI

Facultatea de Educaţie fizică şi Sport

 Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” din Galaţi
este acreditată de CNCSIS

Referent ştiinţific
Prof.dr. Ion Ene Mircea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MOCANU, GEORGE

DĂNUŢ
Teoria educaţiei fizice şi sportului/ George Dănuţ Mocanu-
Galaţi: Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” ,
2015
Bibliogr..
ISBN 978-973-627-540-1
Cip xxx

©Editura Fundaţiei Universitare www.editura.ugal.ro

“Dunărea de Jos”, Galaţi, 2015 editura@ugal.ro
Director, prof. dr. Cosma Tudose ISBN 978-973-627-540-1

CAP. 1 TEORIA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI CA

DISCIPLINĂ ŞTIINŢIFICĂ
 1. T.E.F.S. ESTE DISCIPLINA CU CEL MAI RIDICAT
GRAD DE GENERALIZARE ŞI ORIENTARE A
ACTIVITĂŢII TEORETICE ŞI PRACTICE DIN
DOMENIUL PRACTICĂRII EXERCITIILOR FIZICE.
Unei discipline i se conferă statutul de ştiinţă, dacă aceasta
îndeplineşte simultan o serie de criterii (elemente definitorii):

1. Are obiect de studiu/domeniu propriu de cercetare, care constă în

perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a oamenilor prin
procesul de practicare sistematică a exerciţiilor fizice. Doar prin intervenţia
programată ştiinţific a exerciţiilor fizice, se poate atinge faza de
perfecţionare.
2. Dispune de un ansamblu (sistem) de metode de cercetare adaptate
specificului domeniului. Ele nu sunt metode proprii de cercetare, având
origini în ştiinţele conexe: pedagogie, psihologie, sociologie, statistica
matematică, etc. Metodologia proprie vizează în special procesul de
dezvoltare a aptitudinilor motrice.
a) metode de documentare şi informare generală asupra fenomenelor
studiate: metoda istorică şi hermeneutică, analiza bibliografiei de
specialitate
b) metode de investigare şi recoltare de date: monografia, studiul de
caz, observaţia, ancheta pe bază de chestionar, interviul, convorbirea, testul
sociometric, testarea- măsurarea- aprecierea.
c) metode de verificare ipotezelor de lucru: experimentul, care are şi
un grad de obiectivitate ridicat.
d) metode de prelucrare, analiză , interpretare şi reprezentare a
datelor: calculul statistic, reprezentările tabelare şi grafice.
3. Existenţa unor termeni, noţiuni, concepte, clar definite şi acceptate
de toţi specialiştii domeniului.
4. Sunt stabilite o serie de legi specifice, concretizate în principii,
norme, reguli, cerinţe proprii. Respectarea acestora asigură un caracter
organizat şi creşte eficienţa activităţilor caracteristice domeniului.
5. Sunt emise permanent ipoteze de lucru, în vederea optimizării şi
eficientizării activităţilor proprii, cercetarea ştiinţifică asigurând
caracterul prospectiv al TEFS, identificând o parte din preocupările
actuale. Acestea pot fi canalizate pe direcţii multiple în educaţia fizică
şcolară: actualizarea permanentă a idealului, funcţiilor şi obiectivelor ed.
fice şi sportului,

3
eficientizarea tehnologiei didactice şi a componentelor modelului de ed.
fizică pe cicluri de învăţământ la nivelul programelor şcolare, accelerarea
procesului de învăţare motrică, impletirea metodologiei clasice de predare
cu noutăţile din domeniu, asigurarea unor curbe optime de efort - in
concordanţă cu particularităţile bio- psiho-motrice ale etapei din
dezvoltarea ontogenetică a elevilor, motivarea elevilor in lecţii cu tematică
mai puţin atractivă, îmbunătăţirea sistemului de evaluare şi a planurilor de
învăţământ pentru disciplina ed. fizică, adaptarea continuă a formei
documentelor de planificare in vederea obiectivizării şi cuantificării cât
mai precise a mijloacelor şi metodologiei utilizate, determinarea căilor de
accelerare a implicării elevilor în activităţile independente specifice etc.
6.Beneficiază de un volum ridicat de date –informaţii de natură teoretică
sau furnizate de activitatea practică, ce permit o fundamentare ştiinţifică a
domeniului propriu cât şi perfecţionarea acestuia. Salturile calitative
înregistrate în principal la nivelulul antrenamentului sportiv - ca premisă a
optimizării performanţelor sportive - şi secundar la nivelul ed. fizice
şcolare, au permis sistematizarea şi completarea permanentă a noţiunilor
de specialitate, referitoare la: perfecţionarea procesului de pregătire fizică,
intercondiţionarea aptitudinilor motrice, eficientizarea mijloacelor de
refacere, obţinerea şi menţinerea formei sportive, folosirea unor noi
sisteme de joc, utilizarea modelării în procesul de instruire, imbunatăţirea
procesului de selecţie, importanţa pregatirii psihologice, etc.

4
VOLUM RIDICAT

Fig.1 Argumente care demonstrează că TEFS este disciplină ştiinţifică

2. IZVOARELE TEFS:
Din studierea informaţiilor oferite de Istoria efs, putem trage concluzia că
izvoarele TEFS sunt următoarele:
 Moştenirea practică şi teoretică, concretizată în lucrările de
specialitate şi literatura pedagogică, medicală şi filosofică
-Platon, in Legile şi Republica, afirmă că cel mai important element al
educaţiei armonioase este gimnastica. El studiază efectele mişcărilor pe
plan psihologic şi fiziologic , insistând pe îmbinarea optimă dintre educaţia
fizică cu educaţia de ordin intelectual.
-Aristotel insistă pe combinarea educaţiei fizice, cu cea morală şi
intelectuală, promovând accesibilitatea eforturilor programate, principiu de

5
instruire preluat ulterior de sistemul suedez de educaţie fizică, valabil şi
astăzi.
-Hipocrat menţionează efectele favorabile ale exerciţiilor fizice şi
alimentaţiei corespunzătoare în profilaxia şi tratamentul diverselor boli.
-Galen face referiri la importanţa exerciţiilor de respiraţie, la creşterea
rezistenţei organismului prin exerciţii vizând dezvoltarea musculaturii.
-Rousseau, in ideile sale pedagogice aduce în prim plan educaţia fizică,
considerând ca aceasta trebuie sa preceadă din punct de vedere cronologic
educaţia intelectuală.
-Kant consideră ca formarea oamenilor cu personalitate puternică prin
cultivarea zestrei ereditare şi pregătirea lor pentru activitatea productivă şi
viaţă sunt finalităţi ce pot fi atinse prin intermediul educaţiei fizice.
-Guts-Muths publică Gimnastica pentru tineret, considerată a fi prima
carte modernă de educaţie fizică , sintetizând fundamentele pedagogice ale
educaţiei fizice şcolare.

 Practica instructiv educativă- considerată a fi cel mai important

izvor al TEFS
- prin selectarea şi generalizarea continuă a ideilor desprinse din activitatea
cadrelor implicate in cercetare şi în activitatea didactică este reactualizat
permanent patrimoniul domeniului cu cele mai valoroase noutăţi.
-Între teorie şi practică există o legatură intrinsecă, chiar dacă practica
poate fi in unele situaţii înaintea teoriei sau invers. Practica verifică şi
validează sau invalidează ipotezele emise de teorie, iar teoria inregistrează
critic şi selectiv concluziile desprinse din activitatea practică,
generalizându-le.

3. PROBLEMELE VIZATE DE T.E.F.S.:

• TEFS ca disciplină ştiinţifică: argumente, metode de cercetare,

probleme, loc în sistemul de discipline ştiinţifice, izvoare,
constituire, evoluţie.
• Categoriile, noţiunile fundamentale ale TEFS: educaţia fizică,
sportul, antrenamentul sportiv, pregatirea fizică, condiţia fizică,
creşterea fizică, dezvoltarea fizică, capacitatea motrică, cultura
fizică, kinetoterapia, motricitatea, actul - acţiunea - activitatea
motrică, proba - ramura - disciplina sportivă, calitatea- aptitudinea
motrică, deprinderea motrică.

6
 • Educaţia fizică şi sportul - fenomene sociale: originea, esenţa,
idealul , funcţiile şi obiectivele educaţiei fizice şi sportului.

• Sistemul de educaţie fizică şi sport în România: definiţie, evoluţie–

constituire, elementele de structură, trăsături definitorii, subsisteme.
• Sistemul mijloacelor educaţiei fizice şi sportului: mijloacele
specifice şi nespecifice–asociate. Exerciţiul fizic-mijloc de bază:
definiţie, evoluţie, formă şi conţinut, clasificare.
• Componentele procesului instructiv-educativ: cunoştinţele de
specialitate, indicii morfo-funcţionali, deprinderile şi priceperile
motrice, obişnuinţele, aptitudinile–calităţile motrice, elementele de
conţinut ale celorlalte laturi ele educaţiei generale.
• Principiile şi metodele de instruire, tendinţele şi orientările
metodologice, programa şcolară, sistemul formelor de organizare a
practicării exerciţiilor fizice, practicarea independentă a exerciţiilor
fizice, lecţia de educaţie fizică, planificarea şi evidenţa, evaluarea
in educaţia fizică şcolară sunt studiate la disciplina “PRACTICA ŞI
METODICA ACTIVITĂŢILOR MOTRICE PE GRUPE DE
VÂRSTĂ” prevazută in planul de invăţămînt al anului 2/studii de
licenţă.

4. LOCUL ŞI ROLUL TEFS ÎN SISTEMUL DE DISCIPLINE

ŞTIINŢIFICE:

Constituirea TEFS ca disciplină ştiinţifică s-a realizat cu întârziere faţă de

apariţia celorlalte discipline conexe, ce studiau motricitatea umană prin
prisma propriilor interese. Se poate vorbi de apariţia ei in a doua jumătate a
secolului al xx-lea/ începutul anilor 60, fiind determinată de următorii
factori:
• Includerea disciplinei ed. fizică în unităţile de învăţământ de toate
gradele

7
 • Amplificarea fenomenului de practicare a exerciţiilor fizice în
rândul maselor, indiferent de vârstă, clasă socială, profesie, nivel
cultural.
• Creşterea numărului de factori organizatorici implicaţi in
promovarea şi desfăşurarea activităţilor de educaţie fizică şi sport:
minister, federaţii de specialitate, cluburi şi asociaţii sportive,
centre de pregătire, etc.
• Asigurarea pregătirii de specialitate a cadrelor implicate de către
instituţiile de învăţământ superior, intensificarea activităţii de
cercetare ştiinţifică şi valorificarea datelor obţinute astfel.
Strâns legată de TEFS ca disciplină ştiinţifică , a apărut aproape simultan
Metodica educaţiei fizice, considerată a fi o teorie a practicii eficiente sau
teorie activă cu finalităţi practice -Cârstea G. /2000. Indiferent de
denumirile conferite în timp: Didactica specială, Teoria instruirii, Teoria
predării exerciţiilor fizice, ea abordează în principal problematica specifică
procesului de practicare a exerciţiilor fizice pe grade/cicluri de instruire.
Ea urmăreşte realizarea finalităţilor propuse pentru toate componentele
procesului instructiv-educativ:cunoştinţele de specialitate, indicii
morfofuncţionali, deprinderile şi priceperile motrice, calităţile motrice,
stabilind cele mai eficiente forme de organizare si tehnologia didactică
adecvată pentru îndeplinirea lor, ţinând cont de toate variabilele implicate
(vârstă, dezvoltare şi nivel de motricitate, calitatea bazei materiale, factori
climaterici, cerinţele programelor de specialitate, etc).
 Din TMEFS ca disciplină de sinteză -considerată a fi baza/nucleul
ştiinţelor educaţiei fizice şi sportului- se desprind teoriile şi
metodicile subsistemelor, dintre care prioritate in analiză o au
TMEFS a tinerei generaţii şi TM antrenamentului sportiv, domenii
în care se încadrează constant majoritatea absolvenţilor de profil.
Din ele derivă TMEF şcolare, TM diferitelor ramuri şi probe
sportive (TM atletismului, gimnasticii, fotbalului, baschetului,
voleiului, hadbalului, sporturilor de iarnă, etc), care aduc o serie de
note particulare specifice ce nu pot fi generalizate, respectând însă
legităţile şi noţiunile stipulate în disciplina de sinteză.

 TMEFS are legaturi strânse cu ştiinţele sociale si cele biologice,

care preiau parţial di problematica acestei discipline, contribuind
prin datele oferite la progresul domeniului. Toate aceste conexiuni
şi interdependenţe cu: pedagogia efs, psihologia efs, sociologia efs,
8
 istoria efs, management, marketing şi legislaţie în efs, anatomia şi
biomecanica efs, fiziologia efs, biochimia efs, refacerea in efs,
igiena, controlul şi asistenţa medicală în efs, determină o analiză in
sistem a acestor discipline de graniţă care permit imbogăţirea
permanentă a fondului propriu de date ştiinţifice,ca premisă a
eficientizării activităţilor specifice.

CAP. 2 CONCEPTELE FUNDAMENTALE ALE TEORIEI

EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

Orice disciplină ştiinţifică îşi elaborează şi utilizează o serie de

concepte, noţiuni, categorii, concretizate într-o terminologie de specialitate
clară şi unanim acceptată de cei ce activeză in domeniul respectiv. În acest
mod sunt evitate ambiguităţile şi confuziile de termeni utilizaţi frecvent,
asigurând exprimarea cât mai aproape de rigoarea ştiinţifică cerută.

9
 Anumiţi termeni sunt folosiţi cu o pondere mai ridicată, alţii doar în
cadrul disciplinelor de specialitate particulare incluse in planurile de
invăţămînt pe diferiţi ani de studii, unde vor fi clarificaţi. Conceptele
uzitate constant definesc prioritar domeniul de activitate specific şi sunt
următoarele:
-mişcarea sau motricitatatea omului, cu elementele sale definitorii: actul,
acţiunea, activitatea motrică -educaţia fizică
-antrenamentul sportiv
-sportul
-creşterea fizică, dezvoltarea fizică
-capacitatea motrică
-pregătirea fizică, condiţia fizică
-proba, ramura, disciplina sportivă
-cultura fizică
-deprinderea motrică, calitatea motrică
-kinetoterapia
1. Mişcarea sau motricitatatea omului

-Reflectă integralitatea actelor şi acţiunilor motrice efectuate de om cu

ajutorul muşchilor scheletici, pentru întreţinerea relaţiilor sale cu mediul
natural şi social, inclusiv prin practicarea anumitor probe şi ramuri de
sport. -Motricitatea omului este o însuşire a fiinţei umane -înnăscută şi
dobândită- de a reacţiona sub forma unei mişcări la stimulii interni sau
externi, cu ajutorul aparatului locomotor.
-Ea este de mai multe tipuri:
Ciclică-mişcări cu caracter fazic, ce se repetă secvenţial /
aciclicămişcări distincte, diferenţiate, fără caracter repetitiv
Voluntară- mişcări controlate, efectuate deliberat/ involuntară- mişcări
reflexe
Activă- prin contracţii musculare proprii / pasivă- prin intermediul
forţelor externe -aparate sau partener-, făra consum energetic propriu,
folosită des in kinetoterapie.
Automatizată- participare redusă a atenţiei in efectuarea mişcării,
caracteristică a deprinderilor motrice ajunse in fazele superioare ale
învăţării motrice.
Uniformă-cu viteză constantă / neuniformă- cu viteză variabilă,
accelerată
-Parametrii mişcarilor: (spaţiali, temporali, dinamici, etc.) vor fi studiaţi
într-un capitol distinct, la detalierea formei exerciţiului fizic.
10
-În cadrul motricităţii umane sunt incluse următoarele elemente de
conţinut: (Badiu T. 2000)
 Actele motrice: sunt forme simple/elementare de comportament
motric voluntar în majoritatea cazurilor, necesare indeplinirii unor
acţiuni sau activităţi motrice. Aici sunt incluse şi actele cu caracter
involuntar-adică actele reflexe, instinctuale şi cele automatizate. Se
mai numesc şi gesturi motrice, fiind elementele constructive ale
acţiunilor motrice. Exerciţiul fizic este un exemplu de act motric
special.
 Acţiunile motrice: sunt sisteme/ansambluri de acte motrice cu
structură proprie, utilizate pentru rezolvarea unor sarcini imediate.
În esenţă sunt deprinderile şi priceperile motrice, ce constituie
conţinutul activităţilor motrice. Pot fi selectate, modificate,
combinate în funcţie de contextul în care se află executantul.
 Activităţile motrice: sunt ansambluri de acţiuni motrice încadrate
într-un sistem de idei, reguli şi forme de organizare în vederea
obţinerii unui efect complex de adaptare a organismului uman şi
perfecţionare a dinamicii acestuia, in concordanţă cu obiective clar
precizate. Activităţile motrice principale din domeniu sunt:
educaţia fizică, antrenamentul sportiv, activitatea competiţională,
activitatea motrică recuperatorie, activităţile motrice de timp liber.

2. Educaţia fizică

-Conform „Terminologiei educaţiei fizice şi sportului-1973” prin educaţie

fizică se înţelege: activitatea care valorifică sistematic ansamblul
formelor de practicare a exerciţiilor fizice în scopul măririi în principal
a potenţialului biologic al omului în concordanţă cu cerinţele sociale.
-Potenţialul biologic urmărit presupune efecte pe planuri multiple:
optimizarea dezvoltării fizice, solicitarea marilor funcţii ce susţin efortul
fizic şi implicit creşterea capactăţii de efort, îmbunătăţirea indicatorilor
aptitudinilor motrice, etc. În plan secundar are efecte şi pe planurile:
cognitiv, volitiv şi afectiv, fiind influenţată şi influenţând la rândul ei
semnificativ educaţia intelectuală, morală, estetică şi tehnico-profesională,
fiind deci o parte integrantă a sistemului educaţiei generale.
-Educaţia fizică este o variantă frecvent întâlnită a activităţilor motrice, sub
forma căreia se practică exerciţiile fizice, planificate ştiinţific, respectând
o metodologie de lucru clar definită în vederea atingerii finalităţilor dorite.
11
 Educaţia fizică are următoarele atribute/trăsături definitorii:
-este fiziologică prin natura exerciţiilor propuse
-este biologică prin efectele provocate în organism
-este pedagogică prin metodologia de lucru
utilizată -este socială prin tehnicile de organizare
Sarcinile educaţiei fizice sunt de 3 categorii:

1. Specifice:
-dezvoltarea aptitudinilor motrice
-perfecţionarea conformaţiei corporale
-optimizarea stării de sănătate
-obţinerea si menţinerea pe termen îndelungat a unui potenţial ridicat de
muncă
2. Formative:
-formarea şi consolidarea deprinderilor motrice
-îmbogaţirea fondului de cunoştinţe de specialitate
3. Generale:
-formarea trăsăturilor pozitive de caracter

Sunt cunoscute 2 variante distincte de desfăşurare a activităţii de educaţie

fizică: ca proces instructiv-educativ şi ca activitate independentă. Pe plan
naţional, prima variantă este cel mai des întâlnită, de calitatea ei şi
îndeplinirea finalităţilor pe diferite eşaloane fiind condiţionată existenţa şi
eficienţa celei de-a doua variante.
a- Ca proces instructiv-educativ bilateral conceput, desfăşurat
continuu şi sistematic. În acest caz, activitatea este condusă pe baze
ştiinţifice de un cadru de specialitate cu pregătire corespunzătoare,
care valorifică fondul de cunoştinţe de specialitate deţinut şi
adaptează permanent tehnologia didactică la particularităţile
colectivului de elevi căruia se adresează, pentru realizarea
obiectivelor cadru şi de referinţă stipulate de programa de
specialitate. Clasele-grupele de elevi-studenţi implicate în demersul
didactic recepţionează permanent materialul predat, emiţând
periodic răspunsuri ce se constituie un feed-back pentru profesor,
determinăndu-l pe acesta să adapteze/modifice conţinuturile
predate în funcţie de calitatea răspunsului. Daca subiecţii participă
conştient şi activ la procesul de instruire, în timp pot prelua o parte
din sarcinile/responsabilităţile cadrului de specialitate, capătînd
astfel un anumit nivel de autonomie în lecţie, atunci când şi-au

12
 insuşit tehnicile de autoorganizare, autoconducere şi autoevaluare.
În acest mod, autonomia creează posibilitatea de trecere progresivă
de la activitatea dirijată excesiv in cadrul lecţiei de educaţie fizică,
la activitatea independentă.
b- Ca activitate independentă se desfăşoară în timpul liber al celor
vizaţi, fără prezenţa şi intervenţia cadrului didactic, activitatea
putând avea loc in grupuri sau individual. Necesită un nivel
superior de pregătire ştinţifică a celor implicaţi pe multiple planuri,
evitânduse astfel empirismul: cunoaşterea tehnicii corecte de
execuţie, a noţiunilor de regulament, capacitatea de a selecta,
combina şi planifica exerciţiile în funcţie de efecte şi scop, noţiuni
de dozare a efortului fizic, cunoaşterea metodologiei de pregătire
fizică, determinarea valorilor indicatorilor funcţionali, a propriilor
carenţe în pregătire, etc. Acest deziderat poate fi realizat doar la
vârste mai mari, odată cu formarea unor competenţe specifice
domeniului.

Eşaloanele/subsistemele educaţiei fizice:

- Educaţia fizică a tinerei generaţii: preşcolară, primară, gimnazială,
liceală, tehnico-profesională, specială. - Educaţia fizică a adulţilor
- Educaţia fizică a vârstnicilor
- Educaţia fizică profesională
- Educaţia fizică militară
- Autoeducaţia fizică- activitatea fizică independentă
Finalităţile fiecărui eşalon sunt diferenţiate, în funcţie de specificul,
particularităţile şi priorităţile acestuia. Între eşaloane sunt legături şi
intercondiţionări strânse.Eşalonul educaţiei fizice a tinerei generaţii este
considerat ca fiind cel mai important, factor decisiv al calităţii activităţii
celorlalte eşaloane. Explicaţia rezultă din faptul că bazele instruirii în
problematica domeniului sunt realizate in acest prim eşalon, ce asigură
asimilarea cunoştinţelor de specialitate, formarea-fixarea deprinderilor
motrice de bază şi aplicativ utilitare, introducerea în tehnica şi tactica
diferitelor ramuri şi probe sportive, dezvoltarea calităţilor/aptitudinilor
motrice. Cu cât aceste finalităţi sunt realizate la un standard mai ridicat
aici, cu atât posibilităţile de valorificare favorabilă ulterioară prin transfer
la nivelul celorlalte eşaloane sunt mai crescute.

13
Fig. 2 Educaţia fizică- trăsături, sarcini, mod de desfăşurare, caracteristici de diferenţiere

Caracteristici fundamentale/proprii ale educaţiei fizice- acestea

o deosebesc fundamental de restul activităţilor motrice din domeniu: -Are
14
un caracter accesibil, adresându-se tuturor persoanelor, indiferent de:
potenţial motric, stare de sănătate, vârstă, sex, profesie, rasă, apartenenţă
etnică, orientare politică, religie, statut social, zonă geografică, etc. -Are
un dublu caracter: formativ-prin indeplinirea obiectivelor specifice- şi
competitiv- deoarece concursul, intrecerea sunt prezente constant în
educaţia fizică şcolară, sportivizând acest proces şi favorizând aplicarea
deprinderilor nou formate în condiţii ce presupun simultan cooperare şi
adversitate.
-Beneficiază de un număr ridicat de exerciţii fizice-sisteme de acţionare
faţă de celelalte activităţi motrice, dar justificat prin complexitatea
componentelor modelului de educaţie fizică şcolară pe diferite cicluri de
instruire. Diversitatea conţinuturilor obligatorii tematice sau
netematicecalităţi şi deprinderi motrice, respectiv capacitatea de organizare
şi dezvoltarea fizică armonioasă- precizate de programa de specialitate
pentru fiecare an de studiu, necesită permananent modificarea-adaptarea-
schimbarea exerciţilor utilizate pentru a fi realizate finalităţile şi parcurse
conţinuturile planificate.

3. Antrenamentul sportiv
Antrenamentul sportiv este „procesul instructiv educativ
desfăşurat sistematic şi continuu gradat, de adaptare a organismului
omenesc la eforturi fizice şi psihice intense, în scopul obţinerii de
rezultate înalte întruna din formele de practicare competitivă a
exerciţiilor fizice ”. (Terminologia educaţiei fizice şi sportului)
-Latura instructivă vizează atingerea celui mai ridicat nivel de pregătire
specifică pe plan sportiv, cea educativă urmăreşte formarea unui complex
de trăsături ce definesc personalitatea umană. -Sistematizarea şi
continuitatea presupun o planificare coerentă a conţinuturilor ce vor fi
parcurse de-a lungul anilor, începând cu momentul selecţiei şi finalizând
cu încheierea carierei sportive. Programarea stimulilor se face gradat şi
diferenţiat, în funcţie de esaloane- copii, juniori, seniori- şi de etapele de
pregătire reluate periodic, ce dau ciclicitatea antrenamentului sportiv-
etapa pregătitoare, precompetiţională, competiţională, de tranziţie/refacere.
Acest tip de programare reduce posibilităţile de apariţie a accidentărilor şi
a stărilor de suprasolicitare.
-Finalitatea urmărită prioritar este atingerea şi menţinerea formei sportive
maxime, ce trebuie să se suprapună cu intervalul de timp în care sunt
planificate competiţiile de obiectiv major.

15
-Atingerea unui nivel superior de pregătire presupune o specializare din ce
în ce mai evidentă de-a lungul timpului, intr-o probă sau ramură de sport.
-Nu trebuie confundat cu sportul, chiar dacă stă la baza acestuia,
performanţele din competiţii fiind un rezultat direct al calităţii procesului
de antrenament sportiv.
-Este abordat în principal ca proces instructiv-educativ şi secundar ca
activitate independentă, similar educaţiei fizice, faţă de care prezintă totuşi
deosebiri majore:
• Antrenamentul sportiv se adresează doar celor dotaţi cu aptitudini
deosebite pentru practicarea diferitelor ramuri de sport, având la
bază procesul de selecţie ce reduce numărul celor implicaţi.
Educaţia fizică se adresează in schimb tuturor, având caracterul
accesibilităţii.
• Obiectivele urmărite diferă fundamental în antrenament sportiv:
specializare pe ramură de sport, atingerea şi chiar depăşirea
limitelor biologice, maiestrie sportivă.
• Dispune de un număr mai redus de exerciţii fizice şi deprinderi
motrice pentru fiecare probă sau ramură sportivă, comparativ cu
educaţia fizică, ce include un bagaj diversificat din toate
conţinuturile programelor de specialitate. Acestea au totuşi un
nivel de complexitate şi măiestrie mult mai ridicat în antrenament
sportiv, având şi solicitări puternice prin prisma parametrilor
efortului fizic.
• Numarul sportivilor din grupele sau echipele de pregătire poate fi
variabil, iar vărsta lor eterogenă.
• Timpul de lucru petrecut cu antrenorul este superior celui din orele
de educaţie fizică, ceea ce conduce la o relaţie mult mai puternică
sportiv-antrenor.
• Antrenamentul sportiv nu este obligatoriu-cel puţin în primele
etape de pregătire-,spre deosebire de educaţie fizică-obligatorie ca
disciplină în planul de învăţământ-.

Există totuşi şi întrepătrunderi: educaţia fizică beneficiază de noutăţile

metodologiei de lucru pentru dezvoltarea aptitudinilor motrice şi formarea
deprinderilor motrice din procesul de antrenament sportiv prin
selectare/adaptare la necesităţile proprii, asigurând la rândul său o bază
largă şi multilaterală de pregătire fizică şi iniţiere tehnică în diferite ramuri
de sport, proces ce poate fi valorificat şi amplificat in cadrul
antrenamentului sportiv, unde va căpăta un accent specializat.

16
Fig. 3 Antrenamentul sportiv – trăsături fundamentale de diferenţiere faţă de educaţie
fizică

4. Sportul

Sportul reprezintă o activitate specifică în care se valorifică intensiv

formele de practicare a exerciţiilor fizice în vederea obţinerii de către
individ sau colectiv a perfecţionării posibilităţilor morfo-funcţionale şi
psihice, concretizate într-un record, o depăşire proprie sau a
partenerului. -Dezvoltarea sportului ca fenomen social a avut loc odată cu
reînfiinţarea Jocurilor Olimpice moderne în anul 1896, la iniţiativa lui

17
Pierre de Coubertin, eveniment ce va conduce la expansiunea fenomenului
sportiv modern pe plan mondial.
- Sportul este deseori folosit ca mijloc al educaţiei fizice şcolare,
asigurând implicarea superioară a participanţilor în lecţie, de aici
rezultând termenul de educaţie fizică şi sportivă şcolară.
- Trăsătura definitorie a sportului este competiţia, prezentă in toate
subsistemele sportului. Din acest motiv, se poate afirma că din cele mai
vechi timpuri s-au inregistrat preocupări legate de această activitate.
-În Grecia antică, sistemul de exerciţii fizice bazat pe întrecere purta
numele de agonistică/ agon înseamnă luptă. Jocurile Olimpice, alături de
cele nemeice, istmice şi pitice ocupau un loc important în viaţa politică,
economică şi socială a cetăţilor.
-Apariţia sportului modern este datorată în principal sistemului englez de
educaţie fizică, avându-l ca reprezentant pe Thomas Arnold, ce a insistat
pentru educaţia realizată prin sport. Se înfiinţează primele cluburi şi
asociaţii sportive, se desfăşoară competiţii ce sunt organizate şi astăzi între
universităţi, este introdus şi mediatizat conceptul de fair play.
-Mediatizarea continuă a fenomenului sportiv, intensificarea activităţii
federaţiilor naţionale şi internaţionale, creşterea numărului şi dificultăţii
competiţiilor, necesitatea îmbunătăţirii permanente a rezultatelor, creşterea
numărului de sportivi implicaţi, apariţia unor noi ramuri şi discipline
sportive, implicarea puternică a medicinii sportive, sponsorizarea
puternică, materialele sportive revoluţionare, creşterea numărului şi
calităţii bazelor sportive, diversificarea sistemului competiţional,
transformarea marilor performeri în modele sociale- sunt o serie de factori
ce au condus la dezvoltarea unei adevărate industrii a sportului.

18
 Fig. 4 Eşaloanele sportului

Eşaloanele/subsistemele sportului:
-sportul pentru toţi- fostul eşalon al sportului de masă/ puternic susţinut şi
reprezentat în ţările cu o bună dezvoltare socio-economică, asigurând
prioritar starea de sănătate şi prelungirea duratei vieţii active a populaţiei
prin combaterea sedentarismului, dezvoltarea armonioasă, petrecerea
plăcută a timpului liber.
-baza de masă a sportului de performanţă- include copiii şi juniorii din
cadrul cluburilor şi asociaţiilor sportive şcolare sau private.
-sportul de performanţă- cu reprezentare prioritar pe plan naţional.
-sportul de înaltă performanţă- cu reprezentare pe plan internaţional,
asigurând atingerea performanţelor de cel mai ridicat nivel.
-sportul pentru persoane cu nevoi special-dizabilităţi/sportul adaptat -
contribuie la reeducarea motrică, reintegrarea socială şi profesională a
acestei categorii speciale.
Aceste eşaloane se prezintă sub forma unui sistem piramidal, între ele
existând legături strânse, dar şi particularităţi ce le separă. Numărul celor
implicaţi scade progresiv prin selecţie, pe măsură ce se face trecerea către
sportul de mare performanţă, crescând în schimb exigenţele efortului
solicitat, ca şi valoarea performanţelor.

Clasificarea sportului ţine cont de o varietate de criterii, nici una

din clasificările întâlnite în literatura de specialitate nefiind exhaustivă,

19
permiţând constant noi îmbunătăţiri, în funcţie de optica de abordare a
acestei probleme. După Cârstea G./1993, sportul-reprezentat concret de
discipline, ramuri şi probe sportive- se clasifică astfel:
-sporturi clasice- inot, probele atletice, schi-, moderne şi contemporane-
culturism, automobilism, ciclism, crossFit-
-sporturi olimpice –haltere, lupte, atletism, baschet, scrimă, tir, pentatlon
modern -şi neolimpice- baseball, karate, dirt-track-. De la o ediţie la alta a
Jocurilor Olimpice sunt incluse sau retrase alte ramuri şi probe sportive.
Ediţia din 2012 de la Londra a avut incluse 26 de sporturi.
-sporturi naţionale - oina - şi sporturi internaţionale- volei, fotbal, judo -
-sporturi pe echipe -hochei, handbal-, individuale -aruncarea discului,
suliţei-, mixte -tenis, scrimă, canotaj-
-sporturi pentru tot anul calendaristic -gimnastica- şi sporturi de sezon
schi, biatlon, bob, sanie- cu menţiunea că şi cele de sezon pot fi practicate
şi in alte zone de pe mapamond ce oferă condiţii când factori climaterici
locali sunt nefavorabili.
-sporturi masculine-gimnastica la aparate: cal cu mânere, inele, paralele
egale, bara fixă - şi sporturi feminine-gimnastica ritmică, înotul sincron,
paralele inegale-. Se constată în ultimele decenii o implicare a femeilor în
majoritatea ramurilor de sport considerate a fi prioritar adresate barbaţilor.
- sporturi cu caracter motric-majoritatea- şi sporturi cu caracter amotric-
şah, go, scrabble, aeromodelism-, care reclamă prioritar abilităţi de ordin
intelectual şi prea puţin aptitudini motrice şi efort fizic.

5. Creşterea fizică; Dezvoltarea fizică

De multe ori cei doi termeni sunt utilizaţi ca fiind sinonimi, cu toate că
această suprapunere de sensuri nu este decât parţial reală, aşa cum rezultă
din analiza definiţiilor oferite de literatura de specialitate.
Creşterea fizică reflectă nivelul cantitativ al indicilor somato-funcţionali
ai organismului, ca rezultat al cumulării factorilor ereditari şi de mediu
natural.
-Ereditatea explică importanţa moştenirii genetice/predispoziţii de la
părinţi, ce se pot materializa intr-o evoluţie somatică bună, fără ca
persoanele respective sa fi practicat sistematic exerciţiile fizice. Factorii
externi calitatea mediului natural, clima, zonarea geografică, urbanizarea,
calitatea alimentaţiei, climatul familial- vin şi potenţează sau limitează
20
zestrea ereditară, determinând evoluţia pe plan somatic şi încadrarea într-
un anumit tip somatic sau combinaţii de tipuri somatice.
-Creşterea presupune o acumulare şi amplificare cantitativă ce se manifestă
diferit de la un individ la altul, de la o etapă din dezvoltarea ontogenetică
la alta, de la un aparat/sistem la altul. Aceste etape de evoluţie sunt
detaliate de Matveev, citat de Albu V./1999: copilărie, adolescenţă,
tinereţe, maturitate, bătâneţe, cu acumulări puternice până in etapa de
maturitate, când se inregistrează următoarele salturi: masa corporală creşte
de 20-30 ori/ înalţimea de 3-4 ori/ capacitatea vitală de 5-10 ori/ volumul
cordului de 2030 ori/ forţa musculară de 50 ori.

Dezvoltarea fizică reprezintă nivelul calitativ al indicilor

somatofuncţionali ai organismului, ca rezultat al cumulării factorilor
ereditari, de mediu natural şi social.
Mai este definită ca fiind rezultatul, precum şi acţiunea îndreptată spre
influenţarea creşterii corecte şi armonioase a organismului uman,
concretizată în indici somatici şi funcţionali calitativi şi proporţionali, cât
mai apropiaţi de valorile unui organism sănătos la diferite etape de
vârstă.
Dacă în cazul creşterii fenomenele dominante urmăreau
acumularea/hipertrofia, dezvoltarea presupune perfecţionarea şi
adaptarea graduală a aparatelor şi sistemelor, modificări funcţionale şi
imbunătăţiri calitative. Această transformare a cantităţii în calitate este
posibilă prin intervenţia procesului planificat ştiinţific de practicare a
exerciţiilor fizice. În acest mod se poate acţiona favorabil acolo unde
genetica deficitară sau factorii externi enumeraţi constituie o frână pentru
atingere armoniei corporale şi a proporţionalităţi. Sunt şi situaţii în care
specializarea sportivă prea timpurie, specificitatea unui tip de efort ce
solicită prioritar doar anumite grupe musculare sau sisteme funcţionale,
lipsa preocupărilor pentru a lucra compensatoriu, urmărirea cu prioritate
doar a performanţei, conduc la dizarmonie corporală.
O dezvoltare fizică armonioasă constituie un factor favorizant în vederea
îmbunătăţirii capacităţii motrice şi a condiţiei fizice, dar nu trebuie
confundată cu acestea.
Dezvoltarea fizică abordează două categorii de indicatori:
somatici/morfologici şi fiziologici/funcţionali
Indicatorii somatici/morfologici/antropometrici: sunt vizibili şi valoarea
lor este obţinută uşor prin măsurare în diferite planuri.

21
- statura/talia/înălţimea, bustul, lungimea membrelor superioare şi
inferioare - diametrul biacromial, bitrohanterian, antero-posterior şi
transversal al toracelui, anvergura/deschiderea braţelor
- perimetrul toracic, abdominal, al segmentelor-braţe, antebraţe,
coapse, gambe-
- diametrul toracic antero-posterior
- greutatea/masa corporală
Aceşti indicatori pot fi utilizaţi în cadrul unor formule de calcul pentru a
determina starea de nutriţie a organismului şi proporţionalitatea/armonia
dintre dimensiunile globale şi segmentare.

Indicii de nutriţie

Indicele Broca: Gr optimă = Î-100 Determină greutatea corporală optimă

scăzând 100 din valoarea staturii exprimată în centimetri. Nu este folosit
prea des, din cauza valorilor exagerate ale greutăţii persoanelor foarte
înalte. Indicele Brugsch: se modifică formula de calcul pentru trei grupe
distincte de înălţime.
Gr optimă = Î-100, pentru Î<164 cm;
Gr optimă = Î-105, pentru 164 cm Î<174 cm;
Gr optimă = Î-110, pentru Î >174cm;

Indicele Quetelet: IQ= Reprezintă raportul dintre greutatea

exprimată în grame şi înălţimea exprimată în centimetri, stabilind câte
grame ar trebui sa revină fiecărui cm din înălţime. Valorile normale sunt
cuprinse între 300-500, sub 300 indicând debilitate, peste 500 obezitate.
Valorile nu trebuie absolutizate pentru sporturile de anduranţă, ce reclamă
valori mult mai mici comparitiv cu cele de forţă ce pot depăşi constant
pragul superior, datorită cerinţelor speciale ale acestor ramuri de sport.

Indicele de masă corporală (IMC) (în engleză înseamnă Body mass

index, sau BMI) este un indicator statistic a masei unei persoane raportată
la înălțimea sa. Este determinat de raportul dintre greutate exprimat în kg
şi pătratul înălţimii exprimat în metri.

Din aceleaşi motive expuse la indicele Quetelet nu poate fi aplicată

formula tuturor sportivilor, persoanelor de vârsta a treia sau copiilor.
22
Interpretare:
IMC sub 18,5-Risc pentru sănătate:ridicat.Valoarea este mult prea mică
pentru o sănătate corespunzătoare.
IMC între 18,5-24,9- Valoare optimă/ Risc pentru sănătate: minim
IMC 25-29,9- Risc pentru sănătate: scăzut/moderat
IMC 30-34,9 Risc pentru sănătate: moderat/ridicat Acesta e un semnal de
alarmă: modifică dieta urgent!
IMC peste 35 Risc pentru sănătate: ridicat Greutatea iți afectează negativ
starea de sănătate. Scapă de surplusul de greutate!

Indicii de armonie

Indicele Erissman- reflectă armonia dintre creşterea în înalţime a corpului

şi dezvoltarea în grosime a trunchiului. Valorile normale sunt de
aproximativ 6 cm la bărbaţi şi 3,5-4cm la femei. Perioadele de creştere
explozivă în lungime, necorelată cu creşterea perimetrelor şi diametrelor în
acelaşi ritm, conduc chiar la valori negative pentru elevi.

IER=Pt- Î/2

Indicele Amar-vizează armonia dintre lungimea bustului şi statură, fiind

raportul dintre aceste două valori. Valorile obişnuite se încadrează la 0,52
pentru bărbaţi, respectiv 0,53-0,54 pentru femei. La copii sunt fluctuaţii
majore, date de creşterea diferenţiată a valorilor membrelor inferioare cu
valoarile toracelui, în aceeaşi etapă de dezvoltare. Raportul este cu atât mai
mic, cu cât membrele inferioare cunosc o creştere mai puternică faţă de
torace şi invers.
IAm=

Indicele de proporţionalitate A. Ionescu- reprezintă diferenţa dintre bust

si jumătatea taliei, fiind un indicator al proporţionalităţii acestor
dimensiuni. Valorile medii se incadrează la bărbaţi între 3-4cm, iar la
femei între 4-6cm.
IAI=B- Î/2
Indicele de robusticitate Pignet: se calculează după formula: înălţimea
exprimată în cm minus suma dintre perimetrul toracic exprimat în cm şi
greutatea corporală exprimată în kg. Cu cât valorile sunt mai mici, cu atât
copilul este mai robust.
23
 Ip= Î(cm) - [Pt (cm)+ Gr(kg)]

Interpretare:
-valori<10, tipar hiperstenic/ robust,puternic,voinic, în care dimensiunile
transversale sunt dominante comparativ cu cele verticale. Gâtul este scurt
şi gros, toracele bombat; la hiperstenici ar exista o frecvenţă crescută a
obezităţii.
10<valori<30, tipar normostenic, cu dimensiuni caracterizate de
proporţionalitate şi armonie.
-valori>30, , tipar astenic/alungit, în care dimensiunile longitudinale sunt
dominante comparativ cu cele transversale. Gâtul este lung, toracele
subţire, masa musculară şi ţesutul adipos reduse.

Indicatorii fiziologici/funcţionali: nu sunt vizibili şi constituie motorul

organismului, fiind măsuraţi cu ajutorul aparatelor speciale.
-frecvenţa cardiacă, tensiunea arterială, frecvenţa respiratorie, capacitatea
vitală, consumul de oxigen, lactacidemia, etc.

Indicele respirator Demeny: reflectă raportul dintre capacitatea vitală a

unei persoane şi masa corporală a acesteia, indicând câţi mililitri de aer
corespund pentru fiecare kg din masa corporală. Valori considerate
normale pentru adulţii nesportivi sunt de 60-65 la bărbaţi şi 50-55 la femei.
Valorile superioare ale sportivilor indică o bună funcţie respiratorie.
IR=

Obiectivele urmărite prioritar în dezvoltarea fizică sunt în viziunea

majorităţii autorilor ce au abordat problematica respectivă următoarele: -
Realizarea armoniei între indicii de natură diferită- antropometrici şi cei
fiziologici
- Realizarea armoniei între indicii antropometrici
- Realizarea armoniei între indicii fiziologici
- Îmbunătăţirea tonicităţii şi troficităţii musculare, concretizată în
obţinerea şi menţinerea unui tonus muscular optim
- Obţinerea şi menţinerea unei atitudini corporale globale şi
segmentare corecte, atât în acţiunile statice cât şi în cele dinamice
- Prevenirea instalării şi corectarea atitudinilor deficiente şi/sau a
deficienţelor fizice în funcţie de gravitatea acestora.

24
- Educarea tuturor marilor funcţii ale organismului, prioritate având-
o cea respiratorie.

6. Capacitatea motrică

Terminologia educaţiei fizice şi sportului defineşte capacitatea motrică:

ansamblul posibilităţilor motrice naturale şi dobândite prin care se pot
realiza eforturi variate ca structură şi dozare.
Cârstea G. o consideră ca fiind: potenţial uman dinamic -progresiv sau
regresiv în ontogeneză- dat dat de unitatea dialectică dintre calităţile
motrice şi deprinderile sau priceperile motrice.
Termenul general de Capacitate reflectă un sistem de însuşiri funcţionale
şi operaţionale în uniune cu deprinderile, cunoştinţele şi experienţa
necesară, care duc la acţiuni eficiente şi de performanţă.(Dicţionar
psihologic)

Analizând definiţiile prezentate anterior, putem trage următoarele

concluzii:

-Există un complex de factori ce concură la manifestarea capacităţii

motrice: nivelul de dezvoltare a indicilor morfo-funcţionali, calitatea
proceselor biochimice şi metabolice, starea de oboseală, procesele psihice
cognitive şi afective, motivaţia, dificultatea şi complexitatea sarcinilor
motrice ce trebuie realizate. Influenţa acestor factori a condus la utilizarea
unor termeni diferiţi pentru a defini capacitatea motrică: capacitate
psihomotrică, capacitate fizică,etc.
-Nivelul ei de manifestare este dificil de a fi menţinut constant, fiind
variabil şi direct dependent de: particularităţile etapei de vârstă, viteza
proceselor de refacere, obiectivele etapei de pregătire, calitatea procesului
de instruire. -Capacitatea motrică are un caracter evolutiv, înregistrând
salturi, momente de plafonare sau regres, în funcţie de nivelul pregătirii
fizice -cu care nu se confundă- dar şi de volumul şi calitatea bagajului
tehnic stăpânit la un moment dat. De aici rezultă că elementele sale
componente definitorii sunt: aptitudinile motrice/calităţile motrice-
componenta înnăscută şi apoi dezvoltată- alături de deprinderile
motrice- componenta dobândită pe parcurs.
-Capacitatea motrică se împarte în două categorii distincte, determinate de
apartenenţa şi specificitatea elementelor de conţinut:
25
 • Capacitate motrică generală, unde sunt incluse aptitudinile
motrice de bază- viteza, capacitatea coordinativă, forţa, rezistenţa,
supleţea- alături de deprinderileşi priceperile motrice de bază şi
aplicativ utilitare –mers, alergare, săritură, aruncare-prindere,
căţărare-escaladare, manevrare şi transport de greutăţi, târâre,
tracţiuni şi împingeri.
• Capacitate motrică specifică, formată din: aptitudinile motrice
combinate sau forme de manifestare specifice diferitelor ramuri de
sport- rezistenţă anaerobă lactacidă, viteză de reacţie simplă şi
complexă, forţă explozivă, etc. alături de deprinderile şi priceperile
motrice specifice diferitelor ramuri de sport, adică elementele şi
procedeele tehnice specifice-pasa cu latul, aruncarea la poartă din
săritură, blocajul la fileu, stândul pe mâini din forţă, etc.

7. Cultura fizică

Termenul de cultură defineşte totalitatea valorilor de ordin material şi

spiritual create de omenire de-a lungul timpului, ce asigură formarea şi
dezvoltarea personalităţii umane.
Cultura fizică nu este un concept de sine stătător, fiind în esenţă o parte
componentă a culturii universale, care sintetizează categoriile, legităţile,
instituţiile, bunurile materiale şi informaţionale, create pentru
valorificarea exerciţiilor fizice în scopul perfecţionării potenţialului
biologic, spiritual şi motric al omului.
Noţiunea de cultură fizică are semnificaţii distincte, în funcţie de sistemele
care fac referire la ea. În literatura rusă are valenţe integrative, fiind un
concept cuprinzător ce înglobează şi sintetizează totalitatea efectelor
activităţilor motrice ce aparţin domeniului: educaţie fizică, sport, etc.
Cultura fizică are un caracter istoric şi universal, dar acest aspect nu
anuleaza şi importanţa caracterului naţional.
Realizarea/constituirea unui act de cultură presupune parcurgerea a patru
faze distincte, indiferent de categoria de valori în care va fi încadrată:

26
 Fig. 5 Fazele constituirii unui act de cultură

 Momentul cognitiv, ce presupune o cunoaştere aprofundată a

obiectelor, fenomenelor sau a realităţilor ce ne intereseză.
 Momentul axiologic, de raportare a ceea ce se cunoaşte la cerinţele
şi necesităţile actuale, la solicitările de moment ale societăţii.
 Momentul creator, cel mai important şi dificil de realizat,
implicând creativitate şi adaptare originală a noutăţilor propuse.
 Momentul generalizator, de extindere a noilor valori la nivelul
întregii societăţi-dacă valoarea elementului de noutate este
confirmată-, constituind astfel pragul unor noi exigenţe.

Exemplu: existenţa unor noi sisteme de atac şi apărare în cazul jocurilor

sportive presupune parcurgerea etapelor enumerate anterior:
 cunoaşterea aprofundată a particularităţilor tuturor sistemelor de
joc elaborate anterior, cu cerinţe specifice, avantaje şi dezavantaje.
 raportarea acestora la cerinţele, exigenţele şi tendinţele noi de pe
plan internaţional, la specificul naţional, la profilul jucătorilor şi
particularităţile actuale de pregătire.
 imbunătăţirea/combinarea/crearea unor noi sisteme prin formule de
aşezare în teren, relaţii de joc între compartimente, sarcini noi
caracteristice fiecărui post şi aplicarea sistemelor în competiţii.
 generalizarea/preluarea/extinderea noilor sisteme dacă vor
confirma prin rezultate competiţionale.
Majoritarea autorilor consideră că valorile culturii fizice pot fi grupate şi
încadrate pe următoarele categorii:

 Valori create şi sintetizate în timp, ce permit organizarea la nivel

superior a fenomenului de practicare a exerciţiilor fizice:
disciplinele ştiinţifice, noţiunile de regulament, măiestria pe plan
tehnic şi tactic, recordurile sportive,etc.
 Valori create în dezvoltarea filogenetică umană, legate de aspectul
dezvoltării corecte şi armonioase a corpului prin intermediul
exerciţiilor fizice-plecând de la idealul armonic promovat de Grecia
antică şi finalizând prin paleta de discipline sportive actuale ce
vizează acelaşi deziderat.
 Valori de natură materială- stadioane, săli de sport, baze sportive
ultramoderne, materiale şi instalaţii sportive de ultimă generaţie,
aparate de investigare şi determinare a potenţialului de efort,
tehnici de accelerare a proceselor de refacere.
27
  Valori rezultate din procesul de practicare directă a exerciţiilor
fizice şi prin spectacolul sportiv: educarea proceselor volitive,
depăşirea limitelor individuale, fair-play, educarea gustului pentru
estetica şi expresivitatea mişcărilor, măiestria sportivă, respectul
adversarilor, etc.

