UNIVERSITATEA „AL. I .

CUZA” IAȘI
FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

ANATOMIA

PROF. UNIV.DR. PAULA DROSESCU

-1-
 Pagina
Cuprins 3
Definiția Anatomiei - terminologie anatomică uzuală 4
Țesuturi: definiție, clasificare, scurtă caracterizare 9
Anatomia aparatului locomotor 18
- Sistemul osos 18
- Articulațiile 38
- Sistemul muscular 43
Sistemul nervos 63
- Măduva spinării 66
- Nevii spinali 73
- Encefalul 78
 Trunchiul cerebral: Bulbul rahidian, Puntea lui 79
Varolio, Mezencefal
 Nervii cranieni 84
 Cerebel 88
 Diencefalul 90
 Emisferele cerebrale 92
- Substanța reticulată 94
- Sistemul nervos vegetativ 95
Glandele cu secreție internă 100
- Hipofiza 100
- Epifiza 103
- Tiroida 103
- Paratiroidele 105
- Timus 106
- Pancreasul endocrin 106
- Glandele suprarenale 108
- Glandele sexuale 109
Analizatorii 112
- Analizatorul cutanat – piele, tegumentele 112
- Analizatorul kinestezic 113
- Analizatorul olfactiv 114
- Analizatorul gustativ 115
- Analizatorul vizual 116
- Analizatorul acustico-vestibular 120
Aparatul circulator 125
- Inima 125
- Sistem circulator – arborele circulator 128
Aparatul respirator 134
- Căile respiratorii 134
- Plămânii și pleura 137
Aparatul digestiv 141

-2-
 - Tubul digestiv 141
- Glandele anexe ale tubului digestiv 152
Aparatul excretor 159
- Rinichiul 159
- Căile urinare 162
Aparatele de reproducere 165
- Aparatul genital feminin 165
- Aparatul genital masculin 167
Bibliografie selectivă 170

-3-
 Definiția Anatomiei - terminologie anatomică uzuală
1. Introducere
Anatomia omului este ştiinţa care se ocupă cu studiul formei şi structurii
corpului uman.
Denumirea Anatomiei are la bază două cuvinte „ana” de origine latină şi
de la „temnein” de origine greacă ambele având aceeaşi semnificaţie: a tăia, a
diseca, multă vreme disecția fiind principala metodă de cercetare a corpului
uman. Bisturiul a devenit simbolul anatomiei macroscopice (Viorel Ranga).
Pe măsură ce datele din disecţii au fost acumulate s-a impus
sistematizarea lor, ceea ce a făcut posibilă punerea bazelor Anatomiei descriptive
sau sistematice. Aceasta se ocupă cu descrierea analitică a organelor, pe care le
grupează în sisteme şi aparate.
Necesitatea înţelegerii modului în care părţile componente ale aparatelor
şi sistemelor funcţionează a determinat dezvoltarea unei discipline noi -
Fiziologia.
Compararea asemănărilor şi deosebirilor dintre părţile componente ale
organismelor a stat la baza dezvoltării Anatomiei comparative.
Preocupările sculptorilor şi ale altor artişti plastici pentru expresia
exterioară a formelor şi structurilor corpului uman şi animal au determinat
apariţia, în epoca Renaşterii, a Anatomiei artistice.
Necesităţile legate de practica medicală şi în special de cea chirurgicală au
condus la crearea Anatomiei topografice care analizează structurile din alcătuirea
corpului în funcție de regiunile în care se descriu.
Aprofundarea părţilor componente ale organismului în dinamică a pus
bazele Anatomiei dezvoltării. Aceasta cuprinde etapa dezvoltării intrauterine,
embriologia, şi cea a dezvoltării postnatale, anatomia vârstelor din care ulterior se
va dezvolta Gerontologia medicală.
În perioada modernă, prin trecerea la studiul şi cunoaşterea structurilor
dincolo de limita vizibilităţii cu ochiul liber, a luat naştere Anatomia
microscopică, disciplină care a stat la baza dezvoltării Citologiei şi a Histologiei.

2. Obiectivele cursului
Disciplina de Anatomie își propune să prezinte informații despre modul în
care este structurat corpul uman, care sunt rapoartele dintre organele interne
precum și modul în care fiecare organ și aparat în parte este important pentru
buna funcționară a organismului.
Corpul uman este alcătuit din aparate şi sisteme care funcţionează într-o
interrelaţie (interdependență) constantă şi permanentă. Acestea sunt reprezentate
de:
 aparatul locomotor care cuprinde: oasele, articulaţiile, muşchii şi anexelor lor;

-4-
 aparatul respirator care include căile respiratorii şi plămânii;
 aparatul cardio-vascular care este formată din: inima şi sistemul de vase
sanguine;
 sistemul limfatic cuprinde splina, timusul, ganglionii limfatici;
 aparatul digestiv conține organe (cavitate bucal, esofag, stomac, intestin
subțire și gros, rect) și anexe (glandele salivare, ficatul, pancreasul) implicate
în procesul de digestie;
 aparatul excretor conține în structura sa: rinichii şi căile urinare;
 aparatul de reproducere;
 sistemul endocrin alcătuit din glandele cu secreție internă;
 sistemul nervos periferic și central.
Pentru încadrarea şi exprimarea Figura 1. Poziția anatomică corectă a
relaţiilor spaţiale ale corpului uman, corpului uman
cât şi a părţilor sale componente, au
fost unanim acceptaţi o serie de
termeni care au rolul de a descrie cât
mai exact structura spațială a corpului
uman.
Poziţia anatomică a corpului
uman este cea de ortostatism
(verticală) în care:
 capul şi privirea sunt orientate
anterior,
 membrele superioare sunt
apropiate de părţile laterale ale
trunchiului, coatele se găsesc în
extensie,
 faţa palmară a mâinii este orientată
anterior și orientată în supinaţie,
 membrele inferioare sunt perfect
apropiate, şoldurile şi gambele se
găsesc în extensie,
 picioare sunt în unghi drept faţă de
gambe (Figura 1).

3. Conţinutul cursului
Corpul uman este o structură tridimensională ceea ce face posibilă
descrierea a trei axe şi trei planuri spaţiale principale. Ca regulă:
 axele exprimă direcţia spaţială
 planurile se referă la secţiuni convenţionale sau reale ale corpului care
precizează localizarea sau poziţia spaţială a uneia dintre structurile
corpului.

-5-
 Axele. Axul vertical (longitudinal) străbate corpul în lungimea sa şi este
perpendicular pe sol. Este denumit şi axul cranio-caudal deoarece are un pol
superior, cranial şi unul inferior, caudal.
Axul care pleacă de la vertex (creştetul capului) şi cade în centrul
poligonului de susţinere (reprezentat de suprafaţa plantară de susţinere şi spaţiul
dintre suprafeţele plantare ale picioarelor). Reprezintă axul vertical principal –
axul înălţimii sau al taliei (în Medicina Sportivă înălțimea corpului reprezintă
talia subiectului; talia care se măsoară în croitorie este considerată ca fiind
circumferința abdominală). În embriologie axul longitudinal este axul cranio-
caudal care trece prin vertex şi coccis.
Axul sagital (antero-posterior, ventro-dorsal) corespunde grosimii
corpului şi prezintă un pol anterior, ventral şi unul posterior, dorsal. Axul sagital
formează cu axul vertical un unghi de 90°. La embrion este denumit axul ventro-
dorsal.
Axul transversal (orizontal) străbate corpul de la stânga la dreapta şi
exprimă lăţimea.
În raport cu axele corpului, structurile anatomice pot fi descrise ca fiind
situate:
 cranial-caudal (superior-inferior) – în funcție de poziționarea față de axa
cranio-caudală,
 anterior-posterior (ventral-dorsal) prin raportare la axa sagitală,
 dreapta-stânga dacă se are ca reper axa transversală.
Planurile se referă la secţiunile corpului şi fiecare din ele trece prin câte
două din cele trei axe principale – a se urmări și Figura 1.
Planul frontal (planul coronal) trece prin axul longitudinal şi cel
transversal şi divide corpul într-o parte anterioară, ventrală şi alta posterioară,
dorsală. Este perpendicular pe planul sagital şi paralel cu fruntea şi sutura
coronală.
Planul median (simetriei bilaterale) trece prin axul longitudinal şi cel
sagital străbătând corpul pe linia mediană şi împărţindu-l în două jumătăţi
simetrice: antimere. Simetria celor două antimere se referă numai la părţile
somatice ale corpului, nu şi la viscere. La suprafaţa corpului, planul median
uneşte linia mediană anterioară cu linia mediană posterioară. Planurile paralele cu
planul median se numesc planuri paramediane sau parasagitale.
Planul transversal (orizontal, planul metameriei corpului) se raportează la
poziţia orizontală şi trece prin axul sagital şi transversal, fiind perpendicular pe
planurile sagital şi frontal. Secţiunile corpului prin acest plan îl taie în felii
suprapuse, paralele între ele; unele sunt superioare, iar altele sunt inferioare. În
raport cu cele trei axe şi planuri se mai pot utiliza în descrierea elementelor
anatomice termeni ca:
- medial - apropiat de planul median
- poziţionat în plan median
- medius - la mijloc din trei elemente;

-6-
- lateral - mai departe de planul median;
- dorsal - în spate, posterior;
- ventral - în faţă, anterior;
- proximal - în apropierea trunchiului;
- distal - la distanţă faţă de trunchi;
- sagital - perpendicular pe suprafaţa corpului;
- frontal - în plan frontal;
- central - în centrul corpului;
- cranial - spre extremitatea cefalică;
- caudal - spre coccis;
- radial - orientat spre radius;
- ulnar - orientat spre ulnă, cubitus;
- fibular - orientat spre peroneu;
- fibular - orientat spre peroneu;
- tibial - orientat spre partea osoasă a gambei;
- rostral (nazal) – poziţionat spre nas;
- occipital - orientare spre posterior;
- adducţia - mişcarea prin care două segmente sau un membru se apropie de
planul sagital median
- abducţia - mişcarea prin care două segmente sau un membru se îndepărtează
de planul sagital median;
- flexia - mişcare prin care două segmente ale unui membru sau ale corpului se
apropie unul de altul;
- extensia - mişcare prin care două segmente ale unui membru sau ale corpului
se îndepărtează unul de altul;
- rotaţia - mişcarea prin care are loc modificarea poziţiei anatomice în sensul
axei lungi intern sau extern;
- circumducţia - mişcare combinată care presupune ca un segment al corpului să
treacă succesiv prin flexie, abducţie, extensie, adducţie şi să revină în poziţia
iniţială de flexie;
- pronaţia - mişcarea prin care mâna, antebraţul, gamba sau piciorul se rotesc în
aşa fel încât degetul mare să se apropie de planul sagital median;
- supinaţia - mişcare de sens invers pronaţiei, prin care se revine în poziţia
anatomică.
Musculatura flexoare este poziţionată în loja anterioară la nivelul
membrelor superioare şi posterioară la cele inferioare. Această inversare a
localizării se datorează rotaţiei pe care o suferă membrele în timpul dezvoltării
intrauterine, precum şi datorită adaptării la poziţia de ortostatism.
Aparatul locomotor este specializat în realizarea mişcărilor specifice
corpului omenesc şi/sau locomoţie.
Locomoţia reprezintă deplasarea corpului omenesc dintr-un punct în altul,
realizată de regulă cu ajutorul unui motor propulsor (“locus” înseamnă loc,
“motus” mişcare). La om mişcările sunt mai complexe fiind în acelaşi timp şi

-7-
combinate; nu se realizează mişcări strict de deplasare, ci şi de statică,
prehensiune, lovire, împingere, căţărare, coordonare a mişcărilor de citit şi/sau
vorbit.

4. Rezumatul capitolului
Anatomia omului este ştiinţa care se ocupă cu studiul formei şi structurii
corpului uman.
Denumirea Anatomiei provine din două cuvinte „ana” şi „temnein” care
semnifică: a tăia, a diseca.
Disciplina de Anatomie își propune să prezinte informații despre modul în
care este structurat corpul uman, care sunt rapoartele dintre organele interne
precum și modul în care fiecare organ și aparat în parte este important pentru
buna funcționară a organismului.
Corpul uman este alcătuit din aparate şi sisteme care funcţionează într-o
interrelaţie (interdependență) constantă şi permanentă. Acestea sunt reprezentate
de: aparatul locomotor, respirator, cardio-vascular și sistemul limfatic, aparatul
digestiv, excretor, de reproducere, precum și din sistemul endocrin și sistemul
nervos (periferic și central).
Poziţia anatomică a corpului uman este cea de ortostatism (verticală) cu
asemănătoarea cu cea din gimnastică numai că, palmele privesc spre înainte.
Corpul uman este o structură tridimensională ceea ce face necesară
descrierea structurilor în raport de trei axe şi trei planuri:
 axul vertical (longitudinal), axul cranio-caudal
 axul sagital (antero-posterior, ventro-dorsal)
 axul transversal (orizontal)
 planul frontal (planul coronal)
 planul median (simetriei bilaterale)
 planul transversal (orizontal, planul metameriei corpului
Omul realizează mişcă de deplasare, statică, prehensiune, lovire,
împingere, căţărare, coordonare a mişcărilor de citit şi/sau vorbit.

5 Concepte şi termeni de reţinut:

Anatomie și Anatomie descriptivă
Axe: vertical (longitudinal, axul cranio-caudal), sagital (antero-posterior,
ventro-dorsal), transversal (orizontal)
Planuri: frontal, median și transversal.
Cuvinte în raport de care se realizează descrierea anatomică a aparatelor și
sistemelor: medial, medius, lateral, dorsal, ventral, proximal, distal, sagital,
frontal, central, cranial, caudal, radial, ulnar, fibular, tibial, rostral (nazal),
occipital, adducţia, abducţia, flexia, extensia, rotaţia, circumducţia, pronaţia,
supinaţia.

-8-
 CELULA ȘI ȚESUTURILE

1. Introducere
Celula este unitatea morfologică, funcţională și genetică din care sunt
alcătuite ţesuturile, organele, aparatele şi sistemele tuturor organismelor.
Forma celulelor este variabilă de la un ţesut la altul, de la o specie la alta
și are legătură directă cu funcția acestora. Cel mai frecvent celulele sunt
descrise ca fiind rotunde, ovalare, prismatice, cilindrice.
Dimensiunile celulelor sunt variabile de la un ţesut la altul. Printre cele
mai mici celule din organism se numără limfocitele din sânge, al căror diametru
nu depăşeşte 5 - 7μ, iar printre cele mai mari, ovulele, cu un diametru în jur de
200μ.
Ţesuturile sunt grupări de celule diferenţiate, cu morfologie, structură şi
funcţie asemănătoare.

2. Obiectivele cursului
Cursul va prezenta structura intimă a organismului, structura care stă la
baza formării aparatelor și sistemelor corpului uman: celula și modul în care sunt
alcătuite țesuturile.

3. Conţinutul cursului
Celulele sunt alcătuite din trei componente principale: nucleu,
citoplasmă şi membrana plasmatică.
1. Nucleul celular este o parte constitutivă importantă a celulei, cu
rol de a coordona procesele biologice celulare fundamentale: conține material
genetic, controlează metabolismul celular, transmite informația genetică.
Cu excepția globulelor roşii şi a altor câteva tipuri de celule, toate
celelalte celulele care alcătuiesc corpul omenesc prezintă un nucleu a cărui
formă variază cu tipul celular. Nucleul poate fi globular, sub formă de bastonaşe
sau de oval, etc.
Dimensiunile nucleului sunt variabile cu tipul celular, mai frecvent fiind
cuprinse între 4 μ şi 200 μ.
Nucleul este alcătuit, ca ori ce structură celulară umană, din membrana
nucleară, din unul sau mai mulţi nucleoli şi din carioplasmă. Carioplasmă este
reprezentată de întregul material nuclear delimitat de membrana nucleară. Ea se
prezintă ca o soluţie coloidală alcătuită dintr-o fază de sol (cariolimfă) şi o fază de
gel (cromatina nucleară). Cariolimfa este un mediu lichid în care se găseşte
cromatina şi nucleolul. Cromatina nucleară este o substanţă eterogenă, în a cărei
compoziţie chimică intră acizi nucleici şi proteine și care reprezintă forma în care
se organizează cromozomii, cu rol în depozitarea şi transmiterea informaţiei
genetic. Numărul de cromozomi existenţi în celulă este prestabilit şi este

-9-
caracteristic fiecărei speciei. La om, numărul cromozomilor din celule
somatice este de 46, iar numărul cromozomilor din celulele germinale, de 23.
Din cei 23 de cromozomi ai celulei germinale 22 sunt cromozomi somatici sau
autozomi și unul este cromozomul care este responsabil de determinarea sexului
(cromozom sexual). Cromozomii sexuali au fost notaţi cu X şi Y: în ovulele se
găsește cromozomul sexual X în timp ce, în spermatozoizi unii conțin
cromozomul sexual X, iar alții cromozomul sexual Y. La om, genul feminin are
o pereche de cromozomi sexuali identici (cromozomii XX), iar genul masculin,
o pereche de cromozomi sexuali diferiţi (cromozomi XY).

Figura 2. Celula – elementele anatomice

care intră în alcătuirea unei celule
1. Complexul Golgi
2. Înveliș nuclear
3. Por nuclear
4. Nucleol
5. Veziculă de transport
6. Ribozomi liberi
7. Reticul endoplasmatic rugos
8. Vacuolă lipidică
9. Reticul endoplasmatic neted
10. Centrioli
11. Microtubuli
12. Microfilamente
13. Matrice citoplasmatică
14. Plasmalemă
15. Mitocondrie
16. Picătură de glicogen
17. Veziculă de endocitoză
18. Fago-lizozom
2. Citoplasma reprezintă întreaga masă de materie vie a celulei și care
cuprinde nucleul şi organitele celulare. Citoplasma este delimitată de membrana
plasmatică. La nivelul citoplasmei au loc procesele fundamentale vitale.
Citoplasmă conține trei categorii de structuri: matricea citoplasmatică,
organitele celulare şi incluziunile citoplasmatice.
Matricea citoplasmatică este un coloid complex în care mediul de dispersie
este apă, faza dispersată fiind ansamblul de micele coloidale aflate în mișcare
continuă browniană.
Organitele celulare pot fi:
- organitele comune, generale care se găsesc în toate tipurile de celule:
 reticulul endoplasmatic (RE) este un sistem circulator intracitoplasmatic
care are rol important în metabolismul glicogenului (RE neted) sau în
sinteza de proteine (RE rugos),

- 10 -
  ribozomii (corpusculii lui Palade) reprezintă sediul sintezei proteice,
 aparatul sau complexul Golgi sunt responsabili de transportul,
modificarea post-traducere și împachetarea proteinelor de secreție,
 mitocondriile sunt sediul energogenetic al organismului, intervin în
respirația celulară,
 lizozomii digeră substanțele și particulele care ajung în interior celulei,
 centrul celular (centrozomul) intervine în divizarea celulară.
- organitele specifice:
 cilii, flagelii care asigură mișcarea,
 miofibrilele specifice fibrei musculare: sunt elemente contractile,
 neurofibrilele sunt formațiuni diferențiate ale neuroplasmei nervoase,
 corpusculii Nissl, specifici celulei nervoase și care sunt echivalentul
ergastroplasmei pentru celula nervoasă).
3. Membrana celulară se află la periferia oricărei celule. Este o
zonă de condensare a citoplasmei care individualizează celula şi o desparte de
mediul înconjurător. Membrana celulară este alcătuită din trei straturi subţiri
(trilaminată):
- un strat mijlociu format cu predominanță din lipide şi fosfolipide
- din două straturi care îl delimitează pe cel mijlociu formate cu
predominanță din proteine.
Membrana celulară este polarizată, prezentând o încărcătură electrică.
Membranele celulelor care vin în contact pentru a forma ţesuturi prezintă zone
diferenţiate, numite desmozomi, care leagă celulele între ele.

Ţesuturile sunt grupări de celule diferenţiate, cu morfologie, structură şi

funcţie asemănătoare. Celulele care intră în constituţia unui ţesut pot avea
aceeaşi origine embriologică sau origini diferite. În afară de celule, țesuturile mai
conțin o substanţă amorfă, neorganizată celular, care leagă celulele între ele,
numită substanţă intercelulară. Substanţa intercelulară se găseşte în cantitate
mică în unele ţesuturi, de exemplu, în ţesutul epitelial şi în cantitate mare în
altele, cum este ţesutul conjunctiv.
În organismul uman există cinci tipuri fundamentale de ţesuturi:
epitelial, conjunctiv, muscular, nervos şi sanguin.

1. Ţesutul epitelial este alcătuit din celule aşezate unele lângă altele,
unite şi solidarizate prin desmozomi. Țesutul epitelial formează membrane
continue, care acoperă suprafaţa externă a organismului sau căptuşesc cavităţile
interne ce comunică cu exteriorul (tubul digestiv, căile aeriene, căile genito-
urinare etc.). Țesutul epitelial intră și în structura parenchimul glandelor cu
secreţie externă şi internă.
Țesutul epitelial care căptuşeşte cavităţile mari, închise, ale organismului
(pleură, peritoneu, pericard) poartă numele de mezoteliu, iar cel care căptuşeşte
lumenul vaselor sanguine limfatice şi cavităţile inimii, de endoteliu.

- 11 -
 Ţesutul epitelial este totdeauna însoţit de ţesut conjunctiv, de susținere.
Lichidul interstiţial, provenit din vasele sanguine ale ţesutului conjunctiv,
pătrunde prin difuzie în ţesutul epitelial, pe care-l hrăneşte. Epiteliile sunt bogat
inervate.
Unul dintre criteriile după care pot fi clasificate epiteliile este rolul pe care
acestea le îndeplinesc în organism. Astfel, se descriu țesuturi epiteliale de
acoperire, absorbţie, senzorial și glandular.
a. Ţesutul epitelial de acoperire este alcătuit din celule de formă plată, cubică,
prismatică sau cilindrică strâns unite între ele datorită vâscozității substanţei
intercelulare şi desmozomilor. Epiteliul de acoperire poate fi format: dintr-un
singur rând de celule (de epiteliu simplu), din mai multe straturi de celule
(epiteliu stratificat) sau să fie pseudostratificat.
b. Ţesutul epitelial de resorbţie căptuşeşte în general cavităţile interne ale
organismului, de exemplu: epiteliul mucoasei intestinale de absorbție, un
epiteliu simplu (monostratifical), format din celule prismatice, înalte, cu
plăcuţă striată, respectiv microvili.
c. Ţesutul epitelial senzorial este alcătuit din două tipuri principale de celule:
senzoriale şi de susţinere. Celulele senzoriale sunt celule epiteliale
diferenţiate, specializate şi adaptate pentru recepţionarea acţiunii diferiţilor
stimuli din mediul extern, pe care îi transmit sistemului nervos central.
Celulele de susţinere sunt tot celule epiteliale care se găsesc între celulele
senzoriale şi care au rol protector. Ţesutul epitelial senzorial intră în
structura segmentelor periferice ale analizatorilor.
d. Ţesutul epitelial glandular este alcătuit din celule epiteliale care au
proprietatea de a elabora diferite substanţe specifice pe care le elimină în
mediul extern sau intern. Împreună cu ţesutul conjunctiv, acest tip de ţesut
participă la formarea unor organe numite glande. În această categorie se descriu
trei subclase:
 țesut epitelial glandular tip endocrin: adenohipofiză, paratiroide, tiroide
 țesut epitelial glandular exocrin simplu sau compus: glandele salivare
 țesut epitelial glandular de tip mixt: pancreas, testicul, ovar.

2. Ţesutul conjunctiv este alcătuit din trei componente principale:

celulele conjunctive, fibrele conjunctive şi o substanţă nestructurată - substanţă
fundamentală. Ţesutul conjunctiv formează o simbioză perfectă cu ţesutul
epitelial, de care este despărţit printr-o membrană bazală. Ţinând seama de
consistenţa substanţei fundamentale țesutul conjunctiv se clasifică în: moi,
semidure şi dure.
a. Ţesuturile conjunctive moi pot fi de mai multe tipuri:
- ţesutul conjunctiv lax: conţine în proporţii egale celule, substanţă
fundamentală şi fibre, are funcţie trofică;
- ţesutul reticulat: format din fibre de reticulină în ochiurile căreia se află
substanţa fundamentală şi celulele de origine ale elementelor figurate

- 12 -
 ale sângelui;
- ţesutul adipos conţine celule globuloase care au acumulat central o
picătură de țesut adipos ce împinge nucleul la periferie;
- ţesutul fibros conţine predominant fibre de colagen, puţine celule şi
substanţă fundamentală;
- ţesutul elastic prezintă numeroase fibre de elastină, printre care se află
substanţa fundamentală şi câteva celule.
b. Ţesutul conjunctiv semidur (cartilaginos) este un ţesut elastic şi rezistent.
Substanţa fundamentală conţine condrină, celulele cartilaginoase - condrocite
– ce se găsesc adăpostite în substanţa fundamentală dispusă sub formă
cavităţi - condroplaste. Se disting trei varietăţi de cartilaje conjunctive: hialin,
elastic şi fibros.
c. Țesut conjunctiv dur: țesutul osos este adaptat la maximum funcţiei de
susţinere şi de rezistenţă pe care o îndeplinește în organism. El reprezintă
componenta majoră a oaselor. Ţesutul osos este format din substanţă
fundamentală, fibre şi celule. Substanţa fundamentală a ţesutului osos
poartă numele de oseină și prezintă o mare afinitate pentru sărurile minerale.
În ţesutul osos se găsesc numai fibre colagene. Celulele osoase sunt de trei
tipuri: osteoblaste, osteocite şt osteoclaste.
În funcţie de structură, ţesutul osos este de două feluri, compact şi
spongios. Ţesutul osos compact se găseşte în peretele diafizei oaselor lungi şi
în lama externă a oaselor scurte şi late. Ţesutul osos spongios se găseşte în
epifizele oaselor lungi, în oasele scurte şi late, caracterizându-se prin prezenţa a
numeroase cavităţi, numite areole osoase care sunt pline cu măduvă roşie hemato-
formatoare.
Țesuturile conjunctive pot avea următoarele rolul în organism:
- trofic, de nutriție: țesutul conjunctiv lax, adipos, sanguin
- mecanic: țesutul fibros, cartilaginos, osos
- de depozit: țesutul adipos, osos
- de apărare: țesutul reticulat, conjunctiv lax.

3. Ţesutul muscular este alcătuit din celule numite fibre musculare.

În raport cu particularităţile structurale şi funcţionale ale organitelor specifice
fibrelor musculare, respectiv ale miofibrilelor, deosebim trei tipuri de ţesut
muscular: neted, striat şi cardiac.
3.a. Țesutul muscular neted este alcătuit din fibre musculare netede
aşezate în fascicule sau benzi dese, ori răspândite izolat în masa ţesutului
conjunctiv.
3.b. Ţesutul muscular striat care intră în constituţia muşchilor somatici.
Este alcătuit din fibre musculare striate, celule multinucleate dispuse în
mănunchiuri sau fascicule musculare de diferite mărimi. Fibrele şi fasciculele
musculare striate intră în alcătuirea muşchilor scheletici. Fibrele musculare
striate au o formă alungită, cilindrică ori uşor prismatică. Lungimea unei fibre
musculare striate este cuprinsă între 5 - 1 5 cm, iar grosimea între 20-100µ.