Această tipologie extrem de variabilă a valorilor ce aparţin culturii fizice

este atât rezultatul activităţilor practice specifice desfăşurate de-a lungul
timpului, cât şi a celor de natură teoretică, ce au însoţit permanent procesul
de practicare a exerciţilor fizice.
Sistemul de valori este dinamic, modificându-se permanent prin includerea
selectivă de noi elemente valoroase, eliminând ceea ce este perimat pentru
etapa istorică respectivă. Ca exemplu, performanţele şi recordurile sunt
imbunătăţite de la o competiţie la alta, metodele de antrenament şi
tehnicile de refacere se modifică şi adaptează continuu pentru a sprijini
creşterea rezultatelor.

8. Pregătirea fizică/Condiţia fizică

Pregătirea fizică: reprezintă nivelul dezvoltării posibilităţilor motrice ale

individului, atins în procesul repetării sistematice a exerciţiilor fizice.
Ea este un important factor al antrenamentului sportiv şi permite
organismului să realizeze diferite eforturi, constituind baza de plecare
pentru întregul proces de pregătire(Dragnea A. 1996).
Nu trebuie considerată o noţiune ce aparţine exclusiv sportului de
performanţă, orice persoană putând acţiona favorabil asupra pregătirii
fizice, cu rezultate favorabile asupra: capacităţii generale de muncă,
sănătăţii şi prelungirea vieţii active.
Este de două tipuri: generală şi specifică, prima urmărind prioritar
dezvoltarea multilaterală a aptitudinilor motrice şi ridicarea potenţialului
funcţional al organismului, a doua fiind axată pe dezvoltarea aptitudinilor
motrice şi a combinaţiilor specifice fiecărei ramuri de sport, alături de
solicitarea sistemelor energetice şi a lanţurilor musculare implicate în
efortul respectiv.

Condiţia fizică: reflectă nivelul superior al pregătirii fizice, necesar

valorificării optime a indicilor tehnici şi tactici în concurs.

28
C. Ulrich (2000) o defineşte condiţia fizică astfel: "condiţia fizică (physical
fitness) este capacitatea corpului omenesc de a funcţiona cu vigoare şi
vioiciune, fără oboseală exagerată, cu suficientă energie pentru a se angaja
în activităţi de timp liber şi pentru a preîntâmpina stresul fizic; puterea
musculară, anduranţa, deplinătatea cardiovasculară şi vioiciunea sunt
semne vizibile ale condiţiei fizice".
M. Epuran (2005) consideră că fitness-ul este sinonim cu condiţia fizică.

9. Proba, Ramura, Disciplina sportivă

Proba sportivă este un exerciţiu fizic complex, cu structură proprie, fiind

inclus într-o ramură de sport. Exemple de probe sportive: inele, paralele
inegale, aruncarea greutăţii, disc, maraton, 100m plat, săritura în înălţime,
etc.
Ramura sportivă este un sistem de exerciţii fizice ce se realizează în
activitatea competiţională după un regulament propriu şi în condiţii
specifice. Exemple: gimnastica sportivă, gimnastica acrobatică, sărituri,
alergări, aruncări, hochei, baschet, fotbal, etc.
Disciplina sportivă este totalitatea probelor şi ramurilor de sport cu
structură asemănătoare. Exemple:gimnastică, atletism, jocuri sportive.
Între aceste noţiuni există o relaţie de incluziune: proba ramură disciplină.
Exemplu: aruncarea ciocanului

Fig. 6 Incluziunea probă-ramură-disciplină sportivă

10. Kinetoterapia

29
Kinetoterapia: definită ca terapie prin mişcare efectuată utilizând
programe de recuperare medicală, care au ca finalitate refacerea unor
funcţii diminuate sau îmbunătăţirea/creşterea nivelului funcţional în
diferite suferinţe. Kinetoterapia este o formă terapeutică individualizată
care plecând de la programe de exerciţii statice şi dinamice,se poate folosi
în programele terapeutice profilactice, curative şi de recuperare.
Kinetoterapia face parte din medicina fizică și studiază mecanismele
neuromusculare și articulare care îi asigură omului activitățile motrice
normale.
Obiectivele Kinetoterapiei:
-inducerea efectului de relaxare
-corectarea posturii şi a aliniamentului corporal
- creşterea mobilităţii articulare, a forţei şi a rezistenţei musculare
-optimizarea coordonării, controlului şi echilibrului corporal
-corectarea deficitului respirator
-antrenamentul la efort
-reeducarea sensibilităţii

30
 CAP. 3 EDUCAŢIA FIZICĂ ŞI SPORTUL CA ACTIVITĂŢI
SOCIALE / IDEALUL, FUNCŢIILE ŞI OBIECTIVELE
EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

1. IDEALUL EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

Idealul reprezintă scopul suprem spre care se îndreaptă în mod conştient şi

metodic năzuinţele şi activitatea creatoare umană în toate domeniile ei,
gradul cel mai înalt şi mai greu de atins al perfecţiunii într-o direcţie.-DEX
“Idealul este în sine o realitate în devenire “– N. Titulescu
“E înălţător să îţi alegi un ţel / Şi apoi trecând prin foc / Să şi ajungi la el.”- Henrick
Ibsen “Valoarea fiecărui ideal atîrnă de partea lui cea realizabilă. Prin
aceasta idealul se deosebeşte de închipuirile deşarte ce se numesc
închipuiri.”- Titu
Maiorescu
“Idealul este o stea călăuzitoare“-Lev Tolstoi

Toate aceste citate reflectă caracteristicile definitorii ale unui ideal:

dificultatea majoră sau chiar imposibilitatea de a-l realiza, dublată însă de
caracterul orientativ al acestuia.
Idealul educaţiei fizice şi sportului nu are un caracter fix/imuabil, suferind
de-a lungul timpului transformări majore de la o etapă istorică la alta, în
funcţie de cerinţele sociale ale epocii respective. De aici rezultă trăsătura
sa evolutivă, caracterul dinamic, deschis, perfectibil şi prospectiv.
Idealul educaţiei fizice şi sportului este inclus în idealul educaţional
general, care la rândul său are o puternică legătură cu idealul social, căruia
îi este subordonat. Idealul educaţional stabileşte tiparul/modelul de
personalitate solicitat de particularităţile sociale unei anume etape istorice
pe care educaţia trebuie sa-l realizeze. De aici rezultă faptul că idealul
educaţiei fizice şi sportului este condiţionat social.
Din analiza legăturilor prezentate putem trage concluzia că orice ideal
educaţional are trei dimensiuni distincte:

• Dimensiunea psihologică- vizează tipul de personalitate solicitat la

un anumit moment de societate, în concordanţă cu potenţialul şi
necesităţile membrilor societăţii respective.
• Dimensiunea pedagogică- ia în calcul posibilităţile reale de care
dispune pedagogia pentru a dirija eficient procesul
instructiveducativ în vederea realizării idealului propus.
31
 • Dimensiunea socială- idealul va fi în concordanţă cu cerinţele şi
perspectivele/tendinţele de dezvoltare/evoluţie a societăţii.

Bontaş Ioan/1995 - stabileşte că Idealul educaţional în societatea

democratică trebuie să conceapă un model de dezvoltare şi manifestare
deplină a personalităţii, o personalitate complexă, integrală,
multidimensională, armonioasă, care să ofere posibilitatea unei game largi
de calităţi de ordin intelectual, moral, profesional, estetic, fizic. Prin
intermediul acestor atribute, indivizii ar trebui să se adapteze intr-o
manieră creativă la schimbările continue şi dinamica accelerată a vieţii
moderne în toate planurile: cultural, social, economic, ştiinţific, etc.
La o abordare cronologică a evoluţiei idealului educaţional constatăm
următoarele:
-În Grecia antică au existat doua state reprezentative cu orientări diametral
opuse: Atena - cu preocupări de dezvoltare complexă a personalităţii
umane, urmărind armonie corporală, educaţie estetică, etică,
intelectuală,spirituală, reunite în expresia KALOS KAI AGATOS (OM
FRUMOS ŞI BUN)- şi Sparta- cu un sistem de educaţie militară de elită,
ridicat la nivel de principiu, axat pe pregătirea fizică pentru luptă şi
neglijând aproape complet celelalte valenţe educaţionale-.
- Evul mediu aduce în prim plan cele şapte virtuţi cavalereşti
aparţinând feudalilor: călăria, înotul, mânuirea armelor, lupta, aruncarea,
viaţa la curte si turnirul, dar şi cele şapte arte liberale aparţinând clericilor:
gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia, muzica.
- Renaşterea readuce în actualitate valenţele idealului educaţional
din Grecia antică.
- Apariţia sistemelor naţionale de educaţie fizică şi sport în
Europa/Franţa, Germania, Suedia, Anglia, Rusia -cu toate notele
particulare caracteristice- a contribuit substanţial la stabilirea unor criterii
fundamentale de conturare a componentelor/ideilor definitorii ce aparţin
idealului educaţiei fizice şi sportului.
-Perioada contemporană impune idealului educaţiei fizice şi sportului
contribuţia la realizarea omului cu o pregătire fizică multilaterală dar şi
adaptată necesităţilor productive, cu o armonioasă dezvoltare fizică şi o
ţinută corectă, sănătate fizică şi psihică, cunoştinţe de specialitate pentru
organizarea şi desfăşurarea independentă a activităţilor motrice. Toate
acestea ar trebui să conducă la o adaptabilitate superioară la condiţiile
socio-economice extrem de dinamice şi imprevizibile din ultimele decenii.
Din evoluţia idealului pe diferite etape istorice rezultă caracterul său de
model, de deziderat valoric superior perfectibil permanent, pentru
32
realizarea căruia întreaga activitate practică şi teoretică din domeniu
trebuie să-şi aducă aportul. Atingerea idealului este dificil de realizat la
nivel integral din cauza noilor cerinţe sociale ce-l schimbă continuu, dar şi
implicarea statului prin toţi factorii de decizie la nivel naţional poate
amplifica sau limita puternic materializarea sa. Nivelul de dezvoltare
economică, socială, culturală, precum şi priorităţile unei naţiuni se reflectă
deseori în formularea idealului şi mai ales în eforturile reale de a-l atinge.

Tezele/ Direcţiile ce definesc idealul educaţiei fizice şi sportului în

România:

• Toate activităţile motrice din domeniu trebuie să urmărească în

principal realizarea influenţelor în privinţa optimizării stării de
sănătate şi dezvoltării fizice armonioase.
• Toate activităţile motrice conduc la pregătirea pentru muncă şi
viaţă, la creşterea rezistenţei la solicitări fizice şi psihice, la
dezvoltarea personalităţii celor implicaţi.
• Lărgirea permanentă a ariei de cuprindere a sportului de
masă/pentru toţi, pentru petrecerea utilă şi plăcută a timpului liber.
• Prioritate o constituie eşalonul educaţiei fizice a tinerei generaţii,
ca premisă de eficientizare a rezultatelor la nivelul tuturor celorlalte
eşaloane.
• Afirmarea sportivilor valoroşi pe plan naţional şi crearea
condiţiilor de pregătire pentru atingerea rezultatelor valoroase şi pe
plan internaţional.
• Realizarea unei conduceri unitare a principalelor activităţi motrice
pe plan naţional, lăsând posibilitatea factorilor locali de a acţiona
autonom pentru eficientizarea acţiunilor proprii.
• Crearea condiţiilor materiale şi organizatorice conform
standardelor europene pentru practicarea diferitelor ramuri de sport.

Elementele de referinţă/Laturile idealului educaţiei fizice şi sportului:

sunt în esenţă componentele pe care este axat modelul de educaţie fizică şi
sport:
-noţiuni şi tehnici ce permit practicarea autonomă şi independentă a
exerciţiilor fizice- cei trei auto- organizare, conducere, evaluare.
-dezvoltarea fizică corectă şi armonioasă
-deprinderi şi priceperi motrice de bază, aplicativ utilitare şi tehnica
specifică ramurilor de sport

33
-aptitudini motrice de bază, combinaţii şi forme de manifestare specifice
ramurilor de sport
-dezvoltarea personalităţii pe multiple planuri: intelectual, moral, estetic,
etc.

2. FUNCŢIILE EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

Funcţiile educaţiei fizice şi sportului reprezintă esenţa acestor fenomene şi

derivă din ideal, contribuind fundamental la realizarea acestuia. Ele
stabilesc influenţele exercitate constant de aceste activităţi în cadrul
procesului de perfecţionare a omului. Aceste influenţe se materializează în
special asupra laturii formative, realizând un echilibru dinamic între
aspiraţiile personale şi necesităţile sociale.
”Prin funcţiile educaţiei fizice şi sportului se înţeleg acele destinaţii/roluri
ale activităţilor în cauză care au un caracter constant, răspunzând unor
nevoi ale dezvoltării şi vieţii omului.”- Şiclovan I.
Majoritatea autorilor le clasifică în două categorii: specifice/nespecifice,
între ele existând întrepătrunderi şi acţionând optim doar în sistem. Cele
specifice sunt caracteristice domeniului educaţiei fizice şi sportului, având
o influenţă directă şi aproape exclusivă. Funcţiile nespecifice presupun
influenţe secundare, indirecte, complementare ale educaţiei fizice şi
sportului asupra unor domenii unde alte activităţi deţin rolul
determinant/principal în realizarea funcţiilor respective.

Funcţiile specifice:
 Funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice armonioase
 Funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice Funcţiile
nespecifice:
 Funcţia igienică
 Funcţia educativă
 Funcţia recreativă
 Funcţia de emulaţie

1. Funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice armonioase

Dezvoltarea fizică armonioasă a constituit o prioritate de-a lungul
timpului, plecând din antichitatea greacă, regăsindu-se în ideile renaşterii
şi concepţiile marilor sisteme, până în actualitatea cotidiană. Etapa
contemporană impune preocupări majore pe această direcţie, datorită

34
dezechilibrelor generate de industrializare, mecanizare, progresele
tehnologice şi automatizarea principalelor sectoare de activitate, urbanizare
şi poluare, stress şi complexitatea sarcinilor ce trebuie rezolvate în
intervale scurte de timp, etc. Din acţiunea cumulată a acestor factori
rezultă sedentarismul, obezitatea, bolile cardiovasculare şi nervoase,
diabetul, ce reduc considerabil perioada vieţii active şi posibilităţile de
atingere a idealului corporal armonic.
Realizarea acestei funcţii contribuie la atingerea şi menţinerea unui
randament profesional ridicat, reducând efectele acestor influenţe nocive şi
crescând rezistenţa organismului. O programare corectă a solicitărilor
fizice va determina instalarea mecanismelor adaptative morfologice şi
fiziologice aşteptate: postură corectă, hipertrofie musculară, echilibru în
dezvoltarea lanţurilor şi grupelor musculare, creşterea capacităţii vitale şi a
amplitudinii respiratorii, bradicardie de repaus şi efort, scăderea tensiunii
arteriale, optimizarea coordonărilor neuromusculare, creşterea toleranţei la
lactat, etc. Această funcţie joacă un rol prioritar în cadrul educaţiei fizice a
tinerei generaţii. Absenţa sau planificarea greşită a stimulilor la această
vârstă conduce la efecte nedorite pe termen lung, cu atât mai mult cu cît se
pierd acele faze de acumulări pe plan somatic şi motric ce nu vor putea fi
recuperate ulterior, generaţiile actuale fiind orientate şi preocupate
covârşitor de socializarea şi petrecerea timpului liber prin intermediul
tehnologiilor informatice, neglijând practicarea exerciţilor fizice sub o
formă organizată.
Activitatea sportivă conduce la instalarea unor efecte specifice asupra
dezvoltării fizice armonioase, generate de particularităţile fiecărei ramuri şi
probe sportive, de caracterul specializat al pregătirii, înregistrând diferenţe
majore pe planul dezvoltării somatice şi a solicitărilor funcţionale de la o
ramură la alta.

2. Funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice

Educaţia fizică şcolară se axează prioritar pe elementele capacităţii motrice
generale, încercând permanent optimizarea acesteia, activitatea sportivă de
performanţă pe dezvoltarea capacităţii motrice specifice, vizând
maximizarea şi valorificarea ei în competiţii, ca urmare a adaptării celor
implicaţi la stimuli puternici, ce permit atingerea limitelor individuale.
Capacitatea motrică determină randamentul şi reuşita activităţilor
profesionale desfăşurate, inclusiv pentru cele aparţinând vieţii cotidiene.
Elementele ei de conţinut-deprinderile şi priceperile motrice/aptitudinile
motrice- reprezintă conţinutul tematic fundamental al procesului de
instruire din programele şcolare, indiferent de ciclul de instruire.
35
Se urmăreşte prioritar asimilarea, consolidarea şi perfecţionarea unui
număr cât mai mare de deprinderi motrice, valorificarea lor eficientă în
contexte variabile. Tot acest proces este dublat şi susţinut permanent de
dezvoltarea aptitudinilor motrice, reflectat în nivelul pregătirii fizice
generale şi specifice, ce favorizează prestarea unor eforturi fizice variabile
ca volum şi intensitate. Capacitatea motrică este concretizată/vizibilă intr-
un comportament motric, favorizând integrarea subiecţilor în diferite
condiţii de mediu.

3. Funcţia igienică
Imbunătăţirea şi menţinerea stării de sănătate reprezintă finalitatea prioritar
urmărită a oricărei societăţi. De îndeplinirea acesteia depinde valoarea
potenţialului biologic uman şi valorificarea sa pentru realizarea tuturor
celelalte activităţi specifice.
Starea de sănătate poate fi ameliorată, îmbunătăţită, optimizată prin
intervenţia dirijată ştiinţific a exerciţiilor fizice şi a altor mijloace specifice
sau asociate, ce acţionează şi în vederea prevenirii instalării sau corectării
unor atitudini deficiente sau deficienţe fizice.
Formarea unui sistem de cunoştinţe şi a unor deprinderi igienice care să fie
cunoscute/aplicate constant sunt condiţii ce permit realizarea acestei
funcţii.

4. Funcţia educativă
Prin influenţele multiple exercitate la nivelul personalităţii este considerată
cea mai complexă funcţie asociată, având acţiuni favorabile asupra tuturor
celorlalte laturi ale educaţiei. Chiar din antichitate, practicarea exerciţilor
fizice a fost considerată ca fiind o modalitate eficientă de realizare a
educaţiei complexe a tineri generaţii.

 Influenţele pe plan intelectual

Activităţile motrice specifice domeniului presupun asimilarea
cunoştinţelor de specialitate referitoare la noţiuni de regulament, tehnică,
tactică, planificare şi evaluare, psihologie, biochimie, fiziologie, etc. Între
aceste cunoştinţe se fac conexiuni, corelaţii, se explică relaţiile cauză-
efect. Primele faze ale învăţării mişcărilor solicită prioritar primul sistem
de semnalizare, adică trepta senzorială. Prin intermediul analizatorilor,
cortexul primeşte informaţii legate de încordarea musculară, poziţia

36
corpului, direcţia şi amplitudinea mişcărilor, creşte importanţa capacităţii
de concentrare şi distributivitate a atenţiei. Treapta a doua a cunoaşterii-
trepta logică implică limbajul, operaţiile gândirii, creativitatea. Rezolvarea
de probleme solicită puternic analiza, sinteza, comparaţia, generalizarea ,
abstractizarea. Este implicată şi memoria în reţinerea structurii mişcărilor,
aplicarea celor asimilate în condiţi variabile, imaginaţia în combinarea
elementelor sau în elaborarea unor soluţii originale.

 Influenţele pe plan moral

Specificul activităţii domeniului oferă condiţii favorabile realizării
educaţiei morale, începând de la cele mai fragede vârste şi continuând pe
parcursul tuturor etapelor de instruire.
Lucrul în grup conduce la formarea deprinderilor şi obişnuinţelor de
conduită etică, concretizate în atitudini pozitive: cultivarea spiritului de
ordine, punctualitatea, disciplina, încrederea în potenţialul propriu,
recunoaştera valorii individuale, capacitatea de autoorganizare, asumarea
responsabilităţii pentru deciziile luate, stăpânirea de sine, respectul faţă de
adversari, parteneri, spectatori, respectul faţă de bunurile comune,
acceptarea deciziilor arbitrilor, curajul, exigenţa faţă de sine, colaborarea,
toleranţa etc. Toate acestea sunt transferate ulterior în activitatea cotidiană,
devenind elemente definitorii şi stabile ale personalităţii.
Practicarea organizată a exerciţilor fizice estompează formarea şi
manifestarea atitudinilor negative: individualism, vedetism, îngâmfare,
lipsă de fair-play, agresivitate exacerbată, indisciplină, inconsecvenţă,
sfidare, teamă exagerată.

 Influenţele pe plan estetic

Educaţia estetică urmăreşte formarea capacităţii de percepere, apreciere şi
înţelegere a frumosului din diferite domenii de activitate: natură, artă,
societate pe baza unor criterii clar stabilite, precum şi dezvoltarea
capacităţilor de creaţie artistică.
Domeniul nostru de activitate oferă numeroase variante de a completa
educaţia estetică, datorită diversităţii ipostazelor pe care le oferă: calitatea
şi rafinamentul execuţiilor tehnice din patinaj sau gimnastica ritmică şi
sportivă, combinaţii tactice spectaculoase din jocurile sportive, aruncări la
coş sau şuturi la poartă spectaculoase, structuri de elemente din arte
marţiale, variante de sărituri la trambulină, schimburi de mingi în tenis cu
răsturnări spectaculoase de situaţie, depăşiri la limită în motociclism şi
automobilism, etc. Toate acestea educă gustul pentru frumos, cresc

37
capacitatea de evaluare calitativă a mişcărilor, ridică noi standarde de
exigenţă pentru eleganţa şi graţia mişcărilor, stimulează sensibilitatea
artistică.
Competiţiile de anvergură, ceremonialul de deschidere şi închidere a
acestora, concursurile de frumuseţe corporală, muzica şi dansul, plimbările
şi excursiile în cadrul unor peisaje deosebite sunt modalităţi ce favorizează
materializări puternice pe plan estetic, contribuie la redefinirea
standardelor armoniei proporţiilor, educă gustul pentru frumos, simţul
ritmului şi graţia mişcărilor.

 Influenţele pe plan tehnico-profesional

Activitatea profesională se îmbunătăţeşte considerabil prin practicarea
sistematică exerciţiilor fizice, efectele fiind incontestabile cu cât nivelul
de solicitare intelectuală al profesiei este mai puternic, nefiind dublat şi de
solicitări fizice aferente.
Monotonia şi stereotipia activităţilor profesionale, lipsa de mişcare, mediul
toxic, poziţiile necorespunzătoare de lucru conduc rapid la instalarea
viciilor de postură, la probleme de ordin funcţional şi structural la nivelul
sistemelor organismului.
Educaţia fizică şi sportul contribuie în acest caz la dezvoltarea acelor grupe
musculare implicate prioritar în efortul specific profesiei, la formarea unui
bagaj bogat de mişcări de bază solicitate, la dezvoltarea combinaţiilor de
aptitudini necesare susţinerii activităţii. Exemplu: profesiile ce presupun
activitate la înălţime impun formarea tehnicilor de căţărare şi escaladare,
tehnici de autoasigurare, dezvoltarea forţei grupelor musculare solicitate
prioritar în efort, echilibru static şi dinamic, rezistenţă musculară locală,
orientare spaţio-temporală, precizie şi dexteritate manuală, curaj şi
echilibru emoţional.
Pe lângă aceste priorităţi se va acţiona compensatoriu în vederea limitării
solicitărilor unilaterale, prevenirea şi corectarea viciilor de postură,
dezvoltarea echilibrată a grupelor musculare şi sistemelor funcţionale,
asumarea şi îndeplinirea de sarcini în cadrul grupului/echipei de lucru.

5. Funcţia recreativă
Activităţile de educaţie fizică şi sport se evidenţiază ca un factor de
reechilibrare psiho-fizică a fiinţei umane, indiferent de vârstă şi profesie.
Efortul fizic poate avea valenţe de odihnă activă, de compensare a
suprasolicitărilor psihice induse de cerinţele societăţii moderne.
Concursurile şi demonstraţiile sportive, activităţile motrice independente,

38
excursiile, taberele şi drumeţiile permit implicarea unui procent ridicat de
populaţie dacă sunt mediatizate corespunzător.
Pentru ca efectele pe plan psiho-motric şi fiziologic să fie cât mai
puternice, se recomandă formarea unor cunoştinţe de specialitate în
practica domeniului şi o capacitate motrică favorabilă petrecerii utile a
timpului liber.
Funcţia urmăreşte şi dezvoltarea interesului pentru mişcare, pentru diferite
ramuri de sport şi competiţii în calitate de spectator participant direct sau
prin intermediul mass-media.

6. Funcţia de emulaţie
Necesitatea de a depăşi barierele momentului, de a concura şi a-şi măsura
propriile posibilităţi cu ale semenilor a caracterizat omul din cele mai
vechi timpuri, acesta fiind dominat permanent de spiritul competitiv.
Dorinţa de autodepăşire, corectarea recordurilor contribuie la progres,
evitând plafonarea, resemnarea şi rutina.
Prin conţinut şi forma de organizare, educaţia fizică şi sportul creează
condiţiile optime ce permit manifestarea acestor predispoziţii-dorinţa de
victorie, de autoevaluare continuă, de obţinere a statutului de învingător-.
Important este ca etica din regulamentele ce însoţesc competiţiile şcolare,
concursurile, jocurile sportive, parcursurile aplicative, probele de control,
să se regăsească în practică prin respectarea conceptului de fair-play şi
evitarea tentativelor de eludare a normelor prestabilite.

Dragnea A. şi Teodorescu Mate S./2002 abordează distinctiv funcţiile

sportului, prin prisma valenţelor sale şi a deosebirilor fundamentale
existente între acesta şi educaţie fizică, existând însă şi puncte de
intersecţie cu funcţiile prezentate anterior.
După aceşti autori, funcţiile sportului sunt:
• Funcţia competiţională-satisfacerea dorinţei de întrecere
• Funcţia de maximizare a capacităţii de performanţă
• Funcţia conativă- satisfacerea dorinţei şi necesităţii de mişcare
• Funcţia de socializare-afirmare şi integrare socială
• Funcţia culturală
• Funcţia economică

Funcţia competiţională

39
Competiţia este elementul definitoriu al sportului, în fiecare persoană
existând în procente variabile necesitatea de a concura, de a se întrece şi
compara cu alţii.
Asigurarea unui sistem competiţional organizat şi reglementat de existenţa
unor norme clare şi acceptate de participanţi, permite transformarea
pulsiunilor agresive în manifestări comportamentale combative.
Competiţia oferă posibilitatea de afirmare a personalităţii sportivilor, a
propriei identităţi, având rolul de ierarhizare, de indicare a treptei valorice
a celor implicaţi.

Funcţia de maximizare a capacităţii de performanţă

Îmbunătăţirea continuă a performanţelor sportive de la un an la altul, da la
un concurs important la altul este explicabilă prin dirijarea pe baze
ştiinţifice a antrenamentului sportiv, de existenţa cercetării ştiinţifice
interdisciplinare în domeniu, de progresul tehnologic al materialelor
sportive ce influenţează favorabil anumite ramuri de sport.
Creşterea intensităţii efortului şi perfecţionarea mijloacelor specifice,
modelarea antrenamentelor în concordanţă cu cerinţele activităţii
competiţionale, permit obţinerea de rezultate optimizate permanent.
Antrenamentele concurs asigură solicitări fizice şi psihice analoage
concursurilor oficiale- repetarea exerciţiilor integrale din gimnastică cu
arbitraj, repetarea distanţelor de concurs în probele de viteză în condiţii
standard cu înregistrarea performanţelor-. Importante au devenit şi
concursurile de pregătire- turnee, bilaterale, jocuri de verificare- la care se
participă anterior competiţiilor de obiectiv major-campionate naţionale,
mondiale şi europene, cupe, jocuri olimpice. Acestea permit realizarea
ultimelor retuşuri la nivelul factorilor antrenamentului sportiv consideraţi
deficitari- fizic, tehnic, tactic, psihologic, artistic-.
Performanţele sportive sunt determinate multifactorial/ vezi cei 4A ai
performanţei sportive, adică aptitudini, atitudini, ambient şi antrenament.

Funcţia conativă
Necesitatea de mişcare a omului rezultă din propria sa natură, fiind o
trebuinţă ce-i asigură relaţionarea optimă cu mediul natural şi social. Este
prezentă toată viaţa, calitatea mişcărilor fiind îmbunătăţită progresiv,
acestea ajungând uneori la parametrii superiori în privinţa eficienţei,
stabilităţii, coordonării, fluenţei, rafinamentului estetic şi expresivităţii.
Antrenamentul şi competiţia asigură acele descărcări de natură energetică
şi hormonală din organism ce permit obţinerea unor stări de satisfacţie

40
interioară, având efecte pozitive mai ales asupra laturii afective şi a
randamentului în activitatea fizică şi intelectuală.
Activitatea sportivă asigură prestarea efortului fizic într-un cadru organizat.
În acest caz mişcarea atinge mai multe laturi simultan, putând fi abordată
din punct de vedere al efectelor pe plan cognitiv, afectiv, volitiv, angrenând
întrega personalitate a celui implicat în efort.

Funcţia de socializare
Subiecţii unui grup angrenat în activitatea sportivă asimilează deprinderi
specifice, îşi formează un sistem de atitudini, capătă diferite competenţe,
respectă reguli specifice şi tind spre anumite valori comportamentale care
uşurează integrarea şi relaţionarea în cadrul grupului propriu sau societate.
Există ramuri de sport-jocurile de echipă în special- unde interacţiunea şi
necesitatea existenţei unor relaţii de cooperare este mult mai evidentă decât
în cadrul sporturilor individuale, unde valoarea proprie este cea care face
diferenţa în competiţie. Coeziunea de grup, în antiteză cu opoziţia şi
agresivitatea faţă de rivali sunt expresia necesităţii obţinerii sau menţinerii
unei imagini de sine cât mai bune, a câştigării prestigiului, a încadrării cât
mai sus pe scara valorică.
Mediatizarea modelelor marilor campioni, atât din punct de vedere al
comportamentului motric cât şi social, determină tinerii atraşi de ramura de
sport respectivă să imite trăsăturile definitorii ale sportivului respectiv.
Exemplu: jucători de fotbal ce sunt imitaţi în mişcările caracteristice,
părinţi ce-şi orientează copiii spre diferite ramuri de sport după apariţia în
cadrul acestora a unor sportivi de elită.
Prin selecţie continuă dintr-o bază socială cât mai largă, doar câţiva ajung
la nivel de elită, reprezentând localitatea, clubul sau naţiunea la competiţii
de anvergură. În acestă situaţie ei devin exponenţii ţării respective,
rivalitatea dintre naţiunile reprezentate transferându-se din planurile
economic/social/politic în cel sportiv.

Funcţia culturală
Activitatea sportivă constituie un factor ce generează permanent noi valori
culturale aparţinând domeniului nostru şi integrate ulterior în patrimoniul
culturii universale.
Evoluţia tehnologiei a permis surprinderea, păstrarea şi popularizarea unor
momente cu semnificaţie culturală deosebită aparţinând fenomenului
sportiv, concretizate în elemente valorice ale artei sportive: literatură, film,

41
muzică, fotografie sportivă, sculptură, filatelie, numismatică, ce pun în
evidenţă dramatismul, complexitatea şi rafinamentul fenomenului.

Funcţia economică
Aduce în prim plan aspectul eficienţei în activitatea sportivă, sportul
transformându-se accelerat în ultimele decenii într-o afacere/business, cu
implicaţii pe diverse planuri, fiind un consumator dar şi un generator de
bunuri şi servicii simultan.
Analizat din punctul de vedere al producţiei de servicii, în domeniul
sportului sunt implicaţi trei tipuri distincte de clienţi:
-Primari -cei ce beneficiază direct de efectele economice ale unei
competiţii- sportivii, conducerea tehnică, patronat, etc -Secundari –
familia, factorii administrativi locali, sponsori -Terţiari – societatea în
ansamblu.
Activitatea sportivă poate aduce pe lângă sursele financiare substanţiale şi
un efect de mediatizare a imaginii clubului şi localităţii respective,
scoţându-le astfel din anonimat. Exemplu: oraşul Lyon a devenit mult mai
mediatizat odată cu succesele echipei de fotbal masculin şi mai nou
feminin pe plan naţional şi european.

42
7 Schema funcţiilor educaţiei fizice şi sportului
43
Organizarea marilor competiţii conduce la efecte directe/imediate pe
parcursul desfăşurării competiţiei respective, dar şi indirecte/tardive:
investiţii în infrastructură-stadioane, piste, săli- modificarea tribunei sau a
suprafeţei de joc, renovări şi recompartimentări, spaţii de cazare, linii de
transport terestre sau aeriene, atragerea de fonduri din donaţii şi
sponsorizări, drepturi de televiziune, publicitate, emitere de monedă sau
timbre, turism local, reţele de deservire alimentară, implicarea presei, a
firmelor de pază şi protecţie, specialişti în I.T., ingineri de sunet şi lumină,
cameramani, fotografi, firme de echipament sportiv, medici, nutruţionişti,
industrie farmaceutică pentru refacerea capacităţii de efort, posibilitatea de
închiriere a bazelor sportive, a aparaturii şi a echipamentului sportiv după
încheierea competiţiei principale etc.
Toate aceste fenomene conexe activităţii competiţionale propriuzise se
constituie în fenomenul numit industria sportului, ce asigură un număr
ridicat de locuri de muncă pentru societate.

3. OBIECTIVELE EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

Obiectivele sunt finalităţi ce au un caracter particularizat în funcţie

de intervalul de timp avut la dispoziţie pentru a le îndeplini şi
particularităţile eşaloanelor pe care le deservesc, permiţând realizarea
funcţiilor educaţiei fizice şi sportului tratate anterior.
Obiectivul reprezintă o ipostază, cea mai concretă a finalităţilor şi
desemnează tipul de schimbări pe care procesul de învăţământ sau cel din
alt sistem educativ îl aşteaptă şi îl realizează. (Cucoş C.).
Anumiţi autori ierarhizează obiectivele prin încadrarea acestora pe
ranguri, începând cu cele generale şi finalizând cu cele operaţionale,
specifice temelor din fiecare lecţie. Se merge astfel progresiv pe fracţiuni
de timp şi eşantioane umane reduse progresiv în funcţie de încadrarea pe
subsisteme, cicluri de instruire-obiective cadru-, ani de studiu-obiective de
referinţă-, etape de pregătire, verigi tematice şi netematice.

Obiectivele generale ale educaţiei fizice şi sportului sunt:

• Păstrarea şi optimizarea stării de sănătate prin practicarea
exerciţiilor fizice şi creşterea potenţialului de efort reflectat în
puterea de muncă
• Influenţarea favorabilă a proceselor de creştere şi realizarea unei
dezvoltări fizice corecte şi armonioase

44
 • Asimilarea şi stăpânirea calitativă a unui bagaj de deprinderi
motrice de bază, aplicativ-utilitare şi specifice unor ramuri de
sport
• Dezvoltarea tuturor aptitudinilor motrice, a combinaţiilor şi
formelor de manifestare.
• Formarea capacităţii de practicare sistematică şi corectă a
exerciţiilor fizice prioritar în timpul liber
• Educarea calităţilor intelectuale, moral-volitive şi
estetice/influenţe vizând formarea personalităţii

Obiectivele cadru/Competenţele generale ale educaţiei fizice şi sportului

şcolar la nivelul ciclului primar pentru primele 3 clase- derivă din cele
ale educaţiei fizice a tinerei generaţii, fiind stipulate de programele şcolare
de specialitate pe cicluri de instruire:
1. Menţinerea stării optime de sănătate a elevilor şi creşterea
capacităţii de adaptare a acestora la factorii de mediu
2. Armonizarea propriei dezvoltări fizice şi prevenirea instalării
abaterilor posibile de la aceasta
3. Extinderea fondului propriu de deprinderi motrice de bază,
aplicativ utilitare şi sportive elementare şi dezvoltarea calităţilor
motrice aferente
4. Practicarea independentă a exerciţiilor fizice, a jocurilor şi a
diferitelor sporturi
5. Manifestarea spiritului de echipă şi de întrecere, în funcţie de
un sistem de reguli acceptate

Obiectivele cadru ale educaţiei fizice şi sportului şcolar la nivelul

ciclului gimnazial -înlocuite în programele elaborate în 2009 cu
Competenţe generale- stabilesc direcţiile prioritare de acţiune, etapa
pubertară generând probleme datorită accelerării proceselor de dezvoltare
somato-funcţională, psihică şi motrică ce sunt heterocronice şi variabile pe
sexe.
1.Dezvoltarea capacităţii motrice a elevilor, necesară desfăşurării
activităţii sportive
2.Favorizarea întreţinerii şi îmbunătăţirii stării de sănătate în
concordanţă cu particularităţile de vârstă şi sex.
3.Asimilarea procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice specific
practicării diferitelor ramuri de sport de către elevi, în şcoală şi în afara
acesteia

45
 4.Dezvoltarea trăsăturilor de personalitate favorabile integrării
sociale

Obiectivele de referinţă - înlocuite actualmente cu competenţe specifice-

concretizează/stabilesc rezultatele dorite la finalul fiecărui an de studiu,
urmărind progresele sau acumulările graduale dorite. Fiecărui obiectiv
cadru îi corespund unul sau mai multe obiective de referinţă. Exemplu de
obiective de referinţă pentru pentru clasa I, aferente obiectivului cadru nr.
2: Armonizarea propriei dezvoltări fizice şi prevenirea instalării
abaterilor posibile de la aceasta
2.1. Să recunoască principalele caracteristici ale ale posturii
corecte, în poziţii statice
2.2. Să adopte poziţiile corecte ale coloanei vertebrale şi ale
segmentelor corpului în raport cu aceasta, în situaţii statice
2.3. Să execute principalele exerciţii de dezvoltare fizică însuşite,
potrivit posibilităţilor individuale, după demonstraţie 2.4. Să-şi
determine înălţimea şi greutatea corporală

46
 Fig. 8 Relaţia dintre ideal, funcţii, scopuri şi obiective
Obiectivele fundamentale ale temelor de lecţie stabilesc stadiul în care se
află deprinderea motrică respectivă-învăţare, fixare, consolidare,
perfecţionare, evaluare- sau aptitudinea motrică-dezvoltare, educare,
îmbunătăţire, verificare- Aceste obiective pot fi menţinute mai mult timp
pe parcursul unui sistem/ciclu de lecţii/unitate de învăţare şi abia după
realizarea acumulărilor planificate să se treacă la o etapă superioară de
instruire căreia îi va corespunde un alt obiectiv. Exemplu: temele din
elemente aparţinând gimnasticii acrobatice sunt caracterizate de
complexitate şi obiectivul fundamental de învăţare va fi menţinut mai
multe lecţii, iar când progresele sunt evidente va fi substituit cu cel de
fixare/consolidare.
47
Obiectivele operaţionale indică în mod concret ce vor cunoaşte şi ce vor
putea realiza elevii la finalul fiecărei lecţii, conform tematicii planificate
anterior. Ele reflectă transformările dorite a fi realizate la nivel
comportamental, fiind diversificate pe mai multe planuri/direcţii de
acţiune, în funcţie de influenţele induse simultan la nivel psihomotric,
cognitiv, afectiv, social.
Sintetizând opiniile mai multor autori-Vlăsceanu L., Cârstea G., Raţă G.-
pentru conceperea şi definirea lor corectă este indicată respectarea
următoarelor reguli:
-obiectivul va urmări modificările comportamentale ale celor instruiţila
finalul activităţii, nu comportamentul profesorului.
-să poată fi realizat în timpul didactic alocat, să fie compatibil cu
conţinuturile programelor şcolare.
-să fie descris cât mai exact, în termeni expliciţi şi eliminând amănuntele
cel îndepărtează de specificitatea conţinutului său, permiţând asfel
evaluarea calităţii lecţiei.
-formularea se face prin verbe de acţiune ce indică aspectele
comportamentale umărite: să alerge, să sară, să combine mişcări, să
descrie, să se bucure, să colaboreze, să aplice, să selecteze, etc.
-să indice o singură acţiune ce trebuie realizată, evitând enumerarea mai
multor acţiuni distincte sau cuplate.
-prin formularea şi realizarea sa va contribui la asigurarea continuităţii şi
integrităţii conţinutului informaţional şi de pregătire.

Obiectivele operaţionale psihomotrice: precizează modificările

comportamentale de ordin fizic, exprimând capacitatea de a execuţie în
diferite stadii ale deprinderilor motrice sau manifestările legate de
aptitudinile psihomotrice. Exemple:
- Să execute corect deprinderea
- Să aplice selectiv procedeele în funcţie de situaţie
- Să localizeze corect solicitările la nivelul musculaturii abdominale
- Să se plaseze permanent în funcţie de coechipieri şi adversari
pentru a-şi crea un avantaj
- Să se încadreze în timpul de 8 secunde pe 50 m
- Să menţină tempoul indicat în alergarea de rezistenţă pe 1000 m

48
Obiectivele operaţionale cognitive: urmăresc acumulări la nivelul
cunoştinţelor teoretice, a deprinderilor şi a capacităţilor de ordin
intelectual.
Exemple:
- Să compare execuţia proprie cu cele ale colegilor
- Să identifice greşelile de execuţie
- Să elaboreze soluţii noi de rezolvare a fazei de joc
- Să descrie corect mecanismul de bază al procedeului tehnic
- Să conceapă noi modalităţi de combinare a procedeelor cunoscute
- Să remarce originalitatea execuţiilor

Obiectivele operaţionale afective: se axează pe formarea şi manifestarea

atitudinilor şi sentimentelor. Exemple:
- Să-şi învingă teama în execuţiile dificile
- Să exprime satisfacţie la execuţia realizată corect
- Să împărtăşească sentimentele colegilor la reuşita sau eşecul
acţiunilor/empatie
- Să-şi exprime nemulţumirea în caz de execuţie greşită
- Să-şi controleze frustrările în caz de înfrângere
- Să accepte superioritatea şi valoarea rezultatelor colegilor mai buni

Obiectivele operaţionale sociale: rezultă din relaţiile de ajutor şi

colaborare la nivel de grup, fiind concretizate în formarea deprinderilor de
conlucrare, în asigurarea unui climat bazat pe respect, respectarea
sarcinilor şi liderilor, echilibrarea relaţiilor interumane. Exemple:
- Să colaboreze permanent cu colegii din grupă
- Să manifeste iniţiativă în acordarea sprijinului şi ajutorului
- Să respecte coechipierii şi deciziile liderului de grup
- Să-şi ajute echipa conform statutului deţinut
- Să manifeste toleranţă la greşelile partenerilor

CAP. 4 SISTEMUL DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT ÎN

ROMÂNIA

Sistemul în general reprezintă un ansamblu de elemente aflate într-

o relaţie de întrepătrundere şi interdependenţă şi care funcţionează ca un
49
tot organizat, urmărind realizarea aceloraşi finalităţi. Orice perturbare a
activităţii la nivelul unui element atrage sincope în funcţionarea celorlalte
elemente cu care are legături directe şi afectează în final eficienţa activităţii
întregului sistem, întârziind sau nepermiţând realizarea scopurilor
planificate. Din acest motiv orice sistem are capacitatea de autoreglare sau
reglare din exterior, pentru a-şi realiza funcţiile de bază.
Terminologia E.F.S. defineşte sistemul ca find “ansamblul de idei,
metode şi mijloace structurate după principii unitare în vederea realizării
unor obiective politice, sociale şi biologice ale educaţiei fizice”
Cârstea G. consideră că sistemul de educaţie fizică şi sport “este
ansamblul unităţilor organizatorice şi a conţinutului activităţilor
acestora, concepute corelativ pe plan naţional, în scopul perfecţionării
prioritare a dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice în rândul tuturor
categoriilor de populaţie, în concordanţă cu priorităţile solicitate de
comanda socială prezentă şi de perspectivă”.
Din definiţie rezultă legătura strânsă dintre sistemul de educaţie fizică şi
sport si celelalte subsisteme ce sunt parte integrantă a sistemului social
global: politic, economic, juridic, militar, educaţional, cultural etc. Acest
aspect determină complexitatea şi necesitatea adaptării permanente a
sistemului de educaţie fizică şi sport la transformările continue pe care
societatea le înregistreză pe multiple planuri. Cunoaşterea şi înţelegerea
sistemului presupune identificarea şi studierea tuturor elementelor sale
componente, a rolului acestora în funcţionarea sistemului, a
legăturilor/influenţelor stabilite între elemente.
Orice sistem poate fi structurat pe patru tipuri de elemente (conform
teoriei sistemelor):
• Componenta conceptuală/ideologică permite organizarea şi
funcţionarea sistemului
• Componenta materială/stabileşte numărul de elemente din sistem şi
calitatea acestora
• Componenta structurală/reprezentată de legăturile ce se stabilesc
înte diferite elemente ale sistemului.
• Componenta funcţională/reprezintă suma reacţiilor-modalităţilor de
răspuns la stimuli interni sau externi

1. Componentele sistemului de educaţie fizică şi sport

Literatura de specialitate indică următoarele elemente definitorii ale
sistemului:

50
  Fundamentarea teoretică- constituie baza de idei ce permite
organizarea, desfăşurarea şi finalizarea eficientă a activităţilor
specifice domeniului
 Mijloacele utilizate şi formele de organizare a practicării lor
 Forţele organizatorice şi cadrul social de desfăşurare a activităţilor
motrice
 Baza materială şi resursele financiare-acest ultim element este
inclus de Albu V./1999

MIJLOACELE ŞI FUNDAMENTAREA
FORMELE TEORETICĂ
DE ORGANIZARE

COMPONENTELE
SISTEMULUI DE
EDUCAŢIE
FIZICĂ ŞI SPORT

BAZA MATERIALĂ FORŢELE

ŞI RESURSELE ORGANIZATORICE
FINANCIARE ŞI CADRUL SOCIAL

Fig. 9 Componentele sistemului de educaţie fizică şi sport

1. Fundamentarea teoretică: este asigurată de următorii factori:

-reglementările legale în vigoare- norme, instrucţiuni, legi- ce
gestionează activitatea de educaţie fizică şi sport
-evoluţia disciplinelor de specialitate ce sunt incluse în ştiinţa
educaţiei fizice şi sportului-atât disciplinele de bază, cât şi cele
conexe/de graniţă care au un rol complementar
-toate noutăţile ce se constituie în elemente de progres şi sunt
rezultatul activităţii de cercetare ştiinţifică

2. Mijloacele utilizate şi formele de organizare:

51
 - mijloacele specifice- exerciţiul fizic, aparatura de
specialitate, mijloacele de refacere a capacităţii de efort- şi
mijloacele nespecifice- factorii naturali de călire, condiţiile
igienice, mijloacele împrumutate din educaţia intelectuală,
morală, estetică, profesională- vor fi detaliate într-un
capitol cu destinaţie specială.
- formele de organizare utilizate frecvent sunt: lecţiile de
educaţie fizică, lecţiile de antrenament sportiv, concursuri,
campionate, întreceri, excursii, drumeţii, serbări şcolare,
demonstraţii, forme de activitate independentă etc.

3. Forţele organizatorice şi cadrul social:

-Forţele organizatorice sunt reprezentate de structurile, organele de

conducere, instituţiile centrale şi teritoriale, cu atribuţii clare în organizarea
şi desfăşurarea activităţilor de educaţie fizică şi sport:
M.E.N.-Ministerul Educaţiei Naționale
M.T.S.- Ministerul Tineretului și Sportului
Federaţia sportului şcolar/Federaţia sportului universitar
C.O.S.R.-Comitetul Olimpic şi Sportiv Român
A.O.R.- Academia Olimpică Română
A.N.S.T.- Autoritatea naţională pentru sport şi tineret / C.N.S.- Consiliul Naţional
pentru Sport
D.J.S.T.- Direcţia judeţeană pentru sport şi tineret
Federaţiile pe ramuri de sport
Cluburile sportive
Asociaţiile sportive
Ligile profesioniste-rezultă din asocierea cluburilor profesioniste pe
ramuri de sport
Asociaţiile judeţene pe ramuri de sport
Institutul Naţional de Medicină Sportivă
I.N.C.S. -Institutul Naţional de Cercetare pentru Sport
Laboratoarele de cercetare ştiinţifică din cadrul universităţilor şi
facultăţilor de profil
U.N.E.F.S. şi celelalte facultăţi de specialitate ce asigură pregătirea
cadrelor didactice
Centrul Naţional de Formare şi Perfecţionare a Antrenorilor
Reţeaua inspectoratelor şcolare
Catedrele sau comisiile metodice de educaţie fizică şi sport din şcoli.

52
 -Cadrul social are rol în stabilirea locaţiei de desfăşurare a activităţii
de educaţie fizică şi sport:
Instituţiile de învăţământ de toate gradele- preşcolar, şcolar, professional,
universitar, special-
Societăţi, corporaţii, instituţii private
Unităţi militare
Staţiuni de agrement, odihnă şi tratament
Cluburi şi asociaţii sportive şcolare sau particulare
Centre de pregătire olimpică
Centre de pregătire aparţinând federaţiilor pe ramuri de sport

4. Baza materială şi resursele financiare:

Cantitatea şi calitatea acestei ultime componente a sistemului este o
oglindă a interesului real manifestat de stat faţă de activitatea de educaţie
fizică şi sport la nivel naţional, demonstrând importanţa acordată şi
implicarea în fenomen a oricărei societăţi.
Repartizarea judicioasă a acestor resurse, modul lor corect de întreţinere şi
exploatare permite generalizarea fenomenului de practicare a activităţiilor
motrice în rândul maselor, contribuind la buna funcţionare a sistemului şi
la accelerarea realizării obiectivelor specifice fiecărui eşalon în parte.
Resursele financiare atrase la nivelul sistemului pot avea origini diferite:
- Prevederile bugetare alocate ministerului de resort
- Prevederi ale bugetelor locale/ prefecturi, primării, consilii locale
- Agenţi economici ce pot subvenţiona pregătirea forţei de muncă pe
domenii şi specializări de care sunt direct interesaţi / în special la
nivelul şcolilor profesionale
- Contribuţii virate anual de agenţia Loto-Pronosport din veniturile
proprii
- Sponsorizări din partea diferiţilor agenţi economici, persoane
particulare, fundaţii, firme multinaţionale etc.
- Venituri proprii cluburilor rezultate din: abonamente, vânzări de
bilete, închirierea bazelor şi materialelor sportive proprii, vânzare
de jucători, produse de marketing, publicitate, drepturi de
televiziune.

53
2. Constituirea şi evoluţia sistemelor de educaţie fizică şi sport

Datorită structurii sale extrem de complexe nu se poate vorbi de

existenţa sistemelor decât cu mult după apariţia exerciţiilor fizice, acestea
fiind primele ce sunt înregistrate în evoluţia istorică, restul elementelor
componente ale sistemelor evoluând mai tardiv.
Popoarele reprezentative pentru istoria antică- extremul orient,
egiptenii, grecii, romanii-, caracterizate de un nivel superior al organizării
sociale, de civilizaţie şi cultură superioară sunt primele cărora li se poate
atribui existenţa unui sistem structurat pe aceleaşi componente ca şi cel
contemporan, cu notele particulare generate de specificul perioadelor
istorice respective.
Exemplu: Grecia antică prin statele sale şi abordarea distinctă a
rolului şi efectelor exerciţiilor fizice a dat naştere celor trei concepţii:
igienică, reprezentată de scrierile medicilor ce evidenţiază importanţa
exerciţiilor fizice în scop profilactic şi pentru menţinerea sănătăţii
populaţiei/ militară, reflectată în educaţia tinerilor spartani, ca fiind
principalul mijloc de pregătire pentru luptă/ armonică, ce viza îmbinarea
aspectului corporal proporţional obţinut prin intermediul exerciţiilor fizice
cu formarea intelectuală, morală şi estetică, idei reflectate în operele
marilor filosofi ai vremii. Toate aceste aspecte distincte conduc la ideea că
exista încă de atunci o fundamentare teoretică. Erau utilizate exerciţii
fizice variate, grupate pe trei categorii –gimnastica-ce urmărea dezvoltarea
forţei şi coordonării, -orchestrica- permitea formarea ţinutei estetice prin
dans şi muzică, -agonistica- contribuia la dezvoltarea voinţei prin
competiţie şi luptă. Se foloseau şi mijloace asociate ce accelerau procesele
de refacere sau amplificau efectele primei categorii: masaj, ungerea
corpului, saună, duşuri etc. Activităţile aveau loc în cadrul unor instituţii şi
spaţii clar definite şi delimitate-gimnazii şi palestre- sub îndrumarea unor
instructori specializaţi, deci existau mijloace, forme de organizare,
cadrul social şi forţele organizatorice. Cum descoperirile arheologice au
permis cercetarea vestigiilor antice legate de organizarea şi desfăşurarea
marilor competiţii între cetăţi, sunt întrunite şi condiţiile necesare pentru
ultimul element al sistemului: baza materială.
Un salt uriaş în evoluţia istorică a constituit-o apariţia sistemelor
naţionale de educaţie fizică şi sport pe plan european, la sfârşitul secolului
al XVIII-lea/începutul secolului al XIX-lea. Constituirea şi evoluţia lor a
fost determinată de realităţile socio-politice şi economice ale statelor
respective, prezentând deci trăsături naţionale distinctive şi chiar contrare
celorlalte sisteme. Ele au influenţat puternic şi distinctiv etapele de formare
54
a sistemului de educaţie fizică şi sport din România, existând chiar aşa
numita bătălie a sistemelor la începutul secolului al XX-lea în urma căreia
sistemul suedez a avut câştig de cauză. Perioada comunistă atrage influenţe
puternice din partea sistemului sovietic.

Sistemul francez – FrancescoAmoros 1770-1848- în 1817 înfiinţează un

gimnaziu unde a construit un portic multifuncţional;
- din concepţia sa se desprind două idei fundamentale: caracterul
psihologic al exerciţiilor fizice practicate şi caracterul utilitar;
-ia în calcul folosirea unor fişe fiziologice personale de înregistrare a
datelor în pregătire, precedând astfel principiul individualizării;
-exerciţiile de gimnastică sunt delimitate în trei categorii: gimnastica civilă
cu exerciţii elementare şi de aplicaţie, gimnastica medicală, gimnastica
militară.
-rivalul său elveţian Henri Clias 1782-1845 a contribuit la fundamentarea
gimnasticii la vârste mici şi la dezvoltarea gimnasticii feminine.

Sistemul german –Ludwig Jahn 1778-1852 -numit „părintele gimnasticii”,

fondatorul sistemului german de educaţie fizică; gimnastica are un caracter
popular, pune accent pe formarea spiritului de echipă.
-scopul principal urmărit: eliberarea de sub dominaţia franceză– pregătirea
militară a tineretului în aer liber pe aşa numitele Turnplatz, teren amenajat
cu aparate;
-este creator de noi aparate: paralele şi bara fixă. Este considerat a fi
precursorul turismului.
Adolf Spiess 1810-1858 - creatorul gimnasticii şcolare; contribuţie în
transformarea gimnasticii în disciplină şcolară;
- a folosit muzica pentru a imprima cadenţa şi pentru a lega mişcările
dezvoltând simţul pentru frumos.

Sistemul suedez - Per Henrik Ling 1776-1839

-a fost adeptul dezvoltării armonioase a omului după concepţia elenă;
-concepe exerciţiile fizice pe baze ştiinţifice, studiind cu atenţie
biomecanica, anatomia şi fiziologia -gimnastica suedeză a fost raţională şi
analitică; acordă un rol deosebit respiraţiei;
-defineşte câteva principii în selecţia exerciţiilor: dezvoltării armonioase,
principiul selecţiei exerciţiilor, principiul preciziei mişcărilor bazat pe
existenţa poziţilor iniţială, intermediare şi finală, principiul gradării
efortului, valabile şi astăzi.

55
Sistemul englez - Thomas Arnold 1789-1842
- a reformat radical sistemul educaţional englez
- a introdus caracterul sportiv al întrecerii şi conceptul de „fair-
play”. - consideră că prin întreceri se dezvoltă spiritul de solidaritate şi de
echipă, de ordinea, disciplina şi respectul.
- ideile sale contribuie la organizarea în instituţiile de învăţământ
universitate a cluburilor şi asociaţiilor sportive.

3. Constituirea şi evoluţia sistemului pe plan intern

Analizând dinamica elementelor componente ale sistemului pe plan

naţional, putem afirma că evoluţia sa este întârziată raportat la sistemele
europene prezentate anterior şi care l-au influenţat considerabil. Sfârşitul
secolului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului al XX-lea sunt
caracterizate de evenimente care au determinat acumulări şi transformări la
nivelul tuturor componentelor sistemului de educaţie fizică şi sport din
România.
- Apare la Bucureşti în 1867 prima societate sportivă, numită
„Societatea centrală română de arme, gimnastică şi dare la semn”
Termenul de gimnastică este preluat din terminologia sistemelor
europene şi include pe lângă disciplina sportivă respectivă şi
atletism, înot, scrimă, jocuri, nataţie, lupte, fiind echivalentul actual
al educaţiei fizice.
- În 1893 se îmfiinţează „Societatea profesorilor de gimnastică din
România”
- În 1912 s-a înfiinţat Federaţia Societăţilor Sportive din România
(FSSR) primul for naţional care a gestionat activitatea ramurilor de
sport, conducând 12 comisii centrale. Ea a introdus afilierile,
calendarele competiţionale, legitimările, regulamentele,
omologarea rezultatelor.
- În 1914 se înfiinţează Comitetul Olimpic Român (C.O.R./ în
prezent C.O.S.R.) şi se afiliază la C.I.O.
- În 1923 apare prima lege de reglementare a activităţii de educaţie
fizică. Pe baza ei se înfiinţează „Oficiul Naţional pentru Educaţie
Fizică”. El va promova puternic implementarea sistemului suedez,
iar în cadrul acestuia va funcţiona „Institutul Naţional de Educaţie
Fizică” – INEF, cu rol important în pregătirea specialiştilor din
domeniu.
56
 - În 1929 este emisă o lege care stipula înfiinţarea de federaţii de
specialitate pe ramuri de sport / unice pentru profesionişti şi
amatori.
- În 1932 se înfiinţează „Societatea Medicală de Educaţie Fizică”
permiţând astfel desfăşurarea activităţilor specifice pe baze
ştiinţifice.
- În 1944 ia fiinţă Organizaţia Sportului Popular/OSP. După
încheierea celui de-al doilea război mondial se militează pentru
înfiinţarea Şcolilor medii tehnice de cultură fizică /1948.
- Din 1967 a activat Consiliul Naţional de Educaţie Fizică şi Sport
(CNEFS), care a acţionat considerând sportul activitate de interes
naţional.

4. Trăsăturile definitorii/caracteristicile specifice sistemului naţional

de educaţie fizică şi sport

 Are o puternică fundamentare ştiinţifică. Aceasta este rezultatul

cumulat al disciplinelor de specialitate, activităţii de cercetare
ştiinţifică, perfecţionării continue a specialiştilor prin programe de
masterat, doctorat, studii postdoctorale, proiecte la nivel naţional
sau internaţional, asigurându-se asfel progresul domeniului,
îmbunătăţirea fondului informaţional existent cu ultimele noutăţi şi
transferarea acestora în activitatea practică.
 Are un caracter deschis şi dinamic. Această trăsătură asigură
adaptabilitatea sistemului la cerinţele tot mai diversificate ale
societăţii actuale, prin modificarea structurii şi reacţiilor sale la
condiţiile concrete.
 Dispune de posibilităţi de autoreglare sau reglare. Trăsătura
permite asigurarea integrităţii şi stabilităţii sale funcţionale la nivel
global sau pe subsisteme/diviziuni, anulând sau minimizând
efectele factorilor perturbatori.
 Este astfel structurat pentru a putea evita paralelismele în
activitatea factorilor instituţionali şi la nivelul subsistemelor.
Aceasta asigură eficientizarea activităţii la nivelul sistemului,
neexistând posibilitatea de suprapunere a atribuţiilor, acţiunilor şi
responsabilităţilor, chiar dacă legăturile dintre instituţii sunt strânse,
acţionează sinergic şi deseori au un caracter complementar.

57
 Are un pronunţat caracter naţional. Atributul se referă atât la
unitatea şi omogenitatea acţiunilor la nivel teritorial, cât si la
stabilirea unor priorităţi/direcţii principale de acţiune în funcţie de
tradiţii, experienţă, condiţii climatice şi particulartăţi biomotrice
specifice care conduc la performanţe ridicate pe plan internaţional
în anumite ramuri de sport. Exemplu: gimnastică, handbal, canotaj.
 Se afirmă constant pe plan internaţional. Mediatizarea rezultatelor
sportivilor români la competiţi de top continentale sau mondiale,
prezenţa arbitrilor şi oficialilor la aceste competiţii ca membrii ai
federaţiilor internaţionale sau ai altor foruri, implicarea antrenorilor
în conducerea unor echipe naţionale sau de club renumite la diferite
ramuri de sport, transferul sportivilor de valoare şi evoluţia acestora
la cel mai înalt nivel, constituie variante de promovare a sistemului
naţional.

Fig. 10 Trăsăturile definitorii ale sistemului de educaţie fizică şi sport

5. Principiile organizatorice/Tezele fundamentale ale sistemului

naţional de educaţie fizică şi sport

58
 Asigurarea practicării continue a exerciţiilor fizice, în cadrul
tuturor categoriilor de populaţie. Continuitatea se asigură prin
cuprinderea şi asigurarea transferului progresiv a cunoştinţelor şi
deprinderilor asimilate la nivelul subsistemelor educaţionale
(educaţie fizică şcolară, militară, profesională, pentru persoane în
vârstă şi cu nevoi speciale).
 Organizarea activităţilor motrice cu prioritate la locul de muncă al
celor vizaţi, fără a exclude posibilitatea practicării în alte locaţii.
 Diferenţierea activităţilor de practicare a exerciţiilor fizice în
funcţie de preferinţele şi aptitudinile cetăţenilor. Acest principiu
trebuie să asigure realizarea prevederilor “Chartei Europene a
Sportului pentru toţi“ care precizează că fiecare persoană are
dreptul de a practica sportul, idee regăsită şi în Legea educaţiei
fizice şi sportului, art. 2, alin.5: Practicarea educatiei fizice si
sportului este un drept al persoanei, fara nici o discriminare,
garantat de stat. Exercitarea acestui drept este libera si voluntara
si se realizeaza independent sau in cadrul structurilor sportive
asociative.
 Se pune accent pe creşterea continuă a valorii pregătirii motrice la
nivelul tuturor subsistemelor prin: raportarea performanţelor la
standardele prevăzute de S.N.S.E., utilizarea testelor eurofit,
acordarea titlurilor de clasificare sportivă, premii etc.
 Includerea celor talentaţi în cadrul unor structuri specifice - clase şi
unităţi şcolare cu program sportiv, cluburi şi asociaţii sportive,
loturi naţionale, centre de pregătire olimpică - ce permit instruirea
la nivel avansat şi angrenarea acestora într-un sistem competiţional
organizat pe mai multe categorii de vârstă sau categorii valorice.
 Principiul unităţii conducerii şi competenţei profesionale. Sistemul
de E.F.S. din ţara noastră este structurat ierarhic astfel încât fiecare
individ cu atribuţii de conducere să aibă stabilite clar
responsabilităţile şi sfera sa de acţiune, în concordanţă cu
aptitudinile, experienţa şi specializarea obţinută.
 Eficientizarea legăturilor şi a transferului existent la nivelul
principalelor subsisteme: educaţia fizică a tinerei generaţii →
sportul pentru toţi → sportul de performanţă.

59
 6. Subsistemele educaţiei fizice şi sportului

Conform legii educaţiei fizice şi sportului nr. 69 din 9 mai 2000

-consolidată în 2009- organizarea educaţiei fizice şi sportului are loc pe
patru capitole/compartimente distincte:

1. Educaţia fizică şi sportul şcolar şi universitar

- Organizarea activităţii de educaţie fizică şi sport este
realizată de minister.
- Educaţia fizică şcolară este disciplină obligatorie în planul
de învăţământ, cu o schemă orară diferenţiată, conform
curriculumului naţional
- Activitatea sportivă din instituţiile de învăţământ se
desfăşoară în cadrul asociaţiilor sportive şcolare şi universitare,
coordinate de Federaţia sportului Şcolar, respectiv de Federaţia
Sportului Universitar.
- Pentru elevii cu potenţial deosebit pot fi organizate clase,
şcoli şi licee cu program sportiv, cluburi sportive şcolare şi
universitare. Elevii şi studenţii pot practica activitatea sportivă de
performanţă şi în cadrul altor cluburi sportive.

2. Educaţia fizică militară şi profesională

- Educaţia fizică militară are caracter obligatoriu, fiind
inclusă în planul de instrucţie sau de învăţământ, limita inferioară
fiind de trei ore săptămânal. Este condusă de cadre civile sau
militare de specialitate. Urmăreşte în principal creşterea capacităţii
de luptă conform specificului armei: aviaţie, artilerie, marină,
infanterie etc.
- Educaţia fizică profesională urmăreşte: atingerea şi
menţinerea unei condiţii fizice optime pentru realizarea unui
randament superior în profesia respectivă, prevenirea şi
combaterea efectelor nocive generate de condiţiile de lucru
caracteristice diverselor profesii, accelerarea proceselor de refacere
a capacităţi de efort specific.

3. Sportul pentru toţi

- Reprezintă un complex de activităţi ce urmăresc practicarea
liberă a exerciţiilor fizice, pe grupe sau individual, într-o formă
organizată sau independentă, intr-un mediu caracterizat de

60
 siguranţă şi curăţenie. Programul naţional Sportul pentru toţi
urmăreşte ca obiective prioritare menţinerea stării de sănătate,
favorizarea relaţiilor de socializare, evitarea instalării diferitelor
maladii, formarea gustului pentru mişcare şi a calităţilor morale,
practicarea diversificată a ramurilor de sport în funcţie de
aptitudini şi preferinţe, preponderent în aer liber etc. Acest
subsistem înglobează şi reprezentanţii încadraţi la Activitatea
fizică independentă, conform împărţirii clasice pe eşaloane.

4. Sportul de performanţă
- Eşalonul este reprezentat de sportivii de performanţă ce
practică într-o manieră organizată şi sistematică diferite ramuri de
sport, participând la competiţii de nivel valoric diferenţiat, în
vederea obţinerii de performanţe, recorduri, victorii sau depăşirea
propriei condiţii. Participarea la competiţiile oficiale este
condiţionată de legitimarea la un club sportiv, sportivul fiind
încadrat în categoria amatori sau profesionişti-pentru această a
doua categorie trebuie să deţină licenţa de sportiv profesionist şi să
semneze un contract individual de muncă/convenţie cu o structură
sportivă, conform Codului civil.
- Sistemul competiţional pe ramuri de sport este planificat şi
organizat de federaţiile de specialitate la nivel naţional.
- Instituţiile de învăţământ pot acorda pentru elevii/studenţii
sportivi de performanţă organizarea de sesiuni speciale de
examene, scutiri parţiale de la frecventarea activităţilor didactice,
facilităţi la înscrierile în învăţământul superior în funcţie de
performanţă.
CAP. 5 SISTEMUL MIJLOACELOR CARACTERISTICE
ACTIVITĂŢILOR MOTRICE
Realizarea obiectivelor complexe şi variate urmărite prioritar de
principalele activităţi motrice -educaţia fizică, antrenamentul sportiv,
sportul, kinetoterapia- presupune utilizarea unor instrumente diversificate
care alcătuiesc un sistem al mijloacelor activităţilor motrice din domeniu.
Conceperea, modificarea, selectarea sau combinarea lor se face
subordonându-le finalităţilor curente vizate, condiţiilor materiale şi
climatice existente, etapei de instruire şi potenţialului biomotric al celor ce
le execută etc. Diversificarea permanentă a mijloacelor a condus la

61
necesitatea sistematizării acestora, fiind împărţite în mijloace specifice şi
nespecifice/asociate.

Mijloacele specifice: sunt cele cu implicaţii majore în atingerea

obiectivelor definitorii ale principalelor activităţilor motrice. Ele sunt
concepute, perfecţionate şi verificate continuu în privinţa efectelor şi
eficienţei pe planul dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a diverselor
categorii de beneficiari. Elementele componente ale acestei categorii sunt:
- exerciţiul fizic
- materialele, instalaţiile şi aparatele de specialitate
- mijloacele care asigură refacerea capacităţii de efort

Mijloacele nespecifice: nu aparţin propriului domeniu, fiind

utilizate cu succes doar în combinaţie cu prima categorie, altfel rezultatele
lor directe sunt nesemnificative. Au rol de catalizator, accelerând
instalarea efectelor favorabile generate de mijloacele specifice la nivelul
organismului.
În această categorie intră:
- factorii naturali de călire
- condiţiile igienice
- mijloacele educaţiei intelectuale, morale, estetice.

1. Factorii naturali de călire

Călirea organismului presupune o acţiune cumulată a mai multor factori

externi: aer/apă/soare. Odată realizat procesul de călire, organismul va fi
caracterizat de reacţii adaptative rapide la variaţiile mediului extern,
evitarea şocurilor termice prin îmbunătăţirea proceselor de termoreglare şi
o rezistenţă superioară la îmbolnăviri.
 Efectele călirii organismului cu ajutorul aerului depind de
temperatură, viteza de deplasare, umiditate şi puritatea sa. Cu cât
diferenţa dintre temperatura corporală şi cea a aerului este mai mare,
cu atât sunt solicitate mai puternic procesele de termogeneză sau
termoliză. Umiditatea atmosferică crescută, asociată cu temperatura
ridicată a aerului conduce la supraîncălzirea corpului, datorită
împiedicării termolizei. Aerul foarte cald sau foarte rece este mai
uşor suportat de organism la umiditate redusă, aceeaşi temperatură
exterioară fiind resimţită amplificat ca senzaţie de frig sau cald la
umiditate ridicată/peste 60-70%.

62
 Fig. 11 Sistemul mijloacelor educaţiei fizice şi sportului

 Călirea organismului cu ajutorul apei are efecte superioare

celei realizate prin intermediul aerului, aspect explicabil prin
conductivitatea termică superioară a apei/aproape de 30 de ori faţă de
aer. Călirea cu apă de temperatură variabilă stimulează sistemul
cardio-vascular, respirator, muscular, metabolismul etc.
 Expunerea la radiaţiile solare -infraroşii şi ultraviolete-
poate avea efecte favorabile asupra organismului, fiind influenţate
acţiunea bactericidă, termoreglarea, funcţia hematopoetică, sistemul
cardiovascular, activitatea musculară, osificarea prin stimularea
secreţiei vitaminei D etc.
Datorită acestor efecte cumulate ce acţionează în sistem este indicat ca
practicarea exerciţiilor fizice să fie realizată în aer liber – chiar pe timp mai
puţin favorabil, între anumite limite condiţionate de factorii climaterici- iar

63
călirea organismului să fie realizată sistematic în orice etapă a dezvoltării
ontogenetice.
2. Condiţiile igienice

Desfăşurarea activităţilor motrice la parametrii planificaţi presupune

respectarea anumitor reguli de igienă. În caz contrar apar: diminuări ale
efectelor favorabile induse de practicarea exerciţiilor fizice, înrăutăţirea
stării de sănătate, accidentele, tulburările nervoase etc. Condiţiile igienice
fac referire la trei variante distincte: igiena individuală, colectivă, a
bazelor şi materialelor spotive.

Igiena individuală presupune stabilirea şi respectarea regulilor referitoare

la:
• calitatea şi utilizarea echipamentului sportiv.
• alimentaţia raţională- să fie preferabil individualizată şi adaptată
necesităţilor etapei de pregătire şi specificului fiecărei ramuri de
sport, să corespundă din punct de vedere cantitativ şi calitativ, să
îndeplinească simultan rol plastic, energetic şi catalitic.
• dozarea corectă a efortului fizic în cadrul activităţilor motrice şi
realizarea unui raport optim între efort şi odihnă pentru apariţia
fazelor de supracompensare.
• un regim de viaţă echilibrat şi fără excese.
Igiena colectivă/socială în opinia lui Cârstea G./2000 este o igienă a
comportamentului în grup, determinată de calitatea relaţiilor interumane la
nivelul fiecărui colectiv.
Igiena bazelor şi materialelor sportive impune respectarea următoarelor
reguli legate de amplasarea, construcţia şi utilizarea acestora:
• evitarea locurilor inaccesibile şi cu risc ridicat de poluare
• atingerea unor standarde ridicate referitoare la acustică,
luminozitate, ventilaţie, temperatură, cromatică, vizibilitate etc.
• componentele utilizate pentru construcţia instalaţiilor şi
materialelor sportive să nu fie toxice şi să îndeplinească cerinţe de
tip ergonomic.
Mijloacele împrumutate din celelalte laturi ale educaţiei generale.
Urmăresc includerea în cadrul procesului de practicare a exerciţiilor
fizice a mijloacelor aparţinând educaţiei intelectuale, morale, estetice.
Dezvoltarea capacităţilor intelectuale creşte capacitatea de
elaborare şi selectare a soluţiilor, permite înţelegerea relaţilor cauză-efect
legate de problematica specifică domeniului, favorizează rapiditatea şi
corectitudinea răspunsurilor.
64
 Utilizarea mijloacelor specifice educaţiei morale conduce la
formarea atitudinilor, conştiinţei şi conduitei morale, acestea fiind
elemente indispensabile desfăşurării pe baze etice a educaţiei fizice şi
activităţilor competiţionale.
Educaţia estetică facilitează manifestarea expresivităţii artistice a
mişcărilor în ramurile de sport unde aceasta este puternic solicitată
-patinaj, gimnastică, sărituri la trambulină-.

3. Materialele, instalaţiile şi aparatele de specialitate

Materialele sportive includ: mingi de diferite dimensiuni şi greutăţi,

cercuri, jaloane, eşarfe, bastoane, sticle umplute cu nisip, gantere, haltere,
saltele etc. Aparatele de specialitate sunt: paralele, ladă de gimnastică,
bârna etc. Instalaţiile sunt reprezentate de: porţi de fotbal, panouri de
baschet, fileuri de volei, sectoare de aruncări, sărituri etc.
Această categorie de mijloace specifice este determinantă în
procesul didactic, diversificând modalitaţile de execuţie a exerciţiilor fizice
şi asigurând o eficienţă şi atractivitate ridicată. În funcţie de tematica
abordată sau ramura de sport căreia i se adresează, rolul lor poate fi
major/gimnastică sportivă şi artistică, haltere, jocuri sportive, schi sau mai
puţin semnificativ/exerciţiile de front şi ordine, complexele de dezvoltare
fizică compuse din exerciţii libere sau bazate pe exerciţii cu partener, unele
probe de alergări.
Un număr suficient de instalaţii şi materiale sportive conduce la
eliminarea timpilor morţi, la un număr crescut de repetări raportat la
intervalul de timp alocat şi implicit la densităţi motrice şi funcţionale
superioare, scurtând timpul necesar învăţării mişcărilor. Exemplu: lucrul pe
perechi la invăţarea procedeelor de prindere şi pasare asigură un număr
superior de repetări celorlalte forme de exersare.
Materialele utilizate în procesul de exersare permit localizarea
mişcărilor în zonele interesate şi amplificarea efectelor exerciţiilor
respective. Exemplu: folosirea de mingi , bastoane, săculeţi cu nisip
conduc la solicitări mai rapide, intense şi clar localizate, comparativ cu
efectuarea aceloraşi structuri libere.
Ultimele decenii au adus progrese majore în diversificarea
instalaţiilor şi materialelor sportive pentru fiecare ramură de sport şi pentru
aparatele care sunt implicate în special în procesul de dezvoltare a
aptitudinilor motrice şi de formare a tehnicii specifice. Multe sunt
construite astfel încât să prezinte posibilităţi de adaptare şi reglare

65
multifuncţională, fiind dotate cu senzori şi programe ce permit
înregistrarea principalilor parametri ai efortului fizic.

4. Mijloacele care asigură refacerea capacităţii de efort

Apariţia oboselii fizice sau nervoase este un fenomen care însoţeşte

frecvent orice activitate motrică, depăşirea acesteia solicitând mecanismele
de refacere şi permiţând salturi progresive ale capacităţii de efort,
concretizate într-o adaptare superioară.
Refacerea are un rol mai puţin important în lecţia de educaţie fizică,
datorită efortului ce nu prezintă valori similare cu cele din antrenamentul
sportiv, iar intervalele mari/sau prea mari dintre lecţii permit obţinerea unei
refaceri naturale, fără intervenţia măsurilor suplimentare de accelerare a
acestui proces. Ea reprezintă una din problemele majore ale
antrenamentului sportiv, fiind amplificată de frecvenţa şi solicitările
crescute ale concursurilor.
În funcţie de momentul în care se realizează refacerea, ea poate fi de două
tipuri:
1. În timpul activităţii motrice/lecţie de educaţie fizică, antrenament
sportiv, competiţie. Are loc prin: pauzele inerente ce apar la
trecerea de la o verigă la alta, de la un exerciţiu la altul, de la o
temă la alta, schimbări de jucători, time-out-uri, faze fixe, pauze de
repriză etc.
2. După finalizarea activităţii, în funcţie de sistemele energetice
solicitate prioritar şi efectele asupra organismului, putem avea
mijloace adresate sferei neuro-psihice, neuro-musculare,
endocrinometabolice şi cardio-vasculare - Drăgan. I./1989. Sunt
utilizate combinaţii ale următoarelor mijloace, în concordanţă cu
tipul de solicitare: odihna activă sau pasivă, psihoterapia,
acupunctură, presopunctură, masaj şi automasaj, hidroterapia,
sauna, aeroionizarea negativă, oxigenarea naturală sau artificială,
reechilibrarea hidroelectrolitică, medicaţie orientată, dietă alcalină
– glucidică – normoproteică – hipolipidică – mineralizată -
vitaminizată etc.

5. Exerciţiul fizic

Este considerat a fi mijlocul fundamental / modelul operaţional/mijlocul

specific de bază utilizat cu prioritate în domeniu pentru realizarea
obiectivelor educaţiei fizice şi sportului.
66
 Exerciţiul fizic reprezintă actul sau acţiunea motrică voluntară,
fiind deliberat construit şi repetat sistematic, în scopul realizării unor
obiective instructiv-educative specifice, orientate spre dezvoltarea
aptitudinilor motrice, formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice,
ameliorarea indicilor morfo-funcţionali.
Termenul de exerciţiu provine din latină: exercere–exercitare,
necesitând repetarea unei activităţi de foarte multe ori până la obţinerea
uşurinţei-cursivităţii în realizarea mişcărilor. /Dragnea A. Bota A./1999. Nu
toate actele motrice pot fi considerate exerciţii fizice, ci doar cele
concepute şi executate pe baza unor criterii ştiinţifice, fiind subordonate
finalităţilor educaţiei fizice şi sportului, deosebindu-se astfel de alte acte
sau acţiuni motrice aferente unor domenii de activitate diferite, care
influenţează şi dimensiunea fizică fără a-şi propune acest deziderat.
Analizat cronologic, exerciţiul fizic este primul din elementele
educaţiei fizice şi sportului care a făcut parte din sfera preocupărilor
umane, fiind un produs derivat din mişcarea realizată pentru întreţinerea
relaţiilor individuale cu mediul natural şi social.
Noţiunea de exerciţiu fizic este deseori suprapusă cu cea de
deprindere motrică, care este o mişcare ce atinge faza de automatizare ca
rezultat al exersării sistematice. Pentru formarea deprinderilor se utilizează
o gamă largă de exerciţii simple. Odată formate aceste deprinderi, ele se
pot transforma în exerciţii pentru asimilarea unor deprinderi mult mai
complexe. Exemplu: aruncarea şi prinderea, săritura, alergarea sunt
deprinderi elementare care odată stăpânite pot avea rol de exerciţii pentru
invăţarea diferitelor deprinderi specifice probelor atletice, jocurilor
sportive sau pot constitui mijloace eficiente de dezvoltare a aptitudinilor
motrice viteza, rezistenţa, forţa explozivă.

Conţinutul şi forma exerciţiului fizic

Conţinutul exerciţiului fizic este format din următoarele elemente:

 Totalitatea mişcărilor corpului şi ale segmentelor acestuia: rotaţie,
circumducţie, flexie, extensie, abducţie, adducţie, răsucire,
balansare.
 Efortul fizic realizat şi exprimat prin parametrii acestuia:
volumdurata, amplitudinea, densitatea stimulului-, intensitatea,
complexitatea, specificitatea efortului.
 Efortul psihic, caracterizat de procesele cognitive, afective şi
volitive.

67
Realizarea elementelor de conţinut presupune existenţa proceselor
energetice care susţin efortul şi a celor de coordonare neuro-musculară
care constituie structura internă a exerciţiului fizic. Aprecierea conţinutului
exerciţiului fizic se face analizând cantitatea şi calitatea elementelor sale
de conţinut, iar aprecierea eficienţei prin efectele induse pe moment sau pe
termen îndelungat la nivel morfo-funcţional, motric şi psihic.

Forma exerciţiului fizic reprezintă maniera unică de ordonare şi

legare/combinare a elementelor componente pe parcursul realizării
mişcării analizate.
Forma exprimă caracteristica exterioară şi vizibilă a mişcării care
poate fi interpretată şi exprimată în calificative, permiţând astfel evaluarea.
Mulţi autori consideră forma diferitelor mişcări ca fiind sinonimă cu
tehnica de execuţie a structurilor respective, perfecţionată continuu pentru
a fi caracterizată de eficienţă.
Analiza formei exerciţiului fizic se face prin intermediul
următoarelor elemente de referinţă:
• Poziţia corpului şi a segmentelor acestuia faţă de aparate şi
obiecte. Acestea pot fi poziţii iniţiale, intermediare, finale.
• Maniera de dispunere/plasamentul faţă de parteneri şi
adversari.
• Tempoul şi ritmul mişcarilor
• Amplitudinea, direcţia şi relaţiile dintre segmentele corpului
pe parcursul efectuării mişcarilor

Detaliind elementele enumerate mai sus, rezultă caracteristicile

definitorii/parametrii exerciţiului fizic sub aspectul formei/Badiu T.-2002.
Acestea sunt:
 Spaţiale: poziţiile, traiectoria-rectilinie-curbilinie-, direcţiile–
principale, intermediare-, distanţa, amplitudinea.
 Temporale: durata acţiunii şi tempoul -acesta exprimă fecvenţa
mişcării, adică numărul de repetări pe unitatea de timp, fiind un
indicator al gradului de solicitare-.
 Spaţio-temporale: determinate de valoarea vitezei cu care sunt
executate mişcările respective. Aceasta trebuie adaptată şi reglată
permanent la scopul acţiunii.
 Dinamice: stabilite de forţele interne şi externe ce favorizează sau
frânează mişcarea.

68
  Ritmice: sunt date de alternanţa dintre momentele active şi cele
pasive ale mişcării, de raportul dintre contracţie şi relaxare. Indică
periodicitatea mişcării şi capacitatea de sincronizare în secvenţele
temporale impuse. Exemplu: sincronizarea efectuării exerciţiilor cu
ritmul unei melodii.
 Calitative: acţionează pe mai multe planuri. Cele economice
presupun tehnică superioară de execuţie şi coordonare perfectă,
facilitând consumul redus de energie. Cele energice permit
învingerea rezistenţelor externe prin explozia mişcărilor.
Caracteristicile line presupun viteze de execuţie reduse care
facilitează schimbarea rapidă a direcţiilor, iar cele elastice
favorizează atenuarea/amortizarea şocurilor.

Între conţinut şi formă există o relaţie strânsă. Conţinutul are rolul

principal/determinant iar forma un rol activ, permiţând punerea în valoare
a elementelor de conţinut sau limitarea acestora. Forma este de fapt
elementul vizibil care face legătura dintre conţinutul exerciţiului şi
obiectivele realizabile prin intermediul acestuia. Conţinutul este îmbrăcat
de formă, aceasta valorificându-l şi potenţându-l. Exemplu: structurile din
gimnastica acrobatică bazate pe combinarea aceloraşi elemente pot fi
evaluate diferit, în funcţie de ordinea executării elementelor componente şi

69
a calităţii legăturilor dintre acestea, ce permit sau nu o execuţie estetică şi
fluentă.

Clasificarea exerciţiilor fizice: este un demers dificil de realizat datorită

numărului mare de exerciţii fizice apărute şi criteriilor extrem de
diversificate de clasificare a acestora. Sunt prezentate selectiv câteva
variante de clasificare a exerciţiilor fizice din autorii ce au abordat
problematica respectivă.
1. După criteriul anatomic:
- exerciţii pentru gât şi ceafă
- exerciţii pentru membrele superioare
- exerciţii pentru trunchi
- exerciţii pentru abdomen
- exerciţii pentru membrele inferioare 2. După relaţia cu
materialul didactic utilizat:
- exerciţii libere
- exerciţii cu obiecte
- exerciţii cu partener
- exerciţii cu, la, pe, peste aparate
3. După influenţa asupra aptitudinilor motrice: clasificarea este
relativă, acelaşi exerciţiu prin modificarea dozării efortului sau prin
executarea sa de către subiecţi eterogeni ca pregătire fizică, poate
avea efecte pe anumite aptitudini sau combinaţii diferite.
- exerciţii pentru dezvoltarea vitezei
- exerciţii pentru dezvoltarea capacităţilor coordinative
- exerciţii pentru dezvoltarea rezistenţei
- exerciţii pentru dezvoltarea forţei
- exerciţii pentru dezvoltarea supleţei
4. După tipul de deprindere motrică şi faza de instruire vizată:
- exerciţii pentru invăţarea, fixarea, consolidarea, perfecţionarea,
evaluarea deprinderilor motrice de bază şi aplicativ-utilitare.
- exerciţii pentru invăţarea, fixarea, consolidarea, perfecţionarea,
evaluarea elementelor şi procedeelor tehnice specifice diferitelor
ramuri de sport.
5. După succesiunea mişcărilor componente:
- exerciţii cu caracter ciclic/repetitiv- mersul pe bicicletă,
alergarea, flotările, tracţiunile în braţe.
- exerciţii cu caracter aciclic- aruncările, săriturile, loviturile
separate.
70
 - exerciţii cu caracter mixt/combinat- alergare uşoară intercalată cu
pas săltat sau pas sărit.
6. După tipologia contracţiilor musculare:
- exerciţii statice/izometrice- menţinut din atârnat,
ţinerea halterei deasupra capului
- exerciţii dinamice/izotonice- rotarea braţelor
simultanalternativ / înainte-inapoi
- exerciţii mixte/auxotonice- majoritatea mişcărilor
naturale se bazează pe acest tip de contracţie ce presupune
succesiuni/combinaţii de faze izometrice şi izotonice.
7. După influenţele asupra factorilor antrenamentului sportiv:
- exerciţii pentru pregătirea tehnică
- exerciţii pentru pregătirea fizică
- exerciţii pentru pregătirea tactică
- exerciţii pentru pregătirea artistică
8. După etapele de pregătire cărora le sunt subordonate şi efectele
obţinute:
- exerciţii pregătitoare-cu caracter general sau orientat.
- exerciţii specifice probei sau ramurii de sport.
- exerciţii de concurs- teste, concursuri pregătitoare şi de
control.
9. După sistemele energetice solicitate şi intensitatea efortului:
- exerciţii pentru componenta anaerob alactacidă/
între 1-20 secunde
- exerciţii pentru componenta anaerob lactacidă/ între
21-120 secunde
- exerciţii pentru componenta mixtă/ între 121-300
secunde - exerciţii pentru componenta
aerobă/ >300 secunde 10. După structură şi formă:
- exerciţii simple şi complexe/ presupun efecte strict
diferenţiate, respectiv cumulate, polivalente
- exerciţii analitice şi globale/ urmăresc execuţia unui
element din stereotipul dinamic, respectiv integralitatea
acestuia
- exerciţii tipizate şi variabile/ primele sunt
standardizate şi sprijină programarea învăţării motrice în
special în primele etape, a doua categorie este caracteristică
procesului de perfecţionare a mişcărilor prin schimbarea
permanentă a stimulilor şi condiţiilor de lucru.

71
 - exerciţii speciale/ permit modelarea pregătirii
ţinând cont de cerinţele/particularităţile competiţionale ale
fiecărei ramuri şi probe sportive.

Cerinţe în conceperea şi selectarea exerciţiilor fizice:

 Elaborarea şi utilizarea lor să fie subordonată finalităţilor extrem
de diversificate ale temelor de lecţie, momentelor netematice,
etapelor de pregătire etc.
 Să respecte toate particularităţile de vârstă în privinţa acţionării
prioritare sau interdicţiilor caracteristice etapei respective.
Exemplu: nu sunt acceptate în etapele prepubertară şi pubertară
exerciţii caracterizate de o structură prea diversificată/complexă sau
cele ce presupun eforturi intense, lucrul cu încărcătură la aparatele
de dezvoltare a forţei etc.
 Să ţină cont de condiţile climatice şi de dotarea materială
existentă.
 Numărul de repetări programat trebuie să conducă la instalarea
efectelor urmărite şi să poată fi realizat în intervalul de timp
alocat, în funcţie de dificultatea şi complexitatea temelor abordate.
 Se indică schimbarea/alternarea exerciţiilor sau modificarea
dozării acestora atunci când se constată adaptarea şi progresele
nu mai au loc, exerciţiile ce le înlocuiesc urmărind însă aceleaşi
obiective. Exemplu: în sistemele de lecţii pentru dezvoltarea forţei
musculare abdominale sunt modificate periodic mijloacele şi
poziţiile de lucru pentru a veni astfel cu noi stimuli pentru diferitele
grupe musculare şi a evita plafonarea / din stând -îndoiri laterale cu
arcuire, lucrul cu bastonul de gimnastică sau cu partener / din
culcat dorsal-ridicarea simultană a braţelor şi picioarelor, ridicarea
trunchiului la 90 de grade, coborârea pe timpi a picioarelor ridicate
la 90 de grade/ din atârnat- ridicarea picioarelor întinse la 90 de
grade sau a genunchilor la piept etc.
 Se insistă pe utilizarea exerciţiilor cu caracter polivalent/asigură
influenţe multiple asupra organismului în funcţie de modul în care
sunt programate.
 Prezentarea exerciţiilor sub formă de sisteme de acţionare, adică
descrierea, dozarea şi codificarea acestora. Descrierea implică
precizarea poziţiilor iniţială, intermediare şi finală, succesiunea,
direcţia şi amplitudinea mişcărilor, semnalele la care începe
acţiunea, formaţiile de lucru utilizate. Dozarea presupune stabilirea
numărului de serii şi repetări, durata exerciţiului şi a pauzelor,
72
 tempoul 1/4→ 4/4, natura pauzei -activă sau pasivă, completă sau
incompletă-. Codificarea stabileşte alocarea unui simbol fiecărui
exerciţiu, compus uzual din literă şi cifră, permiţând identificarea
ulterioară a exerciţiului dorit. În cazul lecţiilor de educaţie fizică,
aceste coduri şi descrierea exerciţiior ce le corespund se regăsesc în
anexa planului calandaristic semestrial. Exemplu pentru viteză:
V6- alergare accelerată pe 30m cu start din picioare la semnal
auditiv, tempoul 3/4→ 4/4, 3-4 repetări, pauză activă 90 secunde
-mers cu exerciţii de respiraţie-, formaţia de lucru: 6 linii a cîte 4
elevi.
 Utilizarea exerciţiilor să nu fie realizată singular, ci trebuie insistat
ca elevii să poată combina/asambla diferitele exerciţii asimilate în
structuri complexe, într-o manieră creativă şi astfel să-şi dezvolte
individual capacitatea de exprimare motrică. Lecţia de educaţie
fizică oferă suficiente variante de inlănţuire originală: combinaţi de
exerciţii de front şi formaţii, complexele de dezvoltare fizică
armonioasă, microlinii acrobatice din gimnastică, structuri tehnice
din jocuri sportive, combinaţii de elemente din atletism, înlănţuiri
de elemente aplicativ-utilitare, ştafete şi parcursuri aplicative,
jocuri de mişcare etc.

73
 CAP. 6 DEPRINDERILE ŞI PRICEPERILE MOTRICE

DEPRINDERILE MOTRICE
Deprinderea ca termen general reprezintă o finalitate a procesului de
învăţare care se reflectă în comportament şi permite o rapidă adaptare sau
readaptare la mediu, obţinută ca urmare a fenomenului de
repetare/exersare. Deprinderile pot viza mai multe laturi distinctive,
caracteristice personalităţii: deprinderi artistice-cântatul la pian,
senzoriale-aprecierea corectă a cromaticii sau formei obiectelor,
intelectuale-operaţii de calcul matematic, de muncă-specifice diferitelor
profesii, igienice, motrice etc. Toate se remarcă prin eficienţa şi uşurinţa
execuţiei, caracteristici explicabile prin formarea reflexelor condiţionate.
În domeniul nostru de activitate cele motrice ocupă un rol fundamental,
fiind componente de bază ale modelelor de educaţie fizică pentru toate
ciclurile de învăţământ. Formarea sau corectarea/restructurarea şi
valorificarea deprinderilor motrice constituie un obiectiv prioritar al
educaţiei fizice, antrenamentului sportiv şi kinetoterapiei.
Definiţie: prin deprindere motrică se înţelege actul sau acţiunea motrică
ajunsă prin exersare la un înalt grad de stabilitate, precizie şi
eficienţă/Terminologia educaţiei fizice şi sportului.
Epuran M. consideră că cea mai importantă trăsătură a deprinderilor este
sinteza realizată pe plan cognitiv, senzorio-motric, kinestezic, fiind o
componentă a activităţii ajunsă la un anumit stadiu de organizare şi
stabilitate funcţională.
74
1. Caracteristicile deprinderilor motrice
-Sunt elemente ale comportamentului motric voluntar care nu sunt
ereditare/moştenite, aşa cum este cazul aptitudinilor motrice. Ele sunt
asimilate/formate în stadiile dezvoltării ontogenetice mai mult sau mai
puţin similar modelului de execuţie, fiind invăţate şi corectate permanent
în cadrul proceselor instructiv educative.
-Sunt strâns condiţionate de nivelul de manifestare a calităţilor motrice,
fără de care procesul lor de formare şi aplicare ulterioară ar fi întârziat.
Exemplu: dezvoltarea superioară a proceselor de coordonare şi a
combinaţiei forţă-viteză permite scurtarea timpului necesar învăţării
mişcărilor bazate pe eforturi explozive: sarituri, aruncări, dar şi
valorificarea acestor deprinderi cu randament ridicat.
-Formarea lor presupune repetarea mişcărilor în condiţii standardizate,
concretizată în formarea legăturilor temporale stabile şi realizarea unui lanţ
de reflexe condiţionate numit stereotip dinamic. Un rol important în
formarea deprinderilor îl au analizatorii implicaţi în mişcare: kinestezic,
auditiv, vizual, tactil, vestibular. Cu cât sunt implicaţi mai mulţi analizatori
în efectuarea deprinderii, cu atât subiecţii îşi vor forma mai rapid o
imagine completă şi corectă despre mişcare. Aceştia transmit informaţii pe
căile ascendente/senzitive/aferente la centrii senzitivi din scoarţă, creându-
se zone de excitaţie. Influxurile nervoase sunt transmise ulterior centrilor
motori care transmit impulsuri pe căile descendente/motorii/eferente la
musculatură care se contractă şi produce mişcarea. Doar prin repetări
multiple sunt realizate legăturile puternice dintre centrii senzitivi şi cei
motori, stabilizând/întărind astfel legăturile temporale.
-Stabilizarea deprinderii şi corectarea permanentă a greşelilor de execuţie
sunt posibile datorită aferentaţiei inverse/feed-back, prin care scoarţa
cerebrală este informată asupra calităţii execuţiilor, depistând cauzele
nereuşitelor şi elaborând comenzi noi pentru optimizarea proceselor de
coordonare. Sunt analizaţi astfel principalii parametrii de execuţie
referitori la: direcţie, unghiuri de mişcare, amplitudine, ritm, grad de
contracţie musculară, viteză de execuţie etc. Prin suprapunerea/compararea
execuţiilor model -corecte din punct de vedere tehnic- cu cele greşite, se
pot depista astfel factorii unde mai trebuie insistat, corecţiile necesare.
Sunt situaţii în care executantul poate aprecia reuşita/nereuşita unei acţiuni
înainte ca aceasta să fie finalizată, tocmai datorită informaţiilor oferite de
proprioceptorii care-l avertizează asupra nerespectării programului de
execuţie corectă. Exemplu: aruncări la coş, pase pe diferite traiectorii şi
distanţe.
75
-Un rol important în formarea deprinderilor îl are legătura stabilită dintre
primul şi cel de-al doilea sistem de semnalizare, ce permite controlul
conştient al mişcărilor, reglarea şi adaptarea lor în funcţie de situaţii -Prin
repetări multiple -al căror număr este proporţional cu dificultatea şi
complexitatea sa- deprinderea se consolidează, fiind caracterizată de
stabilitate, cursivitate, precizie, uşurinţă în execuţie, rapiditate,
expresivitate, eficienţă energetică. Acest ultim aspect poate fi explicat prin
coordonările intervenite între centrii motori, senzitivi dar şi vegetativi,
ultimii implicaţi în susţinerea activităţii sistemelor ce sunt solicitate în
efort. Din acest motiv, repetarea procedeelor diferitelor ramuri de sport va
fi realizată în etapele avansate la parametrii ai efortului ce permit adaptarea
la cerinţele caracteristice activităţii competiţionale, asigurând astfel o
capacitate superioară de efort specific.
- Deprinderile sunt componente total sau parţial automatizate ale
activităţilor, presupunând în aceste condiţii o reducere a controlului
conştient asupra realizării/desfăşurării mecanismului lor de bază,
activitatea fiind în acest caz gestionată de subconştient. Automatizarea
mişcărilor este un proces care are loc pe parcursul formării deprinderilor
motrice, în timpul căruia majoritatea elementelor coordonării devin
involuntare Berstein N.A. /2007, citat de Epuran M./2010. Desfăşurarea
acţiunilor este astfel transferată centrilor subcorticali, atenţia fiind
canalizată pe modificările din contextul ambiental, pe asimilarea unor
structuri noi, pe elaborarea soluţiilor creative, pe coordonări complexe ce
includ şi aceste mişcări automatizate. Dacă apar sarcini diferite, solicitări
noi şi variate, atunci scoarţa preia controlul asupra mişcărilor care devin
astfel iar conştiente. Exemplu: mersul, vâslitul, înotul, alergarea,
driblingul, pasele, aruncările sunt mişcări automatizate dacă în efectuarea
lor nu intervin alţi factori perturbatori. Apariţia unui obstacol sau
introducerea unei sarcini motrice noi, desfăşurată concomitent cu una din
cele enumerate, conduce la întreruperea automatismului şi
reglarea/modificarea conştientă a mişcărilor pentru a obţine un răspuns
adaptativ corect. Cu cât aceste modificări/solicitări sunt mai des
programate şi sunt caracterizate de noutate pentru executant, cu atât
oboseala nervoasă se instalează mai rapid, datorită intervenţiilor periodice
ale scoarţei pentru rezolvarea problemelor. -Procesul de automatizare
asigură o stabilitate relativă a deprinderii chiar în condiţii variabile,
permiţând o viteză superioară de execuţie datorită rapidităţii influxurilor
nervoase, o coordonare optimă a acţiunii muşchilor agonişti-antagonişti.
Plasticitatea scoarţei cerebrale/capacitatea de a realiza noi conexiuni
neuronale, de a combina stereotipuri deja existente pentru eleborarea unui
76
răspuns complex- este puternic solicitată când se urmăreşte perfecţionarea
execuţiei prin restructurarea vechilor legături şi formarea unora noi,
adapatate cerinţelor.
-Deprinderile se consolidează şi perfecţionează neuniform, progresele fiind
mai mari în primele etape ale formării lor -când în cîteva lecţii asimilează
mecanismul de bază şi deţin un control relativ al mişcării- şi din ce în ce
mai dificile în faza de măiestrie motrică -ce necesită ani de pregătire şi
unde se insistă pe cizelare tehnică sau se poate ajunge la formarea
simţurilor complexe/ al apei, al mingii, al porţii.
-Mecanismul de baza al unei deprinderi complexe presupune legarea
elementelor componente într-un singur mod/stereotip ireversibil, ele
acţionând în sistem, calitatea elementului precedent condiţionând eficienţa
elementului curent care influenţează elementul ulterior./ Vezi elementele
structurale ale aruncărilor, săriturilor din atletism şi gimnastică.
-Deprinderile motrice au un caracter unic şi individual. Aceeaşi deprindere
executată de subiecţi diferiţi prezintă caracteristici ale mişcărilor şi
eficienţă extrem de variabile, chiar dacă mecanismul de bază este identic.
Ele sunt determinate deci de stilul personal de execuţie, de amprenta
individuală a fiecăruia. Chiar în cazul unor deprinderi complexe executate
de acelaşi subiect, posibilitatea de reproducere a mişcărilor la parametri
identici este nulă. Exemplu: tirul, loviturile libere din fotbal, aruncările din
atletism, loviturile de atac la fileu ale unui sportiv pot fi similare, dar nu se
pot suprapune perfect peste execuţia anterioară, existând mici diferenţe de
precizie, traiectorie, unghi de lovire, amplitudine, poziţii iniţiale şi
intermediare, coordonare intersegmentară, viteza şi rotaţia obiectelor
folosite etc.
- Slăbirea si stingerea deprinderilor motrice este un fenomen care
poate fi indus de pauze prea mari sau de apariţia accidentărilor pe termen
lung, care slăbesc treptat legăturile temporale formate şi este caracteristic
deprinderilor consolidate insuficient. Mecanismul de bază al deprinderilor
deja automatizate nu se pierde niciodată, putând fi rapid reactualizat chiar
după pauze foarte lungi. Ceea ce afectează însă deprinderea este pierderea
coordonărilor fine, a simţurilor speciale ce revin la nivelul anterior după o
perioadă mare de antrenament. Exemplu: mersul pe bicicletă, driblingul
din handbal, deplasările în poziţie fundamentală la baschet, mecanismul
săriturii în înălţime cu răsturnare dorsală etc nu se vor pierde integral dacă
au fost consolidate şi automatizate, chiar după ani de zile de la întrerupere,
astfel că reluarea activităţii nu presupune întoarcerea la faza de iniţiere.
Minusurile din execuţie sunt datorate scăderii puternice a nivelului de

77
pregătire fizică specifică şi a elementelor de detaliu tehnic, ce limitează
expresivitatea şi calitatea mişcărilor.
-Antrenamentul mental joacă un rol important în procesul de învăţare,
consolidare şi perfecţionare a mişcărilor, fiind util în situaţiile în care
antrenamentul practic nu poate avea loc din cauze obiective: deplasări prea
lungi, oboseală fizică accentuată sau chiar accidentări. Se bazează pe
reprezentarea mişcărilor pe care subiectul trebuie să le execute/reprezentări
ideomotrice, care stau la baza mişcărilor voluntare prin reactualizarea
legăturilor temporale/traseelor neuronale, în şedinţe de 5-10 minute.