- 13 -
 Fibra musculară striată este alcătuită din sarcoplasmă, nuclee şi
sarcolemă. Sarcoplasma reprezintă citoplasmă fibrei musculare striate. Nucleele
fibrei musculare striate au o forma ovoidă cu diametrul de 5-10 µ. Numărul lor
variază de la o fibră musculară la alta, în funcţie de lungimea fibrei şi de
organul în care se găseşte fibra musculară striată. Sarcolema este membrana
celulei musculare, Ea este alcătuită din două porţiuni relativ bine distincte:
sarcolemă propriu-zisă şi membrana bazală. Fiecare fibră musculară este
înconjurată și de o teacă subţire de ţesut conjunctiv care poartă numele de
endomisium. Fibrele colagene şi elastice din endomisium se prind de sarcolema
fibrelor musculare pe care le leagă între ele. Fibrele musculare învelite de
endomisium sunt dispuse paralel, alcătuind mănunchiuri sau fascicule musculare
de diferite mărimi: fascicule musculare primare, secundare şi terţiare. Aceste
fascicule sunt înconjurate de un ţesut conjunctiv mai bogat, numit perimisium
intern. Totalitatea fasciculelor împreună cu ţesutul conjunctiv care le leagă
formează muşchiul. La rândul lui, muşchiul este înfăşurat într-o membrană
conjunctivo-elastică, numită perimisium extern. În ţesutul conjunctiv dintre
fibrele şi fasciculele musculare se găsesc vase şi nervi, care au rolul de a hrăni
fibrele musculare şi a transmite influxul nervos.
3.c. Ţesutul muscular cardiac este o varietate a ţesutului muscular striat
fiind alcătuit din două tipuri de ţesut muscular: ţesutul muscular cardiac
propriu-zis (miocard), care împreună cu ţesutul conjunctiv și cu pachetul vasculo-
nervos formează peretele contractil al inimii şi ţesutul nodal care formează
sistemul excitoconductor al inimii. Ţesutul muscular cardiac propriu-zis este
alcătuit din fibre musculare cu caractere duble, de ţesut muscular neted
(nucleul situat central), dar şi de ţesut muscular striat (miofibrilele prezintă
striaţii longitudinale şi transversale). Fibrele musculare cardiace sunt bine
individualizate, vin în contact unele cu altele la nivelul unor benzi numite discuri
intercalare (striile scalariforme ale lui Eberth) şi formează o structură de tip
sinciţiu funcţional.
Ţesutul nodal sau excitoconductor al inimii este alcătuit din celule
musculare cu caractere speciale, numite celule nodale. Aceste celule sunt fibre
musculare specializate pentru elaborarea şi conducerea stimulilor care asigură
automatismul inimii.

4. Ţesutul nervos este alcătuit din celule nervoase sau neuroni și

din nevroglii, elemente celulare de aceeaşi origine embrionară ectodermică, cu rol
de protecţie şi de nutriţie. Totalitatea neuronilor, care alcătuiesc ţesutul,
împreună cu nevrogliile, care formează ţesutul glial, la care se adaugă ţesutul
conjunctiv şi vasele formează organele nervoase, al căror ansamblu poartă numele
de sistem nervos central şi periferic.
Neuronul, unitatea structurală şi funcţională a ţesutului nervos, se
caracterizează prin formă şi mărimi variabile în limite foarte largi, de la un
diametru de 5-10 μ până la 125 μ. Citoplasmă din corpul neuronului este dispusă

- 14 -
în jurul nucleului şi poartă denumirea de neuroplasmă. Ea conţine organite
celulare comune (mitocondrii, aparatul Golgi, lizozomii, reticulul
endoplasmatic, ribozomii), specifice (neurofibrilele) şi incluziuni.

Figura 3. Neuronul – structură

anatomică

1. Neurilema
2. Neuroplasma
3. Nucleu
4. Nucleolul
5. Corpusculi Nissl
6. Neurofibrilele
7. Dendrite
8. Axolemă
9. Axoplasmă
10. Celulele Schwann
11. Teaca de mielină
12. Strangulațiile lui Ranvier
13. Teaca lui Henle
14. Arborizație terminală
15. Butoni terminali
16. Axon
17. Nucleul celulei Schwann
18. Membrana celulei Schwann

Neurofibrilele sunt organite celulare specifice neuronilor sub forma unor

filamente subţiri, neramificate şi de lungimi variabile. Nucleul neuronului are un
aspect de veziculă clară, aşezată în mijlocul corpului celular. El conţine unul sau
mai mulţi nucleoli. Membrana plasmatică a corpului celulei nervoase poartă
numele de neurolemă și are aceeaşi structură trilaminată ca şi celelalte membrane
celulare.
Prelungirile neuronilor sunt de două feluri: dendrite şi axoni. Dendritele
sunt prelungiri ale citoplasmei relativ scurte, groase şi bogat ramificate. Ele sunt
alcătuite din citoplasmă, acoperite de membrana plasmatică a pericarionului,
care se prelungeşte şi înfăşoară dendritele. Citoplasmă dendritelor conţine
neurofibrile pe toată lungimea lor. Dendritele se mai numesc şi prelungiri
celulipete, după modul în care circulă impulsul nervos.
Axonul este o prelungire a citoplasmei mai lungă şi mai subţire decât
dendrita, unică, prezentă întotdeauna, în general nearborizată. Axonul este
învelit de o membrană plasmatică numită axolemă. Funcţia axonilor este aceea de
a conduce influxul nervos de la corpul celular la dendritele ori corpul celular al

- 15 -
altui neuron sau la o celulă efectuare. Axonul se mai numeşte şi prelungire
celulifugă.
Există mai multe posibilități de clasifica neuronii:
 după situaţia topografică se descriu fibre nervoase centrale periferice;
 după prezența tecii de mielină:fibrele nervoase mielinice şi
amielinice;
 după criteriul funcţional există fibrele nervoase senzitive şi motorii.

Fibra nervoasă periferică este alcătuită dintr-un axon învelit în trei teci,
care de la interior către exterior sunt: teaca de mielină, teaca Schwann şi teaca
Henle (denumită și Key-Retzius).
Teaca de mielină înfăşoară axonul în totalitate. Vine în contact
direct cu membrana plasmatică (axolema acestuia).
Teaca Schwann înfăşoară teaca de mielină. În structura anatomică a
acesteia sunt celule gliale de origine ectodermică numite celule Schwann.
Teaca Henle sau Key-Retzius se descrie peste teaca Schwann. Ea este
formată dintr-o substanţă fundamentală amorfă şi din fibre conjunctive cu
predominanță elastice.
Fibra nervoasă centrală se deosebeşte de fibra nervoasă periferică
mielinică prin absenţa tecii Schwann care este înlocuită de un tip special de
nevroglie - numită oligodendroglie. Prin ramificaţiile expansiunilor lor
dendritice şi axonice neuronii intră în legătură funcţională atât unii cu alţii, cât şi
cu celulele receptoare şi efectoare. Neuronii prezintă prelungiri sau expansiuni
care stabilesc între ei legături funcţionale de contiguitate numite sinapse. Aceste
expansiuni împreună cu celulele receptoare şi efectoare alcătuiesc arcul reflex.
Axonii şi dendritele alcătuiesc fibrele nervoase prin care circulă influxul nervos.
Fibrele nervoase sunt formate din axoni şi se găsesc atât în sistemul nervos
central (măduva spinării, trunchiul cerebral, cerebel, diencefal, emisferele
cerebrale) cât şi în sistemul nervos periferic (nervii periferici).
Sinapsele interneuronale se realizează în trei feluri:
1. sinapse axo-dendritice: între butonii terminali ai axonului unui neuron şi
dendritele altui neuron;
2. sinapse axo-somatice: între butonii terminali ai axonului unui neuron şi
corpul altui neuron,
3. sinapse axo-axonale între butonii terminali ai axonului unui neuron şi
porţiunea incipientă a axonului altui neuron.
Nevrogliile sunt celule care derivă din ectoderm şi care se interpun între
neuroni şi vasele sanguine, jucând un dublu rol, de susţinere şi trofic.

4 Rezumatul cursului
Celulele sunt alcătuite din trei componente principale: nucleu,
citoplasmă şi membrana plasmatică.
Ţesuturile sunt grupări de celule diferenţiate, cu morfologie, structură şi
funcţie asemănătoare.

- 16 -
 În corpul uman se descriu:
1. Ţesutul epitelial:
 epiteliul de acoperire poate fi format: dintr-un singur rând de celule
(de epiteliu simplu), din mai multe straturi de celule (epiteliu
stratificat) sau să fie pseudostratificat
 de resorbţie
 senzorial
 glandular
2. Ţesutul conjunctiv
 moale
 semidur
 dur: țesutul osos
3. Ţesutul muscular:
 neted
 striat
 cardiac
4. Ţesutul nervos format din fibre nervoase:
 periferice
 centrale

5. Concepte şi termeni de reţinut

Celulele sunt alcătuite din trei componente principale: nucleu,
citoplasmă şi membrana plasmatică. Nucleul conține cromozomii.
Organitele comune ale celulei sunt: reticulul endoplasmatic, ribozomii,
aparatul sau complexul Golgi, mitocondriile, lizozomii, centrul celular.
Organitele specifice cilii, flagelii, miofibrilele specifice fibrei
musculare, neurofibrilele, corpusculii Nissl.
Există cinci tipuri fundamentale de ţesuturi: epitelial, conjunctiv,
muscular, nervos şi sanguin.
Fibra musculară striată este alcătuită din sarcoplasmă, nuclee şi
sarcolemă. Ţesutul muscular cardiac conține peretele contractil al inimii şi
ţesutul nodal care formează sistemul excitoconductor
Ţesutul nervos este alcătuit din celule nervoase sau neuroni și din
nevroglii.

6. Probleme de reflexie şi teme de dezbatere:

1. Ce este celula și care sunt rolurile pe care le îndeplinește în organism?
2. Care sunt principalele tipuri de țesuturi pe care ele putem descrie la om?
3. Ce este țesutul osos?
4. Care sunt principalele trei tipuri de țesut muscular?
5. Care sunt prelungirile neuronului?
6. Ce este sinapsa ?

- 17 -
 ANATOMIA APARATULUI LOCOMOTOR
Aparatul locomotor este format din sistemul osos, articulațiile dintre
oase, sistemul muscular și anexele acestuia.

1. Introducere
Aparatul locomotor este alcătuit din sisteme care participă, pe de o parte
la susținerea corpului, iar pe de altă parte la locomoție și la deplasarea diferitele
segmentelor corpului între ele.
În alcătuirea aparatului locomotor intră oasele și articulațiile care
formează sistemul osteo-articular, cu rol pasiv în mișcare, și sistemul muscular,
format din mușchi ca organe active ale mișcării

2. Obiectivele cursului
În acest capitol urmează prezentarea noțiunilor de anatomie descriptivă de
la nivelul aparatului locomotor: sistemul osos, articulații și sistemul muscular
striat.

3. Conţinutul cursului

SISTEMUL OSOS
Sistemul osos este alcătuit din totalitatea oaselor organismului uman şi a
articulaţiilor dintre ele. Articulaţiile leagă oasele, integrându-se într-un sistem
care poartă numele de schelet.
Numărul total al oaselor care alcătuiesc scheletul omului este de 223,
dintre care 95 sunt perechi, iar 33 oase neperechi.
Caracteristicile principale care se descriu la oase sunt: forma, structura,
dezvoltarea şi creşterea.
Oasele corpului omenesc au forme diferite, caracteristice. După criteriul
formei, oasele pot fi descrise ca fiind: lungi, late, scurte, neregulate și pneumatice.
Oasele lungi se caracterizează prin predominanţa lungimii faţă de
grosime şi lăţime. Fiecare os lung este alcătuit dintr-un corp sau diafiză şi din
două extremităţi numite epifize. În perioada de creştere, între diafiză şi epifize se
găseşte cartilajul de creştere, care poartă numele de cartilaj de conjugare.
Exemplu de oase lungi: humerusul, cubitusul, radius, clavicula, femurul, tibia,
peroneul, etc.
Oasele late prezintă două feţe şi mai multe margini. Ca exemple sunt
oasele: craniului, omoplatului, sternul, coxalul.
Oasele scurte au lungimea, grosimea şi lăţimea aproape egale; în această
grupă intră oasele carpiene, tarsiene şi vertebrele.
Oasele neregulate sunt cele care nu pot fi încadrate în categoriile
menționate anterior. Astfel de oase sunt: vertebrele, sfenoidul, etmoidul,
mandibula.

- 18 -
 Oasele pneumatice sunt oase care conțin cavități cu aer: osul frontal,
maxilar, etmoid, sfenoid.
Oasele lungi, cele late sau scurte pot prezenta: suprafeţe sau faţete
articulare, apofize, spine, tubercule, creste, fose şi incizuri.
Suprafeţele sau feţele articulare sunt acele porţiuni de pe suprafaţa
oaselor care servesc pentru articularea cu alte oase.
Apofizele sunt proeminenţe care se găsesc la suprafaţa oaselor, au formă
conică sau cilindrică.
Spinele sunt proeminenţe lamelare sau margini mai lăţite ale unui os.
Tuberculii reprezintă şi ei proeminenţe neregulate situate pe suprafaţa
unor oase.
Fosele sunt scobituri de formă ovalară. Incizurile sunt scobituri de formă
cilindrică, iar şanţurile scobituri de formă alungită care se găsesc pe suprafaţa
oaselor.
Oasele sunt alcătuite în principal din ţesut osos compact şi spongios, la
care se mai adaugă şi alte varietăţi de ţesut conjunctiv.
Structura oaselor lungi
a) Structura diafizei: peretele corpului osului este format din următoarele
componente:
- periostul este o membrană conjunctivă care înveleşte, la periferie, întregul os,
cu excepţia capetelor articulare, care sunt acoperite de cartilaje. Această
membrană este formată la adult din două straturi, unul extern, superficial,
numit periostul fibros, şi altul intern sau profund, care vine în raport cu masa
osoasă, numit periostul osteogen.
- masa osoasă are forma unui tub cilindric axat pe canalul medular şi este
delimitată în partea externă şi în partea internă de câteva straturi de lamele
osoase dispuse concentric, formând sistemul lamelar fundamental extern şi
intern; între cele două sisteme, masa osoasă este alcătuită din ţesut osos
compact haversian şi interhaversian.
- endostul este o membrană conjunctivă care căptuşeşte la interior masa osoasă
atât a diafizei, cât şi a epifizelor.
În centrul diafizei se află un canal - canalul medular - în care se găseşte
măduvă osoasă. Măduva osoasă este o formaţiune complexă în structura căreia
intră diferite varietăţi de ţesut conjunctiv, vase sanguine şi terminaţii nervoase. Se
deosebesc trei varietăţi de măduvă osoasă: roşie, galbenă şi cenuşie.
Măduva roşie îndeplinește funcție: osteogenă şi hematogenă, în raport
de perioada de viață la care ne raportăm. Astfel, măduva roşie osteogenă se
găseşte în diafiza oaselor în perioada intrauterină şi are ca rol principal
formarea ţesutului osos. Măduva roşie hematogenă se găseşte numai în diafiza
oaselor fătului şi are rol primordial formarea elementelor figurate ale sângelui. La
adult, măduva roșie se găsește numai în ţesutul osos spongios din epifizele unor
oase lungi, din oasele late şi din corpurile vertebrelor.
Măduva galbenă se formează din măduva roşie prin transformarea

- 19 -
anumitor tipuri de celule conjunctive în celule grase sau adipoase.
Măduva cenuşie este prezentă în canalul medular al diafizei oaselor
lungi la bătrâni.
b) Structura epifizei. Atât pe o secţiune longitudinală cât și pe una
transversală se observă că la nivelul epifizelor substanţa osoasă are un aspect de
burete, cu cămăruţe de diferite mărimi (areole) limitate de pereţi osoşi subţiri,
totul fiind cuprins într-o capsulă de os compact. În interiorul areolelor se găseşte
măduva osoasă.
În structura oaselor scurte intră periostul şi masa osoasă, formată din
ţesut osos spongios aşezat în partea internă, şi dintr-un strat subţire de ţesut osos
compact aşezat la periferie.
În structura oaselor late intră: periostul, masa osoasă, endostul şi
măduva osoasă. Caracteristica structurală a acestor oase constă în aceea că ţesutul
osos spongios, care poartă numele de diploe, este situat între două straturi de
ţesut osos compact învelit de periost.

Anatomia descriptivă a scheletului osos

Totalitatea celor 22 de oase care se descriu la nivelul capului formează scheletul
osos al capului. Craniu prezintă o porțiune cerebrală sau neurocraniul şi o alta
care formează craniul facial sau viscerocraniul.
Craniul cerebral sau neurocraniul este denumit așa datorită faptului că
adăpostește sistemul nervos central. Este alcătuit din opt oase: frontal, etmoid,
sfenoid, occipital, două oase temporale şi două oase parietale. Are o formă
aproximativ ovoidă, cu axul mare orientat antero-posterior. Craniul prezintă două
părţi distincte: bolta craniului şi baza craniului.

Osul frontal este un os nepereche, aşezat în partea anterioară a craniului,

deasupra masivului facial. Este alcătuit din două părţi şi anume, o parte verticală
şi alta orizontală. Osul frontal prezintă o faţă exocraniană care vine în raport cu
pielea capului și o alta endocraniană care vine în raport cu creierul. Pe faţa
exocraniană, deasupra orbitelor se descriu două categorii de proeminenţe:
- unele, orizontale - arcadele sprâncenoase, în număr de două,
- altele situate deasupra precedentelor, denumite bose frontale laterale care
încadrează bosa frontală medială sau glabela.
Partea verticală a osului frontal este denumită scuama frontalului. În
interiorul acestei părți a osului frontal, în dreptul glabelei, se găsesc nişte cavităţi
săpate între tăblia internă şi externă a osului, numite sinusurile frontale cu rol de
rezonanță și amplificare a sunetelor.
Porțiunea orizontală a osului frontal formează peretele superior al orbitei.
Inferior, frontalul se articulează cu etmoidul printr-un şanţ în formă de U
deschis posterior, numit şanţ etmoidal.

- 20 -
 Figura 4. Scheletul
craniului
1. Fisura orbitară
superioară
2. Orbita
3. Fisura orbitară
inferioară
4. Vomerul
5. Gaura infraorbitară
6. Cavitatea nazală
7. Protuberanța mentală
8. Mandibula
9. Osul zigomatic
10. Osul maxilar
11. Osul lacrimal
12. Osul nazal
13. Osul temporal
14. Osul parietal
15. Osul frontal

Osul etmoid este un os nepereche, aşezat în partea anterioară şi mediană a

bazei craniului, sub porţiunea orizontală a osului frontal. Etmoidul participă la
formarea endobazei cutiei craniene, a foselor nazale şi orbitale.

Figura 5. Osul etmoid – vedere anterioară

Etmoidul prezintă pentru descrierea anatomică o parte verticală, o parte

orizontală şi două mase laterale.
Partea verticală este împărţită în două porţiuni:
- o porţiune numită apofiza crista gali pe care se inseră coasa creierului

- 21 -
- o porţiune numită lama perpendiculară a etmoidului care se va articula inferior cu
osul vomer, formând porțiunea osoasă a septului nazal.
Partea orizontală este alcătuită dintr-o lamă osoasă aşezată în şanţul etmoidal
al frontalului. Lama are o formă dreptunghiulară, prezintă un număr mare de orificii
ceea ce a făcut să fie denumită de lamă ciuruită. Această lamă formează plafonul
cavităţii nazale. Prin orificiile ei trec nervii olfactivi.
Masele laterale sunt formaţiuni osoase situate pe părţile laterale şi
inferioare ale lamei ciuruite, în interiorul lor se găsesc săpate nişte cavităţi care
conțin celulele etmoidale.

Osul sfenoid este un os nepereche aşezat în partea centrală a bazei

craniului, înapoia etmoidului, anterior de porțiunea bazilară a occipitalului.
Are formă de fluture. Osul sfenoid este alcătuit din următoarele părţi: corpul
sfenoidului, aripile mici, aripile mari şi apofizele pterigoide.
Corpul sfenoidului are o formă neregulată, cuboidală, este situat central. Pe
faţa superioară se observă o adâncitură, depresiune - numită şaua turcească, în care
este adăpostită glanda hipofiză. În corpul sfenoidului se găsesc două cavităţi, numite
sinusuri sfenoidale, care comunică cu fosele nazale.

Figura 6. Osul sfenoid

– fața inferioară

Aripile mici sunt două lame osoase de formă triunghiulară aşezate în plan
orizontal, situate lateral de corp și anterior.
Aripile mari sunt două formaţiuni osoase ce se desprind de pe feţele laterale
ale corpului sfenoidului; sunt situate înapoia aripilor mici. Între aripile mici și cele
mari se află fisura orbitară superioară, medial gaura optică. Între cele două găuri
optice se formează șanțul optic pentru chiasma optică.
Apofizele pterigoide sunt două proeminenţe osoase care se desprind de faţa
inferioară a corpului sfenoidului, îndreptându-se vertical în jos. Fiecare apofiza
pterigoidă este alcătuită din două lame osoase (una internă şi alta externă). Între cele
două lame se găseşte un spaţiu care. poartă numele de fosa pterigoidă. Apofizele
servesc în principal pentru inserțiile mușchilor pterigoidieni (mediali și laterali).

Osul occipital este un os nepereche situat în partea mediană, posterioară şi

inferioară a capului, participă la formarea bazei și bolții craniene. Are două feţe
antero-superioare (endocraniană) şi postero-inferioară (exocraniană) şi patru margini.

- 22 -
 Figura 7. Osul occipital –
aspect posterior

Faţa endocraniană
prezintă fosele cerebeloase,
fosele cerebrale și
protuberanta occipitală
internă.
Faţa exocraniană
prezintă protuberanţa
occipitală externă, liniile
occipitale superioare şi
inferioare.

Osul occipital are forma unui segment de sferă, prezentând în partea sa

inferioară un orificiu ovalar - gaura occipitală - care realizează comunicarea între
cavitatea craniană şi canalul rahidian. Occipitalul este alcătuit din patru părţi: partea
bazilară, două părţi laterale şi scuama occipitalului.
Partea bazilară sau corpul, apofiza bazilară este situată anterior față de
gaura occipitală. Faţa endocraniană prezintă un şanţ numit clivus, în care se află
bulbul rahidian, puntea și artera bazilară. Pe faţa exocraniană se află tuberculul
faringian, pe care se insera aponevroza faringiană cea care formează peretele superior
al faringelui.
Scuama occipitalului este situată înapoia găurii occipitale, reprezentând
cea mai mare parte a osului occipital. Fața exocraniană care vine în raport cu
pielea şi muşchii capului – aceștia se inseră pe linia nucală inferioară. Fața
endocraniană vine în raport cu creierul mare şi cu creierul mic.
Masele sau părţile laterale sunt două formaţiuni osoase neregulate
aşezate lateral, de o parte şi de alta a găurii occipitale. Pe faţa exocraniană a
părţilor laterale se află condilii occipitali. Înaintea lor se află canalul nervului
hipoglos. Posterior față de condili se descrie sistemul venos exocranial.

Osul temporal este un os pereche aşezat în partea inferioară şi laterală

a cutiei craniene. Datorită dispoziției pe care o are participă la formarea bazei
craniului şi a calotei craniene. Osul temporal este alcătuit din: scuama
temporalului, stânca temporalului, apofiza mastoidiană, procesul stiloid și osul
timpanal.
Scuama temporalului, pe faţa exocraniană, suprafața de inserție
mușchiului temporal. De pe fața exocranială pleacă procesul zigomatic care
va intra în alcătuirea arcadelor zigomatice. Sub procesul zigomatic se află
fosa mandibulară care se articulează cu condilul mandibulei, realizând articulația
temporo-mandibulară. Fața endocranială a scuamei vine în raport cu lobul temporal.
Partea pietroasă sau stânca temporalului conține urechea medie și

- 23 -
internă canalul carotic și canalul nervului facial. Pe faţa anterioară a osului
temporal se observă o mică scobitură - impresiunea trigemenului - în care se află
ganglionul nervului trigemen. Pe faţa posterioară se găseşte orificiul endocranian
al conductului auditiv intern. Faţa inferioară a stâncii temporalului este
neregulată, prezentând depresiunea numită fosă jugulară.
Apofiza mastoidă este o proeminență osoasă pe care se inseră mușchiul
sternocleidomastoidian. În interiorul acesteia se găsesc cavități cu aer (celule
pneumatice), dintre care una este mai (antrum) are și comunică cu casa timpanului
printr-un canal osos denumit aditus ad antrum.
Procesul stiloid se detașează de pe fața inferioară a stâncii. La acest nivel se
inseră mușchii stilieni.
Partea timpanică a osului temporal este situată pe faţa exocraniană a
temporalului. Este formată dintr-o lamă osoasă, curbată în sus şi alcătuieşte trei
sferturi din orificiul conductului auditiv extern.

Figura 8. Suturile
craniene:
localizare la nivelul
craniului

Osul parietal este un os lat de formă aproximativ patrulateră, situat de o

parte şi de alta a liniei mediane, în partea superioară şi laterală a craniului.
Prezintă o faţă exocraniană convexă şi o faţă endocraniană concavă. Pe faţa
exocraniană se află bosa parietală şi două linii curbe. Pe faţa endocraniană, de
formă concavă se găsesc fosa parietala şi numeroase şanţuri, în care sunt
adăpostite vasele sanguine. Marginile osului parietal se articulează cu:
- porţiunea verticală a osului frontal cu care formează sutura coronară,
- scuama occipitalului cu care realizează sutura lambdoidă,
- osul parietal de pe partea opusă rezultând sutura sagitată a craniului,
- scuama osului temporal cu care formează o sutură scuamoasă.

Viscerocraniul sau scheletul feței este alcătuit din 14 oase, dintre care
şase pereche şi două nepereche: două maxilare, două palatine, două zigomatice,
două lacrimale, două nazale, două cornete nazale inferioare, vomerul şi
mandibula. Aceste oase alcătuiesc împreună un os masiv situat la partea

- 24 -
anterioară a craniului, în care sunt adăpostite ochiul, fosele nazale, cavitatea
bucală şi faringele.

Maxilarul este un os pereche care prin articularea cu cel de partea

opusă participă la formarea scheletului osos al cavităţii bucale, al cavităţii
orbitale şi al foselor nazale. Maxilarul se compune dintr-un corp şi apofizele
palatină şi piramidală.
Corpul maxilarului este situat central, are o formă neregulată. În
interior se află sinusul axilar. Partea superioară a osului participă la realizarea
planșeului orbitei.
Apofiza frontală este îndreptată în sus și se articulează c osul frontal.
Apofiza zigomatică este orientată în afară, spre osul zigomatic.
Apofiza alveolară prezintă 16 alveole pentru dinții superiori.
Apofiza palatină este o lamă osoasa care porneşte de pe faţa internă sau
nazală a maxilarului şi participă la formarea palatului dur.

Osul palatin este un os pereche de formă neregulată, aşezat înapoia

osului maxilar, este format dintr-o lamă osoasă orizontală și alta verticală unite în
unghi drept.
Lama verticală este de formă aproximativ patrulateră și formează o parte
din peretele lateral al foselor nazale.
Lama orizontală se uneşte cu cea de pe partea opusă, formând treimea
posterioară a palatului dur.

Osul nazal are forma unei lame dreptunghiulare. Faţa externă a

nazalului este acoperită de piele, iar cea internă formează o parte din peretele
superior şi lateral al fosei nazale.

Osul lacrimal este un os pereche aşezat pe peretele median al fosei

orbitale, are forma unei lame dreptunghiulare, formând împreună cu apofiza
frontală a maxilarului canalul nazolacrimal, ia parte la formarea peretelui intern al
orbitei.

Osul zigomatic sau osul malar este un os pereche aşezat în partea

superioară şi laterală a feţei, formează pomeții obrajilor. De la nivelul corpului se
detașează trei procese: frontal, temporal, maxilar fiecare orientat spre oasele
corespunzătoare.

Cornetul nazal inferior este un os care se prezintă ca o lamelă osoasă

de formă triunghiulară. El este fixat printr-o margine de peretele extern al fosei
nazale, iar cealaltă margine o are liberă. Între cornetul nazal inferior şi peretele
lateral al fosei nazale se află un spaţiu, numit meatul nazal inferior.

Vomerul este un os nepereche aşezat în plan median. Marginea lui

superioară se articulează cu faţa inferioară a corpului sfenoidului. Prin marginea

- 25 -
lui inferioară vomerul se articulează cu lama perpendiculară a etmoidului formând
porţiunea osoasă a septului nazal.