2. Factorii care condiţionează formarea deprinderilor motrice

 Acurateţea mişcărilor asimilate până în prezent. Dacă acestea
conţin greşeli şi sunt deja automatizate, restructurarea/corectarea
mişcărilor va fi dificilă şi va creşte necesarul de timp alocat,
evitând astfel înglobarea acestor structuri greşit formate în
deprinderile noi mai complexe. Exemplu: o tehnică de alergare
deficitară, caracterizată de rigiditate sau nesincronizarea
coordonării segmentelor implicate în efort, nu va permite învăţarea
corectă a deplasărilor din jocurile sportive.
 Bagajul de deprinderi deja format/experienţa motrică. Cu cât este
mai variat, cu atât şansele de asimilare a deprinderilor noi şi
complexe cresc, datorită transferării elementelor simple cunoscute
în structura celor mai diversificate.
 Complexitatea deprinderii propusă pentru învăţare. Cu cît este mai
complexă, cu atât necesită mai mult timp pentru formare şi pot
interveni mai multe greşeli în execuţie. Exemplu: aruncarea mingii
de oină de pe loc se învaţă mai rapid decât aruncarea ciocanului,
datorită structurii mai accesibile.
 Vârsta subiecţilor. Dacă procesul de formare începe la vârste mici,
plasticitatea scoarţei cerebrale, predispoziţia de a învăţa prin
imitaţie şi deseori incapacitatea de a conştientiza dificultatea/gradul
de risc al anumitor mişcări, constituie argumente ce permit iniţierea
timpurie în bazele mişcării specifice diferitelor ramuri de sport:
gimnastică, inot, schi, patinaj, jocuri sportive. Este perioada în care
stereotipurile pot fi schimbate, modificate şi îmbogăţite permanent,
ceea ce la adulţi este mai dificil de realizat, aceştia opunând deseori
rezistenţă la ieşirea din tiparele cu care s-au acomodat.
Diversificarea procedeelor şi stăpânirea acestora constituie o
prioritate, evitând pregătirea tehnică tardivă ce nu dă întotdeauna

78
 rezultatele scontate, subiecţii ezitând permanent între aplicarea
noului procedeu exersat sau a celui mai vechi, la care apelează în
situaţie de blocaj mental.
 Starea de odihnă a sistemului nervos. Nu este recomandată
formarea deprinderilor motrice pe fond de oboseală reziduală, când
capacitatea de concentrare a atenţiei şi capacitatea de coordonare
sunt afectate negativ, frânând astfel procesul de învăţare. Din acest
motiv, temele din deprinderi motrice sunt plasate anterior temelor
ce conduc la epuizarea energetică a organismui, adică cele din forţă
sau rezistenţă. Excepţie face faza de perfecţionare, unde pot fi
executate deprinderile în condiţiile activităţii competiţionale, pentru
a obişnui organismul cu exigenţele de solicitate de concurs.
 Nivelul indicilor morfo-funcţionali şi pregătirea fizică specifică.
Exemplu: fără un tip constituţional adecvat şi o pregătire de forţă
superioară nu pot fi formate deprinderile specifice din haltere
pentru procedeele smuls şi aruncat.
 Motivaţia şi semnificaţia pe plan afectiv a deprinderilor
respective. Exemplu: participarea la competiţii de top, includerea în
lotul naţional, exersarea unor procedee inventate/perfecţionate chiar
de sportiv, determină o participare conştientă şi activă.
 Continuitatea în exersare şi repetarea acţiunilor. Evitarea pauzelor
prea mari dintre lecţii sau antrenamente, a accidentărilor, permite
gradarea acumulărilor şi evită salturile riscante pentru recuperarea
decalajelor din pregătire. Consolidarea elementelor din gimnastică
presupune în medie 3000 de repetări/Albu.V. 1999.
 Viteza/ritmul de execuţie optim. Lucrul în condiţii standardizate
presupune viteze de execuţie optime, controlate, care asigură
stabilitatea şi eficienţa deprinderilor. Schimbarea condiţiilor de
lucru prin accelerarea execuţiilor scade randamentul acestora, chiar
dacă sunt deja automatizate. Exemplu: realizarea aruncărilor libere
la coş din baschet este afectată negativ dacă intervalul scurs între
repetări este scăzut permanent, oferind astfel mai puţin timp
refacerii fizice şi capacităţii de concentrare a atenţiei, pasele în doi
la fotbal sunt mai puţin precise dacă se elimină preluarea şi se
creşte progresiv viteza de execuţie.
 Calitatea procesului de predare. Presupune îmbinarea optimă a
componentei senzoriale-analizatorii/primul sistem de semnalizare
cu cea logică-limbajul-raţionamentul/al doilea sistem de
semnalizare, în concordanţă cu faza de instruire, adică folosirea
metodelor intuitive/demonstraţia şi a celor verbale/explicaţia pentru
79
 a accelera formarea imaginii/reprezentării corecte despre mişcare.
Pe lângă aceste două faze ce presupun iniţial perceperea mişcării
şi apoi înţelegerea acesteia, intervin obligatoriu alte două
momente: memorarea structurii deprinderii şi
exersarea/repetarea mişcării.
 Particularităţile mediului unde are loc instruirea/Condiţiile de
lucru. Este bine ca modificarea acestor condiţii să se facă după ce
deprinderea a fost corect consolidată şi nu înainte. Exemplu:
modificarea caracteristicilor mingilor cu care se învaţă procedeele
de prindere şi pasare-mai mari sau mici, mai uşoare sau grele, din
materiale diferite- nu va permite stabilizarea deprinderilor şi va
conduce la o dereglare/restructurare permanentă a acestora, din
cauza variabilităţii continue a parametrilor mişcărilor.

3. Clasificarea/tipologia deprinderilor motrice -se face după un

complex de criterii/Epuran M., Stănescu M. 2010 p. 276-285
• După componentele senzoriale solicitate prioritar:
-motrice propriu-zise: formarea lor este condiţionată de lucrul
standardizat, fără variaţii ale factorilor externi, de un număr mare
de repetări ce permite interpretarea informaţiilor oferite de
proprioceptorii mişcărilor/elemente din gimnastică, probe atletice,
patinaj etc.
-perceptiv motrice: formarea lor este condiţionată de modificările
continue din mediul ambiental, care conduc la solicitarea puternică
a analizatorilor şi la utilizarea selectivă în învăţare a informaţiilor
oferite de aceştia./ schi, tir.
- inteligent motrice: se bazează pe procesele psihice superioare,
solicitând gândirea, memoria, imaginaţia, procese ce permit
adaptarea comportamentului motric la situaţiile variabile provocate
de prezenţa şi intervenţia adversarilor şi coechipierilor/jocuri
sportive, sporturi de luptă, automobilism.
• După modul în care sunt conduse:
-autoconduse: sunt desfăşurate strict pe baza programului mental al
subiectului, fără intervenţia factorilor externi perturbatori/sarituri,
aruncări.
-heteroconduse: programul mental trebuie adaptat modificărilor
din mediu şi intervenţiilor adversarilor care nu permit/se opun la
efectuarea mişcărilor propuse/fotbal, hochei, baschet, judo, lupte
etc.
80
• Din punct de vedere sistemic:
-închise: nu sunt influenţate de ambianţă, presupunând execuţii în
situaţii standardizate şi fiind reglate doar prin feed-back
intern/gimnastică
-deschise: se apropie mai mult de priceperi, combinarea sau
selectarea deprinderilor efectuate facându-se spontan, solicitând
creativitatea şi gândirea pentru adoptarea unor soluţii viabile la
momentul respectiv./ jocuri sportive, arte marţiale.
• În funcţie de evidenţierea începutului şi finalizării mişcării:
-discrete: viteza mişcărilor poate fi variabilă, începutul şi sfârşitul
mişcărilor este evidenţiat clar/pasa, aruncarea, lovitura,etc.
-seriale: se bazează pe combinarea celor discrete, finalul unui
element conducând la declanşarea elementului următor/formarea
structurilor complexe din acrobatică sau jocuri sportive-pasă,
alergare, reprimire, dribling multiplu, şut la poartă.
-continue: au o durată mai mare decât cele enumerate anterior, se
desfăşoară mai lent iar finalizarea sarcinii este decisă de subiect sau
de un factor exterior/ ciclism, înot, alergare.
• În funcţie de gradul de automatizare
-elementare: sunt mişcări total automatizate, fiind formate din
structuri repetate stereotip în aceleaşi condiţii/mişcări ciclice
ciclism, vâslit, mers- sau structurile din gimnastică.
-complexe: conţin combinaţii de mişcări neautomatizate -structuri
de procedee cu rol tactic, adaptate condiţiilorde moment- sau parţial
automatizate-procedeele tehnice singulare-/ jocuri sportive, box.  În
funcţie de efectorii implicaţi în realizarea mişcărilor:
-fine: întâlnite la nivelul mâinilor, realizate prin intermediul
degetelor, extrem de exacte/ mişcările de manipulare şi cele de
dexteritate.
-intermediare: la nivelul diferitelor segmente ale corpului, celelalte
zone neparticipând direct la mişcare/lovituri de braţe sau picioare -
grosiere: implică coordonarea marilor lanţuri musculare/ ridicarea
halterelor, lovitura de atac din volei, aruncarea discului.
• În funcţie de finalitatea folosirii lor:
-de bază şi utilitar aplicative, utilizate atât în activitatea cotidiană,
cât şi în cea sportivă/mersul, alergarea, saritura, aruncarea şi
prinderea, căţărarea şi escaladarea, manevrarea şi transportul de
greutăţi, târârea, tracţiuni şi împingeri.

81
 -specifice unor ramuri de sport/elementele şi procedeele specifice
fiecărei ramuri sau probe sportive din atletism, gimnastică, inot,
patinaj, jocuri sportive, judo etc.
• În funcţie de rolurile pe care le urmăresc prioritar:
-de stabilitate: asigură realizarea celorlalte tipuri de deprinderi şi
constau din acele acţiuni ce urmăresc stabilizarea echilibrului static
şi dinamic / întoarceri, fandări, aplecări, piruete, rostogoliri, ridicări
etc.
-locomotorii: asigură deplasarea corpului pe orizontală sau
verticală / mers, alergare, săritură, căţărare, târâre, alunecare.
- de manipulare: presupun manevrarea diferitelor obiecte/ prindere,
pasare, lovire, aruncare, împingere, rostogolire, dribling.

4. Etapele formării deprinderilor motrice

Din analiza literaturii ştiinţifice rezultă puncte de vedere diferite în

problematica stabilirii etapelor de învăţare a deprinderilor motrice, în
funcţie de specializarea autorilor respectivi care stabilesc în medie 3-4 faze
distincte. Indiferent de maniera de abordare, se constată şi puncte de
vedere comune/similarităţi în stabilirea fazelor şi obiectivelor/priorităţilor
acestora, clasificările diferite avînd un caracter complementar.

Etapele fiziologice
• Etapa mişcărilor grosolane, lipsite de coordonare, inutile şi
nediferenţiate. Avalanşa de informaţii ce sunt trimise de la diferiţi
analizatori la scoarţă contribuie la iradierea proceselor nervoase de
excitaţie la zone extinse, generând solicitarea grupelor musculare
suplimentare, consum energetic superior, apariţia stării de oboseală,
efectuarea de mişcări inutile şi imprecise.
• Etapa mişcărilor caracterizate de contracţii excesive/încordări
puternice. Are loc înlăturarea mişcărilor suplimentare, sunt
accentuate fenomenele de inhibiţie fără a se ajunge încă la un
echilibru între excitaţie-inhibiţie, tonusul muscular este prea ridicat,
intensitatea contracţiilor încă este prea mare, relaţia
agoniştiantagonişti nu este optimă, deprinderea are un aspect de
rigiditate în execuţie. Se reduce totuşi numărul de greşeli,
răspunsurile sunt mai corect selecţionate, mişcările sunt mai stabile,
în acord cu scopul acţiunii.

82
 • Etapa stabilizării/formării efective a deprinderii. Are loc o
echilibrare optimă a proceselor de excitaţie, inhibiţie, iradiere,
concentrare, se întăreşte şi stabilizează stereotipul dinamic, apare
automatizarea mişcărilor, coordonarea exactă a structurilor
efectuate.
• Etapa măiestriei/a detaliilor de execuţie/a perfecţionării. Este
omisă de unele lucrări de specialitate, existând şanse reduse de a
ajunge cu deprinderea la acest nivel în educaţia fizică şcolară, fiind
accesibilă doar activităţii sportive de performanţă. Al doilea sistem
de semnalizare are un rol dominant, deprinderile sunt caracterizate
de precizie, fineţe şi eficienţă maximă, sunt efectuate deseori
creativ.

Etapele psihologice
• Etapa iniţială/a orientării şi familiarizării cu deprinderea. Se
formează o imagine cât mai corectă a mişcării ce trebuie asimilată,
prin utilizarea combinată a metodelor intuitive şi verbale. Se
prezintă înlănţuirea elementelor componente care stabilesc
mecanismul de bază şi se încearcă primele execuţii integrale dacă
structura deprinderii este simplă şi permite acest lucru.
• Etapa asimilării fiecărui element al structurii motrice. Se insistă pe
corectitudinea tehnică şi pe stăpânirea elementelor cheie ale
mişcării. Este specifică deprinderilor complexe care necesită
descompunerea pe părţi. Exemplu: săriturile din gimnastică la
aparate sau cele din atletism.
• Etapa integrării elementelor deprinderii. Are loc
legarea/unificarea elementelor structurale şi executarea cursivă a
deprinderii.
• Etapa automatizării. Urmăreşte perfecţionarea gradată a
deprinderii până la instalarea automatismelor, apoi aceasta va fi
aplicată în condiţii variabile făra ca mecanismul structural să fie
afectat.

Etapele metodice - după Cârstea G.- 1993/2000

• Etapa iniţierii în bazele tehnice de execuţie a deprinderii este
caracterizată de importanţa volumului efortului fizic şi prezintă
următoarele obiective:
- Formarea imaginii/reprezentării clare despre mişcare prin folosirea
cumulată a demonstraţiilor şi explicaţiilor.

83
 - Formarea ritmului general de execuţie cursivă a deprinderii, în
condiţiile în care structura şi dificultatea acesteia permit efectuarea
globală.
- Descompunerea deprinderii caracterizată de complexitate în părţile
sale distincte şi exersarea lor analitică.
- Prevenirea apariţiei sau corectarea greşelilor tipice de execuţie.
• Etapa consolidării deprinderii motrice, caracterizată de importanţa
intensităţii efortului fizic şi prezintă următoarele obiective:
- Formarea tehnicii de execuţie a deprinderii în concordanţă cu
parametrii spaţiali, temporali, dinamici, ritmici etc. optimi, conform
modelului de execuţie prezentat.
- Întărirea legăturilor temporale prin desfăşurarea activităţii în
condiţii constante/standardizate, ca premisă pentru stabilizarea
stereotipurilor şi executarea ulterioară a deprinderii în condiţii
variabile.
- depistarea şi corectarea greşelilor personale de execuţie,
dezvoltarea autocontrolului referitor la calitatea deprinderilor.
• Etapa perfecţionării deprinderilor motrice, în care complexitatea
efortului este determinantă pentru realizarea obiectivelor sale:
- Diversificarea procedeelor tehnice specifice fiecărui element, adică
lărgirea bazei de execuţie a unei deprinderi prin noi variante.
Exemplu: Îmbogăţirea tehnicii aruncării la poartă din handbal prin
asimilarea şi stăpânirea de noi variante de execuţie- cu pas adăugat,
cu pas încrucişat, din alergare, din săritură, din plonjon, cu
pământul, din aeriană, de la şold, cu spatele la poartă, de pe diferite
posturi etc.
- Exersarea deprinderii într-o diversitate de condiţii de mediu, cu
restricţii, cu sarcini suplimentare, în situaţii similare celor din
competiţii.
- Includerea deprinderii în structuri complexe-combinaţii tehnice din
jocurile sportive, linii din elemente acrobatice, parcursuri
aplicative- şi executarea acestora la un nivel caliatativ superior.
Această variantă face apel la capacitatea de adaptare în funcţie de
context, realizând de fapt trecerea către priceperile motrice
complexe.

O sinteză a clasificărilor descrise anterior este realizată de autorii Dragnea

A. Bota A./1999, care propun următoarele 4 etape în procesul de formare a
deprinderilor motrice:
84
 -formarea imaginii prin explicaţii şi
demonstraţii.
-formarea ritmului general de
INIŢIEREA ÎN execuţie cursivă.
1 BAZELE TEHNICII -descompunerea deprinderii şi
DE EXECUŢIE exersarea fiecărui element.
-prevenirea sau corectarea greşelilor
tipice.
-volumul efortului este dominant.

-formarea tehnicii conform

modelului de execuţie.
-exersarea mişcărilor în condiţii
CONSOLIDAREA standardizate.
2 DEPRINDERII -corectarea greşelilor personale,
MOTRICE dezvoltarea autocontrolului asupra
deprinderilor deja formate.
-intensitatea efortului este
dominantă.

-diversificarea variantelor de
execuţie a elementelor tehnice.
-execuţii în condiţii diversificate,
dificile, sarcini suplimentare,
PERFECŢIONAREA restricţii, în competiţii etc.
3 DEPRINDERII -includerea şi executarea
MOTRICE deprinderii cu efiecienţă crescută în
structuri complexe, microlinii,
pasrcursuri, concursuri.
-complexitatea este dominanta
efortului.

Fig. 13 Etapele şi obiectivele formării deprinderilor motrice/abordarea metodică

85
 1. Etapa cognitivă, a învăţării iniţiale, a informării şi formării
imaginii mentale despre mişcare. Durata ei este dependentă de
priceperea elementară a fiecărui subiect. Ea se suprapune cu etapa
mişcărilor inutile caracteristică abordării fiziologice.
2. Etapa mişcărilor insuficient diferenţiate şi încordate, caracterizată
de mişcări corecte alternate cu greşeli de execuţie realizate doar în
condiţii standard, de existenţa feed-back-ului intern şi extern, de
legarea elementelor structurale în execuţii integrale.
3. Etapa mişcărilor consolidate şi a coordonărilor fine asigură
stabilizarea şi corectitudinea mişcărilor tot în condiţii stereotipe,
calitatea deprinderilor apropiindu-se de modelul de execuţie.
Atenţia va fi canalizată pe reuşita detaliilor tehnice.
4. Etapa supraînvăţării/perfecţionării se suprapune cu ultima etapă
prezentată de toate abordările psihologice, fiziologice şi metodice.
Asigură manifestarea priceperilor motrice superioare prin
rezolvarea de probleme.

5. Transferul şi interferenţa deprinderilor motrice

În orice activitate de învăţare curentă există influenţe favorabile,
nefavorabile sau nule ale acumulărilor/rezultatelor activităţii de instruire
produse în etapele anterioare, asupra conţinuturilor noi ce trebuie asimilate.
În cazul procesului de formare a deprinderilor motrice, efectul benefic al
mişcărilor asimilate în etapa anterioară poartă numele de transfer pozitiv,
iar efectele nedorite sunt un transfer negativ sau fenomen de interferenţă.

86
 Fig. 14 Tipologia transferului la nivelul deprinderilor motrice

Transferul pozitiv are loc atunci când între deprinderile deja formate şi
cele noi propuse pentru învăţare există similarităţi de ordin structural. Cea
mai întâlnită situaţie este utilizarea mişcărilor simple pentru asimilarea
unora cu grad mai ridicat de dificultate şi complexitate. Includerea totală
sau fragmentară a structurilor motrice cunoscute şi stăpânite în
mecanismul de bază al deprinderii noi, favorizează rapiditatea formării şi
consolidării acesteia, noua mişcare ajungând într-un timp mai scurt la
stabilitate şi posibilităţi practice de aplicare.
Maniera de structurare şi eşalonarea - graduală/liniară şi
concentrică- a conţinuturilor programelor de specialitate pe cicluri şi ani
de studiu, constituie un factor ce favorizează transferul depriderilor
motrice. Exemple de transfer pozitiv:
 Cei ce stăpănesc tehnica alergării de viteză, pasul săltat şi pasul
sărit, vor asimila mai repede tehnica săriturii în lungime cu elan
sau triplusalt din atletism.
 Tehnica aruncării mingii de oină cu elan favorizează învăţarea
aruncării suliţei, datorită similitudinii structurale.
 Deplasările în teren, schimbările de direcţie, marcajul,
plasamentul, sunt rapid transferabile în cazul jocurilor sportive-
handbal, fotbal, baschet. Acest lucru explică rapiditatea
adaptării la cerinţele unui nou joc sportiv în cazul celor care fac
un alt joc sportiv, comparativ cu cei implicaţi în sporturi
individuale, unde tehnica respectivă nu este solicitată.
 Exersarea mişcărilor din inot pe uscat va favoriza învăţarea
ulterioară a tehnicilor specifice în apă, existând în acest caz un
transfer prin imitaţie. /Brandy J. 1972, Magill R. 1990, citaţi de
Epuran M. , Stănescu M. 2010.

Transferul nul presupune lipsa oricărei influenţe a unei deprinderi

vechi asupra celei noi, fenomen datorat deosebirilor structurale majore.
Exemplu: aruncarea la coş de pe loc din baschet şi driblingul din fotbal,
tehnica alergării de rezistenţă şi săriturile la platformă.

Transferul negativ/interferenţa deprinderilor motrice este un

fenomen ce conduce la rezultate nedorite în învăţarea motrică, fiind
generat de suprapunerea neinspirată şi inoportună a unor elemente ce fac
parte din vechea deprindere peste noua deprindere, care este puternic
87
afectată ca mecanism de execuţie, prelungindu-se astfel şi timpul de
învăţare corectă a ei. Exemple de transfer negativ:
 Automatizarea dribligului din handbal-cu lovirea mingii la trei
paşi- influenţează negativ învăţarea driblingului din baschet,
ultimul presupunând lovirea mingii la fiecare pas realizat.
 Diferenţele structurale majore determină transfer negativ între
săritura în lungime şi cea în inălţime din atletism. /Ababei R.
2003
 Influenţe nefavorabile reciproce pot avea săriturile din atletism
cu cele din gimnastică, elementul ce poate genera probleme
fiind tehnica diferită de bătaie/desprindere: pe ambele picioare
la săriturile specifice gimnasticii, pe un picior la cele atletice.
Dacă sunt planificate simultan sau există un interval de timp
prea scurt între unităţile de învăţare destinate acestor deprinderi,
se pot crea situaţii de realizare a bătăii prin tehnica
împrumutată din cealaltă săritură.
 Tehnica loviturilor din tenis interferează cu cea din badminton,
datorită diferenţelor constatate în execuţia mişcărilor.

Limitarea transferului pozitiv şi interferenţa produsă în procesul formării

deprinderilor motrice este determinată de următorii factori:
• Programarea temelor de lecţie ce favorizează transferul negativ, a
deprinderilor motrice concurente.
• Pauzele prea scurte în planificarea deprinderilor ce pot interfera.
• Nedirecţionarea atenţiei subiecţilor pe elementele din mecanismul
de bază unde poate interveni transferul negativ.
• Fond redus de deprinderi motrice, specializarea prea îngustă sau
timpurie.
• Mişcări greşit asimilate sau insuficient consolidate, înglobate
ulterior în structuri mai complexe.
• Nivel scăzut al combinaţiilor de aptitudini motrice ce
condiţionează învăţarea şi aplicarea deprinderilor.
• Absenţa exerciţiilor parţiale, trecerea directă la învăţarea integrală
atunci când nu sunt stăpânite suficient elementele componente ale
deprinderii.

6. Priceperile motrice

Priceperile motrice reprezintă componente neautomatizate ale

motricităţii voluntare conştiente, fiind legate puternic de deprinderile
88
motrice, alături de care constituie fundamentul comportamentului motric.
Ele condiţionează atât eficienţa procesului de învăţare motrică, cât şi
valorificarea deprinderilor formate prin adaptarea răspunsurilor în funcţie
de context.
Abordarea lor distinctă se face din necesităţi de ordin didactic,
pentru a facilita prezentarea trăsăturilor definitorii ale acestora,
deprinderile şi priceperile motrice fiind într-un proces dinamic de
condiţionare reciprocă pe parcursul etapelor caracteristice formării
mişcărilor.
Literatura de specialitate clasifică priceperile motrice în două
categorii distincte: simple şi complexe.

Priceperile motrice simple sau elementare condiţionează procesul de

formare a unor noi mişcări, când intervin în prima fază a învăţării. Prin
intermediul potenţialului motric şi cunoştinţelor deţinute la momentul
respectiv se încearcă elaborarea unor răspunsuri la mişcarea nouă propusă
pentru a fi învăţată.
Cum posibilităţile motrice ale subiecţilor care încearcă realizarea
corectă a primelor execuţii sunt eterogene, răspunsurile lor nu vor avea
aceeaşi calitate şi timpul necesar pentru a învăţa mişcarea este diferit.
Situaţia este frecvent întâlnită în educaţia fizică şcolară, când sunt propuse
teme noi din deprinderile motrice, când are loc iniţerea în diferite ramuri
de sport. În funcţie de calitatea bagajului motric, motivaţie, nivel
aptitudinal, temperament, dezvoltare intelectuală, stare afectivă
momentană, calitatea procesului de instruire, atitudini şi interese, unii elevi
vor rezolva rapid sarcinile trasate, alţii vor prezenta întârzieri moderate sau
pe termene mai mari.
Nu este însă obligatoriu ca cei care manifestă această pricepere la
nivel superior să poată stăpâni viitoarea deprindere la nivel avansat,
existând şi cazuri de plafonare a acestora în următoarele etape de instruire,
ca şi situaţia în care persoane ce au o evoluţie iniţială mai lentă, să
asimileze mai trainic deprinderile şi să aibă ulterior un puternic salt
calitativ.
Definiţie: prin pricepere elementară înţelegem acţiunea
comportamentală motrică, specifică etapei iniţiale de învăţare, ce are la
bază aptitudinile, achiziţiile anterioare şi informaţiile obţinute prin
explicaţii sau observaţii -Dragnea A. Bota A. 1999-. Din definiţie reiese că
priceperea elementară se manifestă în fazele de familiarizare cu mişcarea şi
realizare a primelor încercări de execuţie a deprinderii, precedând procesul

89
de formare a acesteia, fiind din acest motiv numită deseori pre-
deprindere.
Majoritatea autorilor consideră ca formarea priceperilor motrice
simple se poate realiza prin acţiunea diferenţiată sau cumulată a trei
metode:
• Prin observarea dirijată a acţiunilor realizate de alţii, ce
presupune spirit de observaţie, capacitate de concentrare a atenţiei
pe elementele cheie, perceperea modelului corect de execuţie.
• Prin folosirea metodelor verbale-explicaţia în special-, oferind
astfel informaţii suplimentare asupra caracteristicilor deprinderii,
sublinierea unor subtilităţi şi detalii tehnice ce nu pot fi depistate
prin prima variantă.
• Prin exersare, adică încercări practice directe, unde sunt utilizate
informaţiile furnizate pe primele două căi şi sunt importante
impulsurile proprioceptive pentru a simţi şi regla mişcarea.

Priceperile motrice complexe sau superioare sunt considerate a fi

adevăratele priceperi motrice, reprezentând în esenţă potenţialul de efectua
deprinderi motrice deja învăţate, în situaţii nestandardizate, inconstante,
dificile, îngreuiate.
Se manifestă în ultima fază a formării deprinderilor motrice
perfecţionarea-, când deprinderea în sine nu mai constituie obiectivul
urmărit prioritar în activitate, ci capacitatea subiectului de a selecta diferite
mişcări, de a le modifica conştient parametri de execuţie, de a le combina
într-o manieră creativă, executându-le pentru a se adapta cu randament
superior situaţiilor nestereotipe, continuu schimbătoare. Din aceste motive
ele sunt considerate a fi post-deprinderi, fiind o imagine fidelă a
posibilităţilor individuale de a rezolva spontan şi original/creativ
problemele ivite, pe baza selectării inteligente a stereotipurilor dinamice
formate anterior.
Automatizarea deprinderilor şi stăpânirea lor în condiţii izolate la un nivel
tehnic ridicat nu înseamnă că s-a ajuns deja la pricepere motrică. Exemplu:
execuţia perfectă a unui procedeu din jocurile sportive în tiparele
standardizate din antrenament nu garantează eficienţa aceluiaşi procedeu
executat în variabilitatea activităţii competiţionale, când situaţiile sunt mai
complexe şi condiţiile de lucru în permanentă schimbare, acţiunile fiind
influenţate permanent de prezenţa coechipierilor şi adversarilor. Se impune
astfel diversificarea condiţiilor de execuţie, pentru a genera contexte noi ce
obligă la reglarea mişcărilor, alegerea şi modificarea lor, legarea eficientă
cu alte deprinderi, conform cerinţelor fiecărei faze.
90
 PRICEPERE DEPRINDERE PRICEPERE
SIMPLĂ/ MOTRICĂ COMPLEXĂ/
PREDEPRINDERE POSTDEPRINDERE

Fig. 15 Relaţia pricepere motrică simplă, deprindere motrică şi pricepere motrică

complexă

Caracteristicile priceperilor motrice:

 Priceperile superioare sunt caracterizate de complexitate
structurală şi funcţională, incluzând şi solicitând cunoştinţe
teoretice, scheme mentale, deprinderi cât mai stabile şi variate.
 Stabilesc nivelul de măiestrie sportivă, fiind totuşi dependente de
cantitatea şi calitatea deprinderilor motrice învăţate.
 Sunt componente neautomatizate ale motricităţii voluntare,
manifestându-se doar în variabilitatea situaţiilor întâlnite.
 Solicită puternic procesele cognitive, favorizează formarea şi
diversificarea schemelor mentale de acţiune, memoria, imaginaţia
şi creativitatea.
 Plasticitatea scoarţei cerebrale condiţionează nivelul lor de
manifestare.
 Formarea şi manifestarea lor presupune formularea de noi situaţii
problemă pentru cei incluşi în procesul de instruire.

7. OBIŞNUINŢELE

Obişnuinţa nu reprezintă o noţiune identică cu cea de deprindere,

chiar dacă presupune executarea anumitor deprinderi, sprijinindu-se astfel
în manifestare pe acestea. Obişnuinţele sunt incluse la rândul lor în
activitatea voluntară, dar între ele şi deprinderi există deosebiri
fundamentale. Ele presupun procese mai complexe decît o simplă execuţie
a unei mişcări, implicând o selecţie a deprinderilor efectuate şi o
componentă afectivă concretizată în preferinţe, pasiuni, orientare
prioritară pentru un anumit gen de activitate, ce ajunge să fie definitorie
pentru manifestarea şi aprecierea personalităţii celui vizat.
Toate obişnuinţele poartă amprenta aptitudinilor intelectuale,
caracteristicilor afective şi volitive ale unei persoane, manifestându-se ca
91
modalităţi individuale şi distinctive de comportament în diferite ipostaze,
variabile de un individ la altul. Se formează în timp, pe baza convingerilor,
sentimentelor, motivaţiilor şi intereselor, concretizându-se în forme stabile
de comportament, în atitudini pozitive -punctualitate, perseverenţă, ordine-
sau negative -superficialitate, delăsare, indiferenţă, dezorganizare-.
Înţelegerea diferenţelor fundamentale dintre deprindere şi obişnuinţă este
favorizată de următoarele exemple din care reiese clar că obişnuinţele
includ deprinderile, fiind însă mai mult decât acţiunea de realizare a unor
mişcări :
 Multe persoane deţin un bagaj de deprinderi tehnico-tactice şi o
pregătire fizică satisfăcătoare pentru a putea practica un joc sportiv.
Sunt puţini cei care şi-au format obişnuinţa de a se întâlni zilnic la
o anumită oră şi de a practica acel joc sportiv.
 Foarte mulţi oameni cunosc exerciţii de dezvoltare a principalelor
grupe musculare, puţini şi-au fixat un program regulat de executare
a acestor exerciţii pe care să-l aplice şi să-l respecte neîntrerupt,
formându-şi asfel o obişnuinţă.
 Mersul, alergarea, înotul sunt deprinderi, dar includerea acestor
deprinderi în programe individuale de pregătire care să fie plăcute
şi utile pentru executanţi, le poate forma acestora obişnuinţa de a
depune zilnic efort fizic.
Educaţia fizică are atribuţii legate de formarea următoarelor obişnuinţe:
- Obişnuirea cu respectarea şi realizarea unui
program de lucru, indiferent de atractivitatea şi dificultatea
acestuia.
- Obişnuirea cu respectarea regulilor de igienă
individuală, colectivă şi a bazelor sportive.
- Obişnuirea cu respectarea regulilor etice în cazul
orelor sau competiţiilor sportive.
- Formarea capacităţii de practicare sistematică şi
independentă a exerciţiilor fizice

92
 CAP. 7 CUNOŞTINŢELE DE SPECIALITATE

Susţinerea activităţilor practice la un nivel înalt presupune o corectă

fundamentare teoretică a conţinuturilor acestora. Informaţiile teoretice
aferente activităţilor motrice constituie un vast sistem de cunoştinţe,
completat sistematic prin evoluţia disciplinelor de specialitate şi a celor
conexe domeniului. Ele se constituie astfel într-un ansamblu de idei, reguli,
teze, legi, principii, concepte, teorii legate de practicarea exerciţiilor fizice
la orice nivel.
Conştientizarea principalelor caracteristici ale activităţilor de
educaţie fizică şi sport, a relaţiilor cauză-efect, a principiilor de instruire,
înţelegerea necesităţii efectuării unor anumite exerciţii, a unui anumit
volum de efort, nu pot fi realizate decât printr-o pregătire teoretică
corespunzătoare nivelului de dezvoltare intelectuală şi motrică a elevilor.
Experimente privind eficientizarea activităţilor motrice prin
realizarea unei bune pregătiri teoretice desfăşurate la nivelul tuturor
eşantioanelor de vârstă, au confirmat rezultatele superioare ale îmbinării
pregătirii motrice cu cea teoretică, comparativ cu loturile unde activitatea a
fost axată doar pe practică/Chiriţă G., citat de Albu V.-1999. În acest s-au
constatat: interesul crescut al elevilor pentru activităţile fizice, înţelegerea
superioară a valenţelor activităţilor motrice, a scopului acţiunilor
planificate, deprinderi de organizare superioare, o motivare intrinsecă,
implicare sistematică în activitatea independentă, rapiditate în învăţarea
mişcărilor etc.

93
 Activitatea practică a evidenţiat că trăinicia, claritatea şi înţelegerea
cunoştinţelor depinde de calitatea materialului intuitiv utilizat în instruire şi
de maniera în care acesta este perceput. În acest sens, materialul trebuie să
fie: concludent, reprezentativ, relevant, accesibil conform etapei de
instruire, să permită sesizarea elementelor esenţiale.
Transmiterea acestor informaţii de specialitate poate fi realizată în
momente şi cu ocazii diferite:
• Înaintea începerii activităţilor specifice, unde un special îl
deţine instructajul.
• În timpul desfăşurării activităţilor-cel mai des- sau la finalul
acestora-analiza activităţii, bilanţul competiţiei-.
• În lecţii teoretice special programate, la unităţile de
învăţământ de profil.
• Prin prezentarea şi discutarea planurilor individuale sau
colective de pregătire.
• Prin analiza video a diferitelor execuţii, concursuri sau
antrenamente.
Diversificarea ramurilor de sport şi valenţele multiple ale educaţiei fizice
şcolare presupun transmiterea echilibrată a cunoştinţelor de ordin general
şi a celor speciale. Realizând o sinteză a direcţiilor de acţionare prioritară
pentru capacitarea elevilor cu informaţii de specialitate, se poate afirma că
aceste noţiuni trebuie să facă referire la:
 Reguli, norme, principii etice şi organizatorice ce trebuie respectate
cu ocazia desfăşurării activităţilor motrice.
 Asigurarea sprijinului şi ajutorului în execuţiile dificile,
amenajarea spaţiului de lucru.
 Efectele şi valenţele multiple ale practicării diferitelor exerciţii
fizice asupra organismului.
 Planurile anatomice, segmentele corporale, grupele musculare,
direcţiile şi tipurile de mişcări.
 Regulile elementare de igienă individuală şi colectivă.
 Noţiuni de regulament specifice diferitelor ramuri şi probe
sportive.
 Noţiuni de tehnică, tactică individuală şi colectivă specifică.
 Noţiuni fundamentale legate de parametri şi dozarea efortului fizic.
 Aprecierea propriei dezvoltări fizice şi capacităţi funcţionale.
 Formarea corectă şi valorificarea deprinderilor şi priceperilor
motrice.

94
  Metodologia dezvoltării aptitudinilor motrice la diferite grupe de
vârstă.
 Aspecte legate de istoricul diferitelor discipline sportive, evoluţia
competiţiilor naţionale şi internaţionale.
 Instituţiile implicate în gestionarea activităţilor motrice, atribuţiile
acestora.
 Tendinţele, dinamica performanţelor şi recordurilor pe plan
naţional şi mondial.
 Cunoaşterea principalelor probe de evaluare existente în S.N.S.E.
la grupa de vârstă respectivă.
 Modalităţile concrete de practicare independentă a exerciţiilor
fizice, cultivarea atracţiei şi formarea obişnuinţelor pentru mişcare,
realizarea tehnicilor de autoorganizare, autoconducere,
autoevaluare.

CAP. 8 CALITĂŢILE MOTRICE/APTITUDINILE

MOTRICE

1.GENERALITĂŢI - Calităţile motrice/aptitudinile motrice ocupă

un rol prioritar în cadrul procesului instructiv educativ, datorită
importanţei fundamentale pe care o au în realizarea finalităţilor urmărite
de principalele activităţi motrice.
Calitǎţile motrice sunt caracteristici înnăscute ale organismului uman,
dezvoltându-se de la sine în corelaţie cu evoluţia ontogenetică a
individului până la un moment de vârf maximal, de unde se instalează
anumite bariere şi acest proces stagnează, intrând apoi în regres.
Influenţarea lor în lecţia de educaţie fizică se manifestă prin salturi ale
indicilor ce le caracterizează, utilizând în acest scop mijloace şi metode
specifice standardizate.
Fiecărei calităţi motrice îi este alocat un parametru specific care
permite aprecierea contribuţiei acesteia la efectuarea diferitelor mişcări:
rapiditatea pentru viteză, precizia şi complexitatea pentru coordonare,

95
 durata efortului pentru rezistenţă, valoarea încărcăturii pentru forţă,
amplitudinea execuţiilor pentru supleţe.
Nivelul lor de dezvoltare sintetizează calitatea pregătirii fizice,
factor principal al antrenamentului sportiv, fiind componente de bază ale
capacităţii motrice generale şi specifice, alături de deprinderile motrice.
Prin urmare nu trebuie suprapus termenul de aptitudine motrică cu cel
de capacitate motrică, care este mult mai complex.
Aptitudinile motrice, reunite generic sub termenul de V.Î.R.F., la care
unii adaugă şi supleţea sunt de fapt „cauzele sau motorul” mişcării,
condiţionând formarea şi valorificarea deprinderilor motrice. Între
calităţi şi deprinderi motrice este în realitate o strânsă interdependenţă.
Relaţia reciprocă poate fi interpretată în sensul că aptitudinile motrice
uşurează învăţarea noilor mişcări, scurtând timpul afectat acestui proces.
Un nivel ridicat al coordonării, rezistenţei, forţei, vitezei va eficientiza şi
aplicarea deprinderilor în condiţii diversificate, în situaţii de oboseală
fizică şi psihică, crescând şansele de reuşită în atingerea finalităţilor
planificate. Majoritatea deprinderilor nu sunt influenţate de o singură
aptitudine motrică ci de combinaţii ale lor (forţă-viteză la sărituri-
aruncări, rezistenţă şi forţă în anduranţa musculară, viteză, rezistenţă şi
forţă în structuri tehnico-tactice, viteză şi coordonare în acţiuni
complexe, forţă şi mobilitate, forţă şi echilibru în gimnastică, fiind
solicitate toate aptitudinile motrice, dar cu ponderi variabile).
Invers analizând situaţia, procesul de formare şi valorificare a
mişcărilor asimilate conduce în mod indirect la efecte benefice asupra
aptitudinilor motrice (calea indirectă-secundară a dezvoltării lor), pentru
efecte puternice fiind preferate însă metodele proprii de educare a fiecărei
calităţi motrice. Calea indirectă nu trebuie neglijată, căci modificând
dominanta efortului (pauze, număr de repetări, distanţe, încărcături,
frecvenţa mişcărilor) efectele pot fi spectaculoase, având avantajul că
repetarea unor structuri tehnice este plăcută şi asigură o participare activă
a elevilor.

CALITATE DEPRINDERE
MOTRICĂ MOTRICĂ
Fig. 16
Interdependenţa deprinderi-aptitudini motrice
Aptitudinea ca termen general este definită astfel: însuşire psihică
individuală care condiţionează îndeplinirea în bune condiţiuni a unei
munci, acţiuni/DEX.

96
 Şchiopu U. înţelege prin aptitudine acel complex de însuşiri stabile
ale personalităţii care condiţionează realizarea cu succes a diferitelor
tipuri de activităţi: intelectuale, artistice, tehnice, ştiinţifice, sportive,
organizatorice, manuale.
Manno R. le consideră a fi: ansamblu de predispoziţii sau
potenţialităţi motrice fundamentale ale omului pe care se clădesc
abilităţile motrice învăţate.
Din interpretarea definiţiilor prezentate anterior rezultă două
aspecte fundamentale ale aptitudinilor: baza lor de susţinere este nativă şi
determinată de factorii genetici, predispozanţi, dar performanţele înalte din
diferite activităţi presupun existenţa proceselor de dezvoltare /educare a
aptitudinilor solicitate, interese şi motivaţie puternică, fiind în acest caz un
rezultat al actului de instruire bine planificat.
Literatura de specialitate furnizează o terminologie din ce în ce mai
variată pentru a defini calităţile motrice: aptitudine motrică, calităţi
biomotrice, aptitudini psihomotrice, calităţi biofizice, calităţi fizice, noţiuni
utilizate ca fiind sinonime, fiecare termen evidenţind unul sau mai mulţi
factori ce stă la baza manifestării lor: mecanismele biologice, fiziologice,
psihice, biochimice, biomecanice. Cum aceste mecanisme acţionează
sinergic pentru producerea mişcărilor, termenul de aptitudine/calitate
motrică este suficient de relevant.
În esenţă, calitatea motrică reprezintă „însuşirea psiho-fizică a
individului, bazată pe mecanisme fiziologice, biochimice şi psihice care
asigură execuţia acţiunilor motrice cu indici de viteză, forţă, rezistenţă,
îndemânare” Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din
România/2002/p.93. Aptitudinea motrică reflectă o „însuşire a
personalităţii care condiţionează şi asigură uşurinţa învăţării şi
executării actelor motorii care se exprimă în calităţi motrice ca viteză,
îndemînare, forţă, rezistenţă.”
În cadrul aptitudinilor psihomotrice sunt reunite o serie de calităţi
ca: echilibrul static şi dinamic, schema corporală, lateralitatea, coordonarea
generală şi segmentară, timpul de reacţie, ideomotricitatea, ce permit
manifestări psihocomportamentale motorii de fineţe /Raţă G., Raţă B.C.
2006, p.12.
Sintetizând opiniile mai multor autori, se poate concluziona că
aptitudinile motrice se împart în aptitudini condiţionale (viteză,
rezistenţă, forţă) şi aptitudini coordinative (coordonarea, supleţea).
Prima categorie se bazează pe solicitarea puternică a marilor funcţiuni şi pe
cheltuială energetică ridicată, cele coordinative depind de calitatea

97
analizatorilor, transmiterea semnalelor şi prelucrarea lor de S.N.C. care
trimite impulsurile motorii şi generează mişcarea în parametrii doriţi. Alte
surse separă supleţea de elementele capacităţii coordinative, considerând-
o mai mult o aptitudine cu caracter complementar.
Rezultatele la probele de control ce vizează aptitudinile motrice
sunt caracterizate de un grad înalt de obiectivitate, spre deosebire de
evaluarea deprinderilor ce presupun raportarea execuţiei la model. Elevul
va sesiza mult mai uşor salturile (rata de progres), în ceea ce priveşte forţa
şi rezistenţa, aceste aptitudini permiţând o îmbunătăţire radicală a
rezultatelor, în antiteză cu viteza şi capacitatea coordinativă – puternic
dependente de fondul ereditar.
Procesul de educare a calităţilor motrice poate şi trebuie să devină
atractiv pentru elevi, chiar şi în cazul educării rezistenţei (cu multiplele ei
forme de manifestare). În acest sens, alternarea permanentă a mijloacelor,
utilizarea concursurilor şi a jocurilor sportive, includerea structurilor
dificile în parcursuri aplicative şi ştafete, sunt variante de realizare a
acestui deziderat. Educarea calităţilor motrice se poate realiza şi în
condiţii materiale simple, în special rezistenţa, viteza de reacţie,
mobilitatea, forţa marilor grupe musculare.
Plasarea unităţilor de învăţare pe toată structura anului şcolar,
numărul acestora şi mai ales mărimea lor (numărul efectiv de lecţii) se face
în funcţie de carenţele în pregătire ale elevilor şi în corelaţie cu ramurile
de sport predate, pentru a uşura acest proces.

În procesul de educare a aptitudinilor motrice, acţiunile unilaterale

sunt dificil de realizat, datorită apariţiei fenomenului de transfer
(influenţele asupra unei aptitudini motrice, când se urmăreşte de fapt
educarea alteia).
Între aptitudinile motrice există o strânsă interdependenţă (condiţionare
reciprocă), astfel încât, abordarea lor singulară este făcută doar din raţiuni
de ordin didactic, din necesitatea fundamentării unei metodologii cât mai
eficiente de dezvoltare. Termenul de transfer defineşte legătura, influenţa
ce poate fi evidenţiată între aptitudinile motrice în procesul lor de
educare/Bompa T. 2001 pag.5.

98
 Cu cât nivelul de educare a aptitudinilor este mai scăzut, cu atât
influenţa lor reciprocă este mai mare şi invers (atunci când o persoană se
bazează pe un anumit tip de efort, acestea va avea efecte mai puţin
benefice asupra celorlalte tipuri de aptitudini, influenţa fiind în acest caz
negativă, situaţie frecvent întâlnită în cazul pregătirii fizice specifice).
Exemplu: dezvoltarea puternică a anduranţei – rezistenţa aerobă – nu are
efecte benefice asupra forţei musculare. Se consideră că forţa şi elementele
capacităţii coordinative au cele mai puternice determinări asupra
nivelului de manifestare a celorlalte aptitudini, aspect determinat de faptul
că orive mişcare voluntară presupune contracţie musculară de intensitate
variabilă, precizie, coordonare şi stabilitate.

Transferul de la o aptitudine motrică la alta poate fi pozitiv când

acţionând asupra unei aptitudini sunt obţinute efecte benefice şi pentru altă
99
aptitudine. Explicaţia poate fi dată prin tipul de fibre implicate (forţa şi
viteza implică acelaşi tip), prin mecanismele energetice comune, prin
similitudini ale proceselor de coordonare. Transferul poate fi negativ când
dezvoltarea unei aptitudini influenţează nefavorabil manifestarea alteia:
forţa musculară-rezistenţa aerobă; viteză-rezistenţă aerobă, coordonarea şi
fineţea mişcărilor-forţa maximă, forţa maximă -viteza de repetiţie; ultimele
două combinaţii negative fiind explicate prin greutatea controlării unui
număr crescut de fibre musculare angrenate în efort, fiind diferit şi raportul
volum-intensitate iar în primele două variante tipul de fibră musculară şi
mecanismele energetice fiind total diferite).