Mandibula este un os nepereche aşezat în partea inferioara a craniului

visceral, fiind singurul os mobil al scheletului capului. Ea este formată din trei
părţi: un corp şi două ramuri. Corpul mandibulei are forma unei potcoave aşezate
cu convexitatea în partea anterioară.

Figura 9. Mandibulă – fața lateral-externă (vedere din lateral extern stânga)

Pe marginea superioară a mandibulei se află cele 16 alveole ale dinților

inferiori. Pe faţa anterioară, externă a corpului mandibulei, pe linia ei mediană se
află o proeminenţă osoasă, (simfiza mentonieră) iar lateral, câte un orificiu, gaura
mentonieră pe unde ies nervii şi vasele mentale. Tot pe faţa anterioară se află pe
fiecare parte câte o creastă, numită linia oblică externă pe care se insera muşchi.
Pe fata posterioară, internă a corpului mandibulei se găsesc următoarele
elemente anatomice:
- mici proeminențe aşezate de o parte şi de alta a liniei mediane, numite
apofizele genii superioare şi inferioare pe care se inseră muşchii
geniogloşi şi geniohidieni;
- câte o creastă osoasa, numită linia oblică internă sau milohioidiană, pe care
se insera muşchiul milohioidian;
- o depresiune aşezată deasupra liniei milohioidiene, numită foseta
sublinguală, care vine în raport cu glanda sublinguală;
- o altă depresiune aşezată dedesubtul liniei milohioidiene, numită foseta
submandibulară, care vine în raport cu glanda salivară submandibulară.
Ramurile mandibulei se prezintă ca nişte lame osoase de formă aproape
patrulatere care continuă corpul mandibulei, formând cu acesta un unghi, numit
unghiul mandibulei sau gonion. În partea superioară se află condilul mandibulei
care formează împreună cu cavitatea glenoidă a temporalului articulaţia
temporo-mandibulară.

- 26 -
 Osul hioid este un os nepereche, situat în partea antero-superioară a
gâtului, deasupra laringelui. Central prezintă in corp. Lateral se găsesc coarnele
mari și mici. La nivelul osului se inseră mușchii supra- și infrahioidieni.

Scheletul trunchiului este alcătuit din coloana vertebrală, stern şi coaste.

Segmentul toracal ai coloanei vertebrale împreună cu coastele şi cu sternul
formează scheletul toracelui sau cutia toracelui în care sunt adăpostite inima,
vasele mari de la baza inimii, plămânii, traheea, esofagul şi alte organe.
Segmentul sacral al coloanei vertebrale împreună cu cele două oase coxale
formează bazinul în care sunt adăpostite vezica urinară, uterul, o parte din
intestinul subţire, precum şi ramurile principale ale aortei şi venei cave inferioare.

Coloana vertebrală reprezintă segmentul axial al scheletului. Ea este

aşezată pe linia mediană şi posterioară a trunchiului, întinzându-se de la
scheletul craniului, cu care se articulează, până la bazin. Coloana vertebrală este
alcătuită, pe de o parte, din piese osoase numite vertebre, iar pe de alta, din piese
fibrocartilaginoase, numite discuri intervertebrale.

Figura 10. Coloana vertebrală: imagine de ansamblu (în partea stângă a

desenului) și prezentarea aspectelor particulare ale vertebrelor (partea dreaptă a
desenului, în medalion)

Coloana vertebrală prezintă patru curburi: cervicală, toracală, lombară

şi sacro-coccigiană.
Curbura cervicală are concavitatea orientată posterior şi se numeşte
lordoză cervicală.
Curbura toracală are convexitatea orientată posterior şi poartă numele
de cifoză toracală.

- 27 -
 Curbura lombară, a cărei concavitate este orientată posterior, se
numeşte lordoză lombară.
Curbura sacrococcigiană are convexitatea orientată posterior.
În alcătuirea coloanei vertebrale intră 33-34 vertebre, care sunt grupate în
cinci regiuni:
- cervicală care conține 7 vertebre,
- toracală cu 12 vertebre,
- lombară prezintă 5 vertebre,
- sacrală rezultată din 5 vertebre sudate între ele, formând osul sacru
(sacrum),
- coccigiană cu 4-5 vertebre sudate între ele, și adesea sudate și de osul
sacru.
Caracterele generale ale vertebrelor: vertebrele tip se compun din
următoarele părţi: corpul vertebral, arcul vertebral, apofiza spinoasă, apofizele
transverse şi apofizele articulare. Excepție de la această regulă fac primele două
vertebre, precum și cele din regiunea sacrală şi coccigiană.

Corpul vertebral are forma unui segment de cilindru. El este situat în

partea anterioară a vertebrei şi prezintă două feţe orizontale şi o circumferinţă.
Arcul vertebral este format din doi pediculi vertebrali şi două lame vertebrale.
Pediculii vertebrali leagă arcul vertebral de corpul vertebrei. Atât marginea
superioară, cât şi cea inferioară a fiecărui pedicul vertebral prezintă câte o
scobitură, numită incizura vertebrală. Incizurile a două vertebre suprapuse
delimitează orificiul numit gaura intervertebrală, prin care ies sau intră în
canalul medular nervii spinali. Corpul vertebrei împreună cu arcul vertebral
delimitează orificiul numit gaura vertebrală. Prin suprapunerea vertebrelor care
alcătuiesc coloana (implicit prin suprapunerea găurilor vertebrale) se formează
canalul vertebral sau rahidian, în care este adăpostită măduva spinării. Apofiza
spinoasă este o proeminenţă osoasă care porneşte de pe faţa posterioară a
arcului vertebral. Apofizele transverse sunt două proeminenţe osoase care
pornesc de pe feţele laterale ale arcului vertebral. Apofizele articulare, în număr
de patru, sunt proeminenţe aproximativ verticale.
Caracterele specifice ale vertebrelor.

Vertebrele regiunii cervicale, cu excepţia primelor două, prezintă unele

particularităţi. Astfel corpul vertebral este mic, iar gaura vertebrală are formă
triunghiulară. Apofizele transversale sunt străbătute în bază de câte un orificiu
prin care trec artera și nervul vertebral, iar la vârf se termină cu doi tuberculi, unul
anterior şi altul posterior.

Prima vertebră cervicală se numeşte atlas C1 nu are corp vertical, el

fiind alcătuit din două arcuri (unul anterior şi altul posterior) şi din două mase
laterale ce delimitează o gaură vertebrală de formă circulară.

- 28 -
 Cea de a doua vertebră denumită axis C2 prezintă pe fața superioară a
corpului o proeminenţă osoasă – dintele axisului prin care se realizează
îmbinarea cu vertebra atlas. Atlasul este elementul care se rotește în jurul
axisului ceea ce asigură mobilitatea capului.

Vertebra a 7-a cervicală prezintă o apofiză spinoasă lungă care nu se

bifurcă, proeminentă sub piele fiind reper important în numărarea vertebrelor prin
piele.

Vertebrele toracice au corpul cilindri, cu diametrul transvers egal cu cel

antero-posterior. Pe părţile laterale ale vertebrelor T2–T9 se află câte două
hemifațete articulare - feţe articulare costale pentru articularea cu capul coastelor
2-9. Procesele transverse prezintă o suprafață de articulare cu tuberculul coastei.
Procesul spinos este lung și înclinat în jos fapt ce limitează extensia coloanei
vertebrale.

Vertebrele lombare au corpul vertebral cel mai voluminos şi o gaură

vertebrală triunghiulară. Procesele transversale lipsesc, locul lor fiind luat de
procesele costiforme. Vertebra L1 poate să aibă caracteristicile vertebrei T12. L5 se
poate suda cu sacru.

Osul sacrum este un os care rezultă din sudarea celor cinci vertebre din
regiunea sacrată. El prezintă o bază, un vârf şi patru feţe.

Figura 11. Fata anterioară a osului

sacrum
Baza sacrumului prezintă două
apofize articulate. Vârful
sacrumului prezintă două
proeminente osoase numite
coarnele sacrale, între coarnele
sacrumului se află hiatul sacral.
Faţa anterioară sau pelvină a
sacrumului prezintă patru creste
orizontale, denumite liniile
transverse, la extremităţile cărora
se găsesc găurile sacrate
anterioare, prin care trec ramurile
anterioare ale nervilor sacrali.
Faţa posterioară sau dorsală a sacrumului prezintă pe linia mediană o
creastă osoasă, numită creasta sacrală mediană. De o parte şi de alta a
sacrului se găsesc crestele sacrale intermediare şi crestele sacrale laterale.
Între crestele sacrală, mediană şi crestele sacrale intermediare se găsesc
găurile sacrale posterioare, prin care ies ramurile posterioare ale nervilor

- 29 -
sacrali. Prin feţele laterale ale sacrumului osul se articulează cu osul coxal,
formând articulaţia sacroiliacă. Sacru este străbătut de la bază spre vârf de
canalul sacral, corespunzător canalului vertebral, în canalul sacral se află
filum terminale care împreună cu nervii lombar şi cei sacraţi alcătuiesc împreună
coada de cal.

Coccisul rezultă din sudarea celor 4-5 vertebre ale regiunii coccigiene. Ca
şi sacru, el are două feţe (anterioară şi posterioară), două margini laterale, o bază
şi un vârf. Baza coccisului se articulează cu vârful sacrului. De pe suprafaţa ei
pornesc coamele coccisului.

Scheletul cutiei toracice este alcătuit din coloana vertebrală toracală,

aşezată posterior, sternul, aşezat anterior, coastele şi cartilajele costale, dispuse
între stern şi coloană.

Figura 12. Stern – fața anterioară

Sternul este format din trei

părţi: manubriul sternal, corpul
sternului şi apendicele xifoid.
Manubriul sternal formează
la locul de unire cu corpul sternului
un unghi cu deschidere posterioară,
numit unghiul sternal – reper
important în numărarea spațiilor
intercostale, el corespunzând spațiului
al doilea intercostal.
Apendicele xifoid se află la
extremitatea inferioară a sternului fiind
reprezentat, de cele mai multe ori,
printr-un cartilaj hialin.
Coastele sunt oase late, foarte alungite, de forma unor arcuri dispuse între
coloana vertebrală şi stern. Se descriu 12 perechi care pot fi subîmpărțite în trei
categorii: adevărate, false şi flotante.
Coastele adevărate, primele şapte perechi de coaste, se articulează prin
intermediul cartilajelor costale direct cu sternul, în timp ce coastele false
(perechile VIII, IX; X) se articulează indirect cu sternul. Datorită cartilajelor lor,
coastele false se unesc formând arcurile cartilaginoase, prin intermediul cărora se
articulează cu sternul. Coastele flotante nu se articulează cu sternul, ele
terminându-se liber în peretele lateral al abdomenului.
Caracterele generale ale coastelor: fiecare coastă este formată dintr-un corp
şi două extremităţi. Corpul coastei prezintă o faţă exterioară convexă, o altă faţă
internă concavă, o margine superioară şi o margine inferioară. Pe marginea
inferioară, către faţa internă, se află şanţul costal, în care sunt adăpostite artera,

- 30 -
vena şi nervul intercostal. Extremitatea posterioară a coastei se articulează cu
coloana vertebrală. Extremitatea anterioară se prelungeşte cu cartilajul costal,
format din ţesut cartilaginos hialin. Ei face legătura între coaste şi stern.

Scheletul membrului superior

Oasele care alcătuiesc scheletul membrului superior sunt descrise ca fiind
oase care formează centura scapulară şi oase care intră în alcătuirea extremităţii
libere a membrului superior.
Centura scapulară este alcătuită din claviculă şi omoplat.
Scheletul extremităţii libere a membrului superior este format din:
scheletul braţului (reprezentat de humerus), scheletul antebraţului (alcătuit din
radius şi ulna sau cubitus) şi scheletul mâinii (format din oasele carpiene,
metacarpiene şi falange).

I. Oasele centurii scapulare se compune din două oase: clavicula şi

scapula (omoplatul).

Clavicula este un os lung, pereche, aşezat în partea anterioară şi

superioară a cutiei toracice, între stern şi omoplat. Ea are forma literei S şi este
formată dintr-un corp şi două extremităţi: extremitatea sternală, care se
articulează cu sternul, şi extremitatea acromială, care se articulează cu
acromionul omoplatului.

Scapula sau omoplatul este un os lat, pereche, aşezat în partea

posterioară a cutiei toracice. Are o formă triunghiulară, cu baza în sus. Scapula
prezintă două feţe (anterioară şi posterioară), trei margini (vertebrală, axilară şi
superioară) şi trei unghiuri (superior, inferior şi lateral). Pe fața posterioară, în
treimea superioară se descrie spina omoplatului care traversează toată fața
posterioară și la nivelul marginii axilare se subțiază, devine mai plată schimbându-
și denumirea în acromion.

II. Oasele extremităţii libere a membrului superior sunt:

humerusul, ulna şi radiusul, oasele carpiene, metacarpiene şi falangele.

Humerusul formează scheletul braţului. Este un os lung, pereche, alcătuit

dintr-un corp sau diafiză şi două extremităţi sau epifize.
Corpul are forma unei prisme triunghiulare cu marginile mult rotunjite,
prezintă în partea mijlocie proeminenţa osoasă numită tuberozitatea
deltoidiană. Pe fața posterioară se găsește șanțul de torsiune prin care trece
pachetul vasculo-nervos al brațului.

- 31 -
 Figura 13. Scheletul osos –
aspect general

1. Frontal
2. Zigomatic
3. Mandibula
4. Coloana vertebrală
5. Oasele coxale
6. Claviculă
7. Omoplat
8. Stern
9. Coaste
10. Humerus
11. Cubitus (ulnă)
12. Radius
13. Oasele carpiene
14. Oasele metacarpiene
15. Falangele mâinii
16. Femur
17. Rotulă (patelă)
18. Tibie
19. Peroneu (fibulă)
20. Oasele tarsiene
21. Oasele metatarsiene
22. Falangele piciorului

Extremitatea superioară sau epifiza proximală prezintă: capul humeral,

tuberculul mare, tuberculul mic şi şanţul intertubercular (culisa bicipitală). Capul
humeral este o formaţiune osoasă a cărei suprafaţă articulară are mărimea unei
treimi dintr-o sferă. El intră în cavitatea glenoidă a scapulei pentru a forma
articulația scapulo-humerală.
Extremitatea inferioară a humerusului este turtită antero-posterior şi
prezintă condilul humeral, trohleea, epicondilii medial şi lateral, fosa coronoidă şi
olecraniană (posterior).

- 32 -
 Ulna împreună cu radiusul formează scheletul osos al antebraţului.

Ulna sau cubitus este un os lung, pereche, care este formată dintr-un
corp şi două extremităţi. Corpul de forma unei prisme triunghiulare, prezintă
trei feţe şi trei margini. Marginea dinspre radius (laterală) este ascuţită şi poartă
numele de creasta interosoasă a ulnei.
Extremitatea superioară prezintă incizura trohleară, olecranul, apofiza
coronoidă, tuberozitatea ulnară şi incizura radială.
Extremitatea inferioară a ulnei este alcătuită dintr-o parte sferică, numită
capul ulnei, şi dintr-o proeminenţă osoasă ascuţită, numită apofiza stiloidă a ulnei.

Figura 14. Osul cubitus – fața anterioară, posterioară, lateral internă

Radiusul este un os lung, pereche, aşezat lateral extern față de ulnă.

Radiusul prezintă un corp şi două extremităţi. Corpul este de formă rotundă în
partea superioară şi de prismă triunghiulară în cea inferioară, prezintă: creasta
interosoasă şi tuberozitatea radială. Extremitatea superioară a radiusului are
formă cilindrică şi poartă denumirea de cap radial. Acesta prezintă o suprafaţă
articulară scobită, aşezată pe faţa superioară, numită foseta capului radial.
Extremitatea inferioară a radiusului prezintă o proeminenţă osoasă care pleacă de
pe faţa laterală şi se prelungeşte în jos, numită apofiza stiloidă a radiusului.
Extremitatea inferioară se articulează cu capul cubitusului (lateral intern), scafoid
și semilunar inferior.

- 33 -
 Oasele carpiene, metacarpiene şi falangele alcătuiesc scheletul mâinii.
Oasele carpiene sunt în număr de opt și formează masivul carpian, corpul sau
segmentul proximal al scheletului mâinii. Oasele carpiene sunt dispuse pe două
rânduri, se articulează între ele, dar și cu oasele antebraţului, proximal şi cu cele
metacarpiene, distal. Oasele carpiene din rândul superior sunt: scafoid,
semilunar, piramidal şi pisiform (enumerarea fiind prezentată dinspre partea
radială a mâinii spre cea cubitală). Rândul inferior este alcătuit din: trapez,
trapezoid, osul mare şi osul cu cârlig. Rândul inferior se articulează cu cele cinci
oase metacarpiene numerotate de la 1-5, de la exterior la interior. Cele cinci
metacarpiene se articulează cu primul rând de falange. Sunt trei falange pentru
fiecare deget, cu excepţia policelui care are două falange.

Figura 15. Oasele mâinii: în stânga fața anterioară, în dreapta fața posterioară

Scheletul membrului inferior

Oasele care alcătuiesc scheletul membrelor inferioare se descriu ca
fiind oase ale centurii pelviene şi oase ale extremităţii libere a membrului inferior.
I. Centura pelviană este formată din două oase coxale, care
împreună cu osul sacru şi coccisul formează bazinul.

Coxalul este un os pereche, de formă neregulată care rezultă prin

sudarea a trei oase embrionare: ilion, ischion şi pubis. Coxalul are două feţe
(lateral-internă, medială şi lateral-externă), patru margini (anterioară,
posterioară, superioară şi inferioară) şi patru unghiuri.
Faţa lateral-internă, medială prezintă: fosa iliacă internă, linia arcuată,
faţeta auriculară a coxalului, fundul cavităţii cotiloide şi gaura obturatorie.
Faţa laterală prezintă: fosa iliacă externă, acetabulum şi gaura
obturatoare.

- 34 -
 Figura 16. Osul coxal drept – fața lateral externă

Marginea anterioară prezintă trei proeminenţe osoase, numite spina

iliacă antero-superioară, spina iliacă antero-inferioară, eminenţa iliopectinee,
spina pubisului, creasta pectineală și tuberculul pubian.
Marginea posterioară prezintă două proeminenţe osoase, numite spina
iliacă postero-superioară şi spina iliacă postero-inferioară; marea incizură
(scobitură) sciatică, spina sciatică, mica incizură sciatică situată sub spina
sciatică; tuberozitatea ischiatică, situată în partea inferioară a acestei margini.
Marginea superioară poartă numele de creasta iliacă și are forma literei
„S” culcat.
Marginea inferioară prezintă o suprafaţă articulată, numită faţeta pubiană
sau faţa articulată simfizară care serveşte la articularea celor două oase
coxale.

II. Oasele extremităţii libere a membrului inferior sunt: femurul,

care formează scheletul coapsei; tibia şi fibula, care alcătuiesc scheletul gambei;
oasele tarsiene, metatarsiene şi falangele, care alcătuiesc scheletul piciorului. Tot
în alcătuirea scheletului extremităţii libere a membrelor inferioare mai intră şi
rotula sau patela, un os situat în tendonul muşchiului cvadriceps femural.

Femurul este un os lung, pereche, care formează scheletul coapsei. El

se compune dintr-un corp (diafiză) şi două extremităţi sau epifize. Corpul are o
formă asemănătoare cu o prismă triunghiulară cu feţele convexe şi netede. Pe
muchia posterioară a corpului se găseşte o creastă osoasă - linia aspră a
femurului. Extremitatea superioară prezintă: capul femurului, gâtul femurului,

- 35 -
trohanterul mare, trohanterul mic şi creasta intertrohanteriană. Capul femural
este o formaţiune osoasă de formă aproape sferică, prevăzută cu o suprafaţă
articulată. Gâtul sau colul femurului are o formă aproape cilindrică şi măsoară
aproximativ 5 cm. Trohanterul mare şi trohanterul mic. sunt două proeminenţe
osoase situate la locul de unire dintre colul şi corpul femurului.
Extremitatea inferioară, uşor turtită anteroposterior, este alcătuită din
condiţii femurali (medial şi lateral), epicondilii femurali (medial şi lateral),
trohleea femurală şi groapa sau incizură intercondiliană. Condilii femurali sunt
două mase osoase voluminoase, ovoide, aşezate unul medial şi altul lateral.
Epicondilii femurali sunt două proeminenţe oase situate de o parte şi de alta a
epifizei inferioare (epicondilul medial şi epicondilul lateral).

Figura 17. Femur: A –fața anterioară, B – fața posterioară, C- fața lateral

internă

Trohleea femurală este o suprafaţă articulară asemănătoare cu un scripete

sau mosor, situată pe faţa anterioară a epifizei, respectiv, a condililor femurali. Ea
se articulează cu rotula.
Tibia este un os lung, pereche, care împreună cu fibula formează scheletul
gambei. Pentru descrierea anatomică prezintă: un corp, două epifize. Corpul are
forma unei prisme triunghiulare, prezentând trei fețe, trei margini. Epifiza
proximală mai este denumită și platou tibial, datorită aspectului plat pe care îl
prezintă. Prin intermediul acesteia se realizează articularea cu epifiza inferioară a
femurului. Epifiza inferioară prezintă o apofiză internă – maleola internă.
Figura 18. Tibia și peroneul – fața
anterioară a celor două oase

- 36 -
 Fibula sau peroneul este un
os lung, pereche, care împreună cu
tibia formează scheletul gambei. Tibia
este așezată medial, iar fibula lateral.
Fibula se compune dintr-un corp și
două extremități. Corpul fibulei
reprezintă o creastă interosoasă pe
care se inseră membrana interosoasă a
gambei. Extremitatea superioară sau
capul peroneului prezintă o suprafață
articulară pentru condilul lateral al
tibiei și o proeminență osoasă: vârful
capului sau apofiza stiloidă a peroneului. Extremitatea inferioară prezintă o
formațiune osoasă care coboară sub nivelul extremității inferioare a tibiei,
denumită maleola lateral sau externă, care se articulează cu astragalul și o
suprafață articulară pentru tibie.

Rotula sau patela este un os scurt, turtit antero-posterior, de formă

triunghiulară, situat în masa tendonului cvadriceps femural. Pe fața posterioară a
rotulei se găsesc două fețe articulare pentru articularea cu condilii femurali.

Figura 19. Oasele piciorului – fața

posterioară

Oasele tarsiene sunt în

număr de șapte și formează tarsul
sau segmentul posterior al
scheletul piciorului. Ele sunt
așezate pe două rânduri, unul
posterior și altul anterior. Rândul
posterior este alcătuit din talus
(astragal) și calcaneu, iar rândul
anterior, din osul scafoid, cuboid
și cele trei oase cuneiforme.
Oasele metatarsiene, în
număr de cinci, alcătuiesc
segmentul mijlociu al scheletului
piciorului. Ele sunt numerotate
de la l la V, începând din dreptul
degetului mare al piciorului.
Falangele alcătuiesc scheletul degetelor sau scheletul segmentului
anterior al piciorului. Ele sunt în număr de 14. Fiecare deget, cu excepţia celui

- 37 -
mare (haluce), are câte trei falange; proximală, mijlocie şi distală.

ARTICULAȚIILE
Articulaţiile sunt constituite din totalitatea elementelor anatomice prin
care două sau mai multe oase se unesc între ele şi sunt reprezentate de formaţiuni
conjunctive şi musculare. După modul de dezvoltare embriologică, formaţiunile
de legătură, forma extremităţilor osoase ce vin în contact precum şi după gradul
de mobilitate, articulaţiile se clasifică în:
- articulaţii fixe, fibroase, sinartroze;
- articulaţii semimobile, cartilaginoase, amfiartrozele ce prezintă un grad de
libertate al mişcării;
- articulaţiile mobile, sinoviale, diartrozele ce prezintă mai multe grade de
libertate pentru mișcări.

Articulațiile fixe, sinartrozele

Figura 20. Sindesmoză

1. Radius
2. Membrana interosoasă
3. Cubitusul

În cazul articulaţii fixe legătura

dintre oasele participante este realizată
prin ligamente şi/sau membrane. Sunt
articulaţii în care nu sunt posibile
mişcările. Ca varietăţi de articulaţii
fibroase se disting:

1. Sindesmozele, sinfibrozele în care unirea celor două oase se realizează prin

intermediul ţesutului conjunctiv, cu fibre de colagen şi elastice, formându-se
ligamentul interosos; exemplu: membrana interosoasă radio-cubitală sau tibio-
peronieră.

2. Suturile sunt articulaţii în care oasele sunt despărţite de un strat subţire de ţesut
fibros care se continuă în afară cu periostul osului şi în interior cu un strat fibros
din dura-mater; exemplul tipic pentru această clasă de articulaţii sunt
articulaţiile oaselor cranieni.

- 38 -
 Figura 21. Articulaţie de tip sutură
1. Structura suturii
2. Ţesutul osos
3. Osul parietal
4. Sutura sagitală
5. Stratul subcortical

Se descriu mai multe tipuri de suturi: articulaţia dinţată: fronto-parietală,

interparietală; articulaţia solzoasă temporal-parietală; articulaţia plană:
fragmentele osoase sunt alăturate oasele internazale.

Figura 22. Osul coxal în faza embrionară Figura 23. Gomfoza

1. Ilionul 1. Pulpa dintelui
2. Ischionul 2. Cavitatea alveolară
3. Pubisul 3. Smalţul
4. Locul unde se realizează sutura celor 4. Dentina
trei oase embrionare primitive 5. Cimentul dentar
5. Cartilaj hialin 6. Mucoasa
7. Structură osoasă
3. Sinostozele sunt articulaţii care odată cu procesele de creștere şi dezvoltare se
osifică; de ex. osul coxal este format din trei oase embrionare primare ilion,
ischion şi pubis;

4. Gomfoza este articulaţia dintre o extremitate osoasă conică şi o cavitate

alveolară: implantările dentare.

Amfiartrozele – articulațiile cartilaginoase La această categorie de

articulaţii legătura dintre oase se realizează prin cartilaj hialin sau prin
fibrocartilaj. Articulaţiile prezintă o schiţă de cavitate articulară între oase;
mobilitatea în articulaţie este limitată. Tipuri de articulaţii cartilaginoase:
1. Simfizele sunt articulaţii care prezintă un fibrocartilaj intraarticular compact
iar, la exterior articulaţia prezintă ligamente periferice; de ex: simfiza pubiană.

- 39 -
2. Sincondrozele sunt articulaţii în care legătura se realizează prin intermediul
cartilajului hialin sau fibros: de ex. cartilajul articular dintre diafiză şi epifiză.

Figura 24. Articulaţie tip simfiză

1. Simfiza pubiană
2. Osul coxal
3. Discul interarticular
4. Secţiune prin pubis

Diartrozele sau articulațiile mobile, sinoviale

Există mai multe criterii de clasificare al diartrozelor. După numărul de
axe de mişcare se disting:
- articulaţii uniaxiale: care permit mișcările într-un singur plan: rotaţie
(articulaţii trohoide), flexie – extensie (articulaţie tip trohlean),
- articulaţii biaxiale: ce prezintă 2 axe perpendiculare una pe cealaltă:
articulaţii în șa, articulaţii elipsoidale,
- articulaţii triaxiale: care permit toate tipurile de mișcări: articulaţie
sferoidală.
După numărul de suprafeţe articulare care participă la formarea
articulaţiei: simple: cu 2 suprafeţe, complexe: cu mai multe suprafeţe articulare.
După forma suprafeţelor articulare:
- articulaţii plane: cu 2 suprafeţe articulare plane ce permit numai mișcări de
alunecare, ex. articulaţiile carpiene/tarsiene;
- articulaţii cu o suprafaţă convexă şi una concavă: cu un grad de libertate în
care sunt posibile mișcările de flexie - extensie; sunt articulaţii tip trohlee
(ginglimul) ex. articulaţia humero-cubitală; articulaţii trohoide, de tip
pivot: în care una dintre suprafeţe este un segment de cilindru convex şi alta
o suprafaţă concavă corespondentă, ex: articulaţia radio-ulnară superioară.