Transferul de la un exerciţiu la altul, este doar pozitiv. O anumită calitate

motrică, educată pe baza unor deprinderi şi ajunsă la un nivel înalt de
manifestare va uşura învăţarea sau valorificarea altor deprinderi ce reclamă
calitatea respectivă. Exemplu: educarea capacităţii coordinative (tempou,
ritm, precizie, orientare spaţio-temporală, transformarea şi selectarea
mişcărilor, agilitate) printr-un joc sportiv poate permite elevului învăţarea
mai rapidă a tehnicii specifice unui alt joc sportiv ce reclamă aceleaşi
componente ale îndemânării; dezvoltarea forţei de aruncare (explozivă) a
mingii de oină, uşurează aruncarea mingii de handbal.

Transferul de la o grupă musculară la alta (transferul încrucişat) –

antrenarea în efort a musculaturii unui segment (sărituri-aruncări etc)
transferă efectele obţinute asupra grupei musculare solicitate la grupa sau
segmentul simetric ce nu a fost solicitat, în procent de 45%. Acest aspect
nu exclude însă necesitatea lucrului şi cu segmentele mai puţin
îndemânatice şi puternice.

2. APTITUDINEA MOTRICĂ VITEZA

Definiţie:
- Viteza reprezintă capacitatea organismului uman de a executa acte
sau acţiuni motrice, cu întregul corp sau doar cu anumite segmente ale
acestuia într-un timp cât mai scurt, cu rapiditate/iuţeală maximă, în
funcţie de condiţiile existente- Cârstea G./1993.
- Viteza este capacitatea omului de a executa mişcările cu rapiditate
şi frecvenţă mare- Demeter A. /1981.
- Viteza reflectă rapiditatea executării mişcării sau actului motric în
unitatea de timp- Dragnea A. /2002

100
Din definiţiile prezentate rezultă că aprecierea ei se poate realiza în două
modalităţi distincte: prin stabilirea valorii distanţei parcurse în unitatea de
timp dată, sau prin înregistrarea intervalului de timp necesar rezolvării unei
sarcini motrice trasate.

Factorii care condiţionează viteza

Manifestarea la nivel înalt a acestei aptitudini motrice este
restricţionată sau favorizată de un complex de factori diversificaţi: de ordin
psihologic, biochimic, biomecanic, fiziologic, morfologic. Unii dintre
aceştia pot fi amelioraţi în limite reduse, ceea ce poate explica caracterul
mai puţin perfectibil al acestei calităţi, puternic determinată de fondul
genetic.
Dezvoltarea ei se va canaliza pe influenţarea factorilor perfectibili în
special, ca şi pe educarea aptitudinilor care o influenţează prioritar în
manifestare: capacitatea coordinativă şi nivelul forţei musculare. Viteza se
poate imbunătăţi astfel cu 15-20% - Dragnea A. Bota A./1999. Prezentăm
mai jos principalii factori ce influenţează manifestarea vitezei:
1. Calitatea componentei senzoriale, adică fineţea şi acuitatea
analizatorilor -auditiv, tactil, kiestezic, vizual- implicaţi în
efectuarea diferitelor mişcări, rapiditatea şi calitatea transmiterii
influxurilor nervoase senzitive pe căile ascendente.
2. Mobilitatea şi intensitatea proceselor psihice fundamentale
excitaţia şi inhibiţia- rapiditatea alternării acestor doua procese,
aspect ce determină coordonarea neuro-musculară şi are ca efect o
frecvenţă ridicată a mişcărilor efectuate.
3. Viteza de transmitere a influxurilor nervoase motorii pe căile
descendente- 0,5-100m/sec - este individualizată, condiţionată de
specificul nervului respectiv şi integritatea reţelei neuronale, fiind
determinată genetic - Manno R./1996.
4. Tipul de inervaţie la nivelul plăcii motorii – inervaţia prin neuronii
motori alfa mari este benefică pentru eforturile de viteză datorită
impulsurilor nervoase rapide şi discontinue - Raţă G., Raţă
B.C./2006.
5. Tipul de fibră musculară implicat în contracţie- fibrele albe
rapide/fazice/fast twich au o viteza de contracţie superioară celor
roşii, susţinând efortul de viteză bazat pe energia eliberată rapid de
procesele anaerobe, obosind însă mai repede. Cei cu performanţe în
eforturile de viteză au un procent superior de fibre albe-în jur de
60%- faţă de cei cu rezultate superioare în probele de anduranţă,
unde procentul de fibre lente este mai ridicat. Majoritatea
101
 specialiştilor susţin că prin antrenamente bazate pe viteză şi putere
se îngroaşă aceste fibre care devin mai puternice prin forţa de
contracţie superioară şi că nu s-ar multiplica neapărat numărul lor,
determinat genetic.
6. Cantitatea şi calitatea resurselor şi reacţiilor energetice care
susţin efortul de viteză, adică fosfagenele- ATP şi CP, capacitatea de
resinteză a ATP-. Eforturile de viteză pură ce durează maxim 10
secunde –sărituri, aruncări, sprint pe distanţe scurte- nu necesită
intervenţia glicolizei anaerobe, cantitatea de lactat este neglijabilă,
iar efortul este susţinut de energia furnizată de fosfagene. Depăşirea
acestui prag atrage producerea unei cantităţi din ce in ce mai
crescute de acid lactic în sânge şi musculatura implicată în efort
prin degradarea anaerobă a glicogenului, această aciditate fiind
reglată/diminuată de intervenţia aparatului enzimatic ce transformă
o parte din lactatul acumulat în glicogen Dragnea A./2002. Altfel,
aciditatea exgerată: 20-25 mmoli/l în sânge limitează puternic
procesul de contracţie musculară şi poate determina blocarea
acestui fenomen.
7. Capacitatea de concentrare a atenţiei, procesele volitive,
motivaţia, echilibrul emoţional - Tipul de sistem nervos, gradul de
oboseală nervoasă şi musculară, concentrarea atenţiei, nivelul de
mobilizare sunt factori ce pot influenţa puternic performanţele în
probele de viteză. Fiziologii afirmă că o persoană nu poate
valorifica decât maxim 75% din potenţialul total de viteză. Doar
prin efort volitiv acest procent poate fi imbunătăţit substanţial -
Alexe N./1993.
8. Nivelul tehnicii de execuţie – economia energetică, uşurinţa în
execuţie, precizia mişcărilor, relaxarea antagoniştilor sunt premise
pentru o viteză mai bună.
9. Lungimea segmentelor, înălţimea corporală – s-a constatat -în
funcţie de specificul ramurii de sport- că lungimea segmentelor
reprezintă un factor favorizant sau limitativ al vitezei de execuţie
sau repetiţie. În haltere, lupte, box, mişcările rapide sunt favorizate
de segmentele mai scurte. În probele de sprint lungimea membrelor
inferioare condiţionează mărimea pasului, iar dacă sunt dublate de
o frecvenţă de lucru bună pot conduce la rezultate superioare faţă
de cele ale alergătorilor cu segmente mai mici-deci cu o frecvenţă
superioară, dar cu o lungime a pasului mult mai mică-. Rezultă deci

102
 o relaţie optimă între lungimea paşilor şi frecvenţa acestora pentru
fiecare caz în parte, scurtarea timpului de sprijin contribuind la
creşterea tempoului.
10. Vârsta şi sexul – se îmbunătăţeşte progesiv pentru ambele sexe,
atingând valorile maximale după maturizarea organismului -20-30
ani sau chiar ceva mai tardiv în cazuri de excepţie. Exceptând un
scurt moment-10-11 ani- când fetele au o viteză de deplasare uşor
superioară băieţilor, rezultatele mai bune aparţin bărbaţilor.
11. Nivelul de dezvoltare a forţei musculare dinamice, în special a
puterii musculare - viteza de execuţie în mişcările ce presupun
învingerea unei rezistenţe externe, a inerţiei obiectelor – gen
aruncări sau sărituri- este condiţionată de capacitatea organismului
de a mobiliza sincronizat cât mai rapid un număr suficient de
formaţiuni neuro-musculare. Din acest motiv antrenamentele de
dezvoltare a forţei cu încărcături variabile au efecte favorabile şi
asupra manifestării vitezei de execuţie.
12. Calitatea proceselor de coordonare- presupune existenţa unor
relaţii optime între fazele de contracţie şi cele de relaxare ce dau în
esenţă simţul ritmului de execuţie/periodicitatea mişcărilor.
Stăpânirea ritmului corect de execuţie permite atingerea vitezei
optime de repetiţie prin selectarea tempourilor, conducând în final
la eficientizarea şi fluenţa mişcărilor.
13. Mobilitatea articulară şi elasticitatea musculară- mobilitatea
crescută favorizează amplitudinea mişcărilor, viteza de execuţie a
mişcărilor creşte faţă de cazurile de rigiditate articulară, dar
frecvenţa acestora scade datorită cursei mai lungi a execuţiilor.
Elasticitatea musculară superioară permite o contracţie mai
puternică a agoniştilor şi o frânare mai redusă a antagoniştilor, ceea
ce duce la o viteză superioară. Sunt avantajaţi în contracţiile
izotonice rapide sportivii cu musculatura suplă, lungă şi elastică,
spre deosebire de cei care prezintă musculatura globuloasă,
caracteristică eforturilor izometrice - Albu V./1999.
14. Rezistenţa musculară specifică/ puterea-rezistenţa/ rezistenţa
musculară de scurtă durată – sunt importante în menţinerea
eforturilor de viteză atunci când când durata acţiunii depăşeşte 5-6
secunde. Este situaţia frecvent întâlnită în sprint, aruncări, sărituri,
canotaj, înot, box, ciclism, acţiunile din jocurile sportive ce trebuie
reluate periodic la un nivel superior al vitezei de execuţie sau
repetiţie, fără ca eficienţa acestora să fie afectată.

103
Formele de manifestare a vitezei
Realizarea diferitelor tipuri de mişcări implică viteza sub forme variabile
de manifestare şi prin combinaţii cu celelalte aptitudini motrice. O
persoană poate avea manifestări variabile ale acestor forme de manifestare,
adică rezultate favorabile pentru viteza de reacţie şi execuţie, fără ca cea de
repetiţie sau deplasare să fie la un nivel înalt. Există mai multe variante de
clasificare a diferitelor forme de manifestare, ultimele publicaţii de
specialitate sintetizând următoarele:
- forme de bază: viteza de reacţie, execuţie, repetiţie, accelerare,
decelerare, deplasare.
- forme derivate: viteza uniformă şi neuniformă.
- forme combinate: viteză-forţă, viteză-coordonare, viteză-rezistenţă.

Viteza de reacţie – este apreciată prin intervalul de timp scurs de la

apariţia semnalului ce solicită diferiţi analizatori şi până la declanşarea
răspunsului concretizat în contracţie musculară. Mai este întâlnit sub
denumirea de timp de latenţă sau timp de reacţie. Cu cât răspunsurile la
semnalele tactile, auditive, vizuale sunt mai rapide, cu atât timpul de
latenţă este mai bun/mic. Solicitarea fiecărui analizator prezintă valori
medii diferite ale timpilor de reacţie: 140 msec. pentru cei tactili, 150
msec. pentru cei auditivi, 180 msec. pentru cei vizuali, sportivii prezentând
valori mai bune decât nesportivii. Timpul de reacţie la stimulii vizuali
poate fi ameliorat între 10-30 ani cu valori de vârf între 20-30 ani, după
acest interval intervenind plafonarea şi apoi regresul - Weineck J./1983.
Timpul de reacţie este influenţat negativ de starea de oboseală sau boală,
fiind mai bun/scurt la bărbaţi decât la femei pentru toate etapele
ontogenetice, mai scurt pentru membrele superioare decât pentru cele
inferioare.
Rapiditatea reacţiilor depinde de calitatea şi funcţionalitatea întregului
traseu ce este implicat în receptarea stimulilor, transmiterea şi interpretarea
semnalelor, inervarea musculaturii. Analizat din punct de vedere fiziologic,
traseul cuprinde 5 elemente distincte:

• Apariţia excitaţiei/semnalului la nivelul unuia sau

mai multor receptori/analizatori.
• Transmiterea influxului nervos pe căile senzitive la etajele superioare.
• Analiza şi interpretarea semnalului primit, producerea semnalelor
efectori/ are cea mai mare durată
• Transmiterea influxului motor pe căile descendente la musculatură.
104
 • Excitarea musculaturii, producerea contracţiei musculare
materializată în mişcare.

Reacţiile motrice sunt clasificate în reacţii simple şi complexe.

Reacţia motrică simplă – presupune realizarea unei mişcări ca răspuns la
un semnal care este cunoscut şi exersat anterior, chiar dacă acest semnal
intervine inopinat. Exemplu: trecerea din alergare în ghemuit la semnal
auditiv sau vizual, plecarea la stimuli auditivi specifici în probele de
alergări din atletism sau cele din inot.

Fig. 18 Schema formelor de manifestare a vitezei

105
Reacţia motrică complexă – se manifestă conform lui Bompa T.2001 în
două situaţii distincte: ca răspuns la obiecte sau segmente ale corpului ce
sunt în mişcare şi ca modalitate de a decide între mai multe variante de
răspuns. Această ultimă variantă este abordată separat în unele cărţi de
specialitate ca viteză de decizie/combinaţie între cea de reacţie şi execuţie
sau viteză de opţiune.
Reacţia complexă la obiectele sau segmentele aflate în mişcare este
definitorie pentru sporturile de luptă şi jocurile sportive. Exemplu:
prinderea şi pasarea mingii implică vizualizarea rapidă/urmărirea
obiectului, adoptarea unui plasament în concordanţă cu viteza, traiectoria
şi direcţia acestuia, conceperea sau selectarea unui plan de acţiune şi
realizarea practică a acestuia. Modificarea poziţiilor şi direcţiilor de
efectuare a mişcărilor, creşterea sau limitarea vitezei de execuţie,
schimbarea partenerilor şi adversarilor, favorizează adaptarea la stimuli noi
şi îmbunătăţesc acest tip de reacţie.
Reacţia complexă selectivă presupune selectarea unei variante de răspuns
motric din mai multe opţiuni cunoscute la modificările condiţiilor de
mediu –de exemplu schiatul pe diferite porţiuni de traseu ce au
particularităţi distincte- sau la comportamentul coechipierilor şi
adversarilor din jocurile sportive. Cu cât experienţa şi nivelul de măiestrie
sunt mai ridicate, cu atât existe şansele de a anticipa care vor fi acţiunile
întreprinse de adversari, răspunsurile/deciziile rapide permiţând
contracararea acestora şi crescând astfel adaptarea la factorii consideraţi
imprevizibili.

Viteza de execuţie – este considerată a fi rapiditatea cu care sunt efectuate

mişcările distincte sau combinaţiile de elemente distincte. Mai este
întâlnită sub denumirea de viteza mişcărilor separate, viteza propriu-zisă a
mişcărilor sau viteza mişcărilor singulare.
Este apreciată prin intervalul de timp înregistrat de la debutul mişcării şi
până la finalizarea acesteia. Exemplu: viteza de execuţie a săriturilor din
atletism, aruncărilor la poartă din handbal, şuturilor din fotbal, loviturilor
din artele marţiale. Este deci foarte importantă în ramurile si probele cu
caracter aciclic dominant.
Este direct dependentă de un complex de factori, dintre care se disting
forţa musculară, capacitatea de concentrare şi calitatea tehnică a execuţiei,
pe baza cărora se poate ameliora.

Viteza de repetiţie – definită ca frecvenţă a mişcărilor, reprezintă

capacitatea organismului de a efectua rapid acte şi acţiuni motrice cu
106
caracter ciclic într-o unitate de timp. Este abordată şi ca variantă a vitezei
de execuţie.
Are un rol decisiv în în ramurile si probele cu caracter ciclic: canotaj, înot,
alergări, ciclism. Este dependentă în principal de alternanţa dintre excitaţie
şi inhibiţie, de ritmul şi tempoul mişcărilor. Tempourile maximale-100%-
nu pot fi menţinute foarte mult timp, intervenind oboseala care scade
frecvenţa mişcărilor. Această reducere a fecvenţei este generată şi de
creşterea încărcăturilor sau a duratei de lucru la valori de peste 2/3 din
potenţialul maxim al subiectului.

Viteza de deplasare – reflectă posibilitatea parcurgerii unei distanţe

precizate într-un interval de timp cât mai scurt, fiind de fapt o formă
particulară de manifestare a vitezei de repetiţie.
Depinde în probele atletice de: frecvenţa mişcărilor, lungimea pasului de
alergare/foule, forţa explozivă a membrelor inferioare, tehnica de alergare,
supleţe, calitatea coordonărilor etc.
Strâns legate de viteza de deplasare sunt noţiunile de viteză de accelerare-
atingerea vitezei limită într-un timp cât mai redus- şi viteză de decelerare-
procesul invers-. Prima variantă este denumită şi viteză de
demaraj/capacitate de demaraj şi exprimă posibilitatea atingerii cât mai
rapid a vitezei maxime de deplasare, între frecvenţa paşilor şi lungimea
acestora fiind o relaţie de inversă proporţionalitate. A doua varintă
presupune fenomenul invers, de scădere rapidă a vitezei de deplasare
atunci când condiţiile cer acest lucru. Această capacitate de accelerare şi
decelerare controlată voluntar este numită simţ al vitezei, importantă în
multiple ramuri de sport- jocurile sportive, tenis- unde fazele de joc impun
alternarea tempourilor, accelerări sau opriri rapide, modificarea
permanentă a vitezei de deplasare în funcţie de context. Se susţine astfel
ideea că realizarea deplasărilor cu viteză constantă/uniformă este posibilă
doar în condiţii izolate, orice modificare din mediu atrăgând după sine şi
necesitatea reglării vitezei mişcărilor efectuate.

Viteza în regim de coordonare – solicitată în multe situaţii caracterizate

de complexitate şi variabilitate – jocuri sportive, gimnastică, schi, patinaj
etc.

Viteza în regim de forţă – importantă în actele motrice ce presupun

mişcări efectuate exploziv – karate, sărituri, aruncări, haltere, judo, box,
scrimă etc. Cu cât valoarea rezistenţei de învins va fi mai ridicată, cu atât

107
este nevoie de mai multă forţă, în caz contrar valoarea vitezei de execuţie
este diminuată.

Viteza în regim de rezistenţă – permite executarea structurilor motrice cu

viteză ridicată şi relativ constantă, peste limita de timp care caracterizează
eforturile specifice de viteză. Se poate ajunge la maxim 60 secunde de
menţinere ridicată a tempoului planificat, peste această limită rolul
rezistenţei specifice fiind tot mai dominant pentru continuarea efortului.

Metodele de dezvoltare a vitezei

Clasificarea acestora a stârnit controverse, existând opinia că toate ar fi de
fapt doar procedee metodice care pot fi incluse în cadrul metodei
repetărilor - AlbuV./1999. Alţi autori fac o clasificare a metodelor
diferenţiat pentru fiecare formă de manifestare a vitezei, unele fiind astfel
comune pentru toate aceste forme – metoda întrecerii sau competiţională,
metoda repetării, metoda jocului -Dragnea A./2002.
Realizând o sinteză a celor mai importante clasificări analizate în literatura
de specialitate, sunt prezentate următoarele metode:

108
 Fig. 19 Principalele metode de dezvoltare a vitezei

1. Metoda senzorio-motrică – favorizează capacitatea de apreciere şi

percepere a timpului de reacţie şi formarea simţului ritmului şi
tempoului. Conform lui Bompa T./2001 metoda presupune execuţia
mişcărilor de start în 3 faze distincte:
- Executarea la diferite semnale a mai multor starturi pe distanţe
identice, cu comunicarea timpilor obţinuţi.
- Executarea aceloraşi starturi pe distanţele din prima fază, cu
estimarea timpului făcută obligatoriu întîi de sportiv, apoi
comunicarea timpului real de către profesor şi compararea
acestora. Cu cât diferenţele dintre timpii estimaţi şi cei comunicaţi
sunt mai reduse, cu atât perceperea timpului de reacţie este mai
corectă.

109
- Ultima fază necesită executarea şi reglarea/adaptarea vitezei
mişcărilor astfel încât acestea să se încadreze în diferiţi timpi
impuşi şi comunicaţi anterior de către profesor. În acest mod se
poate ajunge la capacitatea de apreciere/distingere obiectivă a
intervalelor de timp extrem de scurte.

2. Metoda întrecerii cu handicap – presupune existenţa unui

ecart/decalaj între subiecţii implicaţi în realizarea unui efort de viteză.
Diferenţa este concretizată în distanţă, interval de timp sau valoarea
încărcăturii, care favorizează execuţia celui mai slab, oferindu-i astfel
un avantaj/avans şi evitând demoralizarea. Cel mai puternic dintre
concurenţi este şi el motivat superior pentru a recupera decalajul creat
iniţial. Cu cât diferenţa valorică este mai ridicată, cu atât avansul
acordat celui mai slab este mai mare. Metoda permite lucrul împreună
pentru sportivi cu potenţial de pregătire diferit, stimulând puternic
implicarea psihică a acestora.

3. Metoda competiţională – utilizată pentru toate formele de

manifestare a vitezei. Pricipalul avantaj rezultă din agrenarea puternică
a elevilor pe toate planurile: fizic, afectiv, volitiv etc.

4. Metoda repetărilor – considerată a fi metoda de bază specifică

antrenamentului de viteză, având însă aplicaţii şi în procesul
dezvoltării altor calităţi motrice. Repetările pentru optimizarea vitezei
au efecte indirecte şi a asupra proceselor de coordonare, perfecţionează
tehnica de execuţie, dezvoltă mobilitatea articulară şi rezistenţa
musculaturii implicate, iar dacă sunt realizate cu diferite încărcături
influenţează forţa musculară. În funcţie de condiţiile de lucru şi de
intensitatea efortului, dezvoltarea vitezei se face prin 4 variante
concretizate în procedee metodice:
 Efectuarea acţiunilor motrice cu intensitate maximală în condiţii
standardizate/constante. În această situaţie se lucrează deseori,
activitatea presupunând: aruncări atletice cu obiectele de concurs,
alergări în echipament şi condiţii ca de concurs, pase, driblig,
aruncări la poartă sau la coş cu minge regulamentară, alergări pe
plat etc. Această variantă permite creşterea progresivă a vitezei,
atingerea şi chiar menţinerea valorilor ei maximale.

110
  Efectuarea acţiunilor motrice cu intensitate supramaximală în
condiţii uşurate/favorizante. Varianta este foarte importantă atunci
când intervine fenomenul numit barieră de viteză, cauzat de
stabilizarea stereotipului dinamic şi se doreşte depăşirea acestui
stadiu. Exemple de condiţii uşurate: aruncări cu obiecte mai uşoare
decît cele din concurs, ridicări cu haltere cu încărcătură redusă sau
doar cu bara, alergări pe pistă uşor înclinată cu 2-3 grade sau cu
vântul din spate, alergări cu echipament mai uşor, reducerea
amplitudinii mişcărilor, reducerea suprafeţei palelor care iau
contactul cu apa în canotaj etc. Toate aceste variate contribuie la
depăşirea plafonului individual de viteză, prin adaptarea sistemului
nervos şi coordonărilor neuro-musculare la noile condiţii de lucru,
eliminându-se monotonia antrenamentelor.
 Efectuarea acţiunilor motrice cu intensitate submaximală în
condiţii îngreuiate/cu rezistenţă. Varianta conduce la mobilizarea
unui număr suplimentar de fibre musculare pentru a executa aceeaşi
structură cunoscută şi exersată anterior, dar cu o încărcătură
suplimentară, mişcarea fiind percepută ca fiind mai dificil de
executat. Exemple: alergări cu echipament mai greu, în rampă,
contra vântului, cu săculeţi cu nisip, tractând diferte obiecte,
aruncări sau ridicări de obiecte mai grele decât în concurs, pase cu
mingea medicinală şi dribling cu mingi mai grele etc. Când se
revine la execuţiile in condiţii standard, câştigul de forţă obţinut
prin sincronizarea unui număr mai mare de unităţi neuro-musculare
va fi transferat asupra vitezei de execuţie.
 Efectuarea acţiunilor motrice cu intensităţi variabile-
submaximale, maximale, supramaximale-. Are astfel loc o alternare
conştientă a diferitelor intensităţi ce permite dezvoltarea simţului
de accelerare şi se evită suprasolicitarea. Varianta poate fi
programată în cadrul aceleiaşi repetări sau de la o repetare la alta.
Exemplu pentru aceeaşi repetare pe 100m: 50m submaximal+20m
maximal+30m submaximal. Exemplu pentru repetări diferite pe
50m: 90% repetarea 1 , 100% repetarea 2, 85% repetarea 3.
Indiferent de metodele utilizate, dezvoltarea vitezei va ţine cont de
următoarele elemente/reguli care facilitează o abordare ştiinţifică a acestui
proces: intensitatea, durata, volumul/nr. de repetări şi frecvenţa stimulilor,
pauzele dintre repetări.
Intensitatea stimulilor: valoarea minimală a tempoului de lucru trebuie să
fie de 80-85%, pentru ca efectele sa fie îndreptate asupra vitezei. Se pot
folosi toate intensităţile încadrate la nivelul maximal, submaximal şi
111
supramaximal - Alexe N./1993. Utilizarea acestor intensităţi ridicate
presupune stăpânirea perfectă a tehnicii de execuţie a mişcărilor folosite şi
o excitabilitate optimă a SNC şi a fibrelor musculare solicitate, la nivel
muscular excitabilitatea fiind menţinută mai mult decât la nivelul SNC.
Durata stimulilor: va fi astfel stabilită astfel încât pe partea finală a
execuţiei, viteza să nu scadă ca urmare a instalării stării de oboseală.
Dacă starea de oboseală persistă, efortul va fi sistat. Totodată durata
stimulilor trebuie să permită atingerea vitezei maxime, în caz contrar este
influenţată favorabil doar capacitatea de accelerare. Sunt utilizate frecvent
eforturi plecând dela 2-4 secunde, mergând până la 20 de secunde în cazul
alergătorilor de viteză. Eforturile submaximale permit durate de 10-15 sec,
în antrenamentul sportiv pot fi programate solicitări ce depăşesc şi 30 sec,
în funcţie de cerinţele specifice ale ramurii de sport.
Volumul/distanţele/nr. de repetări/pauzele dintre repetări: se pleacă de la
relaţia de proporţionalitate inversă între volumul şi intensitatea efortului.
Cum eforturile pentru dezvoltarea vitezei sunt caracterizate de intensităţi
ridicate, rezultă că volumele de lucru exprimate în distanţe, timpi, nr. de
serii şi repetări vor fi reduse comparativ cu cele destinate altor aptitudini
motrice. Distanţele utilizate la antrenament pot depăşi cu 10-12% distanţa
probei pentru care se realizează pregătirea. Cel mai des folosite în atletism
sunt distanţele cuprinse între 30-200 m.
Valoarea medie a nr.de repetări este legată de timpul de execuţie, numărul
lor fiind mai mare când timpul de execuţie este mai mic şi invers. Dragnea
A/2002 propune următoarele valori: 5-6 rep. X 5-10 sec. / 3-4 rep. X 15-20
sec./ 2-3 rep. X 25-30 sec, cu pauze individualizate între 2-5 minute care
permit revenirea funcţiilor vegetative, păstrând însă excitabilitatea optimă
a scoarţei cerebrale pentru menţinerea intactă a potenţialului de viteză la
următoarele repetări.
Sunt indicate pauzele active, bazate pe alergare uşoară sau mers, care
permit restabilirea funcţiilor şi lichidarea datoriei de oxigen în procent de
95%. Dacă sunt efectuate mai multe serii, pauzele dintre acestea vor avea
valori medii de 8-10 min.
Frecvenţa stimulilor: datorită intensităţilor ridicate, starea de oboseală se
instalează rapid în lecţiile în care este abordată viteza, apect ce conduce la
limitarea repetărilor cu intensitate maximală la 5-6 pe lecţie. Frecvenţa
lecţiilor ce abordează viteza este de 2-4 ori/săptămână în perioada
competiţională, fiind intercalate cu lecţii de descărcare/restabilire
caracterizate de intensităţi reduse, axate pe alt tip de efort – Bompa
T./2001.

112
Priorităţi metodice privind educarea vitezei în educaţia fizică şcolară:

- Este importantă educarea formelor de manifestare ale

acestei calităţi de la vârste mici atât la interior cât şi în aer liber, mai târziu
eforturile fiind lipsite de perspective dacă au fost pierdute periadele
favorabile de influenţare, când procesele de creştere şi maturizare
biologică permit progrese puternice.
-La vârste mici/ciclul primar se insistă la început pe viteza de
reacţie si execuţie la stimuli variaţi (vizuali, tactili, auditivi), care la 14-15
ani se apropie de valorile adulţilor. Pentru viteza de execuţie şi deplasare se
recomandă întâi stăpânirea foarte bună a tehnicii de execuţie-pentru
alergări se insistă pe tehnica startului, a pasului alergător accelerat şi lansat
de viteză- şi apoi dezvoltarea vitezei pe baza eforturilor scurte ca durată şi
cu intensitate maximală.
- Distanţele scurte nu permit atingerea vitezei maxime, prin
urmare pauzele pot fi ceva mai scurte: 1-3 min. Distanţele optime la
clasele mici sunt 15-25-30-40m, viteza pură manifestându-se într-un
interval de 3-5-7 secunde, peste aceste valori intervenind oboseala ce
anulează câştigul în viteză. Distanţele prea mari (200-600m) nu educă
viteza de deplasare, intervenind mecanismul anaerob lactacid care nu poate
fi suportat corespunzător la vârste mici.
- Nu se educă doar prin alergare, existând şi alte mijloace ce
permit abordarea diferitelor forme de manifestare sau combinaţii (sărituri,
aruncări- lucrul cu greutăţi mici-) diferite procedee tehnice. În
programarea efortului de viteză se va ţine cont şi de faptul că manifestarea
ei la nivel înalt este dependentă de forţa musculară (ce conduce la
manifestarea puterii de aruncare, desprindere, start, accelerare) dar şi de
precizia, coordonarea şi stabilitatea mişcării (deci de calitatea tehnicii).
- Se recomandă o durată de 2"-4" pentru mijloacele folosite
în dezvoltarea vitezei de reacţie şi execuţie şi de 7"-8"-10" pentru viteza de
accelerare (deplasare). Numărul de repetări poate varia 4-10, cu încărcături
mici sau fără încărcătură, acest număr de execuţii fiind ales astfel încât
viteza maximă obţinută să nu scadă, pauzele asigurând o refacere aproape
totală – 95% din posibilităţi.
- Eficacitatea eforturilor este ridicată dacă ele vor fi efectuate
pe fond de excitabilitate optimă a S.N.C., deci în absenţa oboselii, din
acest motiv temele din viteză fiind planificate întotdeauna primele în
lecţie, în prima verigă tematică cu o durată de 7-10 min., după influenţarea
selectivă a aparatului locomotor. Nu se planifică niciodată ca temă
singulară de lecţie sau ca ultimă temă în educaţia fizică şcolară!
113
 - Repetările în cadrul aceleiaşi lecţii este indicat să se facă cu
viteză care creşte progresiv, astfel încât ultima va fi realizată cu viteză
maximă, iar ultima parte a structurilor folosite să fie executată cu viteză
superioară primei părţi.
- Perioada pubertară este mai puţin recomandată- mai ales în
prima ei parte- pentru educarea combinaţiilor (viteză-rezistenţă), datorită
incapacităţii organismului de a tolera la momentul respectiv o creştere a
acidozei, nefinalizându-se procesele de maturizare.
- Evaluarea se face prin probe specifice din SNSE: naveta
5x5m/alergarea de viteză pe 25 m –la ciclul primar sau 5x10m/alergarea de
viteză pe 50m – la ciclul gimnazial, rata de progres fiind cu atât mai redusă
cu cât nivelul iniţial de pregătire şi performanţă este mai bun.
- Plafonarea rezultatelor se previne sau înlătură prin
alternarea/creşterea tempourilor de lucru, prin schimbarea exerciţiilor cu
care organismul s-a acomodat, prin îmbunătăţirea coordonărilor, prin
creşterea forţei explozive care condiţionează manifestarea vitezei.

3. APTITUDINEA MOTRICĂ COORDONAREA / CAPACITĂŢILE

COORDINATIVE

Coordonarea are un statut aparte în cadrul aptitudinilor motrice analizate

de literatura de specialitate, fiind caracterizată în principal de
complexitatea efortului. Ea are un rol major în manifestarea la un nivel
superior a celorlalte aptitudini – forţa, viteza, rezistenţa, supleţea – de care
este în acelaşi timp puternic influenţată.
Abordarea acestei aptitudini este extrem de variabilă de la un autor la
altul, primind de-a lungul timpului o terminologie diversificată ce a
surprins trăsăturile sale definitorii şi situaţiile unde este puternic solicitată:
dibăcie, agilitate, iscusinţă, măiestrie, îndemânare, stabilitate, coordonare,
precizie, abilitate etc. S-a renunţat la termenul de îndemânare, folosit
frecvent în deceniile trecute, datorită semnificaţiei ce restrângea
manifestarea sa doar la activitatea membrelor superioare, termenul actual
de coordonare fiind mult mai larg ca zonă de acoperire în privinţa
diversităţii şi complexităţii elementelor sale componente.
Manifestarea sa este strâns legată de procesul învăţării motrice în cazul
etapelor de iniţiere şi învăţare a unor noi deprinderi, când este
abordată/asimilată ca pricepere motrică elementară- Novikov A. D.,
Matveev L. P., Matheus D. K. Ea se exprimă la un nivel înalt şi atunci când
este necesară aplicarea creatoare a deprinderilor formate în situaţii diferite,
condiţionând astfel manifestarea priceperilor motrice superioare- Epuran
114
M., Ozolin N., Bernstein, Hirtz. De aici rezultă legătura strânsă existentă
între capacităţile coordinative şi gradul de asimilare şi exprimare a
deprinderilor motrice, indiferent de tipul de deprindere şi faza de instruire
în care ne aflăm, cu menţiunea că nivelul superior de automatizare a unei
deprinderi va solicita mai puţin procesele de coordonare.

Definiţie:
- Îndemânarea reprezintă “capacitatea individului de a însuşi şi
efectua acţiuni motrice cu grade de dificultate diferite, dirijând precis şi
economic mişcările în timp şi spaţiu, cu vitezele şi încordările necesare în
deplină concordanţă cu condiţiile impuse ce apar pe parcursul efectuării
acţiunii” - Mitra G., Mogoş A. / 1977.
- “Capacitatea de a selecţiona şi efectua rapid şi corect acţiuni
motrice, adecvate unor situaţii neprevăzute cu o eficienţă crescută” –
Alexe N. / 1993.
- “Capacităţile coordinative desemnează generic un complex de
calităţi preponderent psiho-motrice care presupun capacitatea de a învăţa
rapid mişcări noi, adaptarea rapidă şi eficientă la condiţii variate,
specifice diferitelor tipuri de activităţi, prin restructurarea fondului motric
existent”- Dragnea A., Bota A. / 1999.
- Coordonarea reprezintă “capacitatea conştientă de organizare şi
reglare a mişcărilor manifestată în uşurinţa de învăţare şi execuţie a
acţiunilor motrice cu grad de dificultate sporit, în timp şi spaţiu delimitat,
cu viteza şi forţa potrivită, în concordanţă cu situaţiile ce apar pe
parcursul efectuării acţiunilor, având la bază un consum energetic
minim”- Raţă G., Raţă B.C. / 2006.

Factorii care condiţionează manifestarea capacităţilor coordinative:

Aceşti factori au determinare multiplă -psihică, biologică, motrică-,
cei ereditari fiind greu perfectibili, asupra altora se poate acţiona cu
eficienţă mai ridicată. Din acest motiv nu pot fi înregistrate salturi
spectaculoase în procesul dezvoltării capacităţilor coordinative, dar printr-
un proces corect planificat se pot înregistra îmbunătăţiri vizibile.

1. Fineţea, acuitatea, precizia aparatului senzorial/analizatorilor.

Toate simţurile sunt implicate în determinarea variaţiilor din
mediul de desfăşurare a activităţilor motrice. Un rol special îl
deţine analizatorul motor/kinestezic, prin informaţiile
proprioceptive recepţionate de la nivelul formaţiunilor implicate în
115
 realizarea mişcărilor: musculatura, articulaţiile, ligamentele. Alături
de simţul echilibrului şi de cel vizual, acesta este prioritar solicitat
în efectuarea diferitelor mişcări, în depistarea poziţiilor
principalelor segmente, a gradului de încordare musculară şi a
vitezei de deplasare a diferitelor segmente, în modificarea
permanentă a centrului de greutate şi reglarea mişcărilor ce
presupun rotaţia corpului sau înclinarea sa.
2. Capacitatea scoarţei cerebrale de a selecţiona impulsurile
senzitive primite şi de a programa coordonat impulsurile motorii
către grupele musculare agoniste ce vor determina mişcarea,
selectarea şi ordonarea optimă a lanţurilor musculare în funcţie de
condiţii, relaxarea antagoniştilor.
3. Calitatea inervaţiei musculare, dependentă atăt de viteza
impulsurilor descendente cât şi de transmiterea acestora la nivelul
plăcii motorii, de gradul de oboseală musculară.
4. Rapiditatea alternării proceselor psihice fundamentale-excitaţia şi
inhibiţia-.
5. Plasticitatea scoarţei cerebrale - capacitatea de combina
stereotipuri cunoscute pentru răspunsuri motrice mai complexe.
6. Capacitatea de a anticipa atât ordinea de efectuare a diferitelor
structuri motrice cât mai ales condiţiile mediului extern – acţiunile
partenerilor şi ale adversarilor, modificările din contextul
ambiental.
7. Volumul şi calitatea deprinderilor motrice – dacă bagajul motric
este unul vast şi mai ales bine stăpânit, acesta se va concretiza în
rapiditatea formării unor reprezentări cât mai corecte despre
deprinderile nou propuse spre învăţare, scurtând acest proces, dar şi
în rezolvarea rapidă a unor situaţii nestereotipe.
8. Nivelul de dezvoltare a aptitudinilor condiţionale -viteza, forţa,
rezistenţa- ca şi a combinaţiilor dintre acestea. Complexitatea şi
dificultatea anumitor mişcări necesită în execuţie pe lângă o foarte
bună coordonare şi implicarea la nivel ridicat a celorlalte aptitudini-
vezi elementele din gimnastica la aparate.
9. Nivelul de dezvoltare a supleţei – rigiditatea articulară şi o
elasticitate musculară scăzută vor conduce la o limitare a
amplitudinii mişcărilor şi implicit a eficienţei acestora.
10. Memoria de scurtă şi de lungă durată – importantă în procesul
învăţării noilor mişcări, cât şi în valorificarea lor în fazele
superioare.

116
 11. Rapiditatea gândirii şi creativitatea – favorizează luarea promptă a
deciziilor şi originalitatea soluţiilor aplicate.
12. Tipul temperamental – melancolicul asimilează greu, are nevoie
permanentă de încurajare, corectitudinea deprinderilor necesită un
număr mare de repetări/ colericul prezintă fluctuaţii mari în
învăţare şi aplicare, manifestă hiperactivitate şi combativitate,
trebuie insistat pe autocontrol/ flegmaticul învaţă mai greoi dar
extrem de stabil şi trebuie insistat pe dinamizare/ sangvinicul
prezintă cele mai bune trăsături pentru executarea eficientă şi
stabilă a mişcărilor, asimilare rapidă şi trainică, adaptabilitate
ridicată la variaţiile de mediu.

Formele de manifestare a capacităţii coordinative.

Literatura de specialitate -Harre D./1973- prezintă o primă variantă
de clasificare clasică, care în funcţie de tipul de deprindere motrică
executată şi de combinaţiile coordonării cu celelalte aptitudini propune
următoarele categorii:
Îndemânare generală: prezentă în realizarea tuturor mişcărilor
elementare/uzuale necesare desfăşurării activităţilor cotidiene sau în
rezolvarea situaţiilor diverse de viaţă.
Îndemânare specială: presupune coordonări specializate pentru
executarea bagajului tehnico-tactic specific fiecărei ramuri de sport. /
Îndemânarea specifică handbalistului, halterofilului, gimnastului,
luptătorului etc. Aceste forme specifice pot fi axate pe elemente diferite
sau parţial comune ale coordonării. Ea este specifică şi diferitelor meserii:
îndemânarea dactilografului, a mecanicului, a chirurgului, a sticlarului etc.
Îndemânarea în regim de viteză- efectuarea mişcărilor complexe în
ritmuri optime cu tempouri ridicate. Exemplu: liniile acrobatice din
gimnastică la sol, acţiunile de contraatac la jocurile sportive.
Îndemânarea în regim de forţă- efectuarea precisă a mişcărilor cu
încărcătură. Exemplu: elementele de forţă şi echilibru din gimnastică,
aruncările atletice.
Îndemânarea în regim de rezistenţă – efectuarea corectă a
deprinderilor pe fond de oboseală cu randament ridicat. Exemplu:
reluarea/repetarea acţiunilor ce solicită procesele de coordonare ridicată
din jocurile sportive.
Alţi autori propun un criteriu bazat pe numărul de fibre musculare
implicat în contracţie şi pe fineţea mişcărilor rezultate -Vernon P. citat de
Raţă G. , Raţă B. C. /2006. Avem în acest caz coordonări motrice fine-fine
motor skill-, rezultate în urma controlului precis al unor grupe mici de
117
muşchi sau fascicule musculare, ca de exemplu mişcările de dexteritate la
nivelul falangelor membrelor superioare sau coordonări motrice
grosiere/generale-gross motor skill-, mai puţin precise faţă de primele,
determinate de de angrenarea unui număr sporit de grupe sau fascicule
musculare, ca de exemplu şutul la poartă.

Fig. 20 Principalele forme de manifestare a coordonării

Sintetizând opiniile lui Weineck J. /1980, Blume/1981, Manno R./

1982, Epuran M. /2005, rezultă că elementele capacităţii coordinative sunt
organizate şi se manifestă sub forma unui sistem, putând fi încadrate sub
forma a trei capacităţi subordonate coordonării generale, care corespund
stadiilor metodice de formare a deprinderilor motrice. Acestora le
corespund mai multe elemente distincte, care cumulate formează sistemul
capacităţilor coordinative: capacitatea de combinare a mişcărilor,
capacitatea de transformare a mişcărilor, precizia mişcării, echilibrul static
şi dinamic, orientarea spaţio-temporală, discriminarea kinestezică,
ambidextria, simţul ritmului, reacţia rapidă.

118
 Capacitatea Capacitatea de Capacitatea de
de învăţa control, direcţionare şi adaptare,
re conducere a restructurare şi
motrică
mişcărilor combinare a
mişcărilor
Etapa consolidării Etapa perfecţionării
Etapa iniţierii
Fig. 21 Capacităţile subordonate coordonării generale

 Capacitatea de combinare a mişcărilor – întâlnită în situaţiile ce

presupun legarea diferitelor deprinderi învăţate: parcursuri
aplicative, ştafete, fotbal, hochei, handbal, gimnastică, arte marţiale
etc. Tot aici se consideră că sunt încadrate şi coordonările
segmentare şi intersegmentare. Este strâns legată de starea
aparatului senzorial, experienţa, creativitatea şi de inteligenţa
motrică a fiecăruia.
 Capacitatea de transformare a mişcărilor – favorizează adaptarea
rapidă la situaţiile nou ivite prin
modificarea/restructurarea/întreruperea unor mişcări ce sunt în curs
de execuţie şi continuarea prin intermediul altei mişcări ce se
pretează mai bine la soluţionarea fazei sau momentului respectiv.
Exemplu: aruncare la poartă din săritură nefinalizată şi terminată cu
angajarea pivotului, fentă de şut la poartă continuată cu dribling sau
pasă, mişcările de agilitate din jocurile sportive ce presupun o
capacitate rapidă de schimbare a direcţiei de deplasare etc. Toate
acestea permit apariţia elementelor surprinzătoare pentru adversari
şi permit obţinerea unui avantaj de moment. Nu este accesibilă
oricui, implicând pe lângă un număr mare de deprinderi stăpânite la
nivel superior şi disponibilităţi creative pentru rezolvarea originală
a fazelor de joc.
 Precizia mişcării – dependentă de calitatea instruirii, de
complexitatea şi dificultatea deprinderii respective, de starea de
oboseală a SNC şi a musculaturii efectoare, de gradul de relaxare a
antagoniştilor. Este un indicator al calităţii tehnicii de execuţie,
având un rol determinat în ramurile şi probele ce presupun
acuarateţe tehnică: tir, gimnastică, sărituri la platformă sau
trambulină, snooker, scrimă etc.

119
 Echilibrul static şi dinamic – influenţat de starea aparatului
vestibular care recepţionează informaţiile vizând stabilitatea
corporală. Un simţ dezvoltat al echilibrului permite menţinerea
unor poziţii statice dificile –ca de exemplu în gimnastică- sau
modificarea continuă a raportului dintre poziţiile segmentelor
corpului în funcţie de situaţie, pentru asigurarea stabilităţii acestuia
în acţiunile dinamice. Echilibrul dinamic este puternic solicitat în
mişcările ce presupun modificarea continuă a centrului de greutate,
rotaţii, balansări, întoarceri şi schimbări bruşte de direcţie etc.
 Orientarea spaţio-temporală – este concretizată în adoptarea unui
plasament şi unei poziţii corporale corespunzătoare momentului
respectiv. Analizatorul vizual în principal şi cel auditiv sunt
implicaţi în recepţionarea informaţiilor din mediul extern, care vor
fi prelucrate pentru adaptarea deplasărilor la condiţiile date.
Orientarea şi reglarea mişcărilor se face în funcţie de obiectele
aflate în mişcare sau în funcţie de alte puncte de reper fixe sau
mobile: porţi, panouri, marcaje, zone de acţiune, coechipieri,
adversari. Este foarte puternic solicitată în cazul jocurilor sportive
şi al sporturilor de luptă, unde distributivitatea atenţiei şi
modificarea poziţiei corpului în teren sau ring vor fi necesare mai
mult decât în cazul sporturilor desfăşurate în condiţii standardizate.
 Discriminarea kinestezică/Diferenţierea kinestezică – favorizează
adaptarea mişcărilor la condiţii variabile de lucru, prin capacitatea
de a genera încordări musculare optime, în concordanţă cu
parametri spaţiali, temporali şi dinamici favorabili execuţiei
mişcărilor respective. Depinde în principal de fineţea
proprioceptorilor musculari care furnizează informaţii referitoare la
tensiunile musculare necesare producerii şi reglării mişcărilor.
Exemplu: jocul de fotbal pe suprafeţe variate -sintetic, iarbă, beton,
bitum, nisip, parchet- necesită încordări musculare diferite pentru
fiecare variantă, chiar în cazul aceloraşi procedee/ alergarea de
durată pe teren variat impune tensiuni musculare diferite pentru
fiecare porţiune de traseu, în funcţie de unghiul de înclinare şi
calitatea suprafeţei de alergare. Această capacitate este
determinantă în efectuarea deprinderilor cu fineţe şi rafinament,
condiţionând estetica mişcărilor.
 Ambidextria – definită în majoritatea surselor ca posibilitatea
efectuării mişcărilor cu aceaşi uşurinţă/dexteritate la ambele mâini
ambidextrie manuală-. Termenul a fost extins şi la acţiunea
membrelor inferioare, vorbind în acest caz de o ambidextrie
120
 podalăBadău D./2006. Majoritatea oamenilor sunt caracterizaţi în
efectuarea mişcărilor de lateralitate, adică dominanta funcţională a
unuia dintre organele analoage perechi (mâini, picioare)/DEX.
Capacitatea de realizare a mişcărilor cu ambele segmente –
dominant şi nedominant- permite adaptarea superioară la situaţii şi
eficienţă ridicată, comparativ cu cei caracterizaţi doar de execuţii
cu segmentul dominant- dreptul sau stângul-. Execuţiile ambidextre
din fotbal, handbal, box permit sportivilor respectivi o mai mai
mare libertate de exprimare şi soluţii multiple spre deosebire de cei
caracterizaţi de lateralitate, care nu pot valorifica toate
oportunităţile.
 Simţul ritmului – presupune capacitatea de a realiza diferite mişcări
conform unor secvenţe temporale distincte, realizând o succesiune
periodică a acestor mişcări. Această periodicitate a mişcărilor nu
este obligatoriu egală, constantă, ci poate varia. Este foarte
important în ramurile de sport considerate a fi ritmice: probele de
garduri, patinajul, canotajul, dansul sportiv, unde sincronizarea
mişcărilor este o condiţie obligatorie.
 Reacţia rapidă – implică elaborarea unor răspunsuri rapide la
diferiţi excitanţi, capacitatea de lua în scurt timp decizii la stimuli
cunoscuţi sau necunoscuţi. Este determinată de numărul şi calitatea
deprinderilor cunoscute, de concentrarea atenţiei şi rapiditatea
gândirii.

Procedeele metodice specifice dezvoltării capacităţilor coordinative

Datorită puternicei determinări genetice, capacităţile coordinative
au un nivel mai redus de educare. Condiţia fundamentală o constituie
învăţarea unor noi şi variate mişcări, dublată de creşterea dificultăţii de
execuţie a deprinderilor deja formate. Indiferent de condiţiile de lucru:
constante, variabile sau complexe, orice mişcare contribuie prin efectuarea
ei la educarea capacităţilor coordinative. Pe fondul unei bune coordonări
generale se poate trece progresiv la dezvoltarea coordonărilor specifice
diferitelor ramuri de sport.

121
 CAPACITATEA
DE
TRANSFORMARE
A MIŞCĂRILOR PRECIZIA
CAPACITATEA
MIŞCĂRILOR
DE COMBINARE
A MIŞCĂRILOR

ORIENTAREA COMPONENTELE ECHILIBRUL

SPAŢIO- STATIC ŞI
TEMPORALĂ CAPACITĂŢII DINAMIC
COORDINATIVE

AMBIDEXTRIA DISCRIMINAREA
MANUALĂ ŞI /
PODALĂ DIFERENŢIEREA
KINESTEZICĂ

REACŢIA SIMŢUL
RAPIDĂ RITMULUI

Fig. 22 Elementele definitorii ale capacităţii coordinative

122
 Tabelul următor prezintă principalele procedee metodice şi
exerciţiile lor aferente pentru dezvoltarea coordonării – Matveev N./1980,
Harre D. /1987, Dragnea A./1999, Bompa T./2001.

Tabel - Principalele variante de educare a capacităţilor coordinative

Nr. Procedeu metodic Sisteme de acţionare

crt.
-aruncarea diferitelor mingi, pase, dribling cu
segmentul neîndemânatic;
Efectuarea mişcărilor cu -sărituri pe piciorul mai puţin puternic;
1.
segmentul neîndemânatic -efectuarea exerciţiilor în oglindă; box cu garda
inversă
- joc sportiv fără implicarea segmentului dominant
-starturi din culcat dorsal, lateral, cu sprijin pe braţe,
din alergare, cu spatele la sensul de alergare, din
Modificarea poziţiilor sărituri ca mingea, din fandare înainte-înapoi, din
2. iniţiale pentru efectuarea alergare de pe loc, etc;
mişcărilor
-sărituri laterale sau înapoi, oblic, stânga-dreapta pe
unul sau ambele picioare;
-jocuri bilaterale, structuri tehnico-tactice pe terenuri
Restrângerea spaţiului de
3. cu suprafaţă redusă pentru creşterea dificultăţii
desfăşurare a activităţii
mişcărilor de coordonare şi decizii rapide.
-creşterea şi descreşterea gradată a tempourilor de
alergare;
-alternarea frecvenţei de execuţie a săriturilor, paselor,
Modificarea şi alternarea driblingului;
4.
tempourilor de execuţie -structuri aplicative şi tehnico-tactice ce presupun
modificarea vitezei de execuţie şi deplasare în
funcţie de situaţie.
-aruncări la poartă din săritură, de pe diferite posturi,
cu pas încrucişat, cu pas adăugat, din plonjon, cu
Modificarea sau alternarea evitare, cu pământul;
5. procedeelor concrete de -pase cu latul, cu exteriorul, cu ristul plin, cu vârful,
execuţie cu câlcâiul, cu sau fără preluare, etc.
-rostogoliri, rotări, răsturnări, sărituri, aruncări,
alergări în diferite variante

123
 -joc bilateral cu finalizare prin aruncare din săritură
Executarea deprinderilor -cu un singur procedeu admis;
6. şi înlănţuirilor cu -joc cu maxim 2 atingeri (preluare-pasă).
restricţii -alternarea obligatorie a procedeelor la finalizare
- joc fără preluare sau fără mingi la înălţime
-alergare pe banca de gimnastică, combinată cu
sărituri, culegere de obiecte sau prinderea şi pasarea
unor mingi;
-escaladarea şi transportul diferitelor obiecte
Creşterea dificultăţii -sărituri cu bătaia palmelor deasupra capului şi
7. mişcărilor prin sarcini întoarcere la 180-360º.
suplimentare -alergări cu spatele la direcţia de deplasare, alergări
peste garduri de înălţime variabilă
-joc sportiv cu schimbarea frecventă a posturilor între
jucători
-conducerea simultană a două mingi
- alergare cu ochii închişi
-combinarea creativă a elementelor acrobatice
-parcurgerea traseelor aplicative cu schimbarea
tehnicii de alergare, târâre, escaladare sau
modificarea elementelor componente ale traseului de
la o lecţie la alta.
-efectuarea mişcărilor pe fond de oboseală;
-introducerea mai multor mingi sau obiecte în ştafetă;
-fotbal cu minge de tenis sau rugby
-1x1 cu adversar de acelaşi nivel sau mai valoros;
-situaţii de 1 contra 2 sau 2 contra 3
-joc bilateral cu adversar care are alt sistem de joc,
Lucrul în condiţii altă tactică în atac şi apărare;
8. -joc bilateral împotriva unei echipe ce are 1-2 jucători
îngreuiate
în plus.
- joc bilateral cu două mingi
-deplasări pe suprafeţe înguste la înălţimi ce cresc
progresiv, cu viteză din ce în mai mare
-efectuarea preluărilor/prinderii diferitelor obiecte
aruncate pe diferite traiectorii şi cu viteze variabile
-efectuarea deprinderilor la diferite intervale orare,
temperaturi, umiditate şi vizibilitate variate, la
Activitate în condiţii altitudine-şes, cu sau fără spectatori, pe diferite
9.
variate de mediu suprafeţe de joc, în săli de dimensiuni diferite, cu
mingi de altă greutate, cu material didactic variat,
condiţii atmosferice şi luminozitate diferite.

Priorităţi metodice privind educarea coordonării în educaţia fizică

şcolară:

124
 Influenţe benefice sunt resimţite datorită procesului de aplicare în
condiţii standardizate şi variate a bagajului motric asimilat (gimnastică
acrobatică, jocuri sportive, etc.), ce au efecte directe asupra componentelor
capacităţii coordinative, complexitatea mişcărilor fiind principalul
parametru de educare a lor. Volumul de lucru nu trebuie să fie foarte mare,
intervalele de repaus permiţând refacerea capacităţii de efort-situaţie
similară cu metodologia dezvoltării vitezei.
Se urmăreşte antrenarea pe parcursul lecţiilor a unor elemente
combinate şi chiar combinaţii cu alte aptitudini motrice. (Exemplu:
coordonare generală, precizia mişcării, orientare spaţială, echilibru
dinamic, schimbări de direcţie) - Scarlat E., Scarlat M.B./2002
Echilibrul static şi dinamic al corpului se dezvoltă gradat în
intervalul 3-13 ani, cel dinamic apropiindu-se de valorile adulţilor chiar la
34 ani, pe când cel static ulterior. Progrese semnificative la nivelul
coordonării generale, reacţiei motrice rapide şi orientării spaţio-temporale
se obţin în intervalul 8-12 ani, în special la băieţi, după acest interval
propice, progresele fiind mai restrânse. Simţul ritmului şi diferenţierea
kinestezică vor creşte în intervalul 11-12 ani. Tudor V./2001 consideră că
intervalul 1314 ani pentru fete şi 15 ani pentru băieţi este o perioadă
favorabilă pentru dezvoltarea coordonării.
La elevii de gimnaziu coordonarea poate fi afectată datorită
creşterii prea rapide a taliei şi greutăţii, necorelată cu aceeaşi creştere a
forţei musculare. În plus, o mai slabă dezvoltare a inhibiţiei conduce la
efecte negative în privinţa controlului mişcărilor, reflectându-se în
diminuarea parametrilor specifici capacităţii coordinative.
Odată cu intrarea în pubertatea propriu-zisă are loc o echilibrare
relativă a raportului excitaţie-inhibiţie, cu toate că excitaţia este încă mai
puternică. Acest fapt se traduce în îmbunătăţirea preciziei mişcărilor, a
tehnicii de execuţie, economicitate şi fineţe, probleme apărând doar când
tehnica deprinderilor nu a fost suficient consolidată, consumul energetic
este crescut iar contracţiile musculare prea puternice. Procesul educării
îndemânării în gimnaziu nu trebuie planificat pe baza unor eforturi de
intensitate exagerată, datorită iradierii excitaţiei la nivelul mai multor
centri din scoarţă, fiind astfel implicate inutil fascicule musculare şi
activitatea generând oboseală fizică şi nervoasă. Ifrim M./1986
Educarea capacităţii coordinative este dependentă de volumul şi calitatea
deprinderilor motrice învăţate, de gradul de maturizare al S.N.C., un număr
mare de repetări asigurând feed-backul corect al proprioceptorilor din
musculatură ce contribuie astfel la corectitudinea mişcării. Plasticitatea
125
S.N.C. este superioară adulţilor şi în intervalul 6-11 ani acest aspect
favorizând asimilarea mişcărilor noi şi combinarea creativă a celor deja
cunoscute. Pe lângă susţinerea procesului de învăţare a deprinderilor
motrice, ea favorizează şi manifestarea superioară a celorlalte aptitudini
motrice- Dragnea A./2002
Simţul ritmului se îmbunătăţeşte la 7-8 ani, la 12 ani aria motrică şi la 14
ani analizatorul kinestezic au deja structura şi o dezvoltare similară cu cea
a adulţilor - Albu V./1999. Acelaşi autor consideră că cele mai mari
progrese privind coordonarea se pot înregistra în intervalul 6-11 ani.
Majoritatea autorilor consideră că elementele capacităţii coordinative pot
fi educate cu eficienţă ridicată în intervalul 4-7 ani datorită curiozităţii
copiilor şi învăţării prin imitaţie, perioadă de acumulare urmată de
intervalul 7-12 ani şi apoi de cel peste 14 ani. Singurul moment considerat
mai problematic este intervalul 12-13 ani – faza critică -Dragomir M. /
2001 , Hahn E/1996.
Ca temă de lecţie, coordonarea este educată datorită suportului său
psihic puternic ca şi viteza -primă verigă tematică, când excitabilitatea
SNC este ridicată-, în alternanţă sau fiind deseori combinată cu viteza în
cadrul aceleiaşi teme. Practic, orice mişcare - indiferent de gradul său de
dificultate - poate contribui la educarea coordonării, accentul în instruire
fiind pus pe asimilarea corectă a mişcărilor şi ulterior creşterea vitezei de
execuţie sau complicarea unui numar mare de deprinderi, pe varietatea
acestora care previne instalarea monotoniei. Din acest motiv se poate
afirma că influenţele favorabile asupra ei sunt exercitate şi în temele
destinate deprinderilor motrice.

4. APTITUDINEA MOTRICĂ REZISTENŢA

Definiţie:
- Rezistenţa reprezintă “aptitudinea motrică ce-i permite omului să
facă faţă oboselii în eforturile de lungă durată” – Manno R. / 1996.
- Rezistenţa înseamnă “capacitatea organismului de a efectua un
lucru mecanic de o anumită intensitate, un timp mai îndelungat, fără
scăderea eficienţei activităţii depuse, în condiţiile reprimării stării de
oboseală” – Alexe N. / 1993.
- Rezistenţa este definită ca fiind “capacitatea psiho-fizică a
organismului de a realiza un efort de o anumită intensitate, prelungit, cu
învingerea oboselii specifice activităţii depuse” – Dragnea A. , Bota A. /
1999.

126
- Rezistenţa reflectă “capacitatea organismului uman de a depune
eforturi cu o durată relativ lungă şi o intensitate relativ mare, menţinând
indici constanţi de eficacitate optimă; deci este capacitatea umană de a
depune eforturi fără apariţia stării de oboseală (senzorială, emoţională,
fizică) sau prin învingerea acestui fenomen” – Cârstea G. / 2000.
- “Se consideră că un individ are rezistenţă dacă nu oboseşte uşor
sau dacă poate continua efortul în condiţii de oboseală” – Bompa T. 2001.
Din toate definiţiile prezentate anterior, rezistenţa este inevitabil
asociată cu termenul de oboseală. Acest factor este determinant în
demersul de dezvoltare a rezistenţei, fiind responsabil de ruperea
homeostaziei şi de noile modificări adaptative ale organismului la tipurile
de efort cărora acesta trebuie să le facă faţă. Doar printr-o planificare
corectă a alternanţei efortoboseală/pauză-refacere-supracompensare se
poate înregistra o îmbunătăţire a performanţelor în solicitările cu o
puternică dominantă a rezistenţei.
Alţi autori încearcă definerea rezistenţei prin utilizarea termenului
de anduranţă. Bota C / 2005 defineşte anduranţa ca fiind: “posibilitatea
unui subiect de a efectua timp îndelungat un efort de intensitate medie, cu
o relativă uşurinţă cardio-vasculară, schimburile gazoase rămânând
echilibrate, fără o datorie mare de oxigen”. Această noţiune este utilizată
frecvent în literatura vestică - anglo-saxonă şi franceză – pentru a defini
doar termenul de rezistenţă generală.

Factorii care condiţionează manifestarea rezistenţei

Aceşti factori sunt extrem de diversificaţi şi determinanţi în obţinerea

rezultatelor superioare pentru eforturile ce solicită diferitele tipuri de
rezistenţă. Ei ţin de starea de funcţionare a principalelor sisteme implicate
în efort, de calitatea metabolismului şi cantitatea rezervelor energetice, de
starea psihică etc. Principalii factori analizaţi sunt:
1. Tipologia fibrelor musculare solicitate în efort – Studiile au
demonstrat că fibrele musculare roşii de tip1/lente sau slow-twich
sunt implicate prioritar-peste90% în utilizarea oxigenului- pentru
susţinerea eforturilor de rezistenţă şi doar secundar cele de
tip2/rapide. Implicarea unui anumit tip de fibră musculară este
dependentă de solicitare şi încărcătură. Eforturile de intensităţi
reduse şi medii vor solicita prioritar fibrele lente, care sunt adaptate
mai bine la eforturile de durată, obosind mai uşor. Biopsia

127
 musculară a evidenţiat raportul favorabil fibrelor lente faţă de cele
rapide pentru eforturile de anduranţă, maratoniştii putând depăşi
80% pentru fibrele de tip 1, în timp ce la majoritatea persoanelor
neantrenate raportul este relativ egal. Aceste fibre au un număr
sporit de mitocondrii implicate în procesele oxidative, număr ce
poate creşte substanţial prin antrenament specializat la intensitate
de prag. Creşterea intensităţii peste acest prag va solicita şi
ameliora şi capacitatatea oxidativă a fibrelor de tip 2.
2. Starea sistemelor respirator, cardiovascular şi a celorlalte funcţii
implicate în susţinerea eforturilor de rezistenţă – aceste sisteme
sunt solicitate în mecanismele de captare, transport şi utilizare a
oxigenului la nivelul ţesuturilor. Acest traseu poate fi optimizat în
condiţiile în care subiecţii au o capacitate vitală crescută, ceea ce
permite inhalarea unei cantităţi superioare de O2. Capacitatea vitală
poate atinge şi valori de 6000-7000 ml prin antrenamente susţinute,
fiind mai mare la bărbaţi decât la femei, răspunzând astfel
necesităţii de oxigenare ce pot creşte şi de 20 ori în efort
comparativ cu starea de repaus, de la 250 ml/min la 3000-
5000ml/min. Frecvenţa respiratorie poate ajunge la valori de 30-40-
45 respiraţii/minut dar cu cât valorile sunt mai ridicate de 40
respiraţii/min, cu atât eficienţa scade. Minut volumul
respirator/debitul respirator creşte de la 6-8
litri în repaus până la valori de 80-100l/min la nesportivi şi
150200l/min la sportivi. Consumul maxim de O2 /volumul maxim
de oxigen în efort dă puterea maximă aerobă prin raportare la
greutatea corporală, înregistrând valori de 1500-2000ml/min la
neantrenaţi şi 4000-5000ml/min la antrenaţi. Cu cât acest VO 2 max
este mai ridicat, cu atât se poate desfăşura efortul fizic de tip aerob
la un nivel mai ridicat, pe un interval de timp mai mare.
Capacitatea de utilizare diferită a cantităţilor de O 2 care ajung la
ţesuturi se explică prin diferenţele concentraţiei de O 2 dintre
sângele arterial şi cel venos înregistrate la antrenaţi şi neantrenaţi.
Sângele arterial are o cantitate medie de 190 ml O 2/l. Sângele venos
are o concentraţie de 100-110ml/l la antrenaţi şi de 140 ml O 2/l la
neantrenaţi. Valoarea mai crescută prezentă în sângele venos la
neantrenaţi indică o mai redusă absorbţie şi utilizare a O 2
comparativ cu valorile celor antrenaţi – Dumitru G. /1998. Se
consideră că musculatura în efort utilizează aproximativ 70% din
oxigenul furnizat de sângele arterial.

128
 Debitul cardiac/minut volumul inimii are o creştere de la 3-5 l/min
în repaus/ortostatism la valori de 20-25 l/min la neantrenaţi şi 40-
4550l/min la antrenaţi în sporturile de rezistenţă. Creşterea
debitului cardiac în efort se face pe seama creşterii frecvenţei
cardiace/tahicardie de efort şi pe cea a volumului sistolic. La
sportivi se constată intervenţia modificărilor adapative ce conduc la
fenomenul de scăderea a frecvenţei cardiace în repaus/bradicardie
de repaus, fenomen generat atât de creşterea cavităţilor
miocardului, cât şi de îmbunătăţirea forţei de contracţie a acestuia:
50—60 bătăi/min, comparativ cu cei neantrenaţi, unde valorile sunt
cuprinse între 6090 bătăi/min. Valorile volumului sistolic pleacă de
la 40-50 ml/sistolă în repaus pentru sportivii de performanţă şi
ajunge la valori de 120-140ml la nentrenaţi şi 150-220ml la
antrenaţi în funcţie de intensitatea efortului. Depăşirea pragului
frecvenţei cardiace critice de 180 bătăi/min nu mai produce
creşterea debitului cardiac datorită scurtării diastolei şi nici a VO 2
max.
Valoarea ridicată a hematiilor/eritrocitelor este importantă datorită
faptului că acestea conţin hemoglobină implicată în fixarea şi
transportul oxigenului la ţesuturi. Măsurătorile au arătat că 1 gram
de hemoglobină poate transporta 1,35 ml O 2- Albu V. /1999.
Antrenamentele de rezistenţă şi desfăşurarea activităţilor în condiţii
de hipoxie -ca de exemplu la mare altitudine- conduc la creşterea
numărului de hematii şi îmbunătăţesc astfel mecanismele de
transport a O2.
Programarea sistematică a eforturilor pe termene mai lungi va
conduce progresiv la creşterea numărului de capilare funcţionale şi
mărirea diametrului acestora pentru musculatura solicitată. În acest
mod este optimizată vascularizarea fibrelor musculare,
intensificarea schimburilor gazoase şi aprovizionarea cu nutrienţi,
eliminarea cataboliţilor de efort. S-a constatat că irigarea/circulaţia
la nivelul grupelor musculare implicate prioritar în efort poate
creşte de până la 20 ori faţă de valorile de repaus. Prin adaptarea la
efort va creşte capacitatea musculaturii, miocardului şi ficatului de
a metaboliza acidul lactic produs de eforturile solicitante ce au
depăşit intensitatea de prag, diminuând astfel acidoza la nivel
tisular.
3. Sursele energetice, activitatea enzimatică şi reglarea hormonală –
cele mai importante surse energetice ce favorizează eforturile de
rezistenţă sunt depozitele de glicogen şi cele de lipide. Cantitatea
129
 cea mai mare de glicogen este situată în musculatură -între 300-
400g- şi în ficat - 40-130g-, cantităţi mai reduse găsindu-se şi în
alte organe – creier, rinichi- şi sub formă de glucoză în sânge
-Dumitru G. /1998. Musculatura în efort foloseşte prioritar
glicogenul, dar dacă efortul este de lungă durată -cel puţin o oră- şi
intensitate moderată se ajunge la consumul de acizi graşi
liberi/AGL, importanţi în susţinerea eforturilor de rezistenţă prin
cantitatea mai mare de energie eliberată -9,3 cal/gram-, comparativ
cu cea obţinută din glucide -4,1 cal/gram-. În eforturile prelungite –
aproximativ 3 ore- furnizarea energiei se face in maxim 70% din
degradarea lipidelor. Un rol important în susţinerea eforturilor de
rezistenţă îl are şi producerea epinefrinei/adrenalinei de către
glanda medulosuprarenală, mai ales la programarea unor intensităţi
ridicate. Aceasta este eliberată în circulaţia sanguină ca reacţie la
stresul fizic şi emoţional, provocând creşterea frecvenţei cardiace,
stimularea metabolismului şi creşterea disponibilului de glucoză şi
acizi graşi ca surse energetice. Producerea de endorfină de către
creier –la nivelul hipofizei şi hipotalamusului- este importantă
pentru rolul de analgezic pe care aceasta îl are, permiţând
organismului să continue un efort chiar dacă acesta este dureros,
nefiind perceput ca atare pe parcursul activităţii şi imediat după
incheierea acesteia. Exemplu: marşurile, alergările de durată etc.
Transformarea glicogenului şi a acizilor graşi în ATP presupune
activarea enzimelor şi coenzimelor produse de organism sau incluse
în alimente şi suplimente nutritive. Acest aspect impune o
temperatură optimă la nivelul ţesuturilor în care activitatea
enzimatică este eficientă -aproximativ 38-40 grade celsius-, dublată
de un pH alcalin: 7,35–7,45. Temperaturile mai scăzute inhibă
activitatea enzimatică şi limitează producerea de energie la nivelul
mitocondriilor.
4. Calităţile de ordin volitiv/Puterea de voinţă – Obţinerea de
rezultate superioare în probele sau ramurile ce solicită rezistenţa
presupune un nivel superior al calităţilor de voinţă -perseverenţa şi
dârzenia-, ca urmare a dificultăţii menţinerii intensităţii programate
a eforturilor respective în special pe fond de oboseală accentuată.
Calităţile volitive sunt determinante pentru a evita abandonul atunci
când oboseala fizică instalată din cauza epuizării resurselor
energetice este principalul factor limitator, când intesităţile ridicate
conduc la concentraţii ale lactatului greu tolerabile pentru a mai
continua efortul, sau când stereotipia şi monotonia antrenamentelor
130
 scad capacitatea de concentrare şi induc o stare de plictiseală care
reduce implicarea corespunzătoare în procesul de antrenament.
Determinarea suportului motivaţional pentru fiecare persoană în
parte este foarte importantă în formarea unei atitudini favorabile a
celor implicaţi în eforturi de rezistenţă.
5. Capacitatea SNC de a coordona activitatea sistemului locomotor
şi activitatea funcţiilor ce susţin efortul fizic – Antrenamentele
repetate conduc în timp la optimizarea activităţii reţelei neuronale
care este implicată în coordonarea corespunzătoare a tuturor
sistemelor solicitate în activitatea fizică specifică. Se contribuie
astfel la realizarea adaptării progresive la efort. Instalarea oboselii
nervoase limitează activitatea SNC şi are efecte negative asupra
randamentului în eforturile fizice prestate. Menţinerea excitabilităţii
optime a sistemului nervos şi a capacităţii sale de coordonare se
educă prin antrenamente ce conduc la instalarea stării de oboseală
şi în timp cresc toleranţa celulelor nervoase la stres.
6. Rezerva de viteză - importantă în optimizarea performanţelor în
sporturile ciclice. Reprezintă diferenţa de timp dintre valoarea
medie înregistrată pe o distanţă etalon scurtă din cadrul unei probe
mai lungi (de exemplu timpul mediu pe 100m dintr-o cursă de
1500m) şi cea mai bună performanţă în alergarea de viteză pe
aceeaşi distanţă scurtă-100m. Cu cât diferenţa este mai
mare/rezerva de viteză mai mare, cu atât şansele de îmbunătăţire a
performanţelor în proba mai lungă sunt mai ridicate, datorită vitezei
de deplasare superioare ce favorizează un consum energetic mai
redus.
7. Capacitatea aerobă şi anaerobă – Capacitatea aerobă presupune
posibilitatea de producere a energiei necesare mişcării în prezenţa
oxigenului, termenul derivând din latină: aer=aer şi bios=viaţă. În
desfăşurarea eforturilor aerobe se realizează un echilibru între
necesarul de oxigen al organismului şi capacitatea sistemelor
implicate în efort de a-l asigura. Din acest motiv, rolul respiraţiei
realizate corect este determinant, insistându-se pe o expiraţie cat
mai energică, ca premisă pentru eliminarea unui volum mare de aer
cu o concentraţie ridicată de CO 2. Mecanismele aerobe sunt mai
avantajoase pentru organism datorită eficienţei energetice: dintr-o
moleculă de glucoză sunt obţinute 38 molecule de ATP. Capacitatea
aerobă este determinată şi de posibilităţile oxidative la nivelul
fibrelor musculare, de numărul şi dimensiunea mitocondriilor.
Intensitatea efortului aerob nu este foarte ridicată –cel mult
131
submaximală-, fiind întâlnite frecvent intensităţi reduse şi medii
care permit desfăşurarea efortului pe termen îndelungat, reacţiile
aerobe eliberând energia mai lent. Eforturile de tip aerob sunt
planificate şi în cazul ramurilor şi probelor cu o componentă
anaerobă dominantă, datorită efectelor favorabile pe care eforturile
aerobe le au în stabilizarea componentei anaerobe. Pot fi incluse
după antrenamente de intensitate ridicată înainte sau după
concursuri solicitante, având ca principal scop accelerarea
proceselor de refacere. Alternarea intensităţilor solicitante/lecţii de
şoc cu cele de uşoare de tip aerob/lecţii de descărcare, permite
evitarea stărilor e suprasolicitare, rapiditatea restabilirii şi
durabilitatea nivelului de pregătire fizică specifică atinsă.
Capacitatea anaerobă implică mecanisme de furnizare a energiei în
absenţa oxigenului. Eliberarea energiei prin aceste mecanisme
permite atingerea unor intensităţi maximale de efort, fără ca
activitatea să poată dura prea mult-maxim 1 minut-, datorită
instalării rapide a stării de oboseală. Daca totuşi efortul continuă,
atunci furnizarea energiei va fi preluată de sistemul aerob, fiind
însoţită de reducerea vizibilă a intensităţii şi de un consum caloric
mai redus. Efortul anaerob nu este la fel de eficient: din
descompunerea anaerobă a unei molecule de glucoză rezultă doar
două molecule de molecule de ATP şi două de acid lactic, dar
energia este eliberată extrem de rapid şi permite eforturi explozive
necesare dezvoltării detentei sau vitezei. Prima parte a unui efort
este mereu axată pe componenta anaerobă datorită latenţei de
amplificare a activităţii aparatelor cardiovascular şi respirator-
bateria anaerobă-. După intensificarea activităţii aparatelor
implicate în efort şi dacă intensitatea efortului este una redusă,
componenta aerobă devine dominantă în furnizarea energiei. Dacă
intensitatea creşte brusc în activitatea respectivă intervine
mecanismul anaerob lactacid ce preia furnizarea de energie, dar
conduce la acumulare de lactat. Cu cât intensitatea efortului este
mai mare, cu atât mecanismele anaerobe sunt mai puternic
implicate, iar antrenamentele vor permite tolerarea la nivel tisular a
unor concentraţii crescute de lactat.
Tabelul următor prezintă orientativ raportul dintre eforturile
aerobe/anaerobe în diferite probe atletice, cu menţiunea că valorile
nu pot fi absolutizate şi prezintă variaţii în funcţie de intensitate -
după informaţiile selectate din Bompa T./2001.

132
 Proba 400m 800m 1500m 3000m
15-20% 30-40% <50% 80%

Efort

aerob
Efort 80-85% 60-70% >50% 20%
anaerob

Formele de manifestare a rezistenţei

Literatura de specialitate furnizează mai multe criterii de clasificare:
specificitatea efortului, nivelul de implicare a grupelor musculare, durata
efortului, sursele energetice mobilizate, combinaţia cu celelalte aptitudini
motrice.

1. În funcţie de specificitatea ramurii de sport se clasifică în:

rezistenţă generală şi specială
Rezistenţa generală este definită ca “posibilitate a organismului de a
efectua eforturi de o intensitate medie , într-un timp mai îndelungat şi
în activităţi cât mai variate” –Albu V./1999.
În mediul francez şi anglo-saxon este întâlnită sub numele de
anduranţă. Este considerată a fi baza indispensabilă de plecare în
procesul dezvoltării rezistenţei specifice şi a celorlalte aptitudini
motrice, asigurând o capacitate de efort fizic transferabilă de la un tip
de activitate la altul. Presupune angajarea în efort a unui număr sporit
de sisteme şi grupe musculare pe termen lung, fiind deci determinantă
în realizarea eforturilor din probele de fond, maraton, jocuri sportive,
înot pe distanţe lungi, ciclism, antrenamente ce cumulează câteva ore
sau activităţi fizice cotidiene de lungă durată. Manifestarea ei depinde
de calitatea proceselor de tip aerob care o susţin. Se dezvoltă
corespunzător prin programarea eforturilor de durată în tempou
uniform la valori ale pulsului de 130-160p/min. Are prioritate în
educaţia fizică şcolară datorită particularităţilor morfo-funcţionale ale
elevilor pentru primele cicluri de instruire şi în în cadrul pregătirii
grupelor de începători, copii şi juniori, scăzând ca pondere în pregătire
odată cu avansarea în eşaloanele superioare, în detrimentul rezistenţei
specifice.

133
 Rezistenţa specială reprezintă acel tip de rezistenţă care este
specifică/diferenţiată fiecărei probe sau ramuri de sport. În funcţie de
cerinţele efortului fizic- durată, distanţe parcurse, număr de acţiuni
individuale şi colective, grupe musculare solicitate, tempouri de
deplasare, sisteme energetice implicate prioritar- permite susţinerea
efortului competiţional la cel mai înalt nivel, fără afectarea
randamentului în acţiunile desfăşurate. Presupune lucrul la intensităţi
superioare faţă de dezvoltarea anduranţei sau o alternare a acestora,
ceea ce conduce la puternice solicitări de tip anaerob. Se dezvoltă
prioritar la grupele de avansaţi şi performanţă, asigurând adaptarea
superioară la efort competiţional. Exemple: rezistenţa specifică în
baschet, hochei, fotbal, box, judo, gimnastică etc. În funcţie de
caracterul ciclic sau aciclic al probelor şi ramurilor sportive, rezistenţa
specifică poate fi caracterizată de efort relativ constant –alergări,
canotaj, înot, schi fond- sau de efort variabil – judo, scrimă, box,
jocuri sportive-.

2. În funcţie de nivelul de implicare a grupelor musculare se clasifică

în: globală, regională şi locală - Alexe N./1993.
Rezistenţa globală/generală este determinantă când în activitate sunt
implicate peste 2/3 din grupele musculare ale organismului, fiind
puternic solicitate aparatele cardio-vascular, respirator şi sistemul
nervos.
Rezistenţa regională presupune implicarea în efort a grupelor
musculare cuprinse între 1/3 şi 2/3 din totalul masei musculare.
Rezistenţa locală se manifestă la implicarea a mai puţin de 1/3 din
grupele musculare.

3. În funcţie de durata efortului avem rezistenţă de lungă durată, de

durată medie şi de scurtă durată - Dragnea A. , Bota A./1999.
Rezistenţa de lungă durată apare în activităţile cu o puternică susţinere
energetică de tip aerob. Durata efortului trebuie să fie de cel puţin 8
minute, în funcţie de valoarea timpului total de lucru deosebindu-se 3
categorii distincte de rezistenţă de lungă durată (RDL): RDL1 cu o
durată de maxim 30 min, degradarea aerobă a glicogenului fiind
principalul mecanism energetic / RDL2 cu valori între 30-90 min,
energia fiind furnizată de descompunerea glicogenului dar şi a acizilor
graşi / RDL3 cu valori de peste 90 min, depozitele de glicogen fiind
puternic consumate, iar energia fiind furnizată prioritar de sistemul
acizilor graşi. Acest tip de rezistenţă este determinant în probele de
134
 maraton, 5000 şi 10000m alergări, probele de marş, înot şi cursele de
ciclism pe distanţe mari, jocuri sportive, schi fond, probe combinate.
Rezistenţa de durată medie este determinantă în eforturile care se
încadrează între 2-8 min. Presupune furnizarea energiei atât pe baza
sistemului aerob dar şi anaerob lactacid în proporţie variabilă/efort
mixt, determinată de intensitatea solicitărilor şi de gradul de
antrenament la momentul respectiv. Cu cât efortul se apropie de limita
sa superiară de timp -8 min- cu atât mecanismele aerobe sunt
dominante şi invers. Acest tip de rezistenţă este solicitat în cazul
probelor de 400m înot, 1500m atletism, patinaj, canotaj, sporturi de
contact programate pe reprize.
Rezistenţa de durată scurtă se manifestă în sporturile ce implică
eforturi de mare intensitate, cu durată între 45sec-2min. Energia este
obţinută prin descompunerea anaerobă a glicogenului şi conduce la
acumularea unor cantităţi de acid lactic, datoria de oxigen fiind plătită
în primele minute post-efort. Efortul presupune puternice solicitări
pentru viteză şi forţă sau combinaţii ale acestora cu rezistenţa.
Exemple: alergările pe 400 şi 800m, înot pe 100 şi 200m, ciclism
1000m.

4. În funcţie de sursele energetice mobilizate se împarte în rezistenţă

aerobă, anaerobă şi mixtă.
Rezistenţa aerobă este caracteristică eforturilor de lungă durată -peste
8 min- fiind caracterizată de volume mari de lucru şi intensităţi
moderate, cel mult 60-70% din valoarea maximă. Depinde de
consumul maxim de O2 şi cantitatea de resurse energetice musculare şi
hepatice care vor fi descompuse prin mecanisme aerobe.
Rezistenţa anaerobă lactacidă este caracteristică eforturilor de scurtă
durată -45sec-2min- energia fiind obţinută prin glicoliză anaerobă -în
absenţa oxigenului- şi presupune educarea toleranţei subiecţilor la
acidoza musculară. Poate ajunge la solicitări ce presupun 90-95% din
valoarea maximă.
Rezistenţa mixtă implică ambele macanisme-aerobe şi anaerobe- fiind
caracteristică eforturilor de durată medie: 2-8 min.

5. În funcţie de combinaţiile realizate cu celelalte aptitudini motrice:

rezistenţă-viteză, rezistenţă forţă, rezistenţă-coordonare.
Rezistenţa-viteza reflectă posibilitatea organismului de a presta eforturi
fizice caracterizate de păstrarea unei viteze cât mai mari pe un interval

135
de timp cât mai lung. Literatura de specialitate o defineşte ca fiind:
”aptitudinea de a menţine la un nivel scăzut pierderea de viteză , la
performanţe de viteză pe termen scurt, de până la 2 minute” cu
intensitate ce fluctuează între nivelul submaximal şi maximal-
Steihofer/1993, citat de Dragnea A. şi Teodorescu M. S./2002.
Exemplu: probele de 400m şi 800m din atletism.
Rezistenţa-forţa reprezintă posibilitatea organismului de a presta
eforturi fizice caracterizate de prezenţa îngreuierilor/învingerea unor
încărcături pe un interval cât mai mare de timp. Se consideră că
reprezintă ”aptitudinea de a repeta impulsuri de forţă de peste 30% din
forţa maximă în cadrul unei durate de timp determinate fără a diminua
nivelul de forţă” – Buhrle/1985, Martin /1991, citaţi de de Dragnea A.
şi Teodorescu M. S./2002. Exemplu: lupte, haltere, culturism, canotaj.
Rezistenţa-coordonarea presupune capacitatea organismului de a
realiza eforturi fizice caracterizate de complexitate, stabilitate, precizie
şi eficienţă pe un interval de timp cât mai ridicat, fără a afecta calitatea
mişcărilor executate. Exemplu: patinaj artistic, înot sincron, finalul
jocurilor sportive.

136
Fig. 23 Formele de manifestare a rezistenţei

137
Fig. 24 Metodologia dezvoltării rezistenţei

138
Metodele de dezvoltare a rezistenţei
Metodologia specifică dezvoltării rezistenţei cunoaşte mai multe
variante de clasificare, unele având un caracter mai sintetic, altele
insistând pe detalirea fiecărui procedeu metodic în parte. Din tipologia
clasificărilor studiate va fi prezentată cea propusă de Mitrea G. şi
Mogoş A./1977, care împarte procedeele în funcţie de jocul celor doi
parametri determinanţi pentru eforturile de rezistenţă: volumul şi
intensitatea.

1. Procedee metodice bazate pe variaţia volumului efortului fizic:

procedeul eforturilor continue şi uniforme şi procedeul eforturilor
repetate.

a. Procedeul eforturilor continue şi uniforme Întâlnit şi sub

denumirea de metoda maraton, el constă în realizarea unui efort de
durată fără pauze, intensitatea efortului exprimată prin valorile
frecvenţei cardice ramânând la valori constante pe tot parcursul
activităţii. Activitatea are loc în condiţiile unui echilibru funcţional
stabil: steady-state, datorită intensităţii apropiate de valoarea
critică, ce presupune un raport optim de egalitate între aportul şi
necesarul de oxigen. Ceea ce poate fluctua în cadrul aceleiaşi
activităţi sau de la o lecţie la alta este volumul de efort, exprimat
prin durată, distanţă sau număr de repetări. Se aplică uşor în
educaţia fizică şcolară, ameliorând rezistenţa generală.
Solicitările sunt de natură aerobă, urmărind dezvoltarea
mecanismelor de captare, transport şi utilizare a oxigenului.
Majoritatea autorilor recomandă pentru începători valori ale
pulsului de 140-150p/min, cu tempouri mai puţin solicitante, de 6-
6,5 min/km şi o durată iniţială de 10-15 min. Se recomandă
revizuirea periodică a parametrilor efortului după un interval de 4-
6 săptămâni- Albu V./1999.
În activitatea sportivă de performanţă este utilizată frecvent cu
sportivii începători, iar de cei avansaţi în perioada de pregătire
generală, sau ca variantă de refacere după competiţii.
În funcţie de nivelul iniţial de pregătire, valorile pulsului pot creşte
la 150-170p/min sau chiar la 170-180p/min pentru sportivii de
performanţă, durata poate ajunge la cel mult o oră, cu un tempou
de 3,5-4 min/km, încercând depăşirea a 70-75% din VO 2max, ceea

139
 ce permite trecerea peste intensitatea de prag şi conduce la
optimizarea capacităţii de efort aerob. Intensitatea programată nu
trebuie să conducă la creşteri ale frecvenţei respiratorii la valori
peste dublul celor din repaus– Dragnea A. şi Teodorescu M.
S./2002.

b. Procedeul eforturilor repetate . Se utilizează atât pentru

dezvoltarea rezistenţei generale cât şi specifice, în funcţie de
maniera de planificare a stimulilor: distanţe, serii, nr. de repetări,
valoarea pauzelor. Intensitatea efortului rămâne constantă pe
parcursul lecţiei respective-adică este desfăşurat efortul în condiţiii
standard- iar volumul de efort, exprimat în distanţe sau repetări
poate varia. Exemplu: 3-4rep.x600m la 50% din viteza maximă.
Important este ca pauza acordată după fiecare repetare să permită
reluarea următoarei unităţi de efort la aceeaşi intensitate.
Poate fi utilizat atît în cadrul dezvoltării rezistenţei specifice
în sporturile ciclice cât şi în cazul jocurilor sportive. Distanţele
scurte parcurse în tempouri mai ridicate solicită puternic
componenta anaerobă, iar cele mai lungi parcurse în tempouri mai
scăzute, sau cel mult apropiate de intensitatea efortului din proba
respectivă au o solicitare aerobă mai pronunţată.
Bompa T./2001 propune pentru sporturile de echipă aşa
numitul antrenament în tempo care se apropie din punct de vedere
al tipului solicitării de specificitatea efortului competiţional.
Autorul propune repetări în tempouri constante ce pleacă de la 60%
pe distanţe de maxim 600m la debutul perioadei pregătitoare, fiind
crescute după câteva lecţii simultan cu reducerea distanţelor până
în perioada precompetiţională, ajungându-se la intensităţi de 75-
80% pe distanţe mult mai scurte: 100m, 50m, 30m. Importantă este
menţinerea intensităţii/vitezei de deplasare planificate pentru toate
repetările din lecţia respectivă. Exemple: lecţia5: 6x600m/60%,
lecţia6: 8x600m/60%, lecţia9: 6x400m/65%, lecţia12:
8x150m/70%, lecţia15: 12x30m/80%. Acest gen de antrenament
induce stări adaptative superioare ca urmare a numărului mare de
repetări a stimulilor planificaţi, contribuind la dezvoltarea
rezistenţei specifice fiecărei ramuri de sport.

2. Procedee metodice bazate pe variaţia intensităţii efortului fizic:

procedeul eforturilor variabile şi procedeul eforturilor progresive.

140
a. Procedeul eforturilor variabile Este caracterizat de constanţa
volumului de lucru –distanţă sau număr de repetări planificat- şi de
fluctuaţii ale intensităţii în cadrul aceleiaşi activităţii, atât în cazul
efortului continuu cât şi în cel repetat. Mijlocul utilizat frecvent
este alergarea, dar poate avea aplicaţii şi în ciclism, patinaj, canotaj,
schi, inot etc. Datorită alternării tempourilor de lucru sunt
determinate solicitări mai puternice şi complexe asupra
organismului, comparativ cu procedeul eforturilor continue şi
uniforme, ceea ce presupune efort volitiv pentru depăşirea
senzaţiilor de epuizare, generate de intensităţile ridicate. Efectul
este adaptarea multilaterală la diferite intensităţi, fiind folosită în
educaţia fizică şcolară la clasele mai mari.
Dacă se utilizează o singură unitate de efort/efort continuu,
atunci are loc modificarea alternativă a vitezei de deplasare. Se
numeşte metoda fartlek sau speed-play/joc de viteză în literatura de
specialitate. Alergarea pe teren variat este exemplul clasic care
impune o adaptare a intensităţilor de lucru în funcţie de natura
traseului respectiv. Schimbarea tempoului de alergare se poate face
fie în funcţie de o planificare anterioară a porţiunilor de teren sau a
intervalelor de timp, în care se va accelera sau reduce viteza de
deplasare, ori în funcţie de senzaţiile subiective ale sportivului care
decide singur o creştere a tempoului sau o reducere a acestuia când
oboseşte, pentru a permite refacerea parţială. În momentele de
solicitare puternică frecvenţa cardiacă poate atinge 180b/min, iar în
cele de solicitare uşoară ea nu trebuie să scadă sub 140b/min.
Valorile medii ale efortului sunt cuprinse între 30min-60min, cu
aplicaţii în educaţia fizică şcolară pe intervale de timp mai mici, în
special la clasele terminale de liceu.
Dacă sunt folosite mai multe repetări în cadrul aceleiaşi
lecţii, variabilitatea efortului conduce la modificarea intensităţilor
în sens de creştere sau descreştere pentru repetările planificate.
Exemplu: 6x800m (50%, 60%, 80%, 65%, 60%, 75%). Bompa
T./2001, citat de Raţă G şi Raţă B.C./2006 prezintă termenul de
antrenament model, strâns legat de specificul probei în care este
necesară dezvoltarea rezistenţei specifice. Repetările se fac pe
distanţe mai mari sau mai scurte decât cea din concurs, pe trei
momente distincte: primele repetări se fac pe distanţe mai scurte
decât proba, cu intensităţi ridicate ce pot depăşi tempoul de
concurs, solicitarea fiind de natură anaerobă lactacidă. Partea
centrală a antrenamentului foloseşte distanţe mai mari şi intensităţi
141
 mai reduse care conduc la solicitări de natură aerobă. Ultima parte
utilizează repetări de intensităţi mai ridicate pe distanţe scurte,
încercându-se atingerea tempourilor de cursă, dar realizate pe fond
de oboseală reziduală acumulată din repetările anterioare. Se
dezvoltă astfel aşa numita rezistenţă de viteză.
b. Procedeul eforturilor progresive Presupune o creştere progresivă a
tempourilor de lucru pentru aceeaşi unitate de efort continuu sau de
la o repetare la alta în cazul antrenamentului pe părţi egale. Permite
o gradare a intensităţilor pe o plajă largă doar în sens ascendent,
putând merge până la atingerea celor maxime.
Exemple: 1000m – 300m/50% + 400m/65% + 200m/70% +
100m/80%.
4x400m – 58sec, 56 sec, 54sec, 53sec.

3. Procedee metodice bazate pe variaţia volumului şi intensităţii

efortului fizic. Sunt reprezentate de variantele antrenamentului
fracţionat întâlnit sub denumirea de antrenament cu/pe intervale.
Denumirea vine de la intervalele de timp/pauzele dintre
repetări sau împărţirea/fracţionarea distanţelor sau reprizelor de
lucru ce vor fi parcurse. Regula fundamentală este ca pauza dintre
repetări să nu permită o revenire completă a organismului,
apreciindu-se că valori ale pulsului de 120-130p/min sunt optime
pentru a relua o nouă repetare. Parametrii ce pot varia în cazul
utilizării antrenamentului pe intervale sunt legaţi atît de volum cât
şi de intensitate: numărul de reprize, serii şi repetări, distanţele,
tempoul de lucru, valoarea şi natura pauzelor. În funcţie de
intensitatea efortului poate solicita atât componenta anaerobă cât şi
aerobă, recomandându-se totuşi utilizarea sa după ce rezistenţa
generală a fost bine dezvoltată.
Se poate utiliza pentru sporturile cu caracter ciclic şi aciclic,
folosind şi alte mijloace decât alergarea: reprize tehnico-tactice
scurte din jocurile sportive, circuite variate, exerciţii cu obiecte,
lucrul la bicicletă etc. În educaţia fizică şcolară trebuie utilizat cu
multă grijă doar la clasele mari, datorită solicitărilor puternice
induse asupra sistemelor organismului. Prezintă o serie de avantaje:
este mai puţin plictisitor decât eforturile de durată, determină o
puternică capacitate de concentrare şi reclamă rezistenţă psihică,
îmbunătăţeşte funcţia cardio-vasculară, obişnuieşte elevii cu
determinarea valorilor pulsului şi dozarea efortului etc.

142
 Majoritatea autorilor consideră că după o încălzire
corespunzătoare a organismului şi atingerea valorilor pulsului de
120-130p/min, se poate trece la desfăşurarea efectivă a
antrenamentului. Pauzele dintre repetări sunt cuprinse între 30 şi 90
sec, fiind proporţionale cu gradul de solicitare şi distanţa de lucru.
Volumul total de lucru va trebui să depăşescă modelul
competiţional/distanţa probei, efortul fiind solicitant şi conducând
rapid la epuizarea rezervelor energetice: maxim 2-3 serii x 3-4
repetări/lecţie. În funcţie de reacţia organismului la finalizarea
pauzei după fiecare repetare se modifică sau nu intensitatea
efortului:
- Dacă F.C. revine la valorile anterioare efortului -120-130p/min- se
va păstra intensitatea deja programată
- Dacă F.C. revine prea repede la valorile anterioare efortului sau la
valori mai scăzute -100-110p/min-, atunci la următoare repetare va
fi programată o frecvenţă de lucru mai ridicată.
- Dacă F.C. nu revine la valorile anterioare efortului după terminarea
intervalului de odihnă -140-150p/min- atunci efortul a fost prea
puternic şi următoarea repetare va fi scăzută ca nivel de intensitate.
Dacă de două ori consecutiv se constată incapacitatea de revenire a
valorilor pulsului la cele normale, efortul se va sista.
Antrenamentul pe intervale prezintă o variantă extensivă -
caracterizată de volume mari de lucru şi intensităţi mai reduse, ce
se adresează în special mecanismelor aerobe şi fibrelor musculare
roşii- şi o varintă intensivă –în care intensităţile sunt ridicate iar
volumele de lucru mai mici, ce se adresează mecanismelor
glicolitice anaerobe, acţionând şi asupra fibrelor albe-.
Hare D./1973 propune 3 variante ale antrenamentului pe intervale
în funcţie de durata efortului, ce corespund celor 3 forme de
rezistenţă:
de scurtă, medie şi lungă durată.
- Intervale scurte, cu eforturi între 15sec şi 2 min
- Intervale medii cu eforturi între 2 min şi 8 min
- Intervale lungi cu eforturi între 8 min şi 15 min
Pentru sporturile ciclice este prezentat următorul tabel pe categorii
de intevale cu parametri aferenţi efortului fizic – după Raţă G. şi
Raţă B.C./2006.