Structura articulară: la o articulație pot fi descrise următoarele

elemente: suprafețele articulare, cartilajul hialin, cavitatea articulară, formațiunile
care asigură congruența suprafețelor articulare și mijloacele de unire articulară.
Suprafeţele articulare sunt în general acoperite de cartilaj hialin strâns
legat de os; au o suprafaţă externă netedă; sunt de grosimi variabile şi au un
sistem de nutriţie legat de lichidul sinovial şi de procesele de difuziune din
capilarele membranelor sinoviale. Au formă încadrabilă geometrică: plană,
cilindrică, sferică, eliptică. Tocmai ca urmare a formei fragmentelor osoase care
participă la o articulaţie rezultă şi posibilităţile de mișcare. Astfel, în articulaţiile
plane mișcările sunt mai reduse pe când în cele de formă curbă mișcările sunt mai
ample. În articulaţiile curbe (sfenoidale) există porţiuni osoase convexe ce
corespund unor porţiuni concave realizându-se o perfectă îmbinare, congruenţă a

- 40 -
suprafeţelor osoase. Procesele artrozice sunt rezultatul unei lipse de congruenţă
articulară ceea ce determină procese ulcero-necrotice ale cartilajului şi ale
ţesutului osos subiacent.
Cartilajul articular acoperă suprafeţele articulare ale osoaselor. Este un
cartilaj hialin, alb sidefiu cu nuanţe albăstrui. Prezintă o suprafaţă care se
continuă cu periostul şi una liberă care corespunde cavităţii articulare. Cartilajul
hialin este mai gros la tineri; prin înaintarea în vârstă îşi pierde caracteristicile.
Prin prezenţa fibrelor de colagen din cartilajul hialin se asigură continuitatea cu
fibre colagenice sinoviale şi cele ale periostului ceea ce determină ca mușchii
care au inserţii periarticulare să nu dezvolte o forţă de tracţiune mai mare pe
epifiză. Întinderea şi grosimea (1-12mm) cartilajului articular sunt legate de
amplitudinea mișcărilor precum şi de presiunea care se exercită asupra oaselor.
Cartilajul hialin este o structură anatomică care nu prezintă vase de sânge şi nici
terminaţii nervoase. Nutriţia este asigurată de arterele capsulo-sinoviale, de
arterele osului subiacent şi de către lichidul sinovial. În compoziţia cartilajului
hialin intră un procent semnificativ de apă, cca 50-60%, ceea ce explică scăderea
elasticităţii articulare în cazurile de deshidratare. Rolurile pe care le îndeplinește
cartilajul articular sunt: amortizarea șocurilor prin compresibilitatea structurilor
din care este format; de a asigura elasticitatea articulaţiilor permiţând o ușurinţă şi
libertate de mișcare.

Figura 25. Articulaţie de tip sinovial

1. Mușchi
2. Bursă sinovială
3. Tendon
4. Suprafaţă articulară
5. Disc intraarticular
6. Faţa lateral externă a capsulei
articulare
7. Cartilaj articular
8. Sinovială
9. Spaţiul articular
10. Osul subiacent
11. Membrana internă a capsulei
articulare
În condiţii normale, cavitatea articulară este un spaţiu virtual, dar poate
deveni o cavitate reală, în cazurile patologice sau traumatice, prin prezenţa unei
simple serozităţi, lichid purulent sau sero-sanghinolent. Cavitatea articulară este
un spaţiu ocupat de lichidul sinovial, delimitată de membrana sinovială a capsulei
articulare şi de cartilajul articular. Lichidul sinovial este bogat în mucină; el are
rol de lubrefiere şi de nutriţie. Vâscozitatea sa crește la temperaturi joase ceea ce
explică efectele nefavorabile ale frigului asupra gradului de mobilitate articulară.
Formaţiunile care asigură congruenţa suprafeţelor articulare sunt cele cu

- 41 -
ajutorul cărora se produce o îmbinare mai bună a oaselor și sunt reprezentate de
cadrul articular și fibrocartilajele intraarticulare (discurile, meniscurile).
Cadrul articular (labrul articular, fibrocartilajul de mărire) are rolul de a
mări cavitatea articulară pentru realizarea unei mai bune congruenţe. Se întâlnește
în locurile unde există diferenţe între suprafeţele osoase ex. articulaţia umărului,
șoldului.
Fibrocartilaje intraarticulare: Discul este un element anatomic
fibrocartilaginos, circular şi care ocupă toată suprafaţa articulară împărţind
cavitatea articulară în două zone distincte ex. articulaţia temporo-mandibulară.
Meniscul este un fibrocartilaj în formă de semilună care aderă de suprafaţa
osoasă cea mai mobilă şi o însoţește în toate mișcările ex: articulaţia
genunchiului.
Mijloacele de unire ale unei articulaţii sau capsula articulară.
Circumferinţa capsulei articulare se inseră în funcţie de necesităţile de mișcare în
articulaţia respectivă: în cazul mișcărilor de amplitudine mică capsula se inseră la
marginea cartilajului articular; în cazul articulaţiilor cu mișcări ample inserţia se
realizează la distanţă faţă de cartilajul articular. Grosimea membranei din care
este formată capsula este diferită în funcţie de activitatea în articulaţia respectivă:
groasă, în articulaţiile cu mișcări limitate; subţire, elastică, în articulaţiile cu
mișcări ample. Vascularizaţia capsulei articulare este asigurată de ramuri
secundare din artera musculară, iar arteriolele ajung până la membrana sinovială
realizând o bogată reţea intrasinovială. Venele se varsă în trunchiurile venoase
învecinate articulaţiei. Vasele limfatice se găsesc în stratul fibros al capsulei
precum şi la nivelul membranei sinoviale. Articulaţia prezintă inervaţie dublă
senzitivă şi motorie. Inervaţia senzitivă este reprezentată de terminaţiile nervoase
libere, corpusculii Vater-Paccini, Golgi-Manzoni (în interiorul capsulei şi la
exterior în raport cu tendoanele periarticulare), Ruffini (în legătură cu fibrele de
colagen). Toate aceste fibre nervoase au rolul de a culege informaţii de tip motor
(tracţiune, presiune, poziţia epifizelor unele faţă de altele în timpul mișcării,
durere), termic (aprecierea gradului de căldură/frig), compoziţie, ph-ului
intraarticular. Fibrele motorii sunt de origine postganglionară, pătrund în capsula
articulară reglând închiderea sau deschiderea numeroaselor anastomoze
intracapsulare.
Rolurile capsulei sunt de: menţinere a epifizelor în contact; limitare a
răspândirii revărsatelor articulare în ţesuturile vecine; oprirea pătrunderii
proceselor patologice în interiorul articulaţiei. Stratul intern (membrana
sinovială) este cel care secretă lichidul sinovial - are culoare gălbui, este vâscos
(datorită conţinutului în acid hialuronic), transparent.
Structura capsulei articulare. Capsula articulară este formată dintr-un
strat extern fibros, cu conţinut bogat în fibre de colagen, strat ce este considerat o
continuare a periostului oaselor şi este cel care vine în raport cu musculatura
regiunii şi cu tendoanele. Dispoziţia fibrelor ce alcătuiesc stratul extern este
adaptată necesităţilor locale ale articulaţiei: fibrele longitudinale: ce întind

- 42 -
capsula în axa longitudinală sunt rezultatul mișcării de flexie-extensie; fibre
circulare sau ligamentele orbiculare: sunt dispuse transversal peste o articulaţie
ca urmare a acţiunii de răsucire; fibre oblice: sunt rezultante ale mișcării de
rotaţie internă şi externă.
Ligamentele sunt elemente anatomice rezistente, inextensibile care
întăresc articulaţia şi previn depăşirea limitei normale a mișcării. Clasificarea
ligamentelor:
 după topografia lor: ligamente pot fi descrise ca fiind intra - şi extracapsulare.
 după originea embriologică pot fi: - capsulare: ligamentele rezultate prin
diferenţierea unei porţiuni din capsula articulară; - tendinoase rezultate prin
transformarea unor tendoane ex: ligamentul rotulian; - musculare rezultate
prin atrofierea unor mușchi: ligamentul acromio-coracoidian; - fibrozate:
ligamentul stilo-hioidian.
 după poziţia pe care o au în raport cu oasele: ligamente interosoase.
Alţi factori care participă la menţinerea suprafeţelor articulare în poziţie:
presiunea atmosferică; mușchii prin proprietăţile elastice şi tonice pe care le au;
existenţa unor mușchi tensori ai capsulei articulare inseraţi pe fundurile de sac şi
care împiedică prinderea sinovialei între suprafeţele articulare în timpul
mișcărilor.

III. SISTEMUL MUSCULAR

Sistemul muscular este alcătuit din totalitatea muşchilor din organismul
nostru.
Muşchii sunt organe foarte variabile ca mărime şi aspect exterior. Există
mai multe criterii de clasificare a muşchilor.
După forma pe care o au, muşchii pot fi: lungi, fusiformi, cilindrici: de
ex. muşchiul gracilis; laţi: de ex. muşchii drepţi abdominali; muşchi scurţi,
profunzi: de ex. muşchii interosoşi; muşchi orbiculari situaţi în jurul unor orificii
naturale: orbicularii pleoapelor sau ai buzelor.
După numărul de capete de inserţie se descriu muşchi de tip biceps,
triceps sau cvadriceps.
După modul de grupare al fasciculelor musculare faţă de tendonul
aferent există muşchi: care se continuă direct cu tendonul: muşchii drepţi
abdominali; care prezintă inserţie oblică faţă de tendon; corpul muscular poate fi
întrerupt de tendon, cum se întâmplă la muşchiul drept abdominal.
În funcţie de localizare muşchii pot fi: profunzi, superficiali.
După numărul de articulaţii peste care trec se disting muşchii:
uniarticulari, scurţi; biarticulari, poliarticulari, lungi.
În funcţie de tipul de contracţie care este dezvoltată, există muşchi:
netezi, cum sunt cei care formează peretele organelor interne, striaţi ce alcătuiesc
aparatul locomotor, miocardic – muşchi cu caractere intermediare între primele
două categorii.
La exterior masele musculare sunt îmbrăcate într-o fascie comună numită

- 43 -
aponevroză, care este, de fapt, o membrană conjunctivă formată din fibre dispuse
pe două sau mai multe planuri cu scopul de a menţine forma generală a grupelor
musculare. Sub aponevroză există un spaţiu subfascial, spaţiu virtual care este
umplut cu ţesut conjunctiv lax. Rolul acestui spaţiu este de a permite alunecarea
muşchiului în timpul contracţiilor musculare. Fiecare corp muscular se găseşte
învelit cu un manşon fibros denumit perimisium extern. De pe faţa internă a
acestuia pornesc spre interiorul corpului muscular prelungiri conjunctive care
compartimentează interiorul, prelungiri denumite perimisium intern sau
endomisium. Endomisium se află în contact direct cu fibrele care formează
muşchiul. Rolurile ţesutului conjunctiv este de a: asigura rezistenţa ţesutului
muscular, asigura un schelet intern pentru muşchi, împiedica întinderea peste
măsură a muşchilor, păstra forma muşchilor permiţând alunecarea peste planurile
vecine. În cazul muşchilor voluminoşi endomisium trimite spre interiorul
corpului muscular prelungiri ceea ce determină împărţirea muşchiului în
fascicule musculare primare, secundare sau terţiare. Analiza muşchilor cu
ajutorul unei lupe sau a microscopului optic (ce poate evidenţia structuri cu ordin
de mărime cuprins între 10µ şi 100µ) relevă o structură poligonală a muşchiului,
mai ales dacă se realizează o secţiune transversală a muşchiului. La exterior se
pune în evidenţă sarcolema sub forma unei membrane subţiri, dar care este în
acelaşi timp şi elastică.
În interiorul acesteia se descrie o masă citoplasmatică abundentă numită
sarcoplasmă care conţine nuclei, reticul endoplasmatic, incluziuni celulare şi
miofibrile. Spre deosebire de alte structuri din corpul uman, nucleii sunt multipli
şi situaţi periferic formând o structură numită sinciţiu. Prezenţa în interiorul
celulei a unui număr mare de organite celulare este expresia unei activităţi
intense. Forma celulelor musculare, alungită în sens longitudinal, este, adaptată
funcţiei acestor celule, de a permite contracţia musculară.
După compoziţia, culoarea şi proprietăţile funcţionale ale fibrelor care
alcătuiesc muşchii se descriu: fibre musculare roşii: bogate în mioglobină,
sarcoplasmă, însă sărace în miofibrile ceea ce face ca aceşti muşchi să se
contracte mai lent, dar să obosească mai greu; fibre musculare albe care sunt
sărace în sarcoplasmă, bogate în miofibrile, astfel încât să poată să realizeze
contracţii rapide, dar de scurtă durată.

- 44 -
 Figura 26. Aspectul microscopic al unei fibre musculare striate
1. Miofibrilă 6. Cisterne terminale
2. Mitocondrie 7. Reticul sarcoplasmatic
3. Citozol 8. Sarcolemă
4. Unitate morfo-funcţională musculară 9. Nucleu
5. Tub T 10. Fibre musculare

Studierea cu ajutorul microscopului cu putere mare de rezoluţie

(microscop electronic) relevă faptul că fibrele musculare sunt formate din 400-
2000 de miofibrile de 1-3 microni şi care sunt dispuse paralel cu axul
longitudinal al fibrei musculare. Miofibrilele sunt organite caracteristice fibrelor
musculare striate şi reprezintă structuri contractile. Miofibrilele rezultă ca urmare
a diferenţierii sarcoplasmei. Miofibrilele se caracterizează printr-o striaţie dublă:
una longitudinală, determinată de dispoziţia miofibrilelor în fascicule
longitudinale şi paralele; alta transversală, consecutivă alternării regulate de
discuri clare şi întunecate. Miofibrilele sunt structuri heterogene care sunt
formate printr-o alternanţă de: discuri clare, izotrope (I) ce conţin actină şi
discuri întunecate, anizotrope (A) ce conţin miozină. În timpul contracţiei
musculare filamentele de actină pătrund printre cele de miozină şi se leagă de
aceasta prin intermediul unor punţi subţiri. Procesul este dependent de prezenţa
ionilor de calciu.
Din punct de vedere al compoziţiei chimice, analiza muşchilor scheletici
relevă: prezenţa apei, în proporţie de 70-75% şi în rest un reziduu uscat format
din substanţe azotate (creatină, creatinină), lipide (trigliceride, fosfatide), glucide
şi ioni (de calciu, magneziu, potasiu, fosfor).
Anexele muşchilor reprezintă structuri anatomice indispensabile
funcţionării acestora, dar care au un alt tip de structură decât aceştia.
Fasciile conjunctive sunt formaţiuni conjunctive dispuse la exteriorul
muşchiului. Din aceste fascii se desprind septuri intermusculare cu inserţii
profunde la nivelul oaselor delimitându-se astfel lojele osteo-fibroase pentru
grupele musculare. Direcţia orientării fibrelor conjunctive în interiorul fasciilor
este determinată de factori mecanici.
Ligamentele inelare sau retinaculele sunt îngroşări fibroase sub forma
unor bandelete care trec peste şanţurile osoase pe care le transformă în canale
osteo-fibroase. Prin prezenţa acestora sunt menţinute în poziţie anatomică
tendoanele mai ales în locurile unde acestea îşi schimbă direcţia.
Tendonul este elementul anatomic care continuă muşchiul sau pătrunde
în interiorul acestuia sub forma unor lame aponevrotice de care se prind fibrele
musculare. Tendonul este o structură conjunctivă rezistentă, necontractilă şi
inextensibilă. Rolul tendonului este de a: mări distanţa dintre fibre în timpul
contracţiei musculare realizând astfel un spaţiu necesar îngroşării lor fără ca
aceasta să realizeze comprimare pachetelor vasculo-nervoase subiacente; fixa
muşchiul în totalitate la planurile osoase profunde.

- 45 -
 Joncţiunea tendino-musculară este o zonă, aşa cum arată şi denumirea,
unde se realizează continuarea muşchiului cu tendonul. Ceea ce se continuă cu
tendonul sunt de fapt numai fibrele conjunctive ale muşchiului.
Tecile sinoviale sunt structuri anatomice cu rol de a favoriza alunecarea
tendoanelor în interiorul canalelor osteo-fibroase.
Bursele sinoviale sunt formaţiuni saculare conjunctive, cu o mică
cantitate de lichid, situate la nivelul tendoanelor şi joncţiunilor osteo-tendinoase,
mai ales acolo unde expunerea la traumatismele prin presiune este mai mare sau
unde tendoanele alunecă pe un plan dur, osos. Bursele sinoviale îndeplinesc rol
de protecţie, dar şi de a favoriza alunecarea tendoanelor.
Contracţia muşchilor striaţi implică intense activităţi metabolice asociate
cu un mare consum de oxigen ceea ce determină o vascularizaţie abundentă.
Arterele au iniţial o direcţie transversală; după ce pătrund în muşchi se ramifică.
Arterele mici sunt aşezate în vecinătatea ţesutului conjunctiv, care separă
fasciculele primare şi sunt legate prin anastomoze transversale. Din arterele mici
se desprind capilare care, mai ales în muşchii cu fibre predominant roşii, prezintă
mici dilataţii fusiforme sau ampulare în care se acumulează sângele în decursul
contracţiei. În musculatura în repaus numai o parte din capilare sunt deschise,
majoritatea fiind închise. În timpul contracţiei are loc deschiderea şi dilatarea
capilarelor ceea ce determină sporirea patului vascular local. Venele urmează
traiectul invers al arterelor. Vasele limfatice se găsesc numai în perimisium şi
endomisium.
Inervația mușchilor. Fibrele senzitive sunt groase şi provin de la nivelul
ganglionilor senzitivi din măduva spinării. Aceste fibre se termină în organitele
receptoare specifice. Fusul neuro-muscular are o componentă: musculară:
reprezentată prin 2-10 fibre musculare subţiri, bogate în sarcoplasmă, care în
porţiunea centrală se subîmpart în 2-3 fibre secundare, nervoasă: reprezentată
printr-un număr de fibre nervoase care se spiralează în jurul fiecărei fibre
musculare.
Aparatul sau organul neuro-tendinos Golgi, prezent în toţi muşchii,
este situat în zona de tranziţie dintre fibrele musculare şi cele tendinoase.
Aparatul Golgi este delimitat de o structură capsulară şi prezintă un aparat central
format din fibre tendinoase fuzionate. În jurul acestuia se descrie o bogată reţea
de neurofibrile provenite din fibre nervoase mielinice.
Terminaţii nervoase libere situate în structurile conjunctive din muşchi
sunt dispuse în apropierea sau în jurul vaselor de sânge. Sensibilitatea culeasă de
aceşti receptori este legată de variaţiile de presiune şi tensiune care iau naştere în
timpul contracţiei în muşchi, tendoane sau în anexele lor.
Proprietățile mușchilor scheletici sunt contractilitatea, elasticitatea,
tonicitatea și troficitatea.
Contractilitatea se reflectă în capacitatea muşchiului de a dezvolta o
tensiune mecanică la extremităţile sale, însoţită sau nu de scurtarea lungimii
muşchiului şi de alte manifestări fizico-chimice (electrice, biochimice, termice) şi

- 46 -
histo-morfologice care pregătesc, însoţesc şi urmează procesul de contracţie
propriu-zise.
Elasticitatea este capacitatea muşchiului de a se alungi în anumite limite
ce-i caracterizează extensibilitatea, cât şi revenirea la dimensiunea iniţială după
încetarea forţei de întindere. În stare de repaus sau nestimulat, muşchiul se află în
mod normal sub o tensiune uşoară determinată de proprietatea de tonicitate,
urmată de o uşoară scurtare după secţionarea tendoanelor sale.
Tonicitatea reprezintă stare de tensiune, de semicontracţie caracteristică
muşchilor. La întreţinerea tonusului muscular participă, în mod direct sau
indirect, un număr mare de structuri nervoase: aferenţele senzoriale,
exteroceptive şi proprioceptive, formaţiunea reticulată din sistemul nervos, căile
nervoase de conexiune precum şi cele de conducere.
Troficitatea este capacitatea muşchiului de a creşte în dimensiuni şi forţă.
Hipertrofia musculară este însoţită, în general, şi de creşterea eficienţei
contracţiei musculare.

Principalele grupe de mușchi somatici

După regiunile în care se găsesc situaţi, muşchii somatici se împart în
următoarele mari grupe: muşchii capului, muşchii gâtului, muşchii trunchiului,
muşchii membrelor superioare şi muşchii membrelor inferioare.

Muşchii capului
La nivelul capului se descriu mușchii: masticatori şi mimicii (pieloşi).
a. Muşchii masticatori sunt muşchi care acţionează asupra mandibulei
realizând masticația. După acţiunea pe care o au se clasifică în:
 muşchii ridicători ai mandibulei sunt: temporal, maseter, pterigoidian
intern,
 muşchii propulsori anteriori ai mandibulei sunt muşchii pterigoidieni
externi,
 muşchii coborâtori ai mandibulei sunt: burta anterioară a muşchiului
digastric, milohioidianul, geniohioidianul, pielosul gâtului,
 muşchii retropulsori sunt: temporal şi burta posterioară a digastricului,
 muşchii ai lateralității sunt muşchii pterigoidieni externi.
Figura 27. Mușchii scheletici
A – vedere anterioară
B – vedere posterioară

1. Mușchiul frontal
2. Mușchiul orbicularul ochilor
3. Mușchiul orbicularul buzelor
4. Mușchiul
sternocleidomastoidian
5. Mușchiul deltoid
6. Mușchiul mare pectoral

- 47 -
 7. Mușchiul biceps brahial
8. Mușchiul dințat anterior
9. Mușchiul oblic extern
10. Mușchiul drept abdominal
11. Mușchiul croitor
12. Mușchiul cvadriceps femural
13. Mușchiul adductor lung
14. Mușchiul anteriori ai gambei
15. Mușchiul vast medial din
cvadriceps
16. Mușchiul trapez
17. Mușchiul mare dorsal
18. Mușchiul triceps brahial
19. Mușchiul antebrațului
20. Mușchiul biceps femural
21. Mușchiul semimembranos
22. Mușchiul semitendinos
23. Mușchiul adductori ai coapsei
24. Mușchiul gastrocnemieni
25. Mușchiul solear
26. Tendonul lui Achile

b. Muşchii pieloşi (mimicii) ai capului au trei caractere comune: au o

inserție mobilă cutanată. Sunt situaţi în jurul orificiilor feței și sunt inervați de
nervul facial. Mușchii mimicii sunt:
 frontal: încrețește pielea frunții,
 sprâncenos: determină formarea cutelor între sprâncene,
 auricular (anterior, superior, posterior) sunt mușchi atrofiați la om,
 occipital: încrețește piele regiunii occipitale
 marele și micul zigomatic: ridică buza superioară,
 pătratul și triunghiularul buzelor: coboară buza inferioară,
 mental: determină formarea gropiței de la nivelul mentonului,
 orbicularul ochiului: închide pleoapele,
 orbicularul buzelor: apropie buzele între ele,
 buccinator: ajută în țuguierea buzelor, ca în cazul în care cineva

- 48 -
 fluieră.

Muşchii gâtului
Muşchii regiunii anterioare a gâtului se grupează în şase grupe:
profund median, profund lateral, subhioidian, suprahioidian, antero-lateral şi
superficial. Dintre toți acești mușchi îi prezentăm în continuare numai pe cei mai
importanţi.
Muşchiul pielos al gâtului (platisma) se găseşte imediat sub piele.
Când se contractă încreţeşte pielea gâtului, trage în jos buza inferioară şi colţul
gurii şi contribuie în mică măsură la coborârea mandibulei.
Muşchiul sternocleidomastoidian este aşezat pe partea antero-laterală a
gâtului. Este cel mai gros dintre muşchii regiunii anterioare a gâtului.
Sternocleidomastoidienii produc înclinarea capului de aceeași parte și îl rotește
spre partea opusă. În contracția bilaterală determină flexia capului.
Muşchii suprahioidieni sunt aşezaţi în partea mijlocie a regiunii anterioare a
gâtului, deasupra osului hioid. Printr-o inserție se fixează pe osul hioid şi prin
celălalt pe oasele craniului la nivelul:
- apofizei mastoide a osului temporal - mușchiul digastric, pântecul
posterior,
- apofizei stiloide a osului temporal - mușchiul stilohioidiah,
- liniei milohioidiene a mandibulei - mușchiul milohioidian,
- fosetei digastrice a mandibulei - mușchiul digastric, burta anterioară,
- apofizelor genii de pe faţa internă a corpului mandibulei - mușchiul
geniohioidian.
Muşchii suprahioidieni iau parte la formarea planşeului bucal prin
mușchiul milohioidian. Prin coborârea mandibulei, ei participă la actul
masticaţiei.
Muşchii subhioidieni sunt aşezaţi în partea mijlocie a regiunii anterioare
a gâtului, sub osul hioid. Muşchii subhioidieni se inseră cu un capăt pe osul hioid
şi cu celălalt la nivelul:
- manubriul sternal - mușchiul sternotiroidian,
- cartilajului tiroid - mușchiul tirohioidian,
- marginii superioare a omoplatului - mușchiul omohioidian.
Muşchii subhioidieni coboară osul hioid și laringele.
Muşchii scaleni, în număr de trei (anterior, mijlociu şi posterior), sunt
aşezaţi în partea laterală şi profundă a gâtului. Ei se prind de apofizele
transverse ale vertebrelor cervicale C3-C7şi de primele două coaste. Au acțiune
de a înclina coloana vertebrală de aceeași parte și de a ridica toracele.
Muşchii prevertebrali sunt cei mai profunzi dintre muşchii regiunii
anterioare a gâtului. Ei sunt aşezaţi înapoia viscerelor gâtului şi înaintea coloanei
vertebrale din regiunea respectivă. Mușchii prevertebrali sunt reprezentați de

- 49 -
mușchiul lung al capului, lung al gâtului, drept anterior al capului. Cu toții sunt
flexori ai capului.

Muşchii regiunii posterioare a spatelui se împart în patru grupe:

a. Planul superficial: mușchiul trapez este un muşchi lat, cu originea pe
osul occipital şi pe apofizele spinoase ale vertebrelor toracale, iar cu inserţia pe
claviculă, acromion şi pe spina omoplatului. Muşchiul trapez poate fi considerat
ca fiind format din trei părţi: superioară, mijlocie şi inferioară. Contracţia părţii
superioare ridică umărul, contracţia părţii mijlocii apropie omoplatul de coloana
vertebrală, iar contracţia părţii inferioare coboară umărul. Contracţia
unilaterală a părţii superioare înclină capul lateral şi îl roteşte în sens opus, iar
contracţia bilaterală produce extensia capului.
Mușchiul marele dorsal are inserțiile de origine la nivelul proceselor
spinoase ale ultimelor 6 vertebre toracale, ale vertebrelor lombare și pe creasta
iliacă. Inserția terminală se află la nivelul humerusului (șanțul intertubercular).
Când ia punctul fix pe coloana vertebrală coboară brațul și îl rotește intern. Când
ia punctul fix la nivelul inserției terminală trage toracele în sus.
b) Planul al doilea al musculaturii spatelui și gâtului:
Angular al omoplatului (mușchiul ridicătorului unghiului omoplatului) se
ataşează inferior unghiului supero-intern al omoplatului, iar superior pe
tuberculii posteriori ai apofizelor transverse a primelor 4-5 cervicale. Acțiunea
mușchiului este de a ridica scapula când ia punct fix pe coloană, când ia punct fix
pe omoplat înclină coloana de aceeași parte.
Mușchiul splenius al capului și gâtului se insera inferior pe jumătatea
inferioară a ligamentului cervical posterior, pe apofizele spinoase a celei de-a 7-
a cervicale, se îndreaptă în sus şi se împarte în două porţiuni: splenius capitis şi
splenius colum și se inseră terminal la nivelul apofizei mastoide, pe procesele
transverse ale atlasului și axisului. În contracția bilaterală acțiunea este de
extensor al capului. În contracția unilaterală – înclină capul de aceeași parte.
Mușchiul romboid: unește procesele spinoase ale ultimelor vertebre
cervicale și primele toracale cu marginea mediană a omoplatului. Acțiunea este
de a apropia omoplatul de coloana vertebrală.
Mușchiul dințat posterior și superior intervine în ridicarea coastelor, fiind
mușchi inspirator. Se inseră pe procesele spinoase C7 –T3 până la nivelul
coastelor 2-5.
Mușchiul dințat posterior și inferior pornește de la procesele spinoase
T11-L2 și ajunge pe ultimele 4 coaste. Este mușchi expirator datorită acțiunii
asupra coastelor.
c) Planul complexilor este reprezentat de:
- marele complex se inseră inferior pe apofizele transverse ale primelor 5-6
vertebre toracale şi ultimilor 4 vertebre cervicale de unde fasciculele
musculare iau traiect ascendent şi se termină pe occipital,
- micul complex se prinde inferior pe apofizele transverse al ultimelor 4-5

- 50 -
 vertebre cervical, iar superior pe marginea superioară a apofizei mastoide,
- transversarul gâtului se întinde de la apofizele transverse a primelor 5
vertebre toracale la tuberculii apofizelor transverse ale ultimelor 5
cervicale,
- partea cervicală a masei sacrolombare.
d) Muşchi profunzi ai spatelui şi cefei: sunt dispuşi în două planuri,
într-un prim plan se află muşchiul sacrospinal, iar în al doilea mai mulţi
muşchi: semispinali, multifizi, intertransversali, interspinali, drepţi posteriori
ai capului, oblici ai capului etc. Muşchii din ambele planuri sunt aşezaţi în
jgheaburile osoase delimitate de şirul apofizelor spinoase şi de unghiurile dorsale
ale coastelor. De aceea, aceşti muşchi se mai numesc şi muşchii jgheaburilor
vertebrale. Aceștia sunt mușchi scurți, profunzi care se întind între două vertebre
învecinate şi din muşchi lungi, care-i acoperă pe cei scurţi sărind peste mai multe
vertebre. Muşchii situaţi în jgheabul dintre apofizele spinoase şi apofizele
transverse formează tractul medial, iar muşchii situaţi între apofizele transverse şi
unghiurile coastelor, tractul lateral. Tractul medial este format din trei sisteme
musculare: sistemul interspinos, spinotransvers şi transversospinos. Sistemul
interspinos este alcătuit din muşchii scurţi care se întind între două apofize
spinoase al vertebrelor alăturate (mușchiul interspinali), între apofiza spinoasă a
axisului şi occipitalului (mușchiul marele drept posterior al capului), între arcul
posterior al atlasului şi osul occipital (mușchiul micul drept posterior ai capului).
Sistemul spinotransvers este prezent numai în regiunea cefei (mușchiul splenius)
și este format din muşchi scurţi, profunzi, care se prind pe apofizele transverse şi
pe cele spinoase ale vertebrelor (mușchiul semispinali, multifizi şi rotatori).
Tractul lateral este format din două sisteme musculare, numite după originea şi
inserţia lor: sistemul intertransversar şi sistemul spinal. Sistemul
intertransversar este format din muşchi scurţi şi muşchi lungi (mușchiul
intertransversari, mușchiul oblic superior al capului). Muşchii lungi pleacă din
masa comună sacrolombară, individualizându-se în regiunea toracică în doi
muşchi: iliocostal şi logissimus. Muşchii spatelui şi ai cefei produc prin
contracţia lor mişcările de rotaţie, extensie şi de lateralitate ale capului şi ale
coloanei vertebrale.

Musculatura trunchiului
O parte dintre mușchi se inseră pe oasele cutiei toracice, alcătuind
musculatura toracelui, iar o altă parte, de oasele bazinului şi ale toracelui,
alcătuind musculatura cavităţii abdominale. Muşchii toracelui se subîmpart în
muşchi extrinseci şl intrinseci.
a) Muşchii extrinseci ai toracelui (pectoralul mare, pectoralul mic,
dinţat anterior) se inseră pe torace şi pe oasele centurii scapulo-humerale.
Muşchiul pectoral mare este un muşchi lat, de formă triunghiulară,
aşezat pe peretele anterior al toracelui, imediat sub piele. El are originea pe
claviculă (partea claviculară), pe stern şi pe cartilajele costale (partea sterno-

- 51 -
costală), pe teaca dreptului abdominal (partea abdominală). Cele trei părţi ale
muşchiului se unesc într-un tendon comun, care se inseră pe tuberculul mare al
humerusului. Contracţia muşchiului produce adducţia şi rotaţia medială a
braţului, colaborează cu muşchii marelui dorsal şi cu trapezul în mişcarea de
căţărare, ridicând corpul, când ia punctul fix la nivelul humerusului.
Muşchiul pectoral mic este aşezat sub muşchiul pectoral mare. El are
originea pe coastele III-V şi inserţia pe apofiza coracoidă a omoplatului. Trage
scapula înainte şi în jos, ridică coastele.
Muşchiul dinţat anterior este un muşchi lat în formă de evantai, aşezat pe
peretele lateral al toracelui. El are originea pe faţa externă a primelor nouă
coaste, iar inserţia pe marginea vertebrală a scapulei. Când ia punct fix pe torace
duce omoplatul înainte și lateral. Când ia punct fix pe omoplat ridică coastele
intervenind în inspirul forțat.
b) Muşchii intrinseci ai toracelui sunt muşchi proprii cutiei toracice.
Ei sunt aşezaţi în trei straturi: stratul extern (mușchii intercostali externi),
stratul mijlociu (mușchii intercostali interni) şi stratul intern (mușchii subcostali,
mușchiul transvers al toracelui şi mușchii ridicători ai coastelor). Prin contracţia
lor, muşchii intrinseci ai toracelui produc şi mişcările respiratorii ale cutiei
toracice (inspirul şi expirul) în colaborare cu muşchiul diafragm.
Muşchiul diafragm este un muşchi lat nepereche, în formă de cupolă, cu
partea convexă îndreptată în sus. El este aşezat în partea inferioară a cutiei toracice
şi are trei porţiuni de origine: o porţiune lombară, care porneşte de pe corpul
primelor vertebre lombare; o porţiune costală, care porneşte de pe faţa internă a
ultimelor şase coaste şi o porţiune sternală, care porneşte de pe faţa internă a
apendicelui xifoid. Fibrele musculare ale acestor trei porţiuni se îndreaptă în
sus şi spre centrul muşchiului, unde se prind pe o aponevroză subţire dar
rezistentă, așa-numitul centru tendinos. Muşchiul diafragm separă incomplet
cavitatea toracică de cavitatea abdominală, deoarece ele este prevăzut cu
orificii străbătute de organe care trec dintr-o cavitate într-alta: orificiul venei
cave inferioare, orificiul esofagului, orificiul aortei. Diafragmul este muşchiul
esenţial al inspiraţiei.

Muşchii abdomenului
Abdomenul este un segment al trunchiului delimitat în partea superioară
de diafragm, iar în cea inferioară de strâmtoarea superioară a bazinului.
a) Muşchii pereților antero-laterali ai abdomenului sunt formaţi din
muşchi laţi care se prind pe coastele cutiei toracice şi pe cele ale bazinului. Pe
linia mediană a abdomenului, la locul de întâlnire al aponevrozelor muşchilor
celor doi pereţi antero-laterali, se găseşte o bandă fibro-tendinoasă care poartă
numele de linia albă. Ea se întinde de la apendicele xifoid până la simfiza pubiană
şi serveşte ca punct de inserţie pentru fibrele musculare. Prin acţiunea lor, muşchii

- 52 -
abdomenului produc flexia trunchiului sau a bazinului. Ei participă la menţinerea
viscerelor, abdominale în poziţie fiziologică. Musculatura peretelui antero-
lateral al abdomenului este format din următorii cinci muşchi: drept al
abdomenului, piramidal, oblic extern al abdomenului, oblic intern al
abdomenului şi transvers al abdomenului.
Muşchiul drept abdominal este un muşchi lung, cu fibrele dispuse
vertical, aşezate de o parte şi de alta a liniei albe. El are originea pe apendicele
xifoid şi pe coastele V, VI, VII, iar inserţia pe pubis şi pe simfiza pubiană.
Acţiunile muşchiului drept al abdomenului sunt diferite; el coboară coastele,
participă la flexia coloana vertebrală şi apleacă trunchiul înainte.
Muşchiul oblic extern al abdomenului este un muşchi lat cu fibrele
dispuse oblic, aşezat imediat sub piele. El are originea pe coastele V-XII şi
inserţia pe creasta osului coxal, pe pubis şi pe linia albă. Muşchiul oblic extern al
abdomenului flectează trunchiul înainte, produce rotirea trunchiului pe partea
opusă, ridică peretele abdominal anterior. Este mușchi expirator accesor. În
contracția unilaterală rotește trunchiul în partea opusă.
Muşchiul oblic intern al abdomenului este un muşchi lat cu fibrele
dispuse oblic. El are originea pe creasta iliacă şi inserţia printr-o mare
aponevroză pe cartilajele costale, pe linia albă şi pe pubis. Acţiunea lui
este asemănătoare cu cea a muşchiului oblic extern al abdomenului.
Muşchiul transvers al abdomenului este un muşchi lat, cu fibrele
dispuse transversal faţă de axul longitudinal al corpului. Are originea pe
creasta iliacă şi pe ultimele cartilaje costale, iar inserţia pe linia albă. Acest
muşchi măreşte presiunea din cavitatea abdominală.
b) Muşchii peretelui posterior al abdomenului La alcătuirea
peretelui posterior al abdomenului participă trei muşchi: pătratul lombelor,
psoas şi iliacul.
Muşchiul pătratul lombar este un muşchi lat, de formă patrulateră, cu
originea pe creasta iliacă şi cu inserţia pe coasta a XII-a şi pe apofizele
transverse ale primelor vertebre lombare. Prin acţiunea lui produce
înclinarea laterală a coloanei vertebrale, a trunchiului şi fixează ultimele
coaste în expirația forţată.
Muşchii psoas şi iliac vor fi prezentaţi în cadrul grupului-de muşchi ai
membrelor inferioare.

Muşchii membrelor superioare

Muşchii membrelor superioare se împart în mai multe grupe, după
aşezarea lor şi după rolul pe care îl îndeplinesc: muşchii ai umărului,
braţului, antebraţului şi mâinii.

- 53 -
 Figura 28. Grupele musculare superficiale de la nivelul centurii scapulare și
membrului superior liber: în stânga imaginea anterioară, în dreapta imaginea
musculaturii din posterior.

Muşchii umărului formează în jurul articulaţiei scapulo-humerale un

grup muscular care asigură mobilitatea membrului superior liber Mușchii
umărului sau ai centurii scapulare sunt: deltoidul, subscapularul,
supraspinosul, infraspinosul, rotundul mare şi rotundul mic.
Muşchiul deltoid are o formă triunghiulară şi este situat imediat sub
piele. El are trei părţi: claviculară, acromială şi spinală. Partea claviculară
se află anterior şi are originea pe claviculă, partea acromială se află la mijloc şi
are originea pe acromion, iar partea spinală se află posterior şi are originea pe
spina omoplatului. Cele trei porţiuni ale muşchiului deltoid converg către un
tendon care se insera pe tuberozitatea deltoidiană (V-ul deltoidian) de la nivelul
osului humeral. Fasciculul mijlociu produce abducţia humerusului şi-l ridică în
poziţie orizontală. Fasciculul anterior proiectează brațul înainte. Fasciculul
posterior proiectează brațul înapoi.
Muşchii supraspinos, infraspinos (subspinos), rotundul mare sunt muşchi
profunzi ai umărului, care au originea pe scapulă şi inserţia pe tuberculul mare al
humerusului. Aceşti muşchi participă la acţiunile de abducţie şi rotaţie în afară a
braţului.

- 54 -
 Mușchiul mare rotund pornește de la nivelul scapulei și se orientează spre
fața anterioară, la nivelul culisei bicipitale sau la nivelul micului trohanter. Este
adductor și rotator intern al brațului.
Mușchiul subscapular are inserție pe fosa subscapulară și pe micul
trohanter humeral. Este adductor și rotator intern al brațului

Muşchii braţului se împart în două mari grupe: muşchii regiunii

anterioare a braţului (bicepsul brahial, brahialul, coracobrahialul) şi muşchii
regiunii posterioare a, braţului (trlcepsul brahial).
Muşchiul biceps brahial este un muşchi lung aşezat pe faţa anterioară a
braţului. Extremitatea lui superioara are doua capete, unul lung şi altul scurt.
Cele două capete se unesc formând corpul muşchiului. Extremitatea inferioară se
inseră printr-un tendon mai lat pe tuberozitatea bicipitală radială. Muşchiul biceps
produce flexia antebraţului pe braţ. Capătul lung al bicepsului contribuie la
mişcarea de abducţie și rotator medial al braţului. Capul scurt este adductor al
brațului. Bicepsul este supinator al antebrațului aflat în pronație.
Muşchiul brahial anterior este un muşchi lung situat între biceps şi
humerus. Contracţia lui produce flexia antebraţului pe braţ.
Muşchiul coracobrahial are originea pe apofiza coracoidă a scapulei si
inserţia pe humerus. Coracobrahialul produce flexia braţului, adducția acestuia.
Muşchiul triceps brahial este un muşchi voluminos, care ocupă toată
regiunea posterioară a braţului. El are trei capete de origine: unul se inseră pe
unghiul lateral al scapulei, iar celelalte două (lateral şi medial) pe humerus.
Contracţia lui produce extensia antebraţului pe braţ, extensor și adductor al
brațului.

Muşchii antebraţului sunt dispuși în trei mari grupe: regiunea

anterioară a antebraţului, muşchii regiunii posterioare a antebraţului şi muşchii
regiunii laterale a antebraţului.
Muşchii regiunii anterioare ai antebraţului sunt dispuşi în mai multe
planuri musculare care de la piele spre profunzime sunt:
- mușchiul rotundul pronator,
- flexor radiat al carpului (marele palmar),
- palmar lung (micul palmar),
- flexor ulnar al carpului (cubital anterior),
- flexor superficial al degetelor de la II la V,
- flexor profund al degetelor de la II la V,
- flexor lung al policelui,
- pătrat pronator.
Acțiunea principală a acestor mușchi este dată de numele mușchilor.

Muşchii regiunii posteriore a antebraţului sunt dispuşi în două straturi:

- 55 -
 - anconeu,
- extensor comun al degetelor de la II la V,
- extensor al degetului mic,
- extensor ulnar al carpului (cubital posterior)
- abductor lung al policelui,
- extensor scurt al policelui,
- extensor lung al policelui,
- extensor al indexului.
Prin contracţia lor aceşti muşchi produc în principal extensia
antebraţului, a mâinii şi a degetelor.

Muşchii regiunii laterale a antebraţului sunt:

- brahioradial (lung supinator),
- lung extensor radial al carpului,
- scurt extensor radial al carpului,
- supinator.
Prin contracţia lor, aceşti muşchi produc flexia antebraţului pe braţ,
extensia mâinii pe antebraţ şi abducţia mâinii.

Muşchii mâinii sunt grupați trei regiuni: muşchii policelui (loja tenară),
muşchii degetului mic (loja hipotenară) şi muşchii regiunii palmare mijlocii.
Muşchii policelui formează o masă musculară voluminoasă, numită
eminenţa tenară reprezentată prin: muşchii abductor scurt al policelui, flexor scurt
al policelui, opozant al policelui, abductor al policelui. Toţi aceşti muşchi
acţionează asupra policelui, așa după este și denumit mușchiul.
Muşchii degetului mic formează o masă musculară mai puțin voluminoasă
comparativ cu cea tenară, motiv pentru care este numită eminenţa hipotenară:
muşchii palmar scurt, abductor al degetului mic, flexor scurt al degetului mic,
opozant al degetului mic. Acţionează asupra auricularului.
Muşchii regiunii palmare mijlocii sunt dispuşi în două straturi: un
strat superficial, format din patru muşchi lombricali, şi un strat profund, format
din şapte muşchi interosoşi, dintre care trei palmari şi patru dorsali. Muşchii
lombricali produc flexia falangelor proximale şi extensia falangelor mijlocii şi
distale. Muşchii interosoşi palmari au acţiune asemănătoare cu muşchii
lombricali.

Muşchii membrelor inferioare

La nivelul membrelor inferioare, musculatura poate fi grupată în muşchii
ai bazinului, coapsei, gambei și piciorului.
Muşchii bazinului se află în regiunea bazinului, sunt dispuși în jurul
articulaţiei coxofemurale ca o masă musculară care mobilizează femurul în jurul
celor trei axe principale de mișcare.

- 56 -
 Regiune anterioară a bazinului este ocupată de mușchiul ilio-psoas
format din două fascicule musculare distincte: mușchiul psoas și iliac. Muşchiul
psoasul mare are originea pe coloana lombară şi inserţia pe trohanterul mic al
femurului. Muşchiul iliac are originea în fosa iliacă internă a osului coxal şi
inserţia pe trohanterul mic al femurului. Aceşti muşchi produc flexia coapsei pe
bazin. Ei au un rol important în mers – prin contracția unilaterală, înclină trunchiul
de aceeași parte.
În regiunea posterioară sau fesieră este formată din mai multe grupe
musculare așezate în straturi succesive. Mai sunt denumiți și muşchii
pelvitrohanterieni au originea pe oasele bazinului şi inserţia terminală pe
trohanterul mare al femurului La exterior se găsește mușchiul mare fesier care îi
acoperă pe fesierul mijlociu şi fesierul mic. Acești mușchi se inseră în suprafețele
gluteale de la nivelul feței lateral externe a fosei iliace externe, iar terminal ajung
la nivelul marelui trohanter. Marele fesier produce extensia coapsei pe bazin,
este rotator în afară a coapsei, are un rol important în menţinerea poziţiei
ortostatice a corpului, în mişcările bazinului precum şi în mers.
Muşchiul fesier mijlociu și cel mic au acțiune comună și diferită în raport
de fibrele musculare care intră în acțiune: fibrele posterioare produc extensia,
rotația în afară a coapsei; fibrele anterioare realizează flexia și rotația internă a
coapsei; fibrele mijlocii participă la abducția coapsei.
Musculatura fesieră acoperă mușchii profunzi: piriform (piramidal al
bazinului), obturator intern, gemenii bazinului (superior şi inferior), pătrat
femural, obturator extern și intern. Acţiunea principală a acestor muşchi este
rotaţia în afară a coapsei.
Muşchii coapsei este localizată în trei regiuni: muşchii anteriori a
coapsei (muşchii tensor al fasciei lata, croitor şi cvadriceps femural); muşchii din
loja lateral internă, mediale a coapsei (gracilis, pectineu şi muşchii adductori) şi
muşchii ai regiunii posterioare a coapsei (muşchii biceps femural, semitendinos şi
semimembranos).
Loja anterioară. Muşchiul tensor al fasciei lata este un muşchi lung,
aşezat pe faţa anterioară a coapsei. El are originea pe spina iliacă antero-
superioară şi pe creasta iliacă şi se inseră terminal pe tractul iliotibial al fasciei
lata și capul peroneului. Prin contracţia lui produce flexia şi rotaţia medială a
coapsei.
Muşchiul croitor este un muşchi lung, în formă de panglică, aşezat
superficial, pe faţa anterioară a coapsei, pe care o străbate în diagonală de sus în
jos şi din afară înăuntru. El are originea pe spina iliacă antero-superioară şi
inserţia pe extremitatea superioară și internă a tibiei. Prin contracţie produce
flexia coapsei pe bazin, rotator extern al coapsei și abductor al acesteia.

- 57 -
 Figura 29. Musculatura coapsei: regiunea anterioară (stânga) și loja posterioară
(dreapta)
Muşchiul cvadriceps femural aşezat în partea anterioară a coapsei. El are
patru capete de origine (dreptul femural, vastul medial, vastul lateral şi vastul
intermediar). Dintre acestea numai dreptul femural are originea pe coxal, la
nivelul spinei iliace antero-inferioară şi deasupra sprâncenei cotiloide, iar cei trei
vaşti, pe linia intertrohanteriană, pe trohanterul mare şi pe linia aspră a
femurului. Prin contracţie, muşchiul cvadriceps femural produce extensia
gambei față de coapsă; mușchiul intervine activ în statică şi în mers.
Loja posterioară. Muşchiul biceps femural este aşezat în partea
posterioară a coapsei, imediat sub piele. El are două capete de origine, unul lung,
care se prinde pe tuberozitatea ischiatică şi altul scurt, care se prinde pe linia
aspră a femurului. Bicepsul femural se insera printr-un tendon comun pe capul
peroneului. Prin contracţia lui, acest muşchi produce extensia coapsei pe bazin,
flexia și rotația în afară a gambei.
Muşchiul semitendinos este aşezat în partea posterioară a coapsei. El are
originea pe tuberozitatea ischiatică, iar inserţia pe extremitatea superioară a tibiei.
Muşchiul semitendinos produce extensia coapsei pe bazin, flexia gambei pe
coapsă, rotația internă a gambei.
Muşchiul semimembranos este aşezat în partea posterioară a coapsei. El
are originea pe tuberozitatea ischiatică şi inserţia pe condilul medial al tibiei.
Contracţia lui este sinergică cu a mușchiului semitendinos, produce extensia
coapsei pe bazin, flexia gambei pe coapsă, rotația internă a gambei.
Loja lateral internă. Muşchiul gracilis este un muşchi lung, aşezat în

- 58 -
regiunea medială a coapsei. El are originea pe osul pubis şi inserţia pe faţa
medială a tibiei. Prin contracţia lui, acest muşchi produce adducţia coapsei şi
flexia gambei pe coapsă, rotația medială a gambei.
Muşchiul pectineu este un muşchi lat, subţire, de formă patrulateră. El are
originea pe creasta pectineală a osului pubis şi inserţia pe extremitatea
superioară a femurului. Prin contracţia lui produce flexia și adducţia coapsei.
Muşchii adductori (adductor lung, adductor scurt şi adductor mare) sunt
aşezaţi în partea superioară și internă a regiunii lateral interne a coapsei. Ei îşi au
originea pe osul pubis şi pe tuberozitatea ischiatică, iar inserţia terminală pe linia
aspră a femurului. Aşa cum îi arată şi numele, prin contracţia lor, aceşti muşchi
produc adducţia coapsei.
Muşchii gambei sunt organizați în trei lojă musculare: anterioară,
posterioară și lateral-externă.

Figura 30. Musculatura gambei din regiunea anterioară (desen din stânga) și
posterioară (desen din dreapta)
Muşchii regiunii anterioare a gambei sunt reprezentați prin: muşchii
tibial anterior, extensor lung comun al degetelor de la II la V, extensor lung
al halucelui. Aceștia au originea pe extremitatea superioară a tibiei, fibulei
şi pe membrana interosoasă, iar inserţia pe oasele piciorului. Prin contracţia
lor, aceşti muşchi produc flexia dorsală a piciorului şi extensia degetelor.
Muşchii regiunii lateral-externe a gambei sunt în număr de doi:
muşchiul peronier lung şi muşchiul peronier scurt. Au originea pe tibie şi

- 59 -
fibulă, iar inserţia terminală pe oasele metatarsiene. Prin contracţia musculară se
produce pronaţia, abducţia şi flexia plantară a piciorului; participă și în susținerea
bolții plantare.
Muşchii regiunii posterioare a gambei sunt dispuşi în două straturi
principale: stratul superficial (muşchiul triceps sural şi plantar) şi stratul profund
(muşchiul popliteu, tibial posterior, flexor lung al degetelor, flexor lung al
halucelui). Contracţia muşchilor regiunii posterioare a gambei produce flexia
plantară a piciorului şi a degetelor.
Cel mai puternic muşchi din regiunea posterioară a gambei, cu rol
important în staţiunea bipedă şi în mers, este muşchiul triceps sural. Mușchiul
este format din muşchiul solear (cu originea pe capul fibulei şi pe tibie) împreună
cu muşchii gemeni ai gambei (medial şi lateral, mușchi denumiți și
gastrocnemieni), cu originea pe condilii femurului. Aceşti trei muşchi se insera
terminal printr-un tendon comun (tendonul lui Achile) pe osul calcaneu.
Contracţia lor produce flexia gambei față de coapsă, extensia piciorului în
mişcarea de ridicare pe vârfuri, supinația și adducția piciorului.
Planul profund al lojei posterioare a gambei. Mușchiul popliteu pornește
de pe condilul lateral al femurului până deasupra liniei solearului. Intervine în
flexia gambei față de coapsă, rotația internă a gambei.
Mușchiul flexor lung al degetelor de la II la V se găsește pe fața
posterioară a tibiei până pe falanga a II-a a degetelor. Prin acțiunea sa realizează
flexia degetelor, extensia și supinația piciorului.
Tibialul posterior unește zona posterioară a tibiei și peroneului cu osul
navicular ceea ce determină extensia, abducția și supinația piciorului.
Mușchiul lung flexor al halucelui care pornește de pe fața posterioară a
tibiei și peroneului și ajunge la nivelul halucelui. Prin contracția sa determină
flexia halucelui, extensia, adducția și supinația piciorului.
Muşchii piciorului. Regiunea dorsală a piciorului cuprinde muşchii -
muşchiul extensor scurt al halucelui (degetului mare) și mușchiul scurt extensor
al degetelor. Prin contracţia lor se produce extensia degetelor.
Regiunea plantară a piciorului este subîmpărţită, la rândul ei, în
regiunea plantară medială, laterală şi mijlocie. Muşchii regiunii plantare
mediale sau muşchii halucelui (mușchiul abductor al halucelui, mușchiul flexor
scurt al halucelui şi mușchiul adductor al halucelui) produc prin contracţia lor
abducţia, flexia şi adducţia halucelui, de unde şi denumirea lor.
Muşchii regiunii plantare laterale sau muşchii degetului mic (mușchiul
abductor al degetului mic, mușchiul flexor al degetului mic, mușchiul opozant ai
degetului mic) produc prin contracţia lor abducţia, flexia şi opoziţia degetului
mic, de unde şi denumirea lor.

- 60 -
 Muşchii regiunii plantare mijlocii (mușchiul flexor scurt al degetelor,
mușchiul pătrat al plantei, mușchiul lombricali, mușchiul interosoşi ai piciorului)
îndeplinesc un rol izometric în menţinerea bolţii piciorului.

4. Rezumatul cursului
Scheletul corpului este format din:
- la nivelul capului neurocraniul ( frontal, sfenoid, occipital,
parietal,temporal) și viscerocraniul (maxilar, palatin, zigomatic, lacrimal,
nazal, cornetul nazal inferior, vomer, mandibulă),
- la nivelul coloanei vertebrale: vertebre, sacrum, coccis,
- la nivelul cutiei toracice este formată din stern și coaste,
- centură scapulară (claviculă, omoplat) și membru superior liber (humerus,
cubitus, radius,8 oase carpiene, 5 metacarpiene, 14 falange)
- centură pelvină (coxale, sacrum) și membrul inferior liber (femur, tibie,
peroneu, 7 oase tarsiene, 5 metatarsiene, 14 falange).
Articulațiile fac legătura dintre oase. Pot fi:
- articulațiile fixe: sinartrozele, suturi, sinostoze, gomfoze
- articulații semimobile, cartilaginoase: simfize, sincondroze
- articulații mobile, sinoviale: majoritatea articulațiilor corpului.
Musculatura striată a corpului poate fi descrisă în funcție de regiunile
anatomice: cap, gât, torace, membre.
Musculatura de la nivelul capului și gâtului este dispusă pe mai multe
planuri musculare care răspund nevoilor de mobilitate.
Musculatura toracelui este una proprie a toracelui (mușchi intercostali,
subcostali, transvers torace, ridicători ai coastelor) și o musculatură extrinsecă
(mare și mic pectoral, dințat anterior).
Musculatura abdominală anterioară este formată din drepții abdominali,
oblici externi și interni, transvers al abdomenului.
Peretele posterior al abdomenului: pătratul lombelor, ilio-psoas.
Musculatura membrelor superioare este organizată pe segmente în
musculatura umărului (deltoid, supra-, subspinos, infraspinosul, micul și marele
rotund), brațului (biceps brahial, brahial anterior, coracobrahial, triceps brahial),
antebrațului cu cele trei regiuni (anterioară, lateral externă și posterioară) și
mușchi ai mâinii (regiune anterioară – tenară, hipotenară, mijlocie și posterioară).
Musculatura membrelor inferioare cuprinde mușchii bazinului (mușchii
fesieri, pelvitrohanterieni), coapsei (cvadriceps femural, croitor, tensor al fasciei
lata, semitendinos, semimembranos, biceps femural, gracilis, adductorii,
pectineu), gambei (regiunile anterioară, lateral externă și posterioară) și mușchii
piciorului (din regiunea plantară medială, laterală și mijlocie).