143
 Tabel – Tipologia intervalelor propuse pentru sporturile ciclice
INTERVAL PAUZĂ ÎNTRE DISTANŢĂ PE VOLUM DE
REPETĂRI REPETARE LUCRU

scurt 30 sec 50-150m 1,5 x proba

mediu 60 sec 200-400m 2 x proba

lung 90 sec 1200-3000m 3 x proba

Sistemele energetice implicate în furnizarea energiei pentru probele şi
ramurile de sport care solicită efort de rezistenţă.
Majoritatea jocurilor sportive şi probelor cu caracter ciclic se
bazează pe utilizarea energiei furnizată prin mai multe sisteme energetice,
în funcţie de specificitatea efortului, fapt ce conduce la necesitatea
antrenării corespunzătoare a acestora. Primele secunde de efort presupun
intervenţia fosfagenelor- ATP şi CP, ca susţinătoare a eforturilor anaerobe
alactacide-. Eforturile vor continua până în două minute prin implicarea
mecanismelor anaerobe lactacide, prelungirea peste această limită
presupunând intervenţia proceselor aerobe care sunt dominante, cu cât
durata efortului se prelungeşte. Cum energia va fi furnizată diferenţiat de
mecanismele enumerate anterior, se impune o antrenare a acestora prin
solicitarea alternativă a proceselor energetice, în funcţie de nivelul
individual şi etapa de pregătire, care va conduce în final la adaptarea
pentru efortul competiţional specific. Exemplu: alternarea solicitărilor de
mare intensitate de tip anaerob alactacid şi lactacid din antrenamente sau
concursuri cu cele de tip aerob de intensitate redusă, care contribuie la
menţinerea formei sportive şi optimizarea proceselor de refacere.
Sunt propuse 5 trepte ale intensităţii efortului, plecând de la
solicitările mai reduse şi deci accesibile, până la cele foarte ridicate şi greu
tolerate de organism: antrenamentul aerob, antrenamentul în sistem fosfat,
antrenamentul la pragul anaerob, antrenamentul în condiţii de consum
maxim de O2, antrenamentul de toleranţă faţă de acidul lactic. Tabelul
următor prezintă principalele date legate de durată, nr. de repetări, pauză,
valori funcţionale, grad de solicitare pentru fiecare treaptă în parte – după
Bompa T./2001:

144
 Tabel: Cele 5 valori ale intensităţii efortului în funcţie de mecanismul
energetic
% din
Tip Durată Nr. Lactat intensitatea
Valoare pauză Puls
antrenament repetări rep. mmol/l maximă
iniţială finală
1015sec5min 12-18
1.LATT/Antr. 30-60sec 2x2-4 / 190-200
/maxim >85% >95%
toleranţei lactat /2-2,30min 4-6-8 /maximă
20
2.VO2max/Antr. 4-812 85-
3-5min 2-3min 6-12 180 80-85%
consum max O2 90%
3.AnTT/Antr. 85-
1,30-8min 3-6 5-10min 4-6 150-170 75-85%
prag anaerob 90%
4.PST/Antr. 95-
4-15 sec 10-30 1-3min - variabil -
sistem fosfat 100%
5. ATT/Antr. 10-20 min /
1-6 1-2min 2-3 130-150 60% 60%
aerob 2-3 ore
Priorităţi metodice privind educarea rezistenţei în educaţia fizică
şcolară:

- La vârste mici- ciclul primar şi prima parte a ciclului gimnazial- se

va pune accentul pe dezvoltarea capacităţii aerobe a elevilor, folosindu-se
eforturi bazate pe intensităţi reduse sau moderate şi uniforme. Sunt
contraidicate eforturile variabile şi aplicarea antrenamentului pe intervale
în această etapă de dezvoltare, datorită faptului că elevii nu fac faţă
eforturilor de tip anaerob lactacid.
- Distanţele stipulate de SNSE pentru evaluarea rezistenţei al ciclul
gimnazial: 600m fete şi 800m băieţi pentru clasele 5-6 , respectiv 800m
fete şi 1000m băieţi pentru clasele 7-8, presupun totuşi solicitări de
intensităţi ridicate pentru aparatele cardio-vascular şi respirator, insuficient
dezvoltate la această etapă de vârstă. Din acest motiv trebuie insistat
prioritar pe eforturile aerobe, cu rol important în creşterea cavităţilor
cordului, intensităţile crescute din cadrul antrenamentului pe intervale
contribuind doar la dezvoltarea musculaturii inimii, fără efecte favorabile
asupra volumului ventriculelor şi atriilor, afectând astfel valoarea debitului
cardiac printr-o umplere incompletă a cavităţilor inimii.
- După vârsta de 12 ani apare o periadă de stagnare în
îmbunătăţirea rezistenţei, indiferent de sex. Nu se va trece la intensităţi
ridicate prin exerciţii specifice care conduc la acidoză metabolică –
caracteristică a rezistenţei speciale ce presupune repetarea structurilor
specifice şi solicitarea grupelor musculare implicate în diferite ramuri de
145
sport - decât după ce rezistenţa generală/antrenament vegetativ a fost
dezvoltată corespunzător.
- Un rol important trebuie alocat educării actului respirator şi
musculaturii respiratorii intercostale şi abdominale, a raportului
inspir/expir, care la începători presupune 3-4 paşi pe inspiraţie şi 2-3 paşi
pe expiraţie. Creşterea amplitudinii mişcărilor respiratorii, eliminarea prin
expiraţie forţată a aerului bogat în CO 2 sunt premise pentru optimizarea
proceselor de oxigenare tisulară şi îmbunătăţire a performanţelor.
- Respectarea principiului continuităţii efortului este foarte
important pentru realizarea unor acumulări benefice în privinţa
potenţialului de efort şi prevenirea dezadaptării. Din acest motiv sunt
necesare preocupări de planificare pe perioade cât mai lungi a diferitelor
forme de manifestare a rezistenţei şi respectarea parcurgerii conţinuturilor
din unităţile de învăţare programate.
- Eficienţa metodologiei de lucru şi a mijloacelor utilizate va fi
permanent evaluată/analizată prin efectele asupra capacităţii de efort a
organismului, modificând periodic stimulii când s-a constatat adaptarea la
aceştia şi progresele nu mai au loc. Alergarea este mijlocul cel mai des
utilizat pentru dezvoltarea rezistenţei, fiind important raportul optim dintre
frecvenţa paşilor şi lungimea acestora. --- Pe perioada în care nu se poate
lucra în aer liber pot fi utilizate şi alte mijloace: structuri tehnico-tactice
din jocurile sportive efectuate repetat pe distanţe, cu viteze şi pauze
variabile, microlinii acrobatice executate sub formă de torent, variante de
sărituri, ştafete şi parcursuri pe echipe reduse numeric, jocuri sportive pe
suprafeţe mai mari etc.
- Ca temă de lecţie în educaţia fizică şcolară este abordată la finalul
activităţii –ultima temă-, după eforturile de rezistenţă organismul nefiind
capabil de a suporta stimuli de altă natură, datorită oboselii instalate la
nivel muscular şi nervos.
- Pentru rezistenţa aerobă dezvoltată la clasele mici, elementul de
progres este volumul. Îmbunătăţirea performanţelor la clasele mai mari
presupune însă creşteri ale intensităţii eforturilor pentru solicitările mixte
şi anaerob lactacide, aspect ce necesită mult discernământ în selecţia
stimulilor, programarea volumelor şi intensităţilor de lucru, stabilirea
pauzelor. Forţarea adaptării organismului la noi valori superioare implică
utilizarea intensităţilor critice şi mai ales supracritice – aportul de O2 nu
mai asigură necesarul, iar intensitatea ridicată determină intervenţia
mecanismelor anaerobe.

146
 5. APTITUDINEA MOTRICĂ FORŢA

Definiţie:
- Forţa reprezintă “aptitudinea ce permite omului să învingă o
rezistenţă sau să se opună acesteia printr-un efort muscular intens“–
Manno R. /1996. - Prin forţă înţelegem “capacitatea organismului uman
de a învinge o rezistenţă internă sau externă prin intermediul contracţiei
musculare“ – Cârstea G./1999
- Forţa presupune “capacitatea sistemului neuromuscular de a
învinge o rezistenţă prin contracţie musculară“- Demeter A./1981.
- Conceptul de forţă defineşte “capacitatea neuromusculară de a
depăşi o rezistenţă externă sau internă“- Bompa T./2001
- Forţa constă în “capacitatea de a realiza eforturi de învingere,
menţinere sau cedare în raport cu o rezistenţă externă sau internă, prin
contracţia uneia sau mai multor grupe musculare“- Dragnea A., Bota
A./1999. Această ultimă definiţie este edificatoare în privinţa noţiunii de
forţă musculară, luând în calcul întreaga gamă de contracţii musculare
voluntare, ca element indispensabil care însoţeşte manifestarea mişcărilor
de forţă.
Un nivel redus de dezvoltare a forţei va influenţa negativ
manifestarea celorlalte aptitudini motrice cu care realizează frecvent
combinaţii şi va afecta simultan şi calitatea tehnicii de execuţie a
mişcărilor, diminuând randamentul activităţii. Majoritatea autorilor
consideră că dezvoltarea acestei aptitudini constitie un obiectiv prioritar ce
trebuie atins ca premisă pentru îmbunătăţirea rezultatelor, indiferent de
nivelul de pregătire la care se acţionează.
Din punct de vedere mecanic, forţa este produsul dintre masa unui
corp şi acceleraţia acestuia: F=mxa. Rezultă deci că dezvoltarea forţei
maximale se face fie prin creşteri ale masei/încărcăturii sau prin
imbunătăţirea vitezei de execuţie. Între nivelul de forţă aplicat unei
încărcături pentru a o învinge şi viteza de execuţie a mişcării respective
există o relaţie de proporţionalitate inversă: cu cât masa/încărcătura este
mai ridicată, cu atât viteza de execuţie a mişcării va fi mai mică şi invers.
Exemplu: ridicarea unei haltere apropiate de limita valorică superioară
individuală sau împingerea/tractarea unui obiect foarte greu/masă ridicată
presupun o solicitare puternică a forţei musculare iar viteza de execuţie va
fi una redusă. Dacă aruncăm mingea de oină sau tractăm un obiect cu masă
sensibil micşorată, atunci acceleraţia imprimată acestora/viteza de execuţie
a mişcărilor este foarte mare.
147
 Factorii care condiţionează manifestarea forţei Cunoaşterea
acestora permite intervenţia prin antrenament dirijat ştiinţific asupra acelor
componente care facilitează îmbunătăţirea forţei, cu atât mai mult cu cât
fiecare ramură de sport solicită forme de manifestare şi combinaţii diferite
ale forţei cu celelalte aptitudini motrice.

1. Tipologia fibrelor musculare care susţin efortul dominant de forţă.

Fibrele musculare de tip2A/rapide/fast-twich sau fibrele albe au
procente de repartizare procentuală diferenţiată la nivelul diverselor
grupe musculare -membrele superioare prezintă procente mai
ridicate comparativ cu cele inferioare- şi o distribuţie determinată
genetic de la o persoană la alta –cei implicaţi în sporturile de
forţăviteză ca sarituri şi aruncări prezintă peste 60% fibre albe
rapide-.
O unitate motorie rapidă inervează între 300-500 fibre slab
vascularizate, favorizează contracţiile musculare explozive/scurte,
intense şi rapide, susţine eforturile de tip anaerob dar oboseşte rapid
comparativ cu unităţile motorii compuse din fibre lente specifice
eforturilor de durată. Există şi fibre musculare de
tip2Bvascularizate-, care permit realizarea contracţiilor de
intensităţi ridicate mai mult timp, caracteristice eforturilor mixte
anaerobe/aerobe şi fibre musculare de tip2C, aflate în stare
tranzitorie. Pentru dezvoltarea forţei maximale s-a constatat că
efectele sunt favorabile dacă implicarea în contracţie solicită atât
fibrele rapide cât şi cele lente. –Alexe N./1993.
Implicarea în contracţii musculare a fibrelor rapide este
condiţionată de programarea unor încărcături ridicate, care
generează intensităţi mari şi angrenează foarte multe unităţi motorii
compuse din acest tip de fibre, crescând în timp suprafaţa lor în
secţiune transversală/apariţiahipertrofiei. Dacă eforturile sunt
caracterizate de încărcături şi intensităţi reduse, atunci sunt
solicitate prioritar fibrele lente şi efectele privind acumulările de
forţă şi putere/forţă explozivă nu mai au loc.
Există încă idei contradictorii privind posibilitatea de
conversie/transformare a fibrelor rapide în fibre lente şi invers, prin
antrenamente specifice de dezvoltare a aptitudinilor motrice sau
combinaţiilor în susţinerea cărora fibrele respective sunt implicate.
S-a ajuns la concluzia că transformarea celor rapide în fibre lente
este posibilă şi relativ facilă, pe cînd transformarea celor lente în
148
 fibre rapide este un proces de durată şi dificil, presupunând lucrul
la intensităţi ridicate.
2. Grosimea musculaturii/Secţiunea transversală a muşchiului - Forţa
dezvoltată de un muşchi este direct proporţională cu secţiunea sa
transversală. Din acest motiv, hipertrofia musculară constituie una
din modalităţile principale de îmbunătăţire a forţei musculare.
Grosimea fibrelor musculare este diferenţiată în funcţie de
activitatea fizică, vârstă şi sex: bărbaţii la maturitate au fibrele
musculare mai groase decât cele ale femeilor, copiilor şi
vârstnicilor iar întreruperea efortului fizic şi perioadele lungi de
inactivitate musculară vor conduce la reducerea diametrului fibrelor
musculare. Sunt menţionate valori medii de 6 kg forţă ce corespund
unui cm2 de secţiune musculară –Hettinger/1960- dar alţi autori
merg până la valori duble: 12 kg forţă.
Alexe N./1993 stabileşte că pentru realizarea fenomenului
de hipertrofie pe baza îngroşării fibrei musculare trebuie întrunite
următoarele condiţii:
-utilizarea unor încărcături submaximale şi maximale
repetate la intervale de timp mici pentru a provoca oboseală
musculară şi a determina modificările metabolice şi biochimice
care să sprijine hipertrofia musculară.
-raţii proteice la valori de 2,5-5 g/kg-corp/zi, dintre care
jumătate să conţină toţi aminoacizii esenţiali –de origine animală-.
- influenţe puternice de natură hormonală ce favorizează
creşteri ale forţei musculare, hormoni care ating valori ridicate ca
reacţie a organismului la efort: în principal testosteronul ca hormon
anabolizant.
Un proces aparte de hipertrofie îl constituie hiperplazia,
care presupune fenomenul de creştere numerică a fibrelor
musculare ca urmare a diviziunii lor longitudinale, efect al
antrenamentelor de forţă foarte intense. Alte opinii conduc la ideea
că noile fibre ce apar sunt un rezultat al îngroşării puternice a
fibrelor deja existente, care determină celulele satelit /celulele stem
miogenice din jurul lor să se transforme în noi fibre distincte. Acest
fenomen nu este acceptat de către toţi specialiştii, unii considerând
că numărul de fibre musculare este strict determinat ereditar şi nu
poate fi crescut prin antrenamente.
3. Numărul de fibre musculare implicate/recrutate în timpul
contracţiei musculare şi inervaţia musculară – O altă variantă de
îmbunătăţire a forţei musculare după hipertrofie este capacitatea de
149
 angrenare simultană în efort a unui număr cât mai mare de unităţi
motorii, aspect esenţial pentru eforturile de tip exploziv. Inervaţia
pentru fibrele albe care permit desfăşurarea acestui efort este
realizată de neuroni motori alfa mari a căror impulsuri sunt
propagate rapid şi discontinuu. Unitatea motorie este formată dintr-
un nerv motor şi totalitatea fibrelor musculare pe care le deserveşte.
Cu cât valoarea încărcăturilor este mai ridicată, cu atât numărul de
unităţi motorii angrenate va fi mai mare, atingând valorile
superioare în cazul eforturilor maximale/încărcăturilor limită. Acest
fenomen exprimă capacitatea de coordonare intramusculară, adică
posibilitatea de a creşte forţa prin contracţia musculară sincronizată
a fibrelor participante la efort.
Încordările musculare de intensitate redusă implică în
contracţie între 10-30% din totalul fibrelor musculare, iar la eforturi
ridicate se poate ajunge la mobilizarea a 30-50% din totalul fibrelor
pentru sedentari şi la valori de 75-80% pentru cei antrenaţi – Mitra
G. şi Mogoş A./1977, Manno R./1996. Solicitările ciclice de
intensităţi reduse şi medii vor solicita aproximativ 1/3 din totalul
fibrelor musculaturii solicitate, restul fiind în stare de repaus,
fibrele fiind angrenate alternativ în contracţie, având deci o
activitate asincronă. Creşterea încărcăturii şi a frecvenţei
impulsurilor motorii, contribuie la îmbunătăţirea forţei musculare şi
previne plafonarea forţei prin atingerea unor praguri superioare de
adaptare.
Ordinea angrenării în contracţie a fibrelor respectă legea lui
Hanneman: întâi sunt implicate în contracţie fibrele lente/tip1 şi
apoi cele rapide/tip2. Fibrele rapide de tip 2A vor fi solicitate după
implicarea celor lente doar în cazul încărcăturilor medii care permit
mişcări efectuate rapid, iar încărcăturile maximale solicită toate
tipurile de fibre: lente, de tip 2 A, B, C. -Costill D.L./1998, citat de
Raţă G., Raţă B.C./2006.
4. Calitatea proceselor de coordonare intermusculară – Acest
fenomen are o influenţă majoră în atingerea unor valori superioare
de manifestare a forţei musculare. Coordonarea intermusculară
presupune atât acţiunea sinergică a grupelor musculare agoniste
care participă la realizarea mişcărilor-, dar mai ales o relaţie optimă
între acţiunea musculaturii agoniste şi activitatea antagoniştilor
-care se opun realizării mişcărilor respective-, având rol frenator.
Cu cât centrii nervoşi motori sunt capabili de trimiterea unor
impulsuri puternice către agonişti, simultan cu capacitatea de
150
 inhibare a contracţiei şi tonusului antagoniştilor, pentru a determina
relaxarea acestora, cu atât nivelul forţei este mai ridicat şi mişcarea
este mai eficientă. Exemplu: tracţiunile la bară cu priză de jos
apucat/tip supinaţie implică solicitarea bicepsului ca declanşator al
mişcării şi relaxarea tricepsului ca principal antagonist/frenator,
pentru a opune o rezistenţă minimă.
5. Resursele energetice şi irigarea cu sânge a musculaturii -
Cantitatea de ATP, CP şi glicogen existentă la nivelul fibrelor
musculare permite prestarea eforturilor de forţă de scurtă durată, în
condiţii anaerobe. Creşterea duratei eforturilor conduce la
intensificarea circulaţiei pentru a permite aportul suplimentar de O 2
şi nutrienţi, simultan cu eliminarea reziduurilor ca acid lactic, acid
uric, uree, creatinină, CO2.
Valorile irigării cu sânge a musculaturii în repaus sunt
cifrate la 4 ml/100gr.musculatură/min şi pot ajunge în timpul
efortului pentru musculatura puternic solicitată la 150
ml/100gr.musculatură/min –Albu V./1999.
6. Gradul de întindere a muşchilor şi valoarea unghiulară a
segmentelor care realizează mişcarea – S-a constatat că lungimea
optimă a musculaturii care va fi contractată are valori de
aproximativ 80-90% faţă de cea din repaus. Întinderea fibrelor
musculare înaintea scurtării lor este favorabilă pentru a produce o
contracţie mai puternică, muşchiul acţionând ca un elastic, dar
alungirea aceasta are totuşi o limită. În privinţa unghiului optim de
declanşare a mişcării, literatura de specialitate indică valori medii
de 80-120 grade, cu menţiunea că forţa de tracţiune este superioară
pentru unghiurile obtuze, când fibrele de actină şi miozină încep să
se suprapună, cu cât suprapunerea este mai mare şi forţa rezultată
fiind mai mare. Fiecare articulaţie prezintă un unghi optim la care
muşchiul poate exercita forţa maximală. Exemplu: muşchiul biceps
va transfera oaselor antebraţului o forţă maximă la un unghi
articular format între braţ şi antebraţ de 110 grade.
7. Variaţiile diurne - Indicii de forţă au fluctuaţii pe parcursul zilei,
fiind direct influenţaţi de activitatea celorlalte sisteme. Experimente
bazate pe programarea antrenamentelor de forţă timp de 10
săptămâni -dimineaţa,respectiv după amiaza- au demonstrat că
valorile hormonale cele mai ridicate de testosteron -implicat în
construirea masei musculare şi creşterile de forţă- au fost
înregistrate de grupa care a lucrat dimineaţa, cu scăderea valorilor
pe parcursul zilei. Importantă este programarea antrenamentelor în
151
 acelaşi interval orar cu cel competiţional, organismul adaptându-se
la varianta orară impusă de antrenament.
8. Factorii psihici - Capacitatea de concentrare a atenţiei, puterea
volitivă, rezistenţa la factorii de stres, echilibrul emoţional,
motivaţia sunt principalii factori cu determinare psihică ce pot
favoriza sau limita manifestarea la nivel superior a diverselor tipuri
de forţă – maximă, explozivă sau în regim de rezistenţă-. Aceştia
vin să potenţeze acumulările realizate prin antrenamentele specifice
şi facilitează depăşirea barierelor individuale. Componenta
emoţională permite justificarea performanţelor neobişnuite care
depăşesc nivelul real de pregătire individuală, atunci când apar
situaţii “limită”: teamă exagerată, supramotivaţie, reacţii de
apărare.
9. Tipul constituţional dominant: ectomorf, mezomorf, endomorf –
Încadrarea într-un anumit tip constituţional limitează sau
favorizează practicarea ramurilor de sport unde forţa şi
combinaţiile ei sunt determinante în atingerea performanţelor
sportive. Tipul constituţional cel mai avantajat în eforturile de forţă
–cu recomandări speciale pentru fitness şi culturism de exemplu-
este mezomorful, caracterizat de aspect atletic, musculatură bine
dezvoltată şi echilibrat repartizată, câştig rapid de masă musculară,
ţesut adipos redus.
10. Principiul continuităţii efortului – Progresele pot fi substanţiale
dacă acest principiu este respectat. S-a constatat că prin
programarea antrenamentelor de forţă timp de o lună în 3-4
şedinţe/săptămână se poate dubla nivelul iniţial. Aceste creşteri sunt
dependente şi de stadiul de dezvoltare a forţei de la care se pleacă,
adică de nivelul de pregătire. Întreruperea antrenamentelor timp de
o săptămână va reduce acumulările realizate cu 80% - Dragnea A.,
Teodorescu S.M./2002.
11. Vârsta şi sexul subiecţilor – Până la finalizarea etapei pubertare
sunt restricţii majore în dezvoltarea forţei musculare la copii, în
special prin metodele ce implică eforturi şi încărcături maximale.
Dezvoltarea sistemului osteo-ligamentar şi muscular, dublată de
explozia hormonală, permit progrese substanţiale în cazul
dezvoltării forţei. Deosebirile în secreţia hormonală, masa
musculară mai redusă şi procentul de ţesut adipos superior sunt
factori care determină la femei valori mai reduse ale forţei,
comparativ cu bărbaţii – aproximativ 75% din potenţialul acestora-.

152
 12. Tipul de contracţie musculară şi durata acesteia – Influenţele
asupra sistemului muscular şi implicit asupra forţei diferă de la un
tip de contracţie la alta, fiind determinate de particularităţile
acestora şi de durata de acţionare. Contracţiile dinamice sunt de 3
tipuri:
o De tip concentric/regim miometric: presupun învingerea
rezistenţei externe care nu poate depăşi însă valoarea
maximală pentru grupele musculare respective care se
scurtează. Exemplu: flexia antebraţului pe braţ cu o ganteră.
o De tip excentric/regim pliometric: se bazează pe acţiunea
de cedare la diferite încărcături care pot fi chiar superioare
valoarii maximale pentru grupele musculare respective,
acestea alungindu-se. Permite lucrul cu intensităţi
supramaximale, ceea ce conduce la cîştiguri mai mari de
forţă. Exemple: extensia/revenirea antebraţului la poziţia
iniţială din mişcarea concentrică anterioară, coborârea unei
haltere pe piept, aterizarea la o săritură în adâncime.
o De tip izokinetic: presupun utilizarea unor aparate special
construite- dinamometre, ergometre izokinetice sau biciclete
ergonomice, adaptate specificului fiecărei ramuri de sport-
şi care spre deosebire de contracţiile anterioare, permit
realizarea unor viteze de lucru constante pe toată cursa
mişcării. Principalul avantaj este reprezentat de faptul că
musculatura va lucra maximal pe tot parcursul mişcării,
eliminându-se punctele slabe din celelalte tipuri de
contracţie. Sunt considerate a fi mai avantajoase decât
primele două tipuri, presupun solicitare puternică pe toată
durata execuţiei.
Pe lângă acestea sunt folosite şi contracţiile izometrice/efort static,
în care musculatura doar este tensionată fără a produce mişcare.
Utilizarea lor produce tensiuni superioare celor de tip cedare sau
învingere, efortul maximal durează mai mult şi din acest motiv
câştigul în forţă va fi mai rapid. Timpul acestora de execuţie
sprijină ideea că durata mai ridicată a contracţiilor este avantajoasă
pentru progresele în dezvoltarea forţei, decât o durată redusă de 1-3
sec.

Formele de manifestare a forţei Principalele criterii de clasificare oferite

de literatura de specialitate conduc la următoarele forme de manifestare:

153
1. În funcţie de gradul de generalitate şi participarea grupelor
musculare:
Forţa generală – Presupune participarea principalelor grupe
musculare/întregul sistem muscular pentru învingerea unor
rezistenţe variabile în activităţi fizice cotidiene de muncă sau legate
de sportul de masă. Este importantă în faza de iniţiere sportivă şi
educaţia fizică şcolară, urmărind pregătirea multilaterală de forţă
ca suport pentru pregătirea specifică ulterioară.
Forţa specifică – vizează implicarea în efort a acelor grupe
musculare solicitate prioritar în diferite ramuri de sport, sprijinind
realizarea mişcărilor specifice cu eficienţă ridicată. Exemplu: forţa
de lovire în box, forţa de împingere a greutăţii la aruncarea din
atletism, combinaţia putere-rezistenţă la canotaj etc.

2. În funcţie de tipologia contracţiilor musculare:

Forţa dinamică/izotonică – Întâlnită în eforturile de cedare sau
învingere a încărcăturilor şi presupune realizarea unei mişcări de
tracţiune, împingere, lovire, ridicare, aruncare, aterizare. Exemple:
lovitura de atac din volei, aruncarea la poartă din handbal, ridicarea
greutăţilor în haltere, aterizările la săriturile din gimnastică etc.
Forţa statică/izometrică – Nu se produce lucru mecanic, ci doar
tensionarea grupelor musculare, fără ca acestea să se scurteze sau
să se alungească. Exemplu: tensionarea musculaturii braţelor prin
împingeri la perete.
Forţa de tip mixt – Presupune alternarea/combinarea contracţiilor
izotonice cu cele izometrice, pe parcursul aceleiaşi acţiuni.
Exemplu: ridicarea halterei deasupra capului, cu menţinerea
acesteia câteva secunde.

3. În funcţie de capacitatea de efort:

Forţa maximă/absolută –Reprezintă cea mai mare valoare a forţei
pe care o poate genera sistemul neuro-muscular, atât în eforturile
statice, cât şi în cele dinamice. Exprimă valoarea superioară de
contracţie a grupelor musculare şi creşte în paralel cu valorile
masei musculare corporale. În eforturile dinamice este reprezentată
pentru diferite grupe musculare, de cea mai mare
greutate/rezistenţă externă pe care o poate învinge o persoană într-
o singură încercare/repetare. Această valoare reprezintă potenţialul
maximal/100% al subiectului respectiv.

154
 Forţa relativă - Este raportul dintre forţa absolută a unei persoane
şi greutatea sa corporală,adică valoarea forţei pe kg/corp,
permiţând comparaţia între valorile forţei a două sau mai multe
persoane de greutate diferită pentru efectuarea aceleiaşi mişcări –
de exemplu genuflexiuni cu haltera-. Cu cât forţa maximă are
valori mai ridicate şi greutatea corporală este mai mică, cu atât
indicatorul forţei relative este mai mare. Exemplu: pentru o
persoană de 90 kg. care ridică maxim 100 kg, forţa relativă este de
100/90=1,11, în timp ce pentru alta cu 75 kg. care ridică maxim 95
kg, forţa relativă este de 95/75=1,26. În al doilea caz valoarea
indicelui forţei relative este superioară, chiar dacă valoarea
încărcăturii maximale este mai mică decât în prima situaţie. Cu cât
acest indice se apropie de cifra 2 sunt premise de îmbunătăţire a
rezultatelor în probele care implică mişcările efectuate exploziv –
de exemplu sărituri-.
F relativă = Fmaximă/Gcorporală

4. În funcţie de combinaţiile cu celelalte aptitudini motrice:

Forţa în regim de viteză – Reflectă posibilitatea sistemului
neuromuscular de a realiza eforturi de învingere a unei rezistenţe
într-un timp cât mai scurt. Este dependentă de nivelul forţei
maximale şi de rapiditatea contracţiei musculare, factori pe baza
cărora se poate optimiza. Literatura de specialitate oferă mai multe
denumiri ale acestei combinaţii, în funcţie de tipul de mişcări în
care este întâlnită şi de raportul variabil existent între forţă şi
viteză. Raţă G. şi Raţă B.C. /2006 disting 3 tipuri diferite de
manifestare a eforturilor de tip exploziv pe curba forţă-viteză:
- forţa explozivă: în care dominanta eforturilor înclină către
forţă, care se manifestă pe o traiectorie cât mai lungă, fiind
specifică membrelor superioare -ca în cazul aruncărilor grele-.
- detenta: exprimată în valoarea desprinderii pe verticală,
presupune atingerea valorilor maximale ale forţei într-un interval
de timp variabil de la o persoană la alta, fiind specifică membrelor
inferioare- în cazul săriturilor atletice- . Depinde de forţa maximală
individuală dar şi de forţa de demaraj.
- forţa de demaraj /forţa rapidă: adică posibilitatea de a
realiza eforturile maximale chiar de la debutul mişcări/prima fază a
acesteia, ceea ce conduce la viteze iniţiale de execuţie superioare.
Este condiţionată de sincronizarea în contracţia musculară a unui

155
număr ridicat de unităţii motorii. Dominanta eforturilor înclină
către viteză, rezistenţa care trebuie învinsă fiind mai redusă decât în
primele două cazuri –startul, sprintul, loviturile din arte marţiale,
mişcările din scrimă-.
Bompa T./2001 reuneşte combinaţiile forţă-viteză sub
termenul generic de putere, manifestată în diferite ipostaze : putere
de aterizare, reactivă, de aruncare, de desprindere, de start, de
accelerare şi decelerare. Necesarul de forţă este foarte mare în
primele variante enumerate, scăzând ca pondere pentru ultimele,
când viteza devine aptitudinea dominantă.

P = L mecanic/T = FxD/T =FxV

Forţa în regim de rezistenţă – Exprimă posibilitatea organismului

de a realiza eforturi de forţa un timp cât mai îndelungat. Activitatea
motrică implică de fapt combinaţiile forţă-viteză în regim de
rezistenţă, adică putere-rezistenţă pentru eforturile scurte şi intense
de câteva secunde şi repetate de mai multe ori într-o activitate – ca
exemplu capacitatea de realiza sărituri pentru blocaje şi lovituri de
atac, fără a afecta înălţimea desprinderii, ca urmare a instalării stării
de oboseală. Cu cît eforturile cresc ca durată pe axa forţă-rezistenţă,
se vorbeşte de dezvoltarea rezistenţei musculare de scurtă durată –
maxim 2 minute- de durată medie -2-5 minute- şi de lungă durată
6-10 minute-, ponderea rezistenţei crescând proporţional cu
scăderea încărcăturilor care conduc la solicitări mai reduse de forţă.
Majoritatea ramurilor de sport solicită un anumit tip de rezistenţă
musculară. Exemple: canotaj, înot, jocuri sportive, lupte, ciclism.

156
 FORŢĂ FORŢĂ
GENERALĂ SPECIALĂ

FORŢĂ
DINAMICĂ
PARTICIPAREA
GRUPELOR MUSCULARE
FORŢĂ FORŢĂ
VITEZA STATICĂ

FORMELE DE
COMBINAŢIILE MANIFESTARE A TIPOLOGIA
CU ALTE FORŢEI ÎN CONTRACŢIILOR
APTITUDINI FUNCŢIE DE: MUSCULARE

FORŢĂ
REZISTENŢA
CAPACITATEA DE FORŢĂ
MIXTĂ
EFORT

FORŢĂ FORŢĂ
MAXIMĂ RELATIVĂ

Fig. 25 Principalele forme de manifestare a forţei

Metodele de dezvoltare a forţei – Pentru această aptitudine motrică sunt

elaborate cele mai multe metode de dezvoltare, această situaţie fiind
determinată de un complex de factori: importanţa majoră a forţei în orice
activitate motrică, varietatea formelor de manifestare şi combinaţiilor cu
alte aptitudini întâlnite în diferite ramuri şi probe sportive, necesitatea
adaptării solicitărilor la specificul etapelor de pregătire şi la
particularităţile de vârstă.
Anumiţi autori clasifică aceste metode în funcţie de apartenenţa lor
la parcurgerea şi realizarea conţinuturilor diferitele etape/faze ale pregătirii
conform periodizării: faza de adaptare anatomică, faza de hipertrofie, faza
dezvoltării forţei maxime, faza conversiei la putere şi la rezistenţă
musculară. Fiecărei faze îi corespund o serie de metode specifice care
rezolvă obiectivele legate de dezvoltarea forţei pentru etapa respectivă. Alţi
157
autori –Alexe N./1993, Dragnea A. /1996- prezintă cu mici deosebiri o
clasificare bazată pe criteriul tipului de forţă dezvoltat, distingând o
metodologie specifică forţei maximale, una pentru forţă-viteză/putere şi
una pentru dezvoltarea forţei în regim de rezistenţă. Sintetizând opiniile
autorilor citaţi, la care se adaugă şi informaţiile prezentate de Baroga
L./1980, Ardelean T./1981, Mitra G., Mogoş A./1977, Harre D./1973, Albu
V./1999, Bompa T./2001 sunt prezentate următoarele metode:
A. Metode de dezvoltare a forţei maximale - dezvoltarea acestui tip
de forţă presupune lucrul cu încărcături ridicate, pentru a
facilita mecanismele ce conduc la manifestarea ei: creşterea
diametrului transversal al fibrelor musculare, recrutarea unui
număr sporit de fibre rapide şi sincronizarea muşchilor în
timpul contracţiei.
1. Metoda eforturilor supramaximale/metoda contracţiilor
excentrice: singurul tip de contracţie care permite lucrul de forţă cu
încărcături ce depăşesc posibilităţile maxime >100% este cea
excentrică/tip cedare, când musculatura solicitată se alungeşte.
Exemplu: dacă valoarea maximă a încărcăturii -100%- pentru a
realiza o singură genuflexiune este de 120kg, persoana respectivă
va reuşi să execute o singură dată mişcarea fără ajutor. Dacă
încărcătura creşte de exemplu la 130kg, este depăşită posibilitatea
maximă individuală de a învinge noua greutate. Subiectul va putea
intra în genuflexiune cu noua valoare de încărcare –adică va putea
flexa genunchii şi să coboare centrul de greutate, dar pentru a ieşi
din genuflexiune prin contracţie concentrică va fi nevoie de ajutorul
unor persoane care sal asiste şi să-l ajute pe faza de învingere-.
Această variantă permite includerea în contracţie a 75-80%
din totalul fibrelor musculare şi induce tensiuni musculare
superioare contracţiilor concentrice şi izometrice. Viteza de
execuţie a mişcărilor este foarte lentă şi necesită o capacitate
ridicată de concentrare mentală. Nu are aplicabilitate în educaţia
fizică şcolară ci doar în antrenamentul sportiv şi este utilizată de cei
cu un nivel superior de pregătire şi experienţă, cu o frecvenţă de 1
antrenament/săptămână. Contribuie la dezvoltarea forţei pure –
întâlnită în special în haltere-.

2. Metoda eforturilor submaximale şi maximale: găsită şi sub numele

de metoda lucrului cu greutăţi/metoda halterofilului, presupune
lucrul cu încărcături care oscilează la nivel avansat între 85-100%
din posibilităţile maxime, alte surse coborând pragul de solicitare
158
 între 70-85% pentru sporturile cu caracter ciclic. Asigură efecte
benefice asupra manifestării forţei musculare, dar şi asupra
hipertrofiei. Numărul de repetări din fiecare serie a exerciţiilor
utilizate este dependent de valoarea încărcăturii, prezentată în
tabelul următor:
Tabel: numărul maxim de repetări în funcţie de valoarea
încărcăturii
Procent 100 95 90 85 80 75% 70 65% 60 50 40% 30%
din 1 rep. % % % % % % % %
maximă

Nr. 1 2- 4 6 8- 10- 15 20- 25 40 80- >100-

repetări 3 10 12 25 50 100 150

Are 4 procedee de punere în practică:

- Creşterea continuă a încărcăturii cu aceeaşi rată de progres de la
o serie la alta, numărul de repetări fiind mai redus de la o serie la
alta a fiecărui exerciţiu, datorită creşterii încărcăturii: 70%, 75%,
80%, 85%, 90%, 95%, 100%. Dacă se doreşte un număr mai mic
de serii şi implicit de repetări, rata de creştere va fi mai mare: 70%,
80%, 90%, 100%.
- Creşterea şi descreşterea continuă a încărcăturii: denumită şi
piramida dublă, presupune activitatea din varianta anterioară, la
care se adugă şi faza de descreştere, adică volumul de lucru este
dublu, ceea ce conduce la o stare puternică de oboseală, cu rezultate
asupra hipertrofiei: 70%, 80%, 90%, 100%, 90%, 80%, 70%. O
variantă propusă de Bompa T. este piramida plată, cu efecte mult
mai puternice asupra forţei maxime datorită solicitărilor repetate
apropiate de pragul superior maximal: 80%, 90%, 90%, 90%, 90%,
90%, 80%.
- Creşterea în val: această variantă presupune alternarea
momentelor de creştere a încărcăturii cu cele de scădere a acesteia,
de la o serie la alta, pentru fiecare exerciţiu. Regula de bază este ca
rata de creştere să fie mereu mai ridicată decât cea de descreştere,
pentru a exista progres. Varianta facilitează procesele de refacere şi
previne accidentările, prin absenţa creşterilor bruşte a încărcăturii.
In funcţie de valoarea diferenţei între creştere şi descreştere sunt
menţionate 3 variante:

159
 o Valuri mari, când cele 2 rate sunt relativ apropiate ca
valoare: 70%, 80%, 72%, 82%, 74%, 84%, 76%, etc.
Această variantă indică o pantă foarte lină de progres a
încărcăturilor, care nu oscilează între limite valorice prea
depărtate.
o Valuri medii, când rata de creştere este dublă faţă de cea de
descreştere: 70%, 80%, 75%, 85%, 80%, 90%, 85%, etc.
o Valuri mici, când rata de creştere este foarte mare faţă de
cea de descreştere: 70%, 80%, 78%, 88%, 86%, 96% etc.
Varianta prezintă cele mai mari salturi ale încărcăturilor
între momentul iniţial şi cel final al activităţii, comparativ
cu cele 2 variante anterioare.
În educaţia fizică şcolară nu pote fi utilizată această metodă,
decât la vârste mai mari şi cu valori ale încărcăturilor mult mai
reduse, după testarea posibilităţilor individuale, alţi autori
recomandând-o doar în antrenamentul sportiv, cu pauze între serii
de 3-5 minute şi concentrare pe tehnica corectă de execuţie,
realizată cu viteză mai mare decât în cazul contracţiilor excentrice,
în funcţie de încărcătură.
- Creşterea în trepte: se bazează pe menţinerea aceleiaşi valori a
încărcăturii, la cel puţin 2 serii consecutive pentru fiecare exerciţiu:
70%, 70%, 80%, 80%, 90%, 90%, 100%, 100%.
Programarea exerciţiilor poate fi făcută în două variante: pe
orizontală, atunci când se epuizează toate seriile programate pentru
un exerciţiu şi apoi se trece la următorul exerciţiu, sau pe verticală,
atunci când se execută alternativ câte o serie pentru exerciţii
diferite, până când este finalizat numărul total de serii programate
pentru fiecare exerciţiu. Prima variantă necesită mai mult timp şi
induce o stare puternică de oboseală, având efect în principal
asupra mecanismelor care asigură hipertrofia. A doua variantă
necesită mai puţin timp şi permite scurtarea pauzelor între serii,
având efecte puternice asupra forţei maxime a diferitelor grupe
musculare.

3. Metoda eforturilor izometrice: recomandată persoanelor cu un

anumit nivel de dezvoltare a forţei, atins prin utilizarea celorlalte
metode, izometria are efecte favorabile asupra forţei maximale şi
hipertrofiei musculare, când tensiunile musculare sunt la valori
cuprinse între 80-100% din posibilităţile maxime individuale şi au

160
o durată între 8-12sec. Pauzele sunt foarte mari raportate la timpul
de lucru: 90-120 sec şi sunt active. Acţiunile -de împingere,
încordare musculară, tractare, presare- exercitate asupra unor
dispozitive construite sau obiecte care nu pot fi deplasate, conduc
doar la tensionarea musculaturii solicitate, fără realizarea mişcării.
Alexe N./1993 a constatat pentru exerciţii efectuate la cadru
izometric –împins sau încordări din semigenuflexiuni sau
genuflexiuni- că tensiunea maximă corespunde unei valori de 8 sec,
prelungirea efortului la 12 sec, afectând negativ menţinerea
tensiunii musculare, care are valori de 80% din cea maximă. Din
acest motiv nu sunt recomandate contracţiile de peste 12 sec, care
induc o puternică solicitare nervoasă. Sunt recomandate 4-6
contracţii izometrice/lecţie/2-3 ori săptămânal. Manno R./1996
recomandă 610 repetări/lecţie cu o durată de 4-6 sec, valorile fiind
mai ridicate pentru antrenamentul sportiv, comparativ cu educaţia
fizică –unde sunt folosite după finalizarea pubertăţii, combinate cu
cele izotonice, intensitatea celor izometrice nefiind maximală la
copii şi juniori, adică aproximativ 50-70% pentru marele grupe
musculare şi un total de 60-90 sec/lecţie.-
Avantajele izometriei:
o Permite dezvoltarea orientată a forţei pe grupele de muşchi
solicitate prioritar, în funcţie de specificul ramurii de sport
sau pe grupele musculare deficitare.
o Dezvoltarea forţei se face mult mai repede –economie de
timp- şi la valori superioare celor obţinute prin contracţii
izotonice, datorită tensiunilor musculare mai înalte. o
Oboseala percepută este mai redusă decât cea produsă de
restul metodelor de dezvoltare a forţei maximale.
o Poate fi executată într-o multitudine de poziţii intermediare
ale cursei unei mişcări şi nu necesită aparatură complicată,
permiţând activitatea frontală.
Dezavantajele izometriei:
o Poziţiile statice şi tensionarea prea puternică a musculaturii
are efecte negative asupra elasticităţii musculare.
o Limitează amplitudinea mişcărilor respiratorii, datorită
blocării toracelui la anumite tipuri de mişcări şi solicită
puternic cordul. Presiunea puternică exercitată la nivelul
vaselor musculaturii solicitate, limitează irigarea cu sânge şi
oxigenerea ţesuturilor este deficitară.
161
 o Prin lipsa proceselor de coordonare şi a mişcării nu
contribuie la îmbunătăţirea motricităţii, activitatea fibrelor
fazice implicate în realizarea mişcărilor nefiind
îmbunătăţită, aşa cum este cea a fibrelor tonice, implicate în
susţinerea corpului.

B. Metode de dezvoltare a forţei în regim de viteză – această formă

de manifestare este puternic solicitată în jocuri sportive, box,
lupte, sărituri, alergări de scurtă durată etc. Exerciţiile utilizate
vor fi executate exploziv, încercând angrenarea unui număr
sporit de unităţi neuro-musculare rapide şi trebuie să
corespundă caracteristicilor de ordin biomecanic şi metabolic
ale probei respective. O masă musculară voluminoasă nu este o
condiţie suficientă pentru dezvoltarea puterii, fiind necesară şi
antrenarea capacităţii de contracţie a muşchilor într-un timp cât
mai scurt.

1. Metoda eforturilor mijlocii/Metoda izotonică - presupune

utilizarea încărcăturilor încadrate între 30-80% din posibilităţile
maxime, cu valori diferenţiate mai mari pentru sporturile aciclice
-50-80%- faţă de cele ciclice -30-50%-. Cu cât valoarea încărcăturii
este mai redusă şi forţa aplicată acesteia este mai mare, cu atât
mişcarea va fi realizată cu acceleraţie sporită, datorită învingerii
rapide a inerţiei greutăţii respective pe prima parte a mişcării.
Aceaste condiţii permit viteze de execuţie superioare celor atinse în
cazul metodelor ce dezvoltau forţa maximală. Numărul de
exerciţii/lecţie este relativ mic 2-4, efectuate în 3-6 serii cu 4-10
repetări/serie şi pauze de 2-6 minute care asigură refacerea. Efortul
va fi întrerupt dacă mişcările nu mai pot fi executate exploziv şi s-a
instalat oboseala, altfel vor paricipa în acţiune fibrele lente şi
efectele nu vor mai viza explozia mişcării.
Separat de această metodă, dar tot pe baza contracţiilor izotonice
este propusă de Bompa T. metoda balistică care urmăreşte
dezvoltarea forţei explozive prin acţiuni de aruncare a obiectelor
de diferite mase: mingi umplute, săcuţi cu nisip, greutăţi atletice,
buldogi grei etc.
2. Metoda contrarezistenţei - presupune realizarea mişcărilor prin
existenţa în structura acestora a 3 faze distincte, care conduc la
dezvoltarea exploziei pe utima parte a acţiunii: faza
izotonică/dinamică, faza izometrică/tensionare, faza
162
 balistică/explozivă. Exemplu: la realizarea unei genuflexiuni cu
haltera pe faza de urcare/concentrică are loc contracţia izotonică
executată cu viteză moderată. Executantul este blocat de ajutoare
pe cursa de învingere şi timp de 3-4 secunde acesta va dezvolta o
tensiune ridicată în musculatură/faza izometrică. La terminarea
blocării mişcarea va continua cu o viteză explozivă superioară celei
iniţiale/faza balistică. Această metodă bazată pe combinaţii de
contracţii diferite pote fi utilizată pentru o gamă largă de mişcări:
flotări în braţe sau la paralele, exerciţii pentru forţa musculaturii
abdominale, împingeri şi tracţiuni etc.
3. Metoda power-training – este întâlnită frecvent sub denumirile de
Metoda eforturilor explozive sau Metoda contracţiilor intense şi
rapide. Prezentarea modului de aplicare practică are mai multe
variante, fiind perfecţionată în timp. Iniţial presupunea lucrul
exploziv cu 3 tipuri de exerciţii: cu haltere şi alte greutăţi, cu mingi
medicinale şi cu exerciţii acrobatice. Programul cuprindea 12
exerciţii din categoriile menţionate, împărţite pe 3 grupe a 4
exerciţii în următoare ordine: exerciţiu cu haltera, exerciţiu cu
mingea medicinală, exerciţiu cu greutăţi –exceptând haltera-,
exerciţiu acrobatic. Se efectuau exerciţiile din prima grupă de 4,
apoi din următoarele, cu o pauză de 2-3 min de la un exerciţiu la
altul şi cu o pauză de 3-5 min între grupe. Încărcătura era aleasă
astfel încât să poată fi realizate 6 repetări, încercându-se în lecţiile
următoare să crească nr. de repetări la 12, fără a modifica
încărcătura şi cu efectuarea acestora cu o viteză de repetiţie
specifică ramurii de sport pentru care se face pregătirea –de
exemplu aruncarea discului sau a ciocanului-. După efectuarea
exerciţiilor cu 12 repetări, se suplimenta în etapele următoare
încărcătura pentru a executa tot 6 repetări, apoi se ajungea datorită
adaptării iar până la 12 etc.
Varianta actuală -Alexe N./1993- propune tot 3 grupe de
exerciţii: cu haltera, mingea medicinală şi acrobatice-salturi şi
rostogoliri-, care sunt în concordanţă cu structura tehnică a probei
respective. Pentru fiecare grupă sunt 3 exerciţii, adică 9 în total.
Parcurgerea celor 9 exerciţii se face în ordinea programată şi se
repetă acest ciclu de 3 ori, cu intensităţi care cresc progresiv de la
75% pentru primul ciclu de 9 exerciţii, la 85% pentru al doilea şi la
95% pentru ultimul. Pauzele între exerciţii sunt de 2-3 minute, iar
între ciclurile de 9 exerciţii sunt de 3-5 minute. Sunt utilizate 3-6

163
 repetări şi un număr de 1-9 serii la fiecare exerciţiu. Exemple de
exerciţii executate din cele 3 grupe:
- semigenuflexiuni cu haltera, împins din culcat, smuls fără
fandare. - aruncarea mingii medicinale cu două braţe înapoi peste
cap, împingerea mingii medicinale de la umăr cu braţul stîng spre
înainte, împingerea mingii medicinale de la umăr cu braţul drept
spre înainte. - sărituri în lungime legate, sărituri cu aterizare pe ladă
combinate cu sărituri în adâncime, sărituri în adâncime legate cu
despridere pe verticală şi aterizare pe diferite obiecte.

4. Metoda pliometrică - a fost cunoscută iniţial sub numele de

antrenament cu sărituri şi presupune cuplarea rapidă a contracţiilor
excentrice/cedare cu cele concentrice/învingere, acţiune care
conduce la scurtarea fazei de amortizare, necesară pentru absorbţia
şocurilor. Acest ciclu întindere-scurtare se numeşte şi reflex
miotatic de întindere şi se bazează pe capacitatea unui muşchi de a
se contracta mai puternic după o întindere prealabilă.
Cometti G./1997 -citat de Raţă G., Raţă B.C./2006- descrie
3 procedee de abordare a pliometriei, în funcţie de tipologia şi
dificultatea săriturilor folosite:
- Pliometria simplă, bazată pe exerciţii accesibile şi cu impact redus:
pas săltat şi pas sărit, combinaţii de paşi săltaţi şi paşi săriţi,
sărituri la coardă, sărituri cu paşi mici, sărituri pe, peste sau de pe
obstacole mai mici de 30-35cm, desprinderi uşoare de pe unul sau
ambele picioare.
- Pliometria înaltă, care utilizează săriturile în adâncime, -executate
de pe suprafeţe ce pot atinge sau depăşi puţin 100cm- este foarte
eficientă dar şi riscantă, exercitând cele mai puternice tensiuni
musculare -superioare săriturilor orizontale sau antrenamentului cu
încărcătură-, mai ales dacă aterizarea este urmată imediat de
executarea unei desprinderi pe verticală/contrasăritură. Din acest
motiv nu se recomandă decât după o pregătire solidă prin sărituri
mai accesibile şi după o dezvoltare susţinută a forţei segmentelor
implicate în efort. Se consideră că posibilitatea de a executa
semigenuflexiuni cu încărcături duble faţă de greutatea corporală
este un indicator favorabil. Efectuarea săriturilor în adâncime de la
înălţimi de 80-100 cm conduce la încărcări ale articulaţiilor
gleznelor cu valori de 6-8 mai mari decât greutatea corporală.

164
 Obiectele de pe care şi pe care se realizează sărituri sunt
diverse: ladă de gimnastică cu înălţime ajustată, scări, bănci, cuburi
etc şi vor fi amplasate şi distanţate astfel încât să permită sărituri
succesive, adică legarea fazei de aterizare la o săritură în adâncime
cu o nouă desprindere şi aterizare pe un obiect. Înălţimea optimă de
cădere este individualizată şi ea permite fiecărui subiect să atingă
valoarea maximă la desprindere după o aterizare, în educaţia fizică
şcolară valorile fiind mult mai reduse, conform nivelului de
pregătire şi caracteristicilor etapei de vârstă. Verchoşanschi I./1988
recomandă maxim 40 sărituri/lecţie de antrenament, menţionând că
valorile optime ale înălţimii de cădere sunt de 110 cm pentru efecte
asupra forţei dinamice maxime şi 80 cm pentru dezvoltarea vitezei
maxime.
- Pliometria cu îngreuiere, solicită suplimentar organismul în cadrul
săriturilor, prin utilizarea diferitelor încărcături: sticle cu nisip,
gantere uşoare, bara de halteră, veste cu plumb. Alţi autori nu
recomandă această variantă, considerând că îmbunătăţeşte forţa, dar
scade reactivitatea sistemului neuromuscular şi manifestarea
explozivă a mişcării.