5. Probleme de reflexie şi teme de dezbatere

1. Care sunt oasele care formează scheletul capului?
2. Care sunt oasele care intră în alcătuirea scheletului bazinului?

- 61 -
3. Care sunt principalele tipuri de articulații? Exemplificați.
4. Care sunt elementele anatomice care intră în alcătuirea unei articulații
mobile, diartroză ?
5. Care sunt grupele musculare de la nivelul toracelui anterior?
6. Care sunt principale grupe musculare de la nivelul antebrațului?
7. Care sunt grupele musculare care formează centura pelvină?
8. Care sunt mușchii care formează tricepsul solear?
9. Cum este organizată musculatura piciorului?

- 62 -
 SISTEMUL NERVOS

1. Introducere
Totalitatea organelor alcătuite predominant din ţesut nervos specializat în
recepţionarea, transmiterea şi prelucrarea tuturor excitaţiilor sau informaţiilor
culese din mediul extern sau intern formează sistemul nervos.

2. Obiectivele cursului
În cadrul acestui capitol ne propunem o prezentare adaptată cerințelor
pregătirii studenților, prezentare care va fi realizată succint și va puncta
principalele elemente anatomice ale Sistemului nervos.

3. Conţinutul cursului
Sistemul nervos recepţionează, transmite şi integrează informaţiile, din
mediul extern şi intern, pe baza cărora elaborează răspunsurile adecvate, motorii
sau secretorii. Prin funcţia reflexă, care stă la baza activităţii sale, sistemul nervos
contribuie la realizarea unităţii funcţionale a organismului precum şi a
echilibrului dinamic dintre organism şi mediul înconjurător. În vederea realizării
echilibrului intern şi cu mediul extern sistemul nervos central s-a perfecţionat
morfologic şi funcţional şi şi-a adaptat funcţiile la necesităţi, astfel principale
funcţii ale sistemului nervos central pot fi descrise ca fiind:
1- menţinerea constantă a mediului intern,
2- adaptarea la condiţiile în continuă schimbare ale mediului extern,
3- realizarea unităţii organism – mediu prin stabilirea legăturii organismului
cu mediul în care funcţionează,
4- adaptării răspunsului la o situaţie nouă prin raportarea ei la experienţa
trecutului, stocată în structurile sale – dezvoltarea memorie şi a
inteligenţei,
5- coordonează activitatea organelor şi aparatelor corpului, realizând unitatea
funcţională a organismului. Prin intermediul sistemului nervos are loc
integrarea organelor şi sistemelor de organe într-un tot unitar, funcţional.
Din punct de vedere anatomic sistemul nervos poate fi subîmpărţit în:
1. sistemul nervos al vieţii de relaţie (somatic) este cel care asigură echilibrul
organismului la condiţiile variabile ale mediului înconjurător şi este format
din:
a) sistemul nervos central: b) sistemul nervos periferic:
 măduva spinării  31 de perechi de nervi spinali
 trunchiul cerebral  12 perechi de nervi cranieni
 cerebelul  ganglioni nervoși
 diencefalul  plexuri nervoase somatice
 emisferele cerebrale

- 63 -
 2. sistemul nervos al vieţii vegetative care reglează şi adaptează activitatea
organelor interne prin:
a) centri vegetativi centrali: b) componenta periferică:
- axul cerebrospinal, - ganglioni vegetativi
- nevrax - plexuri nervoase vegetative.
Sistemul nervos periferic conectează sistemul nervos central cu organele
şi ţesuturile corpului. De aceea, sistemul nervos periferic este răspunzător de
trimiterea semnalelor aferente şi eferente către şi dinspre sistemul nervos central.
Semnalele care pornesc de la sistemul nervos periferic şi ajung la sistemul
nervos central se numesc semnale aferente.
Semnalele care pornesc de la nivelul sistemului nervos central spre cel
periferic sunt de numite semnale eferente.
În structura sistemului nervos deosebim două componente: ţesutul nervos
şi stroma conjunctivo-vasculară.
Sistemul nervos adaptează organismul la mediul extern şi dirijează
funcţiile interne ale acestuia. El primeşte toate excitaţiile sau stimuli proveniţi din
contactul permanent al organismului cu lumea exterioară, precum şi toate
excitaţiile sau stimuli proveniţi din diferite ţesuturi şi organe ale corpului.
Aceste funcţii se realizează în principal prin acte reflexe care au la bază ca
unitate structurală arcurile reflexe.
Un arc reflex este alcătuit dintr-un receptor, o cale aferentă, un centru
nervos, o cale eferentă şi un efector. Baza anatomică a actului reflex este arcul
reflex alcătuit din cinci componente anatomice: receptorul, calea aferentă, centrii
nervoşi, calea eferentă şi efectorul.
La nivelul receptorilor are loc transformarea energiei excitantului în
influx nervos. În funcţie de tipul excitantului, se deosebesc cinci tipuri principale
de receptori, şi anume:
- mecanoreceptori – detectează deformările mecanice ale receptorului sau ale
celulelor vecine;
- termoreceptori – sesizează schimbările de temperatură. Unii receptori fiind
specializaţi pentru senzaţia de cald, alţii – pentru senzaţia de rece;
- nociceptori sau receptori ai durerii – detectează lezările tisulare, indiferent
dacă acestea sunt de natură fizică sau chimică;
- chemoreceptori – detectează gustul (situaţi în cavitatea bucală), mirosul
(situaţi în cavitatea nazală), nivelul oxigenului în sângele arterial,
concentraţia dioxidului de carbon şi, probabil, a altor substanţe importante în
biochimia organismului.

După localizarea receptorilor deosebim:

- exteroceptori – la nivelul tegumentelor;
- proprioceptori – la nivelul aparatului locomotor, percepând excitaţiile din
capsulele articulare, ligamente, muşchi, tendoane, fascii;

- 64 -
 - interoceptori – la nivelul viscerelor şi al vaselor sangvine. Percep
modificările componenţei chimice a mediului intern al organismului şi a
presiunii din organe şi ţesuturi. Aceste structuri reprezintă receptori ai
sensibilităţii generale.

După structura receptorului deosebim:

- terminaţii dendritice libere;
- celule senzoriale (celule epiteliale diferenţiate şi specializate, constituind
majoritatea receptorilor gustativi, auditivi, vizuali, vestibulari);
- corpusculi senzitivi;
- organe receptoare cu structură complexă (retina, organul Corti etc).

Transmiterea informațiilor este posibilă prin prezența sinapselor. La

capătul terminal axonul se ramifică, cele mai fine ramificaţii constituind butonii
terminali. În butonii terminali se găsesc mici vezicule pline cu lichid de secreţie –
mediator chimic – substanţă ce înlesneşte transmiterea influxului nervos.
Neuronii pot stabili contacte funcţionale:
- fie între ei, neuron-neuron formând sinapsa interneuronală:
 sinapsă axosomatică: butonii terminali ai axonului iau contact direct
cu corpul celular al altui neuron
 sinapsă axodendritică: butonii terminali ai axonului iau contact direct
cu ramificaţiile dendritice ale celuilalt neuron
- fie cu un receptor sau cu un efector, de ex: legătura cu muşchiul striat prin
intermediul plăcii motorii.

Figura 31. Structura sinapsei

1. Axon 6. Vezicule din care este eliberat
2. Buton terminal mediatorul chimic
3. Vezicule sinaptice 7. Membrana presinaptică
4. Mitocondrii 8. Neurotransmiţătorul chimic
5. Fanta sinaptică 9. Membrana postsinaptică
Între componentele care formează o sinapsă există numai contiguitate şi
nu continuitate: cu ajutorul microscopiei electronice s-a pus în evidenţă existenţă
un spaţiu foarte îngust între componentele care formează sinapsa – spaţiu
sinaptic. Structura sinapsei poate fi descrisă ca fiind alcătuită din:

- 65 -
 - segmentul presinaptic: reprezentat de membrana butonului terminal,
- segmentul postsinaptic: porţiune din membrana neuronală sau a
sarcolemei fibrei musculare cu care vine în contact butonul terminal,
- fanta sau spaţiul sinaptic dintre cele două segmente anterioare.
În transmiterea impulsului nervos se realizează într-o succesiune de etape:
1. sinteza mediatorului chimic;
2. stocarea mediatorului chimic în veziculele sinaptice;
3. în raport de frecvenţa impulsurilor are loc eliberarea mediatorului
chimic în spaţiul sinaptic;
4. sub acţiunea mediatorului chimic are loc creşterea permeabilităţii
membranei postsinaptice;
5. apariţia potenţialului postsinaptic (excitator prin pătrunderea în celulă a
ionului de natriu, inhibitor prin pătrunderea ionului de clor);
6. inactivarea enzimatică a mediatorului.
Datorită timpului necesar derulării acestor etape procesele apar cu o
latenţă sinaptică de 0,5–1 ms.
Influxul nervos care se propagă atât prin neuron cât şi prin prelungirile
sale ia naştere prin excitarea receptorului periferic şi se manifestă ca o undă de
depolarizare care se propagă prin dendrite spre axon trecând prin corpul celular.
Sensul de propagare al influxului nervos este celulipet (centripet) prin dendrite şi
celulifug (centrifug) prin axon. În momentul în care unda de depolarizare ajunge
la nivelul butonilor terminali ai axonului veziculele sinaptice se sparg şi
eliberează mediatorul chimic care va acţiona asupra membranei postsinaptice
(poate fi membrana unui alt neuron sau membrana unei alte celule) şi îi va
modifica acestei din urmă permeabilitatea.
Neuronul are două proprietăţi fundamentale: excitabilitatea şi
conductabilitatea.
Excitabilitatea reprezintă proprietatea neuronului de a răspunde la un
stimul print-un potențial de acțiune. Componentele neuronului se comportă diferit
față de excitanți:
- terminațiile dendritice și membranele postsinaptice răspund la potențiale
locale în mod gradat, în raport de intensitatea stimulului,
- axonul și terminațiile dendritice lungi reacționează prin potențiale de tipul
„totul sau nimic”, propagate.
Conductibilitatea este proprietatea neuronului de a propaga excitația în
lungul prelungirilor sale. Potențialul de acțiune se propagă diferit în funcție de
tipul de fibră nervoasă:
- punctiform prin fibrele amielinice
- săltător, de a un nodul Ranvier la altul prin fibrele mielinizate.

Sistemul de foițe reprezentat de meninge: sistemul nervos central,

respectiv măduva spinării şi encefalul sunt învelite în trei membrane care poartă
numele de meninge. Din afară înăuntru aceste membrane sunt denumite: dura
mater, arahnoida şi pia mater.

- 66 -
 Dura mater are o structură fibrilară, rezistentă. Este separată de pereții
canalului vertebral de țesut conjunctiv și adipos. Se întinde superior până la nivelul
găurii occipitale, iar inferior se termină în fund de sac. Sub vertebra S2, filum
terminale, învelișul dural formează ligamentul coccigian.
Arahnoida este tot o structură conjunctivă separată de dura mater prin
spațiul subdural și de pia mater prin spațiul subarahnoidian.
Pia mater sau meningele vascular este o foiță conjunctivo-vasculară care
acoperă intim măduva spinării.
Dura mater encefalică aderă intim de oasele cutiei craniene, primite
prelungiri orizontale și sagitale:
- cortul cerebelului localizat între cerebel și lobul occipital
- diafragma șeii turcești este perforată de tija hipofizară
- coasa creierului și cea a cerebelului care separă cele două emisfere care
formează encefalul, respectiv cerebelul.
La nivelul emisferelor cerebrale dura mater se depărtează de pia mater și
formează niște cisterne subarahnoidiene pline cu lichid cefalorahidian.
Aceste foițe au rolul de protecție a sistemului nervos.
În interiorul fiecărei emisfere cerebrale se găsește un sistem de cavități care
formează ventriculele laterale (I și II). Fiecare ventricul lateral comunică cu
ventriculul al III-lea din diencefal prin orificiul lui Monro. Pornind de la
ventriculul al III-lea în jos cavitatea tubului neural se îngustează la nivelul
pedunculilor cerebrali formând un canal strâmt – apeductul lui Sylvius care în
dreptul punții lui Varolio și a bulbului cerebral se lărgește din nou formând
ventriculul a IV-lea. Acesta din urmă se continuă cu un canal foarte îngust care va
străbate măduva spinării în totalitate – canal central sau ependimar.
Lichidul cefalorahidian are rol protector, menține o presiune constantă în
cutia craniană, permite schimburile dintre vase și structura nervoasă. Este un lichid
clar, acelular, cu urm de proteine și glucoză, alcalin, conține săruri minerale (Na,
Cl, Mg, Ca, K).

Măduva spinării
Măduva spinării este segmentul sistemului nervos central aşezat în canalul
vertebral. Ea se întinde de la nivelul primei vertebre cervicale C1 până la nivelul
celei de a doua vertebre lombare L2, unde se termină printr-o porţiune conică,
denumită conul medular. Măduva spinării are o lungime cuprinsă între 43-45cm
şi un diametru de circa 1 cm. Conul medular al măduvei spinării se continuă cu o
formaţiune filiformă, numită filum terminale, care ajunge până la baza
coccisului, unde se prinde de ligamentul coccigian.
Configuraţia externă. Măduva spinării are forma unui cilindru uşor turtit
antero-posterior şi are cinci porţiuni: cervicală C1-C3, cervico-toracală (umflătura
brahială), C4-D1, toracală D2-D10, umflătura lombară D11-L1, con medular L1-
L2.

- 67 -
 Pe faţa anterioară a măduvei spinării se găseşte un şanţ de aproximativ 3
mm, cunoscut sub numele de fisura mediană anterioară, iar pe faţa
posterioară, un şanţ mult mai profund - şanţul median posterior. Şanţul median
posterior se continuă cu septul median posterior, alcătuit din ţesut glial.
De o parte şi de alta a fisurii mediane anterioare se găseşte câte un şanţ
superficial, numit şanţ colateral ventral, în care se găsesc rădăcinile anterioare ale
nervilor rahidieni. De o parte şi de alta a şanţului median posterior există câte
un şanţ lateral - şanţul colateral dorsal. În cele două şanţuri laterale posterioare
pătrund rădăcinile posterioare ale nervilor rahidieni. Din aceste regiuni pornesc
31 de perechi de nervi spinali:
- 8 perechi de nervi cervicali,
- 12 perechi de nervi toracali,
- 5 perechi de nervi sacrali,
- 1 pereche de nervi coccigieni. Fiecare segment din măduva spinării care
dă naştere unei perechi de nervi spinali poartă numele de segment spinal
sau neuromer.
Fibra nervoasă care stimulează mușchiul scheletic se numește fibră
motoare (eferentă); fibra nervoasă care transmite influxuri de la o terminație
senzitivă se numește fibră senzitivă (aferentă). Fibrele care activează glandele cu
secreție internă și mușchii netezi sunt considerate tot fibre motoare.
Fibrele motoare somatice sunt învelite de o teacă de mielină, în timp ce
fibrele vegetative nu au mielină, sunt amielinice.
Toți nervii somatici și vegetativi au o origine aparentă și una reală. Prin
origine aparentă se înțelege locul de pătrundere (în cazul nervilor senzitivi) sau
de ieșire pentru nervi motori din sistemul nervos. Prin origine reală se înțelege
nucleul (nucleii) nervos de unde pornesc fibrele care dau naștere nervilor
respectivi. Astfel, pentru nervii motori originea reală se află în neuronii din
coarnele ventrale ale măduvei spinării sau neuronii din nucleii motori ai
trunchiului cerebral. Pentru nervii senzitivi originea reală este în ganglionii
spinali în cazul nervilor rahidieni și în ganglionii senzitivi ai nervilor cranieni.
Structura internă a măduvei spinării este descrisă ca fiind alcătuită din
două feluri de substanţe, cenuşie şi albă. În poziție centrală se află un canal -
canalul ependimar.
Substanţa cenuşie este aşezată central şi dispusă astfel, încât
seamănă cu litera H sau cu un fluture cu aripile desfăcute. Porţiunea
transversală de substanţă cenuşie care uneşte cele două jumătăţi laterale se
numeşte comisura cenuşie, în interiorul căreia se găseşte canalul central sau
canalul ependimar. Acesta împarte comisura cenuşie în două părţi, una
anterioară, numită comisura cenuşie anterioară, şi una posterioară, numită
comisura cenuşie posterioară.
Fiecare din „aripa de fluture" conține două porţiuni, denumite coarne:
unul anterior şi altul posterior. Din cornul anterior se formează rădăcinile

- 68 -
anterioare a nervilor spinali, iar din cornul posterior, mai subţire și care ajunge
până la marginea substanței albe, se vor forma rădăcinii posterioare ale nervilor
spinali. Între cornul anterior şi posterior de pe aceeaşi parte din regiunea
toracală şi lombară a măduvei spinării se descriu coarnele laterale numai în
regiunea toracală superioară, între cornul lateral şi cel posterior se află
substanţa reticulară a măduvei spinării.
În coarnele anterioare se găsesc neuronii radiculari, somato-motori sau
neuroni motori alfa, gama şi de asociaţie. Prin structura lor neuronală coarnele
anterioare alcătuiesc zona somato-motorie a substanţei cenuşii.

Figura 32. Tracturile substanței albe a măduvei

1. Tract spinotalamic anterior 7. Tract piramidal direct
2. Tract spinotalamic lateral 8. Tract rubrospinal
3. Tract spinobulbare 9. Tract tectospinal
4. Tract spinocerebelos direct 10. Tract olivospinal
5. Tract spinocerebelos încrucișat 11. Tract vestibulospinal
6. Tract piramidal încrucișat 12. Tract reticulospinal
În coarnele posterioare se găsesc neuronii senzitivi care formează zona
somato-senzitivă a substanţei cenuşii.
Neuronii viscero-senzitivi sunt situaţi în jumătatea posterioară a cornului
lateral și formează zona viscero-senzitivă care recepţionează excitaţiile venite de
la viscere.
Neuronii viscero-motori formează zona viscero-motorie care are rol de
comandă în mobilitatea musculaturii netede ce formează organele interne.

Substanţa albă a măduvei spinării este formată din fibre nervoase

mielinice şi amielinice, precum şi din nevroglii, celule nervoase de susținere.
Unele dintre aceste fibre trec dintr-o parte într-alta, alcătuind comisura albă,
aşezată în partea anterioară a comisurii cenuşii.
Substanţa albă din măduva spinării se subdivide în trei perechi de

- 69 -
funicule sau cordoane: două anterioare, două laterale şi două posterioare.
Cordonul anterior se găseşte între fisura mediană anterioară şi cornul anterior al
măduvei spinării. Cele două cordoane anterioare sunt unite prin comisura albă.
Cordonul lateral se găseşte între cornul anterior şi posterior al substanţei
cenuşii. Cordonul posterior se află între cornul posterior şi fisura mediană
posterioară. O parte din fibrele nervoase care alcătuiesc cordoanele sau
funiculele reprezintă prelungiri ale neuronilor situaţi în substanţa cenuşie a
măduvei spinării. O altă parte din fibrele nervoase care alcătuiesc cordoanele
sunt prelungiri ale neuronilor situaţi în ganglionii nervoşi periferici şi în centrii
nervoşi din encefal.
Din punct de vedere fiziologic,măduva spinării îndeplinește două funcții
distincte: funcția de conducere și cea de centru reflex.
Funcția de conducere este realizată de substanța albă a măduvei spinării.

Fasciculele sau tracturile ascendente şi descendente din măduva spinării

a) Fasciculele ascendente sunt formate din axonii neuronilor senzitivi ai
ganglionilor spinali şi din axonii neuronilor senzitivi din coarnele posterioare ale
măduvei spinării. Aceste fibre conduc totalitatea impulsurilor primite de piele,
muşchi, tendoane şi aponevroze la centrii nervoși superiori (bulb, cerebel,
talamus).
a) 1. Calea sensibilității exteroceptive protopatică conduce sensibilitatea
de tact, presiune, durere, variații termice. Primul neuron al căii N1 se află în
ganglionul spinal: dendrita vine în raport cu organele receptoare: terminații
nervoase libere (sensibilitatea dureroasă și termică), corpusculii Meissner și
discurile tactile Merkel (sensibilitate tactilă grosieră). Axonul neuronului
pătrunde pe cale rădăcinii posterioare a măduvei spinării și face sinapsă cu cel de
al doilea neuron al căi N2 aflat în coarnele posterioare. De aici, impulsul nervos
circulă spre etajele nervoase superioare pe două căi:
- fasciculul spinotalamic anterior este situat în cordonul anterior al
măduvei spinării pentru a conduce sensibilitatea difuză și excitațiile de
presiune,
- fasciculul spinotalamic lateral este situat în cordonul lateral de
substanţă albă a măduvei spinării reprezintă calea sensibilității termice
și dureroase.
Fasciculele urmează un traiect ascendent până la nivelul celui de al treilea
neuron al căi – N3 neuronul talamic aflat ariile senzitive I și II din lobul parietal.
Calea sensibilității exteroceptive epicritice, fină este calea nervoasă prin
care este condusă sensibilitatea fină și discriminativă. Calea are primul neuron
N1 în ganglionul spinal. Informația este condusă prin: fasciculul spinobulbar
Goll şi fasciculul Burdach sunt fascicule situate în cordonul posterior al măduvei
spinării. Urmează sinapsa în nucleii Goll și Burdach din bulb cu cel de al doilea
N2, apoi urmează traiectul ascendent până la N3.
a) 2. Calea sensibilității proprioceptive conștientă conduce informațiile

- 70 -
de kinestezie (poziția corpului și mișcarea în spațiu) de la nivelul articulațiilor,
oaselor, periostului (corpusculii neurotendinoși ai lui Golgi, corpusculii Ruffini,
terminațiile nervoase libere, corpusculii Paccini). Calea este denumită și calea
spino-talamo-corticală: primul neuron N1 este localizat în ganglionul spinal din
rădăcinile posterioare ale nervilor spinali. După sinapsa de la acest nivel, axonii
iau calea fasciculelor Goll și Burdach din cordonul posterior al măduvei până la
nivelul bulbului rahidian unde se găsește cel de al doilea neuron al căii N2 unde
fac sinapsă. Axonii N2 se încrucișează la acest nivel și formează încrucișarea
senzitivă (banda Reil medială). Axonii au apoi un traiect ascendent spre cel de al
treilea neuron a căii N3 situat la nivelul talamusului. După ce fac sinapsă axonii
se proiectează la nivelul scoarței cerebrale, în zona girusului post-central, zona
senzitivă de la nivelul scoarței cerebrale.

Figura 33. Căile nervoase ascendente ale sensibilității exteroceptive

1. Fascicul spinotalamic anterior
2. Fascicul spinotalamic lateral
3. Fascicul spinobulbar

Calea sensibilității proprioceptive inconștientă conduce informațiile de la

nivelul fusurilor neuromusculare și de la receptorii tendinoși Golgi. Primul
neuron N1 este localizat în ganglionul spinal din rădăcinile posterioare ale
nervilor spinali. După un scurt traiect ascendent axonii fac sinapsă cu cel de al

- 71 -
doilea neuron al căii N2 situat în zona somato-senzitivă din măduva spinării, în
nucleii Clarke și Bechterev. După sinapsa de la acest nivel traiectul este
următorul:
- din nucleul Clarke axonii se orientează spre cordoanele laterale de aceeași
parte formând tractul cerebelos direct Flechsig care va trece prin pedunculii
cerebeloși inferiori, va pătrunde în cerebel unde face sinapsă cu cel de al
treilea neuron al căii N3,
- din nucleul Bechterev axonii se orientează spre cordoanele laterale de
partea opusă formând tractul cerebelos direct Gowers care va trece prin
pedunculii cerebeloși superiori, va pătrunde în cerebel unde face sinapsă cu
cel de al treilea neuron al căii N3.
a) 3. Calea sensibilității de la interoceptori Primul neuron N1 este
localizat în ganglionul spinal din rădăcinile posterioare ale nervilor spinali. Axonul
acestuia, după ce pătrunde în măduva spinală și face sinapsă cu cel de al doilea
neuron al căii N2 în zona vegetativă senzitivă. Axonii celui de al doilea neuron
urmează două traiecte multisinaptice, multineuronale ascendente până la nivelul
formațiunii reticulate fie de la nivelul trunchiului cerebral, fie de la nivelul
talamusului. În această a doua variantă informațiile merg pe calea spino-talamică,
ajung la talamus în cel ce al treilea neuron al căii N3 și apoi, se proiectează difuz la
nivelul suprafeței cerebrale formând senzația de durere viscerală.

b) Fasciculele descendente Prin căile nervoase descendente impulsurile

nervoase sunt transmise de la nivelul etajelor superioare la centrii motorii din
coarnele anterioare și laterale ale măduvei, motiv pentru care sunt denumite și
căi motorii. În substanța albă a măduvei spinării căile descendente sunt
localizate în cordoanele ventrale și de partea internă a cordoanelor laterale. Sunt
formate din axonii celulelor situate în scoarţa cerebrală, tuberculii cvadrigemeni,
nucleul roşu din pedunculii cerebrali, nucleii vestibulari din bulb şi neuronii din
olivele bulbare:
b) 1. Căile piramidale denumite astfel deoarece trec prin piramidele
bulbare și sunt căile motricității voluntare. Au originea în girusul precentral N1
din lobul frontal ala emisferelor cerebrale. Sunt reprezentate de axonii acestei
regiuni care coboară prin toate etajele sistemului nervos ajungând la nivelul
măduvei spinării:
- fasciculul cortico-spinal anterior, numit şi fasciculul piramidal direct este
situat în cordonul anterior al măduvei spinării -75-90% din fibre,
- fasciculul cortico-spinal lateral, numit şi fasciculul piramidal încrucişat
care în momentul în care ajunge la nivelul bulbului rahidian trece de
partea opusă emisferei cerebrale din care s-a format; încrucișarea
formează decusația piramidală, după care traiectul este descendent spre
măduva spinării unde se localizează la nivelul cordoanelor laterale.
După ce fibrele ambelor căi ajung în cordoanele măduvei pătrund în
coarnele anterioare ale măduvei unde fac sinapsă cu cel de al doilea neuron N2

- 72 -
al căii, neuronul motor. Axonul acestui neuron urmează traiectul rădăcinii
anterioare a nervului spinal și ajunge la nivelul organului efector: mușchiul.
Leziunile neuronului cortical conduc la paralizie spastică cu reflexe
osteotendinoase exagerate. Leziunile neuronului N2 produc paralizie flască și
atrofie musculară.