Din combinarea pliometriei cu celelalte tipuri de contracţii

elementare şi folosirea variabilă a diferitelor încărcături rezultă
pliometria mixtă. Exemple de două, respectiv trei combinaţii ale
pliometriei cu celelalte forme: pliometric-concentric,
pliometricexcentric, pliometric-izometric, concentric-pliometric-
excentric, izometric-pliometric-concentric, excentric-pliometric-
izometric.

C. Metode de dezvoltare a forţei în regim de rezistenţă –

facilitează capacitatea de manifestare a forţei musculare timp
îndelungat, la parametrii ceruţi de specificul fiecărei activităţi,
prin realizarea unui număr superior de repetări efectuate în
tempouri mai reduse.

1. Metoda lucrului în circuit: este utilizat frecvent în lecţia de

educaţia fizică datorită influenţelor variabile care pot fi exercitate
prin aplicarea sa. Elaborat de englezii Morgan şi Adamson/1959
care l-au numit circuit training, a fost iniţial utilizat pentru
dezvoltarea forţei şi rezistenţei şi solicitarea puternică a

165
 aparatelor cardiovascular şi respirator. În antrenamentul sportiv
corespunde fazei de adaptare anatomică-debutul pregătirii-,
având ca obiective dezvoltarea echilibrată a grupelor musculare,
realizarea unui raport optim între agonişti-antagonişti-,
dezvoltarea aparatului ligamentar şi articular. Actualmente are
efecte extrem de diversificate în privinţa aptitudinilor motrice şi
combinaţiilor pe care le poate dezvolta, printr-o programare
corespunzătoare a efortului: rezistenţă, forţă-viteză, rezistenţă-
viteză, rezistenţă-forţă, sau poate fi utilizat pentru consolidarea
deprinderilor motrice. Necesită împărţirea colectivului pe grupe
omogene de elevi, egale cu numărul de staţii/ateliere/exerciţii
care vor fi parcurse, toate grupele trecând cel puţin o dată la
fiecare staţie. Utilizarea circuitului pentru dezvoltarea forţei
necesită respectarea regulilor bazate pe alternanţă: alternanţa
grupelor musculare solicitate, a poziţiilor de lucru, a efortului cu
pauza, a exerciţiilor simple cu cele complexe, a îngreuierilor
ridicate cu cele mai slabe de la o staţie la alta. Locul staţiilor,
durata şi tipul circuitului, exerciţiile utilizate, numărul de repetări
şi intensitatea individualizată a efortului sunt programate
dinainte. Se recomandă ca baza materială (obiectele utilizate ca
îngreuiere, materialele şi instalaţiile necesare) să fie în număr
suficient, pentru a permite lucrul simultan la acelaşi atelier-staţie,
evitând astfel aglomerarea şi timpii morţi. Permite înregistrarea
unor densităţi motrice şi funcţionale ridicate în temele în care
este folosit.
Clasificarea circuitelor – după Mitra G., Mogoş A./1977:
- După numărul de exerciţii care-l compun:
scurt- include 4-5 exerciţii
mediu- include 6-8
exerciţii lung- include 9-12
exerciţii
- După gradul de solicitare:
uşor- încărcătura nu depăşeşte 10-20% din posibilităţile maxime
mediu- încărcătura nu este între 30-40% din posibilităţile
maxime greu- încărcătura depăşeşte 50% din posibilităţile
maxime - După formele de lucru:
de durată –fără pauze între ateliere- cu efecte dominante asupra
rezistenţei. cu intervale –cu pauze-, care are 2 variante. Cea intensivă
caracterizată de solicitări puternice, frecvenţă mare de lucru/timp alocat,
încărcături ridicate de 40-50% din posibilităţile maxime, fiind folosit
166
prioritar în antrenamentul sportiv şi doar la clasele mari în educaţia fizică
şcolară. Cea extensivă se bazează pe solicitări mai reduse decât
precedenta, pauzele sunt incomplete, mai reduse, egale sau mai mari decît
timpul de efort, fiind indicată pentru orele de educaţie fizică. Exemple: 20
sec efort- 25 sec pauză, 30 sec efort- 25 sec pauză, 30 sec efort- 30 sec
pauză etc.
Exemplu de circuit uşor format din 5 staţii: 1) culcat facial cu
palmele sprijinite pe banca de gimnastică – flotări; 2) din atârnat, ridicarea
şi coborârea picioarelor cu genunchii îndoiţi; 3) din culcat facial cu fixarea
călcâielor de partener, ridicarea trunchiului în extensie cu braţele oblic sus;
4) pe perechi faţă în faţă (din stând) – pase cu două mâini sau cu o mână
(minge medicinală mică); 5) din ghemuit, săritură pe verticală cu extensie
şi revenire în ghemuit. (25”-lucru; 40”-pauză activă; frecvenţa execuţiilor
este individuală).
cu repetări - utilizat pentru pregătirea halterofililor, cu solicitări mari care
oscilează între 60-100% din posibilităţile individuale, număr redus de staţii
şi pauze mai mari decît variantele precedente.
Individualizarea efortului se poate face pe mai multe căi:
1. Prin încadrarea în timpul de lucru şi pauzele stabilite anterior, dar
fiecare îşi dozează efortul în funcţie de posibilităţi (frecvenţa mişcărilor –
numărul de repetări).
2. Fiecare elev modifică timpul de lucru şi durata pauzelor în funcţie
de posibilităţi pentru a efectua un număr impus de repetări (situaţie greu de
acceptat în lecţia de educaţie fizică, unde sunt abordate cel puţin două
teme de lecţie).
Pentru stabilirea corectă a dozării efortului este necesară testarea elevilor
individual, la nivelul fiecărei staţii (exerciţiul executat) şi determinarea
performanţei maxime (număr maxim de repetări la momentul respectiv).
Ulterior, rezultatul obţinut se împarte la 2 sau 4 şi se adaugă o normă de
creştere (rată) de la o lecţie la alta, crescând astfel solicitarea de la o etapă
la alta. Creşterea poate fi progresivă sau fluctuantă în funcţie de răspunsul
elevilor la dozarea nouă:
nr.max nr.max nr.max nr.max
+1; +2; +3; ..... +1,etc
2 2 2 2
Importantă este retestarea elevilor când se observă adaptarea organismului
la solicitările impuse pentru a determina un nou număr maxim de repetări
şi a modifica rata de creştere
Se consideră că pauzele mici sunt între 0-30", cele medii 30"-45",
cele lungi 45"-60" pentru lecţia de educaţie fizică. Pentru reluarea
167
circuitului (dacă timpul alocat permite), pauzele de 90"-120" nu asigură
refacerea completă, cele de 2'-4' oferă o refacere totală. Dacă timpul este
mărit (pauza de 4'-7'), se poate instala şi supracompensarea.
Pauzele între staţii sunt mai mari-duble faţă de valoare efortului- când se
dezvoltă forţa în combinaţie cu viteza prin lucrul cu frecvenţe maximale –
10-20 sec-, pentru că sistemul nervos reclamă o excitabilitate optimă şi
refacerea trebuie să fie pe măsură. Dacă circuitul se repetă, între aceste
repetări intervalul de repaus va asigura refacerea completă. În cazul forţei
în regim de rezistenţă (prioritar dezvoltată prin această metodă),
intensitatea oscilează între 30-60%, cu valori mai mari când domină forţa
şi sunt repetări mai puţine, iar dacă rezistenţa este dominantă, încărcătura
scade şi creşte numărul de repetări. Pauzele pot fi stabilite între 45-90 sec
între staţii şi 2-4 min între circuite.
Dinamizarea efortului se face luând în calcul timpul necesar
efectuării numărului de repetări fixat cu frecvenţă maximă pentru fiecare
exerciţiu, numit normă minimă de timp. Cum în acest caz gradul de
solicitare este de 100% (frecvenţa este maximă), pe baza acestei norme
minime de timp se va calcula norma individuală optimă de timp, ţinând
cont că nu sunt recomandate eforturile maximale, ci cele medii şi cel mult
submaximale. Formula este:
normamin.de.timp
int.efortului.optim
Norma individuală optimă de timp = x100%
Exemplu: pentru un elev ce efectuează un număr maxim impus de repetări
în 10' (deci norma minimă de timp), la o intensitate a efortului dorită a fi

de 75%, avem: x100% = 13 secunde. Deci norma optimă de timp pentru

intensitatea de 75% este de 13 secunde, putându-se astfel calcula normele
dorite pentru alte intensităţi.

2. Metoda culturistică/Metoda eforturilor segmentare/Metoda

bodybuilding – cele 3 denumiri sunt sinonime şi definesc metoda
de realizare a hipertrofiei musculare care conduce la o creştere de
masă musculară activă, cu influenţe favorabile asupra
combinaţiei forţă-rezistenţă. Activitatea se bazează pe executarea
a 6-9 exerciţii, cu 6-12 repetări şi 4-6-9 serii pentru fiecare
exerciţiu. După o încălzire cu încărcături mai reduse –sub 50%-
se trece la stabilirea încărcăturilor -50-80% pentru sporturile
dominate de rezistenţă şi 65-85% pentru cele dominate de forţă-

168
 astfel încât acestea să permită întîi execuţii de 6 repetări iar după
adaptare se ajunge la 12 repetări, când se va creşte încărcătura
pentru a realiza tot 6 repetări. Hipertrofia este rezultatul
stimulării metabolismului proteic prin activitatea musculară
realizată până la instalarea senzaţiei de epuizare pentru ultimele
repetări, la toate seriile executate. Încărcăturile folosite nu permit
sincronizarea fibrelor musculare ca în cazul eforturilor maximale,
acestea fiind stimulate alternativ. Eforturile nu au un caracter
exploziv, viteza de execuţie fiind lentă spre medie, pentru a
menţine durata contracţiei şi solicitarea musculară mai mult timp.
Numărul de antrenamente/săptămână poate varia în funcţie de
obiective şi nivelul de pregătire: 3-6, lucrîndu-se grupele
musculare deficitare în prima parte şi alternând grupele de la o
lecţie la alta -2-3 grupe pentru avansaţi, 4-5 grupe pentru
începători-, pentru a permite refacerea.

3. Metodele de conversie la rezistenţă musculară – prezentate de

Bompa T./2001, stabilesc 4 combinaţii distincte dintre forţă şi
viteză, în funcţie de raportul variabil dintre acestea întâlnit în
diferite ramuri de sport, cu cât durata eforturilor specifice este
mai crescută, forţa intervenind mai puţin în comparaţie cu
rezistenţa. Puterea–rezistenţa este de fapt combinaţia forţă
explozivărezistenţă şi permite prestarea eforturilor scurte şi
intense în mod repetat, fără modificarea tempourilor crescute de
lucru din săriturile repetate, sprinturi, aruncări, lovituri la tenis
etc. Dezvoltarea acestei combinaţii impune 15-30 repetări legate
ale acţiunilor respective, executate rapid la o încărcătură de 50-
70% cu acumulare de lactat şi un interval de odihnă de 5-7 min
pentru a asigura refacerea între serii. Sunt programate 2-3
exerciţii în 2-4 serii, efortul fiind întrerupt dacă scade viteza de
execuţie.
Rezistenţa musculară de scurtă durată – este importantă în
probele sau momentele de efort care se încadrează între
30sec2min: 400m plat din atletism, 100m înot, vârfuri de efort
din jocurile sportive. Dezvoltarea presupune eforturi anaerobe
lactacide cuprinse între 30-60sec, la încărcături de 50-60% din
posibilităţile maxime. Sunt utilizate 3-6 exerciţii executate cu
viteză medie spre superioară, în 2-6 serii, cu o pauză de
restabilire incompletă de 60-90sec.

169
 Rezistenţa musculară de durată medie - susţine prestarea
eforturilor în probe sau activităţi care se încadrează între 2-5
min: alergările atletice de 800 şi 1500m, 400m înot, reprizele din
box şi arte marţiale, 1000m caiac-canoe etc. Pentru dezvoltarea
acestei combinaţii care implică efort mixt –anaerob şi aerob-
poate fi utilizat lucrul în circuit pentru sporturile aciclice pentru
solicitarea altrnativă a grupelor musculare sau antrenamentul pe
intervale pentru cele ciclice. Încărcăturile sunt de 40-50%, viteza
de execuţie moderată, durata activităţii de 1-2 minute permite
câteva zeci de repetări, pauzele de 2 min între serii şi 5 min între
circuite nu permit refacerea completă.
Rezistenţa musculară de lungă durată - facilitează prestarea
eforturilor cuprinse între 6-10 min şi chiar peste, sistemul aerob
fiind implicat prioritar în furnizarea energiei: schi fond, ciclism,
5000 sau 10000m atletism etc. Activitatea presupune încărcături
reduse de 30-40% sau chiar mai mici după opinia altor autori,
care permit peste o sută de repetări realizate cu viteză medie. Pot
fi programate 4-6 exerciţii, cu pauze scurte între ele sau chiar
fără pauză.

Priorităţi metodice privind educarea forţei în educaţia fizică şcolară:

-Este prioritară dezvoltarea forţei dinamice şi tonifierea marilor grupe
musculare la nivelul spatelui şi abdomenului, ce conferă o postură
corectă, contracţiile izotonice fiind mai accesibile, accelerând
procesele de refacere faţă de cele izometrice şi evitând accidentările.
- Sunt preferate exerciţiile cu încărcături mai reduse (mingi
medicinale, sticle cu nisip, gantere uşoare, greutatea propriului corp)
iar cele bazate pe rezistenţă externă şi încărcături mărite trebuie
gradate individualizat. Indiferent de mijloacele utilizate, înaintea
începerii exerciţiilor de forţă, musculatura şi articulaţiile vor fi
prelucrate.

170
Fig. 26 Schema metodelor de dezvoltare a forţei

171
- În privinţa educării potenţialului de forţă la diferite etape de vârstă,
opiniile specialiştilor sunt divergente în multe situaţii. Până la 10 ani
nu sunt indicate încărcăturile superioare cu haltere care pot periclita
dezvoltarea normală a elevilor. Explozia hormonală oferă potenţial
crescut de îmbunătăţire a forţei, după 13 ani ea manifestându-se mai
puternic la băieţi decât la fete. În prima fază a etapei pubertare,
valoarea solicitărilor nu trebuie să depăşească 30% din greutatea
corporală putând ajunge la 14 ani la 75%. Odată cu maturizarea
completă a organismului se poate lucra cu încărcături ce ating sau chiar
depăşesc masa corpului.
- Până la 11-12 ani, dezvoltarea forţei la băieţi şi fete este liniară,
uneori fetele putând prezenta valori superioare. În a doua parte a
pubertăţii, evoluţia este mai puternică la băieţi, putând depăşi 40% din
valoarea absolută. Dezvoltarea forţei maxime are loc în relaţie cu cea
explozivă, fiind condiţionată şi de coordonarea intra-şi intermusculară,
importantă în asimilarea şi valorificarea deprinderilor. Se observă cǎ
are pusee de creştere la trecerea din ciclul primar în gimnaziu, urmând
o stagnare relativă până la 13-14 ani când are loc un nou puseu de
creştere (14-15 ani). Încărcăturile mărite pot fi utilizate cu succes după
ce masa musculară depăşeşte 40% din greutatea corporală (14-16 ani).
- Alternarea exerciţiilor de forţă cu cele de relaxare, cu mobilitate şi
supleţe, ce permit întinderea fibrelor musculare puternic contractate
anterior;
- În stabilirea dozării se ţine cont că fetele prezintă valori ale forţei
cu 30% mai mici decât băieţii, din cauza ţesutului muscular mai slab
dezvoltat;
- Stabilirea exactă a grupelor musculare ce vor fi solicitate, evitându-
se solicitări la nivelul tuturor grupelor (excepţie face antrenamentul în
circuit);
- Evitarea solicitărilor pentru grupele prea puternice (cum este cazul
extensorilor genunchiului-cvadricepsul, în contrast cu flexorii
genunchiulu-popliteul-mai slab dezvoltat pentru că majoritatea
mişcărilor utilizate – alergări şi sărituri – conduc la dezvoltarea
extensorilor). Se insistă pe echilibrarea forţei agonişti-antagonişti la
nivelul articulaţiilor, pentru a asigura stabilitatea acestora;
- Alternarea exerciţiilor statice cu cele dinamice (la grupele de nivel
mai ridicat) pentru o eficienţă crescută;
- În primele lecţii din ciclul tematic nu vor fi utilizate intensităţi
crescute –viteză de execuţie, explozie a mişcării-, ci se va insista pe
mişcări lente şi controlate pentru a preveni rupturile de ligamente şi
172
 smulgerea de tendoane. Efortul începe cu îngreuieri mici ce vor creşte
gradual iar numărul de repeţări se face în funcţie de sarcină şi
obiectivul propus;
- Se evită încărcăturile excesive ce conduc la afectarea aparatului
osteoligamentar şi folosirea exerciţiilor necunoscute sau insuficient
stăpânite pentru dezvoltarea grupelor musculare slabe.
- În utilizarea săriturilor şi a aruncărilor se va insista şi pe execuţii cu
segmentul mai puţin puternic -neîndemânatic-, anulând astfel posibile
dizarmonii în dezvoltarea grupelor musculare;
- Stabilirea tempourilor şi a intervalelor de refacere este ideal să fie
individualizată, chiar dacă este o acţiune mai complicată, eforturile de
forţă conducând rapid la epuizarea rezervelor energetice. Intensitatea
efortului se exprimă în procente din valorile maxime la momentul
respectiv şi este importană în stabilirea numărului de repetări şi a
tipului de forţă dezvoltat: >100%-supramaximală, 100%-maximală,
8095%mare, 50-80%-medie, 30-50%-mică.
- Dezvoltarea forţei nu constituie un scop în sine, această acţiune
având un rol în sprijinirea procesului de dezvoltare corporală
armonioasă, de tonifiere a musculaturii de postură, de prevenire a
instalării atitudinilor şi deficienţelor fizice la nivelul coloanei
vertebrale sau altor segmente, de dezvoltare a grupelor musculare
implicate prioritar în executarea tehnicii sportive pe diferite ramuri de
sport. În lecţia de educaţie fizică este plasată în ultima verigă tematică,
datorită solicitărilor puternice asupra sistemelor organismului.
- SNSE prevede cele mai multe probe de control pentru evaluarea
acestei aptitudini, diferenţiate pe segmente corporale şi cicluri de
învăţământ, ca teste care au stipulat un barem

6. APTITUDINEA MOTRICĂ
SUPLEŢEA/FLEXIBILITATEA –ELASTICITATEA
MUSCULARĂ ŞI MOBILITATEA ARTICULARĂ–

Definiţie:
“Mobilitatea exprimă capacitatea omului de a executa mişcările cu
amplitudine mare. Amplitudinea maximă este deci etalonul mobilităţii” -
Harre. D./1973.
“Supleţea este definită ca fiind capacitatea organismului de a efectua cu
amplitudine mare acţiunile motrice“ – Mitra G., Mogoş A./1977.
“Mobilitatea reprezintă capacitatea omului de a utiliza la maximum
173
potenţialul anatomic de locomoţie într-o articulaţie sau în ansamblul
articulaţiilor corpului, concretizată prin efectuarea unor mişcări cu
amplitudine mare“ – Alexe N./1993.
“Capacitatea de a executa cu uşurinţă o mişcare amplă este cunoscută sub
denumirea de mobilitate sau uneori de flexibilitate“ – Bompa T./2001.
Din definiţiile prezentate rezultă că denumirea acestei aptitudini este
variabilă de la un autor la altul, elementul comun al acestor interpretări
fiind dat de caracteristica definitorie a supleţei sau flexibilităţii, adică
amplitudinea crescută a mişcărilor. Termenii prezentaţi sunt consideraţi a
fi sinonimi, iar diferenţele de abordare ţin de structurile implicate în
realizarea mişcărilor cu amplitudine mare: calitatea structurală şi tipul
articulaţiilor implicate în efort reflectă mobilitatea, iar capacitatea
musculaturii, tendoanelor şi ligamentelor solicitate de a se întinde reflectă
elasticitatea. Din acest motiv termenii de supleţe sau flexibilitate sunt mai
cuprinzători, incluzând ambele elemente.
Locul supleţei în sistemul aptitudinilor motrice este încă interpretabil.
Sunt autori care o includ în cadrul aptitudinilor coordinative, aspect
explicabil prin relaţia optimă care ar trebui să existe între coordonarea
activităţii musculaturii agoniste cu cele antagoniste, pentru eficientizarea
mişcărilor. Alţi autori îi alocă un rol aparte, diferenţiat de cele condiţionale
şi coordinative, fiind abordată în acest caz ca o capacitate de tip
complementar care favorizează manifestarea şi valorificarea celorlalte
aptitudini motrice – Ardelean Roman M., citat de Stan Z./2009.
Valorile sale sunt exprimate în grade, dacă se determină la nivelul
articulaţiei cu goniometrul, sau centimetri, dacă se determină prin
măsurarea unor puncte de reper cu rigla. Nivelul ridicat de manifestare a
supleţei permite executarea la parametri superiori a structurilor motrice
specifice din gimnastică, alergări de garduri, sărituri atletice, din
gimnastică sau la trambulină, aruncări, patinaj, schi, jocuri sportive, lupte,
judo etc. Flexibilitatea permite îmbunătăţirea performanţelor motrice. Un
nivel limitat în privinţa supleţei va avea efecte nefavorabile asupra
motricităţii generale pe multiple planuri:
- apariţia traumatismelor musculare şi ligamentare.
- scade calitatea, expresivitatea şi eficienţa execuţiei, va denatura
tehnica de execuţie corectă, datorită limitării mişcărilor.
- nu permite dezvoltarea şi nici valorificarea nivelului atins pentru
celelalte aptitudini motrice.
- scade randamentul în procesul de învăţare şi consolidare a
deprinderilor, prin lungirea etapelor de învăţare motrică, creşterea
consumului energetic şi apariţia oboselii.
174
 Există şi situaţia opusă, de manifestare a mobilităţii peste limitele
care favorizează o amplitudine optimă a mişcărilor. În acest caz se poate
vorbi de o laxitate articulară, generată de accidente –entorse, luxaţii- care
conduc la alungirea şi slăbirea exagerată a ligamentelor sau la leziuni ale
capsulei articulare, cu efecte negative asupra stabilităţii articulaţiei
respective.

Factorii care condiţionează manifestarea supleţei : sunt extrem de

diversificaţi, ţinând de calitatea aparatului osteo-ligamentar şi muscular,
calitatea proceselor de coordonare, temperatura internă a muşchiului şi cea
externă a aerului, nivelul celorlalte aptitudini motrice, starea psihică şi
gradul de oboseală, vârstă şi sex, intervalul orar etc.
1. Tipologia articulaţiilor – Cele cu 3 grade de libertate de tip
diartroze sferoide sunt cele mai mobile. Exemplu: cea scapulo-
humerală, cea coxo-femurală şi cea a pumnului permit mişcări pe
un număr mai mare de direcţii şi traiectorii faţă de cele de la nivelul
cotului sau de la nivelul genunchiului. La nivelul coloanei
vertebrale s-a constatat o mobilitate mai redusă în zona toracală,
prin rigiditatea sporită generată de inserţia costală şi ligamentele
mai tari, care asigură legătura dintre apofizele vertebrale
superioare. Dezvoltarea supleţei la nivelul coloanei vertebrale
presupune intervenţia asupra elementelor ligamentare şi în special
asupra musculaturii.
2. Calitatea aparatului muscular - Capacitatea musculaturii de a se
întinde –adică de a se relaxa şi alungi- este determinată de tonusul
muscular şi de irigarea cu sânge a grupelor musculare implicate în
efort. Hipertonia musculară generată de stres, temperatura externă
scăzută sau afecţiunile neurologice limitează posibilităţile de
întindere şi conduce la scăderea amplitudinii mişcărilor. S-a
constatat că hipertrofia musculară, cu efecte directe favorabile
asupra forţei nu are influenţe negative asupra elasticităţii fibrelor
musculare, fiind recomandată chiar alternarea exerciţiilor de forţă
cu cele de supleţe.
3. Calitatea proceselor de coordonare – Este determinată de
capacitatea SNC de a determina contracţii puternice ale
musculaturii agoniste, cumulat cu relaxarea şi elasticitatea
musculaturii antagoniste. Amplitudinea limitată a mişcărilor este
cauzată de cele mai multe ori de incapacitatea relaxării
antagoniştilor, care opun astfel o rezistenţă ridicată, conducând la

175
 consum energetic superior şi secundar de forţa musculară prea
slabă a agoniştilor.
4. Temperatura musculară şi temperatura mediului - O încălzire
corespunzătoare prin efort a musculaturii va conduce la
intensificarea circulaţiei în zonele vizat, cu efecte favorabile asupra
manifestării supleţei. Încălzirea musculaturii până la 40 0 C conduce
la o îmbunătăţire a supleţei cu 20%, iar scăderea temperaturii
musculare la 180 C o afectează cu 10-20% - Wear/1963, citat de
Bompa T./2001. Creşterea irigării cu sânge a fibrelor musculare
conduce deci la îmbunătăţirea elasticităţii acestora, aspect
confirmat
de valorile superioare ale supleţei înregistrate după încălzirea
muşchilor prin baie fierbinte sau prin efort fizic, comparativ cu
valorile înregistrate fără încălzire - Zaţiorski V.M./1980.
5. Intervalul orar/Ritmul circadian – Studiile efectuate au demonstrat
că valori superioare se obţin în a doua parte a dimineţii –intervalul
10-11- şi după amiaza –intervalul 16-17-. Dimineaţa devreme şi
noaptea sunt înregistrate cele mai reduse valori – Ozolin/1972,
Harre D./1973.
6. Vârsta şi sexul – Dezvoltarea supleţei la vârste mici are efecte
favorabile, ratarea acestei perioade conducând la regrese ulterioare.
Studiile au confirmat că valorile superioare pot fi atinse la 15-16
ani, iar pentru anumite articulaţii şi mai târziu. - Mitra G., Mogoş
A./1977. Datorită faptului că la copii ţesutul muscular, articulaţiile,
ligamentele şi tendoanele nu s-au maturizat, aceştia prezintă valori
mai bune decât adulţii. Valori superioare înregistrează şi fetele
comparativ cu băieţii, atât datorită densităţii mai reduse a
ţesuturilor, cât şi predilecţiei de a se axa pe tipologia exerciţiilor
care vizeză supleţea.
7. Starea psihică şi gradul de oboseală – Stările depresive,
incapacitatea de a controla emoţiile negative, oboseala musculară şi
psihică accentuată sunt factori frenatori ai manifestării supleţei.
Eforturile extenuante scad reactivitatea musculaturii şi capacitatea
de coordonare neuro-musculară, limitând valoarea amplitudinii
mişcărilor.
Formele de manifestare a supleţei/mobilităţii: sunt clasificate de
majoritatea autorilor după două criterii distincte:
În funcţie de specificitatea activităţii motrice :

176
- mobilitate generală – presupune solicitări la nivelul întregului
aparat articular, facilitând executarea unui bagaj complex de mişcări cu
amplitudine crescută.
- mobilitate specială – presupune solicitări doar la nivelul
articulaţiilor care se implică în efectuarea tehnicii specifice ramurii de
sport. Exemplu: mobilitatea specifică jucătorilor de handbal,
gimnaştilor, aruncătorilor de disc, tenismenilor, acrobaţilor de circ etc.
În fiecare caz sunt solicitate prioritar anumite articulaţii şi grupe
musculare.

În funcţie de factorii care realizează mişcarea:

- mobilitate activă - mişcările sunt exclusiv rezultatul propriilor
contracţii musculare, fără intervenţia factorilor externi. Este
determinată de potenţialul de contracţie al musculatorii agoniste şi de
capacitatea de relaxare şi întindere a musculaturii
frenatoare/antagoniste. La rândul ei este de două tipuri:
• Mobilitate activă dinamică – permite atingerea maximului de
amplitudine a mişcării prin repetarea acestora, fără menţinerea
poziţiei la atingerea valorii maximale. Exemplu: balansări,
pendulări, mişcări efectuate cu arcuire, în care amplitudinea creşte
gradat de la o repetare la alta.
• Mobilitate activă statică – presupune acţiunea de menţinere a unor
poziţii care permit atingerea amplitudinii maxime, musculatura
fiind tensionată fără a produce mişcare. Exemplu: menţinerea pe
10-15 sec a poziţiei de fandare laterală sau fandare înainte, a
trunchiului în extensie la scară fixă etc.
- mobilitate pasivă – presupune depăşirea limitelor atinse prin
metoda activă datorită intervenţiei forţelor externe (acţiunea
partenerului, propria greutate corporală, diferite aparate) care permit
atingerea acestor valori superioare. Exemplu: amplificarea amplitudinii
mişcării la cumpăna pe un picior de către partener, deplasarea
diferitelor segmente cu ajutorul scripeţilor în kinetoterapie etc. Este
determinată de capacitatea de relaxare şi întindere a antagoniştilor, iar
diferenţa dintre mobilitatea pasivă şi cea activă la nivelul aceleiaşi
articulaţii poartă numele de rezervă de mobilitate.

Metodele de dezvoltare a supleţei – sunt prezentate de literatura de

specialitate următoarele căi de dezvoltare a supleţei, care pot fi utilizate şi
combinat:

177
 1. Metoda activă dinamică: mişcările sunt generate de contracţia
musculaturii agoniste, dublate de întinderea antagoniştilor. Este
importantă pentru activităţile care presupun acţiuni realizate cu
viteză ridicată: în sprinturi, jocuri sportive, gimnastică, lupte etc.
Prezintă 3 procedee distincte:
- Viteza de execuţie poate fi lentă şi bine controlată, iar la atingerea
amplitudinii maxime se poate realiza şi menţinerea poziţiei respective.
- Acţiunile pot fi realizate repetitiv, mărind progresiv cursa mişcării
şi viteza de execuţie, ca în cazul balansărilor sau arcuirilor.
- Mişcările pot fi realizate exploziv/balistic, dacă musculatura este
puternic tensionată/întinsă, anterior momentului de contracţie.
2. Metoda pasivă: solicită intervenţia forţelor externe care să
genereze mişcarea: partener, kinetoterapeut, propria greutate sau
greutatea unor segmente, instalaţii şi echipamente speciale. Se pot
utiliza şi tehnicile de automanipulare, când anumite segmente ale
unei persoane sunt folosite pentru a produce deplasarea altor
segmente, fără ca musculatura agonistă a ultimelor să fie solicitată:
de exemplu manipularea membrelor inferioare cu ajutorul mâinilor
pentru a accentua întinderea. Aceste acţiuni conduc la întinderea
antagoniştilor şi la atingerea limitelor individuale de amplitudine,
fără ca muşchii agonişti să participe la declanşarea mişcărilor.
3. Metoda statică/stretching: denumirea vine din limba engleză: to
stretch/a întinde, stretching/întindere. Presupune utilizarea unor
exerciţii care să permită întinderea progresivă a musculaturii prin
menţinerea anumitor segmente într-o poziţie pe un interval de timp
de câteva secunde. Prezintă avantajul accesibilităţii şi usurinţei în
învăţarea şi aplicarea exerciţiilor, absenţei de contraindicaţii pentru
persoanele sănătoase, nu necesită bază materială sofisticată,
rezultatele favorabile sunt sesizabile după primele antrenamente.
Principale atribute, avantaje şi indicaţii în folosirea acestei metode
sunt următoarele:
- Folosirea sa este mai eficientă dacă este precedat de o încălzire
progresivă dinamică corespunzătoare a musculaturii, evitându-se
mişcările executate brusc, care pot leza fibrele musculare, ligamentele
şi tendoanele. Efectele sunt limitate dacă temperatura musculaturii este
redusă.
- Execuţiile presupun viteză de întindere lentă şi concentrare
mentală, pentru atingerea valorilor de amplitudine dorită. Întinderea
lentă a fibrelor musculare va preveni tendinţa fiziologică reflexă a
acestora de a se opune alungirii realizată brusc, printr-o contracţie –
178
 reflex de întindere musculară-. Menţinerea în aceste poziţii se face pe
intervale medii de 15-30 sec, cu intervale mai scurte de 10-15 sec.
pentru copii şi vârstnici. Importantă este relaxarea musculaturii
tensionate anterior. Persoanele lipsite de antrenament au nevoie de mai
mult timp de menţinere a poziţiilor respective, decât cele cu un nivel
superior de flexibilitate.
- Stretchingul în antrenamentul sportiv presupune combinarea unor
regimuri de lucru distincte: contracţie izometrică maximală a
musculaturii interesate timp de 6 sec, relaxare musculară pe 3-4sec,
întinderea musculară lentă până la limita de durere suportabilă pe 20-
30sec – Anderson B. citat de Mârza D./2012.
- Atingerea unor valori ridicate de flexibilitate prin stretching
permite adaptarea la diferite unghiuri articulare, fără afectarea
integrităţii ţesuturilor periarticulare. Stretchingul reduce riscul
producerii de accidentări, tensiunile şi durerile musculare post efort,
accelerează procesele recuperatorii, previne instalarea febrei musculare
prin accelerarea proceselor de eliminare a lactatului şi toxinelor,
stimulează producerea de lichid sinovial.
- Utilizarea acestei metode conduce şi alte efecte pozitive decât cele
adresate supleţei: menţine parametri forţei şi masa musculară timp
îndelungat, chiar în lipsa antrenamentelor de forţă, optimizează
capacitatea de conştientizare a corpului, induce relaxarea fizică,
accelerează refacerea în cazul leziunilor de tip rupturi sau intinderi
musculare şi ligamentare, tendinite.
- Necesită folosirea unor poziţii de lucru stabile şi comode, implică
un control înalt al respiraţiei care trebuie să fie uniformă şi liniştită, iar
frecvenţa respiratorie corelată cu intensitatea exerciţiului.
- Aplicarea sa necesită individualizare, solicitări zilnice adresate
iniţial agoniştilor şi apoi antagoniştilor, eliminarea arcuirilor pentru
poziţiile de amplitudine maximă.

179
 METODA METODA
ACTIVĂ PAS IVĂ

METODELE DE
DEZVOLTARE A
FLEXIBILITĂŢII

METODA METODA
STATIC Ă COMBINAT Ă

Fig. 26 Schema metodelor de dezvoltare a flexibilităţii

Priorităţi metodice privind educarea supleţei în educaţia fizică şcolară: -

Exerciţiile de supleţe trebuie precedate de o bună încălzire a musculaturii
şi articulaţiilor în vederea evitării accidentărilor -rupturi sau întinderi
musculare şi ligamentare, smulgeri de tendoane, tendinite, leziuni ale
capsulei articulare-, după veriga de pregătire a organismului pentru efort.
Plasarea lor se face în momentul de influenţare selectivă a aparatului
locomotor –veriga a treia, cu 6-8-10 exerciţii- dar pot constitui şi teme de
lecţie distincte.
- Prelucrarea grupelor musculare şi a articulaţiilor poate fi
realizată în mod general sau special pentru acele segmente implicate
prioritar în rezolvarea ulterioară a temelor de lecţie din: gimnastică,
sărituri, aruncări, procedee tehnice din jocuri sportive, alte aptitudini
motrice etc. Este indicată cunoaşterea structurilor executate şi
individualizarea efortului în privinţa vitezei de execuţie şi amplitudinii
mişcărilor, evitându-se execuţiile dinamice explozive/bruşte pentru
primele repetări.
- Se va evita lucrul pentru optimizarea supleţei la finalul
activităţilor caracterizate de eforturi puternice şi suprasolicitare,
efectele fiind în acest caz lipsite de eficienţă. Literatura de specialitate
menţionează însă posibilitatea intercalării acestora printre exerciţiile cu
180
 dominantă a forţei sau rezistenţei, iar metoda stretching poate fi
utilizată pentru îndeplinirea obiectivelor caracteristice finalului
activităţilor motrice.
- Atingerea unor valori superioare ale supleţei presupune preocupări
zilnice şi chiar două antrenamente pe zi, prin activităţi continuate şi
materializate în activitatea independentă. Chiar după atingerea
amplitudinii maxime dorite se insistă pe continuarea antrenamentelor
vizând flexibilitatea, insistând pe menţinerea amplitudinii chiar cu un
număr mai redus de repetări, această aptitudine putând regresa extrem
de rapid, dacă nu există continuitate.
- Stabilirea numărului de repetări pentru fiecare exerciţiu se face
astfel încât amplitudinea mişcărilor să crească progresiv de la o
repetare la alta, până la atingerea acelor valori care sunt percepute ca
disconfort/uşoară durere. Limita superioară trebuie forţată uşor de la o
serie la alta sau de la un antrenament la altul pentru a exista progres.
Apariţia durerilor puternice după finalizarea efortului constituie un
indicator al forţării exagerate a amplitudinii. Sarmeev citat de Alexe
N./1993 propune în antrenamentul sportiv un număr de repetări în
funcţie de importanţa articulaţiilor solicitate: 90-100 pentru coloana
vertebrală, 60-70 pentru articulaţia coxofemurală, 50-60 pentru
articulaţia scapulo-humerală, 20-30 pentru alte articulaţii. Harre
D./1973 recomandă lucrul în mai multe serii de 10-15 repetări, cu
pauze ce presupun exerciţii de relaxare.
- Se va ţine cont că supleţea scade odată cu înaintarea în vârstă şi
creşterea taliei. Elevi ciclului primar înregistrează valori superioare ale
mobilităţii la nivelul articulaţiilor principale, atingând cote superioare
în intervalul 8-9 ani, existând premise favorabile pentru optimizarea
acesteia - Hahn E./1996. Tulburările specifice etapei pubertare atrag
probleme în privinţa manifestării valorilor supleţei, datorate necorelării
puseului de creştere în înălţime cu dezvoltarea musculară şi
ligamentară, care este mai slabă şi afectează elasticitatea musculaturii.
Sunt contraindicate acum suprasolicitarea articulaţiilor şi în special a
coloanei vertebrale, dar supleţea costituie o prioritate a acestei etape de
vârstă, pentru că ulterior ameliorările sunt dificile - Zaţiorski.V.M.,
citat de Raţă G., Raţă B.C./2006.
- Este recomandată alternarea, diversificarea şi combinarea
tipologiei exerciţiilor -active dinamice sau statice, pasive-. Exemple:
exerciţii libere bazate pe mişcări de rotaţie internă sau externă,
circumducţie, flexieextensie, abducţie-adducţie executate cu viteză
variabilă, exerciţii bazate pe pendulare, cu arcuire , exerciţii cu obiecte
181
gen minge medicinală sau bastoane care permit tensionarea
suplimentară şi localizarea mişcării, exerciţii active cu partener,
exerciţii la aparate gen scară fixă, exerciţii acrobatice gen rostogoliri,
podul, exerciţii statice ce presupun menţinerea poziţiilor câteva
secunde gen cumpănă, sfoară, fandare, exerciţii pasive cu ajutorul
partenerului, exerciţii de relaxare a musculaturii tensionate.

182
CUPRINS

183
CAPITOLUL 1. TEORIA EDUCAȚIEI FIZICE ȘI
SPORTULUI CA DISCIPLINĂ
ȘTIINȚIFICĂ .................................................... 3

1. T.E.F.S. – DISCIPLINA CU CEL MAI RIDICAT GRAD DE

GENERALIZARE ȘI ORIENTARE A
ACTIVITĂȚII TEORETICE ȘI PRACTICE DIN
DOMENIUL PRACTICĂRII EXERCIȚIILOR
FIZICE .............................................................. 3
2. IZVOARELE T.E.F.S. ..............................................................
5
3. PROBLEME VIZATE DE T.E.F.S. ..........................................
6
4. LOCUL ȘI ROLUL T.E.F.S. ÎN SISTEMUL DE
DISCIPLINE ȘTIINȚIFICE ..................................................... 7
5.

CAPITOLUL 2. CONCEPTELE FUNDAMENTALE

ALE TEORIEI EDUCAȚIEI
FIZICE ȘI SPORTULUI ...................................... 9

1. MIȘCAREA SAU MOTRICITATEA OMULUI ....................

9
2. EDUCAȚIE FIZICĂ .................................................................
10

184
3. ANTRENAMENTUL SPORTIV .............................................
14
4. SPORTUL .................................................................................
16
5. CREȘTEREA FIZICĂ/DEZVOLTAREA FIZICĂ ..................
19
6. CAPACITATEA MOTRICĂ ....................................................
23
7. CULTURA FIZICĂ ..................................................................
24
8. PREGĂTIREA FIZICĂ/CONDIȚIA FIZICĂ ..........................
26
9. PROBA, RAMURA, DISCIPLINA SPORTIVĂ,
KINETOTERAPIA ................................................................... 27

CAPITOLUL 3. EDUCAȚIA FIZICĂ ȘI SPORTUL 28

CA ACTIVITĂȚI SOCIALE ...............................

1. IDEALUL EDUCAȚIEI FIZICE ȘI SPORTULUI ..................

28
2. FUNCȚIILE EDUCAȚIEI FIZICE ȘI SPORTULUI ...............
31

185
 3. OBIECTIVELE EDUCAȚIEI FIZICE ȘI SPORTULUI ..........
41

CAPITOLUL 4. SISTEMUL DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI

SPORT ÎN ROMÂNIA ......................................... 46

1. COMPONENTELE SISTEMULUI DE EDUCAȚIE FIZICĂ

ȘI SPORT .................................................................................. 46
2. CONSTITUIREA ȘI EVOLUȚIA SISTEMELOR DE
EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT ............................................... 49
3. CONSTITUIREA ȘI EVOLUȚIA SISTEMULUI PE PLAN
INTERN .................................................................................... 52
4. TRĂSĂTURILE DEFINITORII/CARACTERISTICILE
SPECIFICE SISTEMULUI NAȚIONAL DE EDUCAȚIE
FIZICĂ ȘI SPORT .................................................................... 53
5. PRINCIPIILE ORGANIZATORICE/TEZELE
FUNDAMENTALE ALE SISTEMULUI DE EDUCAȚIE
FIZICĂ ȘI SPORT..................................................................... 54
6. SUBSISTEMELE EDUCAȚIEI FIZICE ȘI SPORTULUI ......
55

CAPITOLUL 5. SISTEMUL MIJLOACELOR

CARACTERISTICE ACTIVITĂȚILOR
MOTRICE............................................................ 57

1. FACTORII NATURALI DE CĂLIRE .....................................

57
2. CONDIȚIILE IGIENICE ..........................................................
59
3. MATERIALELE, INSTALAȚIILE ȘI APARATELE DE
SPECIALITATE ....................................................................... 60 4.
MIJLOACELE CARE ASIGURĂ REFACEREA 61
CAPACITĂȚII DE EFORT ......................................................
5. EXERCIȚIUL FIZIC ................................................................ 61

186
CAPITOLUL 6. DEPRINDERILE ȘI PRICEPERILE
MOTRICE............................................................. 69

1. CARACTERISTICILE DEPRINDERILOR MOTRICE ..........

69
2. FACTORII CARE CONDIȚIONEAZĂ FORMAREA
DEPRINDERILOR MOTRICE ................................................ 72
3. CLASIFICAREA/TIPOLOGIA DEPRINDERILOR
MOTRICE ................................................................................. 80
4. PRICEPERILE MOTRICE .......................................................
82
5. OBIȘNUINȚELE ......................................................................
85

CAPITOLUL 7. CUNOȘTINȚELE DE SPECIALITATE ........... 87

CAPITOLUL 8. CALITĂȚILE MOTRICE/APTITUDINILE

MOTRICE ............................................................ 89

1. GENERALITĂȚI ......................................................................
89
2. APTITUDINEA MOTRICĂ VITEZĂ .....................................
93
3. APTITUDINEA MOTRICĂ

187
 COORDONAREA/CAPACITĂȚILE COORDINATIVE ....... 106
4. APTITUDINEA MOTRICĂ REZISTENȚA ............................
118
5. APTITUDINEA MOTRICĂ FORȚA .......................................
137
6. APTITUDINEA MOTRICĂ
SUPLEȚEA/FLEXIBILTIATEA-ELASTICITATEA
MUSCULARĂ ȘI MOBILITATEA ARTICULARĂ .............. 161

BIBLIOGRAFIE ............................................................................. 175

188
 BIBLIOGRAFIE

1. Albu V. Teoria educaţiei fizice şi sportului. Constanţa: Exponto,

1999. 274 p
2. Alexe N. ş.a. Antrenamentul sportiv modern. Bucureşti: Editis,
1993. 530 p.

189
3. Apostol I. Ergofiziologie. Iaşi: Universitatea Al.I.Cuza, 1998. p.
17-
32.
4. Ardelean T. Particularităţile dezvoltării calităţilor motrice.
Bucureşti: IEFS, 1982. 186 p.
5. Badiu T. Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului
(Conţinuturi ştiinţifice de specialitate şi didactica educaţiei fizice
şcolare pentru concursul de ocupare a posturilor şi examenele de
definitivat şi gradul II). Galaţi: Mongabit, 2001. 138 p
6. Baroga L. Educarea calităţilor motrice combinate. Bucureşti:
SportTurism, 1984. 422 p.
7. Bompa T.O. Dezvoltarea calităţilor biomotrice (periodizarea).
Bucureşti: Exponto, 2001. 282 p.
8. Bota A. Kinesiologie. Bucureşti: Didactică şi pedagogică 2007, pp.
62-63, 318-320
9. Bota C. Ergofiziologie. Bucureşti: Globus, 2000. p. 6-343
10. Cârstea G. Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului.
Bucureşti: Universul, 1993. 350 p.
11. Demeter A. Bazele fiziologice şi biochimice ale calităţilor motrice.
– Bucureşti: Sport-Turism, 1981; p. 21-79
12. Dragnea A. Teoria şi metodica dezvoltării calităţilor motrice.
Bucureşti: ANEFS, 1991. 295 p.
13. Dragnea A., Bota A. Teoria activităţilor motrice. Bucureşti:
Didactică şi Pedagogică, 1999. 264 p
14. Dragnea A. ş.a. Educaţie fizică şi sport (teorie şi metodică).
Bucureşti: FEST, 2006. 300 p.
15. Dragnea A., Teodorescu Mate S. Teoria sportului. Bucureşti: FEST,
2002. 610 p.
16. Epuran M., Marolicaru M. Metodologia cercetǎrii activitǎţilor
corporale. Cluj Napoca: Risoprint, 2002. 170 p.
17. Firea E. Metodica educaţiei fizice şcolare. Bucureşti: I.E.F.S.,
1984. 535 p
18. Ionescu A. Creşterea somato-funcţională a tinerei generaţii
corelată cu dezvoltarea calităţilor fizice. În: Manifestări ştiinţifice,
Bucureşti, 1989, nr. 2., p. 58-73.
19. M.T.S., M.C.T., M.I. Studiu comparativ al potenţialului biomotric
al elevilor din clasele 5-8 la a treia ediţie a evaluării. Bucureşti:
Centrul de cercetări pentru probleme de sport, 1994. 279p

190
20. Matveev L. P., Novikov A. D. Teoria şi metodica educaţiei fizice.
Bucureşti: Sport- Turism, 1980. 420 p.
21. Mitra Gh., Mogoş Al. Dezvoltarea calităţilor motrice. Bucureşti:
Sport-Turism, 1977. 227 p.
22. Niculescu I. I. Evaluare motrică şi somatică funcţională. Craiova:
Universitaria, 2006. 190 p.
23. Raţă G., Raţă B.C. Aptitudinile în activitatea motrică. Bacău:
EduSoft, 2006. 318 p.
24. Scarlat E., Scarlat M.B. Educaţie fizică şi sport. Manual pentru
învăţământul gimnazial. Bucureşti: E.D.P., 2002. 528 p.
25. Tibacu V. Circuitul în lecţia de educaţie fizică. Bucureşti:
SportTurism, 1974. 294 p.
26. Todea S.Fl. Teoria educaţiei fizice şi sportului. Bucureşti: Fundaţia
România de Mâine, 2001. p. 17-126.
27. Tudor V., Crişan I. D. Forţa aptitudine motrică. Bucureşti: Bren,
2007. 148 p.
28. Weineck J. Biologie du sport. Paris: Vigot, 1993. p. 81–96.
29. http://www.cmcrossroads.com/bradapp/docs/rec/stretching/stretchi
n g_3.html#SEC19
30. http://www.scribd.com/doc/22573497/TEORIA -
EDUCA%C5%A2IEI-FIZICE-%C5%9EI-SPORTULUI
31. http://www.fefsoradea.ro/PDF/curs/Hantiu/curs_tmefs.pdf
32. http://www.e-referate.ro/referate/Supletea_si_elasticitatea2005 -
03-
18.html
33. http://referat.clopotel.ro/Supletea_si_elasticitatea -11272.html
34. http://www.izokinetica.ro/index.php/2008031822/Blog/Stretching.h
t ml
35. http://www.doctor.info.ro/exercitii_de_stretching.html
36. http://www.sfatulmedicului.ro/Sanatate-
prinsport/stretchingul_1573
37. http://www.getfit.ro/antrenament/stretching/stretching.html
38. http://cadredidactice.ub.ro/marzadoina/files/2012/12/curs -
bazelegenerale-ale-kinetoterapiei-ifr.pdf
39. http://www.scribd.com/doc/22573497/TEORIA -
EDUCA%C5%A2IEI-FIZICE-%C5%9EI-SPORTULUI
40. http://uefiscdi.gov.ro/Public/cat/568/FINANTARE -CDI.html

191
41. http://www.usefs.md/PDF/Cursuri%20electronice/TMEF/Teoria
%2 0si%20metodica%20educatiei%20fizice%28Lectia7%29.pdf
42. http://www.scrigroup.com/didactica-pedagogie/Lectiile-de-
educatiefizica51525.php
43. http://www.scritube.com/timp-liber/sport/Efortul-sportiv-
efortulfizic-65895.php
44. http://www.rasfoiesc.com/hobby/sport/EFORTUL -
INANTRENAMENTUL-SPORT76.php
45. http://atimures.ro/wp-content/uploads/2012/09/Luminita-Chiutu-
Fiziologia-respiratiei-schimburile-gazoase.pdf

192