Figura 34. Căile nervoase descendente piramidale

1. Fascicul piramidal direct
2. Fascicul piramidal încrucișat

b) 2. Căile extrapiramidale trec în afara piramidelor bulbare, sunt căile

nervoase pentru conducerea mișcărilor automate și semivoluntare. Se formează în
diferite regiuni ale sistemului nervos:
- fasciculul tectospinal este format din axonii neuronilor motori din coliculii
cvadrigemeni, fața posterioară a mezencefalului și se localizează în
cordonul anterior;
- fasciculul vestibulospinal se formează în nucleii vestibulari inferior și
medial din bulbul, se află situat în cordonul anterior al măduvei spinării;
- fasciculul rubrospinal cu origine în nucleul roșu din mezencefal, este situat
în cordonul lateral al măduvei spinării;
- fasciculul olivospinal este format din axonii neuronilor motori din olivele

- 73 -
 bulbare, se localizează în cordonul lateral;
- fasciculul vestibulospinal lateral cu origine în nucleul vestibular lateral;
- fasciculul reticulospinal lateral cu originea în substanța reticulată, se
localizează în cordonul lateral
- fasciculul nigrospinal care se formează în nucleul negrul din mezencefal, se
localizează în cordonul lateral.
Axonii neuronilor din aceste regiuni urmează calea cordoanelor anterioare
și laterale, pătrund în coarnele anterioare ale măduvei spinării unde fac sinapsă cu
neuronul motor de la acest nivel N3 pentru ca apoi, să se îndrepte spre organele
efectoare.
c) Fascicul intersegmentar sau substanța fundamentală: s află situat în
imediata vecinătate a substanţei cenuşii. Fibrele acestor fascicule îşi au neuronii
în substanţa cenuşie şi îndeplinesc funcţia integrativă dintre segmentele medulare
de la diferite niveluri. Fibrele străbat distanţe mai lungi sau mai scurte realizând
conexiuni intersegmentare medulare şi pot fi homo-, hetero- şi bilaterale faţă de
originea lor. Sunt fasciculele proprii în cordoanele anterior şi lateral.

Reamintim că cele două funcții importante ale măduvei spinării sunt:

funcția de conducere și cea de centru reflex.
Funcția de conducere a fost descrisă prin prezentarea căilor nervoase de
conducere.
Funcția de centru reflex se referă la faptul că la nivelul măduvei spinării
se închid reflexe. Prin reflex se înțelege reacția de răspuns la o excitație venită
din mediu extern sau de la organele interne, realizată cu participarea organelor
interne. La nivelul măduvei spinării se închid reflexe:
- cutanate: obținute prin excitarea tegumentelor,
- osteotendinoase: percutarea tendonului unui mușchi sau a masei musculare
conduce la reacții din partea acestora (de ex reflexul rotulian),
- miotatic de întindere, de tip feed-back, cu participarea fusului neuromuscular,
- posturale și de locomoție: de adaptare statică (postură), redresare (echilibrare),
statokinetic,
- vegetative care au ca punct de plecare organele interne.
Tipuri de acte reflexe medulare sunt fie somatice, fie vegetative.
1. Reflexele medulare somatice.
a) Reflexele monosinaptice miotatice sau osteotendinoase (de extensie). Arcul
lor reflex este constituit din doi neuroni (reflexul rotulian, achilean etc).
b) Reflexele polisinaptice denumite ca reflexe de flexie sau reflexe nociceptive,
de răspuns la acţiunea unui stimul nociv (exemplu: o înţepătură, lovitură etc).
Arcul reflex are cel puţin un neuron intercalar.
2. Reflexele medulare vegetative se închid în coarnele laterale ale
substanţei cenuşii medulare. Receptorii sunt interoceptori, iar efectorii sunt
glande sau muşchi viscerali.
Centrii de comandă pentru reflexele vegetative sunt în lungul măduvei

- 74 -
spinării:
- dorsale: reflexul pupilo-dilatator (mușchii radiali ai irisului),
cardioaccelerator (miocardul adult și embrionar) – componentă vegetativă
simpatică eferentă;
- dorso-lombară: reflexul vasomotor (musculatura netedă vasculară),
pilomotor (mușchiul neted al firului de păr), sudoral (glandele sudoripare),
adrenalino-secretor (medulosuprarenala) - componentă vegetativă
simpatică eferentă;
- lombară: reflexul de micțiune, defecație, ejaculare – componentă
vegetativă simpatic – parasimpatic;
- sacrală: reflexul de erecție - componentă vegetativă simpatic.
Activitatea reflexă vegetativă spinală este controlată de hipotalamus și de
ariile vegetative corticale.

Nervii spinali
Noţiunea de nerv desemnează un mănunchi de fibre nervoase situate în
măduva spinării sau în afara acesteia.

Figura 35. Rădăcinile și ramurile nervului spinal

1. Rădăcina senzitivă 7. Ramura ventrală
2. Ganglionul spinal 8. Ramura comunicantă cenușie
3. Rădăcina motorie 9. Ramura comunicantă albă
4. Trunchi 10. Ganglion simpatic paravertebral
5. Ramura meningeală 11. Ganglion visceral
6. Ramura dorsală 12. Organ visceral

Nervii spinali sunt în număr de 31 de perechi: 8 cervicali, 12 toracali, 5

lombari, 5 sacrali și o pereche coccigiană. Măduva spinării apare formată din 31

- 75 -
de segmente numite metamere - din fiecare porneşte câte o pereche de nervi
spinali sau care se leagă direct cu fiecare regiune a corpului.
Originea nervilor spinali poate fi:
- reală: fibrele somatice motorii provin din coarnele anterioare ale măduvei
spinării, fibrele senzitive din ganglionii spinali în timp ce fibrele
vegetative motorii din zona viscero-motorie,
- aparentă pentru fibrele motori (în șanțul antero-lateral al măduvei
spinării) sau pentru fibrele senzitive (în șanțul postero-lateral al măduvei
spinării).
Nervii spinali prezintă o rădăcina anterioară și una posterioară.
Rădăcina ventrală sau anterioară a nervilor spinali iese din măduvă
prin şanţul lateral anterior. Din punct de vedere funcţional, fibrele ei sunt eferente
sau motorii.
Rădăcina dorsală sau posterioară a nervilor spinali intră în măduva
spinării prin şanţul lateral posterior. Din punct de vedere funcţional, fibrele ei
sunt aferente sau senzitive.
Rădăcina anterioară se uneşte cu cea posterioară în interiorul canalului
vertebral, formând trunchiul comun al nervului spinal. Unirea rădăcinilor se face
înaintea intrării nervului în canalul intervertebral sau în orificiul de conjugare.
După ce a ieşit din orificiul de conjugare, fiecare nerv spinal se împarte în ramuri
periferice: dorsală, ventrală, meningeală și comunicantă albă.
Un nerv spinal conţine două componente aferente şi două componente
eferente:
- fibrele aferente somatice generale;
- fibrele aferente viscerale generale;
- fibrele eferente somatice generale, distribuite în muşchii striaţi;
- fibrele eferente viscerale generale, distribuite musculaturii netede, inimii şi
glandelor.
Ramurile dorsale sau posterioare ale nervilor spinali se distribuie la
tegumentele spatelui şi la muşchii şanţurilor vertebrale. Din ramurile posterioare
se formează nervii. suboccipital (inervează musculatura dreptului posterior,
oblicului capului) și occipital mare (inervează musculatura oblic inferior, splenius,
semispinalul capului, tegumentele regiunii occipitale).
Ramura meningeală conține fibre vasomotorii pentru meninge.
Ramura comunicantă conține fibre vegetative preganglionare care ajung
la ganglionii simpatici din lanțurile latero-vertebrale.
Ramurile ventrale sau anterioare sunt ramuri mai groase și mai lungi
față de precedentele. Inervează pielea şi musculatura pereţilor laterali şi anteriori
ai trunchiului, membrele superioare şi inferioare.
Ramurile anterioare ale nervilor spinali din regiunea toracală nu se
anastomozează, ci rămân izolate, formând cele 12 perechi de nervi intercostali.
Ramurile anterioare ale nervilor spinali din celelalte regiuni se unesc între ele
formând aşa-numitele plexuri nervoase: sunt în număr de 5 - cervical, brahial,

- 76 -
lombar, sacral şi sacro-coccigian.
Plexul cervical se formează prin anastomozarea ramurilor anterioare ale
nervilor din regiunea C1-C4. Cu excepția nervului C1, care da numai un ram
descendent, nervii cervicali se divid în două ramuri, una superioară și una inferioară
ce se anastomozează între ele formând trei anse prevertebrale din care vor pleca
diverse ramuri.
Plexul cervical se găsește localizat profund, posterior de marginea
posterioare a mușchiului sternocleidomastoidian.
Plexul cervical dă ramuri anastomotice cu nervul hipoglos, vag, facial
precum și cu ganglionii cervicali simpatici superior si mijlociu.
Ramurile plexului cervical sunt: - superficiale, cutanate
- profunde, motorii.
Ramurile superficiale asigura sensibilitatea teritoriilor cutanate ale gatului.
Includ: - nervul transvers al gatului pentru regiunea antero-laterala a gatului
- nervul auricular mare pentru regiunea parotidiana, mastoidiana si partea
posterioara a pavilionului urechii
 
  
    
 
  
 
   
   
     
 
 
  
  
   
  
  
  
  
  
  
    
  
  
  
 


- plexul cervical profund care formează: ansa nervoasă a hipoglosului

(pentru mușchii subhioidieni), nervul frenic (pentru mușchiul diafragm),
nervul sterno-cleido-mastoidian, nervul trapez, ramuri nervoase
paravertebrale.

- 77 -
 - plexul cervical superficial: din care se desprind nervii: mic occipital,
auricular, transvers al gâtului (pentru regiunea anterioară a gâtului), nervii
subclaviculari (regiunea anterioară a toracelui până la coasta a doua).

Figura 36. Ramurile

anterioare ale plexul
brahial

Plexul brahial se formează prin anastomoza nervilor cervicali C5-C8 cu

primul toracal T1. Din plexul brahial se desprind ramuri sub forma:
- nervilor pentru mușchii centurii scapulare,
- nervii pentru musculatura membrului superior liber – o parte din următorii
nervi dau o componentă motorie și o alta legată de inervarea tegumentelor,
pentru claritatea prezentării al ales să prezint informațiile sub forma unui
tabel:
 median: - flexorii mâinii și degetelor
- porțiunea cutanată: regiunea mediană și
laterală a palmei, fața palmară degetelor 1-3
și ½ din inelar, fața posterioară a ultimelor
falange de la degetele 1-4
 musculo-cutanat - musculatura flexoare a antebrațului față de
braț
- porțiunea cutanată: ½ laterală a feței
anterioare a antebrațului
 ulnar - musculatură: flexor ulnar al carpului,
eminenței hipotenare, interosoșilor,
adductorul policelui
- porțiunea cutanată: regiune hipotenară, fața
palmară a degetului V, porțiunea ulnară a
inelarului, fața dorsală a mâinii
 cutanat brahial - porțiunea cutanată corespunzătoare numelui
medial
 cutanat - porțiunea cutanată corespunzătoare numelui
antebrahial medial

- 78 -
  radial - inervează musculatura tricepsului brahial,
extensorii mâinii și degetelor
- porțiunea cutanată
 axilar - inervează musculatura deltoidului
- porțiunea cutanată corespunzătoare numelui
În regiunea toracică nervii spinali rămân nu formează plexuri ci 12 perechi
de nervi – nervii intercostali care:
- vor inerva musculatura intercostalilor și pe cea ai peretelui antero-lateral a
abdomenului
- sunt responsabili de sensibilitatea cutanată a tegumentelor din regiunea
mediană și laterală toraco-abdominale.

Figura 37. Plexul lombar – alcătuire

Plexul lombar rezultă prin anastomozarea ramurilor anterioare ale
perechilor de nervi spinali T12 cu L1-L4 (parțial). Ramurile colaterale sunt
reprezentate de nervul:
- pătrat lombar,
- psoas mare și mic,
- ilio-hipogastric - nervul mare abdomino-genital care dă ramuri musculare
(pentru mușchiul transvers, drept abdominal) și cutanate pentru regiunea
șoldului, pubiană, genitală, antero-laterală a fesei,
- ilio-inghinal (nervul mic abdomino-genital),
- genito-femural: ramura genitală realizează inervația senzitivă a feței
mediale a rădăcinii coapsei, zona genitală și ramura femurală pentru
regiunea inghinală,
- femuro-cutanat lateral responsabil de inervația senzitivă a tegumentelor
regiunii fesiere și a feței antero-lateral internă a coapsei până la genunchi.

- 79 -
 Ramurile terminale din plexul lombar sunt reprezentate de nervii:
 obturator - inervează articulația șoldului și musculatura
dreptului intern, obturatorului extern, pectineu,
gracilis, adductorii șoldului,
- porțiunea cutanată pentru tegumentele feței
mediane a coapsei, genunchiului, pielea
coapsei
 femural - inervează musculatura psoas iliacului,
pectineului, croitorului, adductorilor,
cvadricepsului
- porțiunea cutanată din regiunea anterioară a
coapsei, fața mediană a genunchiului, fața
anterioară a gambei până la haluce.
Plexul sacrat rezultă prin anastomozarea ramurilor anterioare ale nervilor
lombari L4 (parțial) cu L5, S1-S3. Ramurile colaterale anterioare ale plexul sacrat
sunt formate din nervii pentru musculatura: obturatorului intern, gemenilor
bazinului, sfincterul anal, ridicători anali, transvers, ischio-cavernos și bulbo-
cavernoși, dar și pentru pielea din zona anală.
Nervul rușinos intern, care face parte tot din ramurile anterioare ale
plexului sacrat, realizează și o inervația cutanată pentru perineu, scrot, mucoasa
uretrală, tegumentele regiunii genitale.
Ramurile colaterale posterioare ale plexului sacrat sunt unele motorii și
altele senzitive. Ramurile motorii sunt direcționate pentru musculatura: micului,
mijlociului și marelui fesier, al tensorului fasciei lata, piriform, obturatori, gemenii
bazinului și pentru pătratul femural.
Ramurile colaterale posterioare senzitive formează nervul cutanat femural
posterior care este responsabil de sensibilitatea de la nivelul regiunii: fesiere,
perineului, scrotului, posterioare a coapsei și din zona posterioară a gambei, în ½
superioară.
Ramurile terminale ale plexului sacral se grupează sub forma nervului
mare sciatic. Ramurile terminale ale nervului mare sciatic sunt reprezentate de:
 nervul sciatic popliteu extern - teritoriul motor: se distribuie în loja
(nervul peronier, fibular) care antero-laterală a gambei.
prezintă un ram profund și unul Anastomozarea dintre un ram care se
superficial. desprinde din nerv cu unul omolog
desprins din tibial formează nervul
sural pentru mușchiul triceps sural
- teritoriul senzitiv: regiunea postero-
laterală și antero-laterală a gambei
 nervul fibular profund - teritoriul motor pentru mușchiul
tibial anterior,extensor comun al
degetelor de la II la V, extensorul
propriul al halucelui, pedios, primul

- 80 -
 și al doilea interosos
- teritoriul senzitiv: tegumentele feței
dorsale a Mi și spațiul I
intermetatarsian
 nervul fibular superficial - teritoriul motor: mușchii fibulari
- teritoriul senzitiv: 1/3 laterală a
părții inferioare a gambei ți fața
dorsală a piciorului cu excepția
teritoriului nervul fibular profund
 nervul sciatic popliteu intern - teritoriul motor: mușchiul triceps
(nervul tibial) sural, popliteu
- teritoriul senzitiv: tegumentele
părții postero-laterale din 1/3
inferioară a gambei, regiunea
maleolară laterală, marginea
laterală a plantei, fața dorsală a
degetului V și spațiul V interosos.
 nervul tibialul posterior (plantar - teritoriul motor: mușchiul abductor
medial) al halucelui, scurt flexor al
halucelui, scurt flexor al degetelor,
trei lombricali mediali
 nervul plantar lateral - teritoriul motor: tibial posterior,
flexor propriu al halucelui, flexorul
comun a degetelor, scurt abductor
al halucelui, adductorul halucelui,
scurt flexor comun al degetelor,
abductorul degetului mic, scurt
flexor al degetului mic, interosoși
plantari și dorsali
- teritoriul senzitiv: tegumentul feței
plantare a regiunii calcaneene
Plexul rușinos este situat pe fața anterioară a mușchiului coccigian și
rezultă din unirea S3 cu S4. Ramurile motorii sunt destinate mușchilor coccigieni
și ridicătorului anal.
Encefalul
Encefalul este partea sistemului nervos central aşezată în cutia craniană.
Este format din mai multe structuri anatomice: trunchiul cerebral, cerebelul,
diencefalul şi telencefalul.

Trunchiul cerebral
Trunchiul cerebral este așezat în axul median al etajului inferior al cutiei
craniene, între măduva spinării, inferior și encefal, superior. Prezintă trei porţiuni
distincte: bulbul rahidian, puntea lui Varolio şi mezencefal.

- 81 -
 1.Bulbul rahidian
Bulbul rahidian este segmentul inferior al trunchiului cerebral, așezat
între măduvă spinării şi puntea lui Varolio. Bulbul rahidian este denumit și
„măduvă prelungită” deoarece nu există o limită clară de separare față de
măduva spinării. Bulbul rahidian are forma unui trunchi de con cu baza mare
aşezată în sus şi cu baza mică aşezată în jos.
Configuraţia externă. Bulbul rahidian are o față anterioară, una
posterioară și două feţe laterale, delimitate între ele prin şanţuri, ce reprezintă
prelungiri ale şanţurilor măduvei spinării.

Figura 38. Configurația externă a trunchiului cerebral – fața anterioară

II-XII reprezintă perechile de nervii cranieni
1. Chiasma optică 6. Bulbul rahidian
2. Glanda hipofiză 7. Olivele bulbare
3. Hipotalamusul 8. Decusația piramidală
4. Pedunculii cerebrali 9. Măduva spinării
5. Puntea lui Varolio 10. Nerv spinal

Faţa anterioară prezintă toate elementele de configuraţie externă

descrise la măduvă. Fisura mediană anterioară se termină la nivelul şanţului
bulbo-pontin, iar cordoanele anterioare ale măduvei spinării sunt mai
voluminoase şi mai proeminente la nivelul bulbului, unde poartă numele de
piramidele bulbare. De asemenea, şanţurile laterale anterioare sunt prezente şi

- 82 -
la nivelul bulbului, continuându-le pe cele ale măduvei. De o parte şi de alta a
acestor şanţuri se găsesc cordoanele laterale bulbare continuarea cordoanelor
laterale ale măduvei spinării. Cordoanele laterale bulbare prezintă câte o
ridicătură ovoidă numită olivele bulbare. Acestea sunt mărginite:
- anterior de şanţurile pre-olivare în care îşi are originea aparentă perechea a
XII-a de nervi cranieni (nervii hipogloşi),
- posterior de şanţurile retro-olivare, la nivelul cărora îşi au originea
aparentă următoarele perechi de nervi cranieni: a IX-a (nervii
glosofaringian), a X-a (nervii vagi), a XI-a (nervii accesori sau spinali),
- deasupra de foseta superioară supraolivară cu originile aparente ale
perechilor de nervi: a VII-a (facial) şi a VIII-a (acustico-vestibular).

Şanţul bulbo-pontin este o adâncitură situată între bulb şi punte care

marchează limita superioară de separare între aceste două segmente ale
trunchiului cerebral; în acest şanţ se găsesc originile aferente ale perechii a VI-a
(nervul abducens). Tot pe faţa anterioară a bulbului se mai află decusaţia
piramidelor, reprezentată de încrucişarea fasciculelor cortico-spinale laterale.
Fața posterioară a bulbului rahidian: canalul central sau ependimar al
măduvei spinării, nemodificat în jumătatea inferioară, devine mai superficial şi
se lărgeşte în jumătatea superioară, contribuind la formarea ventriculului al IV-
lea, care se continuă şi pe faţa dorsală a punţii. În partea inferioară a acestei feţe
se observă şanţul median posterior, precum şi fasciculele Goll și Burdach.
Aceste fascicule sunt separate prin şanţul postero-lateral bulbar. În partea
superioară a acestei feţe, fasciculele Goll și Burdach se îndepărtează de
linia mediană posterioară în formă de V. La acest nivel prezintă câte o
umflătură, în grosimea cărora se găsesc nucleul lui Goll (nucleul gracil) şi
Burdach (nucleul cuneat). Lateral şi mai sus de acestea se află corpii restiformi
sau pedunculii cerebeloşi inferiori. În porţiunea superioară a feţei dorsale a
bulbului rahidian, respectiv în porţiunea inferioară a planşeului ventriculului al
IV-lea, se mai observă următoarele formaţiuni: fisura mediană posterioară, striile
medulare sau acustice, trigonul hipoglosului, aripa cenuşie sau trigonul nervului
vag, fovea caudală.
Structura internă. Bulbul rahidian este alcătuit din substanţă cenuşie şi
substanţă albă. Substanţa cenuşie este aşezată la interior şi este fragmentată în
grămezi de celule care alcătuiesc nucleii bulbului: motori, senzitivi, vegetativi şi
nuclei proprii ai bulbului rahidian.
Nucleii motorii din bulb sunt:
- nucleul ambiguu - din care iau naştere nervii glosofaringian (IX), vag (X),
accesor (XI),
- nucleul hipoglosului din care ia naştere nervul hipoglos (XII). Fibrele
motorii sau eferente, respectiv axonii neuronilor acestor nuclei inervează
o parte din musculatura feţei, limbii, vălului palatin şi faringelui.

- 83 -
 Nucleii senzitivi:
- nucleul solitar - primește fibrele viscero-senzitive ale nervilor vag (X),
glosofaringian (IX) şi ale intermediarului Wriesberg (VII bis),
- nucleul vestibular (VIII),
- nucleul trigemenului la care ajung fibrele senzitive ale nervului trigemen
(V).
Nucleii vegetativi corespund coarnele laterale ale măduvei spinării. În
bulb se găsesc următorii nuclei vegetativi:
- nucleul dorsal al vagului (nucleul cardio-pneumo-enteric),
- nucleul salivator inferior (nucleul glosofaringian).
Nucleii proprii ai bulbului rahidian:
- nucleii olivari – nucleii Goll şi Burdach (nucleul gracil și cuneat)
- nucleii substanţei reticulate sunt alcătuiţi din neuroni motori, vegetativi şi
de asociaţie și reprezintă sediul centrilor respiratori şi cardiaci din bulb;
sunt răspândiți difuz printre fasciculele de substanţă albă şi nucleii de
substanţă cenuşie. Formaţiunea reticulară este constituită din: a) un număr
imens de celule nervoase cu formă, dimensiuni şi prelungiri extrem de
variate. Aceste celule sunt inegal răspândite, diseminate neuniform. În
anumite zone, concentrări de celule realizează numeroşi nuclei, în general
mai puțin delimitaţi; b) numeroase fibre nervoase (prelungiri neuronale) cu
morfologie extrem de variată, unele mielinice, altele amielinice, directe sau
încrucişate, realizând strânse reţele fibrilare în jurul celulelor nervoase.

Substanța alba a bulbului rahidian este formată din fibre ascendente,

descendente şi din fibre proprii sau de asociere.
Fibrele ascendente sunt grupate în fasciculele ascendente care vin de la
măduva spinării, trec prin bulb şi ajung la talamus:
- Fasciculele spino-talamice trec prin bulb, punte şi pedunculii cerebrali,
făcând legătura între coarnele posterioare ale măduvei spinării şi talamus.
- Fasciculele spino-cerebeloase trec tot prin bulb şi punte spre cerebel:
fasciculul spinocerebelos anterior (Gowers) trece prin pedunculul
cerebelos superior, iar fasciculul spinocerebelos posterior (Flechsig),
prin pedunculul cerebelos inferior.
- Lemniscul medial face legătura dintre nucleii gracilis şi cuneatus din bulb;
încrucișarea fibrelor realizează decusația lemniscului medial.
Fibrele descendente sunt grupate în fasciculele descendente care vin de la
scoarţa cerebrală, nucleul roşu, coliculii cvadrigemeni, nucleul vestibular, olivele
bulbare şi trec prin bulb.
- Fasciculele cortico-spinale (piramidal direct şi piramidal încrucişat)
coboară din scoarţa cerebrală, de la neuronii motori localizați în girul
precentral (circumvoluţia precentrală), trec prin trunchiul cerebral şi
ajung la coarnele anterioare ale măduvei spinării.
- Fasciculele corticonuclear (fasciculul geniculat) cu originea în girul

- 84 -
 precentral al scoarţei cerebrale, coboară prin genunchiul capsulei interne,
trece prin pedunculii cerebrali şi prin punte şi ajunge la nucleii motori care
îşi au originea reală în bulb.
În bulb, dar continuându-se pe toată lungimea trunchiului cerebral, în afara
căilor de conducere ascendente și descendente, se descrie și un fascicul
longitudinal de asociație care unește între ei nucleii nervilor cranieni care au
originea reală în trunchiul cerebral.
Bulbul rahidian îndeplinește funcția de conducere și cea de centru reflex.
Funcția de conducere este realizată prin prezența căilor nervoase ascendente și
descendente.
Funcția de centru reflex este foarte importantă pentru organism – la acest
nivel se găsesc centri nervoși pentru reflexe somatice, vegetative și mixte:
- reflexul de deglutiție – reflex mixt de deglutiție la care participă nucleii
senzitiv și motori ai nervilor cranieni IX, X, XII;
- reflexele salivare excitosecretorii pentru glanda parotidă (nucleul salivar
inferior), reflexele gastro-secretori, pancreato-secretori și bilio-secretori
(nucleul dorsal al vagului);
- stimularea deglutiției, a activității motorii a stomacului, intestinului subțire
și a primei jumătăți a intestinului gros este tot sub controlul nucleului dorsal
al vagului;
- reflexe cardioinhibitorii și vasomotorii
- reflexe respiratorii - strănut, tuse;
- reflexe de redresare, postură și echilibru care se închid la nivelul nucleilor
vestibulari.

- 85 -
 Figura 39. Trunchiul cerebral – fața posterioară

Puntea lui Varolio

Puntea lui Varolio este segmentul mijlociu al trunchiului cerebral, ce
întretaie în sens transversal partea mijlocie a trunchiului cerebral. Este despărțită
inferior, de bulbul rahidian prin șanțul bulbo-pontin, iar superior, de mezencefal
prin șanțul ponto-peduncular. La nivelul punții lui Varolio de descriu fețe:
anterioară, laterală şi posterioară.
Pe faţa anterioară a punţii se observă:
- şanţul median sau bazilar adăpostește artera bazilară,
- piramidele punţii sunt așezare de o parte și de alta a șanțului bazilar,
- originea aparentă a celei de a V-a perechi de nervi cranieni situat lateral
extern față de piramidele pontine,

- 86 -
 - braţele punţii sau pedunculii cerebeloşi mijlocii. Şanţul median sau
bazilar este o adâncitură aşezată pe linia mediană în care se găseşte
trunchiul arterei bazilare. Piramidele punţii sunt două proeminenţe
aşezate de o parte şi de alta a şanţului bazilar.

Pe faţa posterioară a punţii formează triunghiul superior al planşeului

ventriculului al IV-lea. Elementele anatomice care se pot descrie a acest nivel
sunt:
- pe linia mediană se descrie fisura mediană posterioară, continuarea
celei de la nivelul bulbului rahidian lateral față de care se află
coloanele longitudinale,
- în partea inferioară se descrie o proeminență, colicului facialului, în
profunzimea căruia se descrie nucleul nervului abducens VI,
- în partea superioară poate fi descrisă eminenţa medială laterală lateral față
de care este fovea rostralis ce conține nucleul motor (masticator) al
trigemenului (V),
- în unghiul lateral se descriu ariile nucleii nervilor acustici și vestibulari.
Faţa dorsală a punții formează triunghiul pontin al fosei romboide şi este
acoperită de cerebel cu care în sens lateral este legat prin pedunculii cerebeloşi
mijlocii. Fosa romboidă reprezintă planșeul ventriculului IV.
Structura internă. Puntea lui Varolio este alcătuită din substanţa albă şi din
substanţa cenuşie.
Substanţa cenuşie este fragmentată de fibrele care alcătuiesc substanţa
albă în grămezi de celule nervoase care poartă numele de nuclei. În punte se
găsesc:
- nucleii motori ai nervilor trigemen (V), nucleul nervului abducens (VI)
şi nucleul nervului facial (VII),
- nuclei senzitivi: ai nervului trigemen (V) şi nucleul nervilor acustici (VIII),
- nuclei vegetativi: salivar superior şi nucleul lacrimo-muco-nazal,
- nuclei proprii punţii sunt reprezentaţi de grămezi de substanţă cenuşie
dispuse printre fibrele transversale ale acesteia: oliva pontină, nucleul
corpului trapezoid, nucleii lemnisului lateral.
Substanţa albă care intră în structura punţii lui Varolio este formată din
fibre longitudinale şi transversale.
Fibrele longitudinale sunt reprezentate prin fascicule și fibre: piramidale
cortico-spinale şi cortico-nucleare, cortico-pontine, spino-talamice,
fasciculul spinocerebelos anterior (Gowers), rubrospinal, longitudinal medial şi
prin lemniscul medial (panglica Reil).
Fibrele transversale alcătuiesc pedunculii cerebeloşi mijlocii. Ele pornesc
din nucleii pontini, se încrucişează pe linia mediană şi se termină în cerebel.
Puntea lui Varolio este sediul unor activități reflexe importante pentru
organism:
- reflexul lacrimal – nucleul lacrimal,

- 87 -
 - reflexele secretorii ale glandelor sublingual și submandibulară, nucleul
salivar superior,
- reflexe respiratorii – centrul apneustic inhibă respirația, centrul
pneumotaxic stimuleză respirația
- reflexe somatice: clipit, masticație, orientare a globilor oculari în direcția
în care se produce un sunet brusc.

Mezencefalul
Mezencefalul cea de a treia porţiune a trunchiului cerebral, se află între
punte şi diencefal. El este străbătut de apeductul cerebral (apeductul Sylvius),
un canal strâmt care face legătura dintre ventriculul al IV-lea şi ventriculul al III-
lea.
Configuraţia externă. Mezencefalul este delimitat inferior de șanțul
ponto-mezencefalic și face legătura între puntea lui Varolio și diencefal. Anterior
se prezintă ca două cordoane de substanţă nervoasă albă – pedunculii cerebrali,
iar posterior ca patru coliculi – tectul (lama cvadrigemină). Limita inferioară a
acestor pedunculi o formează şanţul ponto-peduncular.
Faţa anterioară este reprezentată de două cordoane de substanţă
nervoasă cu dispoziție transversă, înainte, în sus şi în afară - pedunculii
cerebrali. Între aceşti pedunculi se află spaţiul interpeduncular (fosa
interpedunculară). Acest spaţiu este ocupat de substanţa perforată anterioară, prin
care trece artera perforată anterioară. În spaţiul interpeduncular se găseşte
originea aparentă a nervilor oculomotori (III).
Faţa posterioară este reprezentată de aşa-numitul tectum (lamina
quadrigemina), alcătuit din corpii sau coliculii cvadrigemeni. Aceştia sunt în
număr de patru, doi superiori şi doi inferiori. Sub coliculii inferiori se află originea
aparentă a nervilor trohleari (IV). Coliculii superiori se leagă prin fibrele lor de
corpii geniculaţi laterali, iar cei inferiori, de corpii geniculaţi mediali. De la
coliculi pornesc spre diecenfal corpii geniculați.
Faţa laterală este împărţită de şanţul lateral al istmului în piciorul
peduncului.
Structura internă. Mezencefalul este alcătuit din substanţă albă şi
substanţă cenuşie.
Substanţa cenuşie este dispusă sub formă de grămezi formând nucleii
mezencefalului:
- senzitivi reprezentat de nucleul tractului mezencefalic al trigemenului V,
- motori ai nervilor oculomotor comun III și abducens IV,
- vegetativi: nucleul nervului III pentru controlul mușchiului ciliar,
- nucleii proprii:
 locus niger - substanţa neagră contribuie la menţinerea tonusului
muscular şi a activităţii inconştiente a muşchilor scheletici,
 nucleul roşu - cu rol de a inhiba tonusul muscular

- 88 -
  coliculii cvadrigemeni superiori ajută în producerea reflexul oculo-gir și în
clipire la lumină foarte puternică
 coliculii cvadrigemeni inferiori sunt în legătură cu reflexele auditive și
comandă întoarcerea capului și mișcarea globilor oculari în direcția din
care vine un zgomot.

Substanţa albă a mezencefalului este formată din fasciculele

ascendente şi descendente, precum şi din fibre nervoase care leagă diferiţi
nuclei între ei sau cu alte formaţiuni nervoase ale encefalului.
La nivelul mezencefalului se închid reflexe vegetative:
- reflexul pupilar fotomotor (realizează mioza) – nucleul vegetativ al
oculomotorului;
- reflexe de acomodare la vederea de aproape și la distanță - nucleul
vegetativ al oculomotorului;
- reflexul cefalo-gir și a ochilor – reflexul audio-oculo-cefalo-gir;
- realizarea unor funcții motorii prin coordonarea centrilor motori
extrapiramidali din nucleul roșu și negru.

Nervii cranieni
Nervii cranieni sunt în număr de 12 perechi fiind alcătuiți din fibre
nervoase a căror origine reală se află în trunchiul cerebral (fibrele somatice și
vegetative) și în ganglionii de pe traiectul lor (fibrele senzitive).
În raport cu funcţiile lor nervii cerebrali se subîmpart în trei categorii:
senzitivi, motori şi micşti.

Figura 40. Nervii cranieni – cele 12 perechi

Imagine preluată integral de pe site: http://anatomie.romedic.ro/nervii-cranieni

Nervii cerebrali senzitivi sunt formaţi exclusiv din fibre senzitive

(aferente) şi au rolul de a conduce excitaţiile exteroceptive de la receptori din
ochi, mucoasa olfactivă, ureche la centrii nervoşi din encefal,

- 89 -
 Nervul olfactiv (I) este alcătuit din axonii celulelor olfactive din mucoasa
olfactivă. Aceştia se grupează formând filetele olfactive care după ce străbat
lama ciuruita a osului etmoid fac sinapsă cu celulele mitrale din lobul olfactiv.
Nervii olfactivi formează o parte din calea sensibilităţii olfactive.
Nervul optic (II) este alcătuit din axonii celulelor multipolare din retină,
care se grupează şi formează nervul optic. Acesta părăseşte polul posterior al
globului ocular şi pătrunde în cavitatea craniană prin orificiul optic.
Nervul acustico-vestibular (VIII) este alcătuit din două părţi bine
distincte:
- nervul cohlear sau acustic se formează din ganglionul spiralat Corti,
situat în melcul osos (urechea internă). Prelungirile periferice ale neuronilor
din ganglionul spiralat Corti se distribuie la organul Corti. Axonii pătrund
în craniu prin orificiul auditiv intern şi se termină în nucleii cohleari
dorsali şi ventrali din trunchiul cerebral,
- nervul vestibular se formează din ganglionul Scarpa (urechea internă),
unde se află corpii neuronilor. Dendritele neuronilor se distribuie la
maculele utriculei, saculei şi la crestele ampulare ale canalelor
semicirculare. Axonii acestor neuroni, pătrund în craniu prin orificiul
auditiv intern împreună cu axonii care alcătuiesc nervul cohlear şi se
termină în nucleii vestibular din trunchiul cerebral.

Nervii cranieni motori sunt alcătuiţi din axonii neuronilor motori situaţi
în nucleii motori din trunchiul cerebral; axonii conduc influxul nervos motor
voluntar şi involuntar la muşchii extremităţii cefalice.
Nervul oculomotor (III) este alcătuit din axonii neuronilor motori din
nucleul oculomotor situat în pedunculii cerebrali. El iese din trunchiul cerebral la
nivelul fosei interpedunculare, părăseşte craniul prin fanta sfenoidală şi se
distribuie la musculaturii globului ocular: mușchiul drept superior, drept inferior,
drept intern și oblic inferior, precum și ridicătorul pleoapei.
Fibrele vegetative parasimpatice sunt fibre preganglionare care se termină
în ganglionul ciliar din orbită și controlează modificările diametrului pupilar:
mușchii ciliari, circulari ai irisului.
Nervul trohlear sau patetic (IV) este format din axonii neuronilor din
nucleul motor al nervului trohlear situat în pedunculii cerebrali, la nivelul
coliculilor cvadrigemeni. Nervul trohlear părăseşte craniul prin fanta sfenoidală şi
se distribuie la muşchiul oblic superior al globului ocular.
Nervul abducens (VI) este alcătuit din axonii neuronilor nucleului motor al
nervului abducens din punte. El iese din trunchiul cerebral la nivelul şanţului
bulbopontin, părăseşte craniul prin fanta sfenoidală şi se distribuie la muşchiul
drept lateral-extern al globului ocular.
Nervul accesor sau spinal (XI) este format din două rădăcini: una în
nucleul ambiguu din bulb şi alta, spinală sau medulară. Rădăcina bulbară este

- 90 -
alcătuită din axonii neuronilor motori din nucleul ambiguu care ies din trunchiul
cerebral prin şanţul retroolivar, sub nervul vag. Este un nerv care realizează
inervarea mușchiului sterno-cleido-mastoidian și trapez.
Nervul hipoglos (XII) este alcătuit din axonii neuronilor motori din nucleul
hipoglosului din bulb, iese din trunchiul cerebral prin şanţul preolivar şi
părăseşte craniul prin orificiul condilian anterior, terminându-se la muşchilor limbii
și subhioidieni.

Nervii micști sunt formaţi atât din fibre senzitive (somato şi

viscero-senzitive), cât şi motorii (viscero-motorii şi somato-motorii).
Nervul trigemen (V) are originea reală la nivelul nucleului masticator din
punte. A fost denumit „trigemen” deoarece este format din trei ramuri: oftalmică,
maxilară și mandibulară. Fibrele senzitive își au originea în ganglionul
trigemenului Gasser, cele motorii la nivelul nucleului motor al nervului V din
punte.
Fibrele senzitive inervează pielea frunții, feței, conjunctiva oculară,
mucoasa (nazală, bucală), dinții și limba.
Fibrele motorii inervează mușchii masticatori, tensor al vălului palatin și
timpanului.
Nervul facial (VII) este format din fibre senzitive cu originea reală în
ganglionul geniculat situat în stânca temporalului şi din fibre motorii cu originea
reală în nucleul motor al facialului din punte. Fibrele motorii predomină,
reprezentând nervul facial propriu-zis, care iese din nevrax prin şanţul
bulbopontin deasupra olivei. Fibrele senzitive sunt reprezentate de nervul
intermediar Wriesberg (VII bis) care intră în nevrax - tot prin şanţul
bulbopontin.
Fibrele motorii inervează mușchii mimicii.
Fibrele senzoriale culeg excitațiile gustative de la nivelul 2/3 anterioare din
limbă. Împreună cu ramura din nervul IX și X o parte a pielii conductului auditiv
extern
Fibrele parasimpatice se distribuie glandei lacrimale, submandibulare,
sublinguală.
Nervul glosofaringian (IX) este alcătuit din fibre senzitive care îşi au
originea, reală în ganglionii superiori Andirsh şi inferiori Ehrenritter din
apropierea găurii jugulare, precum şi din fibre motorii cu originea reală în
nucleul ambiguu din bulb. El părăseşte cutia craniană prin orificiul jugular, iar
când ajunge la baza limbii se împarte în mai multe ramuri.
Fibrele motorii inervează mușchii faringelui (cu excepția constrictorului
inferior), mușchii extrinseci ai limbii.
Fibrele senzitive se distribuie la mucoasa linguală, regiunii amigdaliene și
faringelui, pielii urechii medii.
Fibrele parasimpatice cu originea reală în nucleul salivator inferior din

- 91 -
bulb și care se distribuie glandei parotidă.
Nervul vag (X) este format din puţine fibre somato-senzitive,
somato-motorii, viscero-motorii şi viscero-senzitive.
Fibrele senzitive îşi au originea reală în ganglionul plexiform şi în
ganglionul jugular al vagului. Culeg informațiile de la nivelul mucoasei limbii și
laringelui.
Fibrele motorii provin în nucleul ambiguu din bulb și inervează
musculatura laringelui și constrictorul inferior al faringelui.
Fibrele vegetative parasimpatice îşi au originea în nucleul dorsal al
vagului din bulb. Toate aceste fibre se unesc, formează nervul vag, care iese din
triunghiul cerebral prin şanţul retroolivar şi părăseşte cutia craniană prin orificiul
jugular, străbat regiunea cervicală, trec înapoia arterei subclaviculară, pătrund în
torace şi prin hiatusul esofagian al mușchiului diafragm ajung în abdomen. În traiectul
său, nervul dă naştere la ramuri:
- cervicale: ramura meningiană, auriculară, faringiene, nervul faringian
superior, laringian recurent şi nervii cardiaci,
- toracale: bronşice, esofagiene şi pericardice,
- abdominale sunt constituite din filete gastrice, din ramuri hepatice,
pancreatice, splenice, jejuno-ileale şi colice.
Fibrele vegetative ale nervului vag se distribuie la bronhii, plămâni, inimă,
esofag, stomac, ficat, pancreas, splină, suprarenale, rinichi, intestin subţire şi o parte
din colon.

Cerebelul
Cerebelul sau creierul mic este un segment al encefalului care este aşezat în
loja posterioară a cutiei craniene, posterior față de trunchiului cerebral şi sub lobii
occipitali ai emisferelor cerebrale. Cerebelul este separat de emisferele cerebrale
printr-o membrană conjunctivă fibroasă prelungire a durei mater denumită cortul
cerebelului.

- 92 -
 Figura 41. Rapoartele cerebelului cu trunchiul cerebral
Imagine preluată integral de pe site-ul:
http://www.corpul-uman.com/2010/12/imagini-creier-anatomia-creierului-uman.html

Configuraţia externă. Forma cerebelului este ovoidă, cu diametrul mare

dispus transversal. Cerebelul este alcătuit dintr-o porţiune mediană, numit vermis
şi două porţiuni laterale, numite emisfere cerebeloase. El are trei feţe:
- una superioară care vine în raport cu cortul cerebelului şi prin ea cu
emisferele cerebrale,
- una inferioară care vine în raport cu fosele cerebeloase ale osului occipital,
- alta anterioară care vine în raport cu triunghiul cerebral participând la
formarea tavanului ventriculului al IV-lea.
Feţele cerebelului sunt brăzdate de două feluri de şanţuri, unele
profunde, altele superficiale: şanţurile profunde despart cerebelul în doi lobi şi lobuli,
iar şanţurile superficiale separă între ele lamelele sau foliile.
Cerebelul este împărţit de şanţul orizontal în două porţiuni, una
superioară (corpul cerebelului) şi alta inferioară (care alcătuieşte arhicerebelul).
Corpul cerebelului este subîmpărţit de şanţul primar în doi lobi, unul-anterior şi
altul posterior. Porțiunea mediană a cerebelului, vermisul, este constituit din mai
mulți lobuli: lingula, nodulus, uvula. Fiecare emisferă cerebeloasă se compune din
următorii lobuli: patrulater anterior, patrulater posterior, semilunar - superior,
semilunar - inferior, biventer, tonsila şi floculus.
Foliile sau lamelele sunt formaţiuni lamelare din cadrul lobulilor
determinate de şanţurile cele mai superficiale.
Cerebelul este legat de trunchiul cerebral prin pedunculii cerebeloși:
- inferiori sau corpii restiformi unesc cerebelul cu bulbul,
- cerebeloşi mijlocii sau braţele punţii leagă cerebelul de punte,

- 93 -
 - superiori sau braţele conjunctive unesc cerebelul cu mezencefalul. Pedunculii
cerebeloşi sunt alcătuiţi din fibre nervoase care vin la cerebel sau care pleacă
de la cerebel.
Structura internă. Cerebelul este format din substanţă cenuşie şi
substanţă albă. Substanţa cenuşie este dispusă la periferie, formează cortexul
cerebelos sau scoarţa cerebelului cu trei straturi în alcătuirea cărora intră neuroni:
ganglionari, piramidali, granulari. Pe secțiunea substanța cenușie prezintă un aspect
caracteristic denumit „arborele vieții”.
Substanţa albă este formată din trei formată din trei feluri de fibre.
1. Fibrele de asociere fac legătura dintre diferitele regiuni ale scoarţei
cerebeloase şi dintre scoarţa cerebeloasă şi nucleii cerebeloși.
2. Fibrele comisurale realizează legătura dintre diferitele zone din cortexul
cerebelos ale unei emisfere cerebeloase cu cele similare din emisfera
cerebeloasă opusă.
3. Fibrele de proiecţie leagă scoarţa cerebeloasă şi nucleii cerebeloşi cu alte
segmente ale nevraxului. Fibrele de proiecţie aferente şi eferente
realizează legăturile sau conexiunile cerebelului cu celelalte formaţiuni ale
nevraxului, astfel:
a. Fibrele aferente vin de la măduvă, trunchiului cerebral şi scoarţa
cerebrală şi se termină la scoarţa cerebeloasă sau nucleii cerebeloşi sunt
reprezentate prin fasciculul spinocerebelos anterior și posterior, bulbo-
cerebelos, olivo-cerebelos, vestibulo-cerebelos, cortico-ponto-cerebelos.
b. Fibrele eferente pleacă din scoarţa cerebeloasă şi din nucleii cerebeloşi;
se termină la trunchiul cerebral şi la talamus sub forma fasciculul fastigio-
bulbar, dento-rubric și dento-talamic.
Cerebelul are rol în dozarea și coordonarea mișcărilor pe care le
comandă scoarța cerebrală.
Din punct de vedere al dezvoltării filo- și ontogenetic la nivelul
cerebelului se descriu 3 lobi: posterior – arhicerebelul, anterior –
paleocerebelul și la mijloc – neocerebelul.
Arhicerebrelul primește aferențe de a proprioceptori și de la aparatul
vestibular. Leziunile cerebelului la acest nivel determină modificarea
echilibrului pentru musculatura axială.
Paleocerebelul este poziționat în partea anterioară din cerebel; primește
aferențe de la exteroceptorii cutanați, musculatură și organele de simț. Căile
eferente se termină în formațiunea reticulată de la nivelul trunchiului cerebral.
Paleocerebelul participă la coordonarea mișcărilor corpului.
În cazul leziunilor de la acest pot apărea: ataxia (nesiguranță în mers),
dismetria (tulburarea de coordonare musculară), atonia (scăderea tonusului
muscular), astazia (imposibilitatea de a sta în picioare dacă nu există bază
mare de susținere) sau astenie (oboseală musculară rapidă).
Neocerebelul este parte cerebelului dezvoltată cel mai recent, este bine
dezvoltat la om. Leziunile cerebeloase pot determina încetinirea mișcărilor

- 94 -
rapide de sens opus (de tipul pronație/supinație).

Diencefalul
Diencefalul sau creierul intermediar este un segmentul encefalului
interpus între mezencefal şi sub emisferele cerebrale, de care este acoperit.
Diencefalul prezintă:
- o față bazală (anterioară și orientată inferior) spre șaua turcească, este
limitată anterior de prezența chiasmei optice, lateral de tracturile optice și
posterior de picioarele pedunculilor cerebrali,
- o față posterioară, dorsală care este acoperită de emisferele cerebrale,
- două fețe laterale care sunt în contact cu emisferele cerebrale, vin în
raport cu nuclei bazali.
Diencefalul este alcătuit din mai multe mase de substanţă nervoasă cenușie:
talamus, metatalamus, subtalamus, epitalamus şi hipotalamus. Comunică cu
ventriculul al IV-lea prin apeductul Sylvius şi cu ventriculii laterali, situaţi în
emisferele cerebrale, prin găurile interventriculare sau orificiile Monro.
Substanța albă a diencefalului este reprezentată de:
- căi aferente care aduc fibrele de la: scoarța cerebrală a lobului frontal,
parietal, centri olfactivi ai scoarței cerebrale și talamus,
- căi eferente: realizează legătura între centrii vegetativi ai hipotalamusului
și cei ai trunchiului cerebral și nucleii vegetativi ai unor nervi cranieni.
Substanţa cenuşie a talamusului este dispusă sub formă de grămezi ce
alcătuiesc nucleii talamusului. Cei mai importanţi sunt nucleii anteriori,
posteriori, mediali şi laterali. Aceştia sunt separaţi printr-o lamă de substanţă
albă denumită lama medulară, care se bifurcă în partea superioară şi
delimitează aceşti nuclei.
Substanţa albă este reprezentată în principal de lama medulară care
separă nucleii talamusului. Fibrele nervoase care vin sau pleacă din talamus şi
cele care fac legăturile dintre nucleii talamusului se găsesc atât în substanţa
albă, cât şi în substanţa cenuşie. Dintre fibrele aferente, cele mai importante
sunt: fibrele fasciculului spinotalamic, lemniscului medial, lemniscului
trigeminal şi dentotalamic. Dintre fibrele eferente amintim pe cele
tatamocorticale.
Talamusul are rol de releu și de centru de integrare în calea tuturor
formelor de sensibilității, cu excepția celei olfactive.
Nucleii de asociație posteriori și laterali primesc aferențe de la nucleii de
proiecție și sunt legați de ariile de asociație corticală.
Nucleii reticulari anteriori și mediali fac legătura între formațiunea
reticulată și hipotalamus, sistemul limbic, neocortex. Acești neuroni au rol în
procesele de activare corticală.
Metatalamusul se află în partea postero-inferioară a talamusului.
Substanța cenușie este organizată sub forma a două proeminenţe nervoase -
numite corpii geniculaţi, unul medial şi altul lateral, de fiecare parte a

- 95 -
emisferelor cerebrale.
Corpul geniculat medial este alcătuită din corpi neuronali la care se
adaugă fibre nervoase. La corpul geniculat medial vin fibrele căii acustice, iar
de la el pleacă fibre eferente spre scoarţa cerebrală a lobului temporal şi spre
coliculii cvadrigemeni inferiori.
Corpul geniculat lateral este o formaţiune pereche cu structură
asemănătoare celui medial. La acest corp vin fibrele căii optice şi pleacă fibre
eferente spre scoarţa cerebrală a lobului occipital şi spre coliculii cvadrigemeni
superiori.

Figura 42. Emisfere cerebrale, cerebelul și diencefalul

1.Emisferă cerebrală 6.Mezencefal
2.Epifiză 7.Puntea lui Varolio
3.Talamus 8.Bulbul rahidian
4.Hipotalamus 9.Măduva spinării
5.Hipofiză 10.Cerebel

Epitalamusul este alcătuit din glanda pineală (epifiza), habenula,

trigonul habenulei, comisura interhabenulară şi striile habenulei.
Epifiza are structură glandulară, este învelită la exterior de o capsulă
formată din pia mater şi compartimentată în mici lobuli. Habenula, comisura
interhabenulară şi striile habenulei sunt alcătuite din substanţă albă. Epitalamusul
este centru importantă pentru reflexele olfactivo-somatice.
Subtalamusul este poziționat între talamus și mezencefal și este format
din două mase de substanță cenușie. Subtalamusul este stația de releu importantă
pentru căile extrapiramidale.

- 96 -
 Hipotalamusul este situat anterior și formează planșeul ventriculului al
III-lea. Hipotalamusul are trei porţiuni: anterioară (suprachiasmatic sau
supraoptici), mijlocie (tuber cinereum), şi posterioară (corpi mamilari).
Structura internă a hipotalamusului constă din intricarea celor două substanţe,
cenuşie şi albă. Substanţa cenuşie este comasată sub formă de nuclei, cei mai
importanţi sunt nucleii: supraoptici, paraventriculari, tuberali şi mamilari.
Substanţa albă este alcătuită din trei feluri de fibre: internucleare,
aferente şi eferente. Fibrele internucleare leagă diferiţii nuclei hipotalamici, cele
aferente vin de la nucleul dorsal al vagului, de la mezencefal, calea optică,
formaţiunile olfactive, talamus, sistemul extrapiramidal şi de la scoarţa
cerebrală. Fibrele eferente pleacă spre mezencefal, talamus, hipofiză, trunchiul
cerebral, tractul optic şi scoarţa cerebrală.
Hipotalamusul are rol important în integrarea reacțiilor somato-vegetative
complexe cu predominența efectelor viscerale fiind sediul reglării unor importante
funcții vegetative, cu sunt cele de:
- termoreglare,
- secreție hipofizară, endocrină în general,
- echilibrul alimentar și hidric,
- cardio-vascular, respirator, reproducere,
- reacție la stres,
- alternanța veghe somn,
- expresia vegetativă a emoțiilor.

Emisferele cerebrale
Emisferele cerebrale reprezintă partea cea mai voluminoasă a
sistemului nervos central. Emisferele cerebrale, una dreaptă şi alta stângă, sunt
separate printr-un şanţ adânc, denumit fisura inter-emisferică longitudinală. Ele
sunt legate în partea bazală printr-o lamă de substanţă albă, numită corpul calos,
precum şi prin alte formaţiuni nervoase.
Configuraţia externă. Emisferele cerebrale au o formă ovoidă, cu axul
mare orientat antero-posterior. Fiecare emisferă cerebrală prezintă trei
extremităţi (poli), trei feţe şi trei margini: extremitatea anterioară (polul frontal),
extremitatea posterioară (polul occipital) şi extremitatea latero-inferioară
(polul temporal).
Cele trei feţe ale emisferelor cerebrale sunt:
- faţa dorso-laterală care vine în raport cu bolta craniului,
- faţa medială priveşte spre fisura inter-emisferică,
- fața inferioară,bazală care vine în raport cu baza craniului.
Emisferele cerebrale au margini: laterală, supero-medială şi infero-
medială.
Feţele emisferelor cerebrale sunt brăzdate de numeroase şanţuri denumite
şi fisuri sau scizuri. Şanţurile mai adânci delimitează între ele lobii cerebrali, iar
cele mai puţin adânci, circumvoluţiile sau girii cerebrali. Dintre şanţurile
emisferelor cerebrale sunt mai importante următoarele:

- 97 -
 - şanţul lateral sau scizura lui Sylvius situat pe faţa dorso-laterală şi cea
inferioară a emisferelor cerebrale,
- şanţul central sau scizura Rolando situat pe faţa dorso-laterală şi cea
medială,
- şanţul calcarin sau scizura calcarină, situat pe faţa medială a părţii
posterioare a emisferelor cerebrale,
- şanţul parieto-occipital situat pe faţa medială şi dorso-laterală,
- scizura caloso-marginală situat pe faţa medială a emisferelor cerebrale
- şanţul colateral situat pe faţa inferioară a emisferelor cerebrale.
Lobii emisferelor cerebrale sunt denumiți în raport de oasele cutiei
craniene cu care vin în raport. Fiecare emisferă cerebrală este împărţită prin
şanţuri mai adânci sau prin scizuri în câte patru lobi:
- lobul frontal aşezat anterior faţă de şanţul central,
- lobul parietal situat posterior faţă de şanţul central,
- lobul temporal dispus sub şanţul lateral,
- lobul occipital localizat posterior faţă de lobii parietal şi temporal.
Fiecare lob prezintă mai mulţi giri (circumvoluţii) cerebrale delimitare
între ele de şanţuri. Pe faţa dorso-laterală sau convexă se observă majoritatea
girilor aparţinând lobilor frontal, parietal şi temporal inferior. Pe faţa
medială se observă girul cingului, girul parahipocampal, girul frontal
superior, lobul paracentral şi formaţiunea precuneus, porţiune a lobului
occipital. Pe fata bazală a emisferelor se află bulbul şi tractul olfactiv, girul
drept şi girii occipito-temporali lateral şi medial, ca şi girul parahipocampal. Pe
faţa inferioară a lobului frontal se găseşte cel mai vechi segment al emisferelor
cerebrale, şi anume rinencefalul sau creierul olfactiv. Rinencefalul este alcătuit
din lob olfactiv şi lob limbic.
Structura internă. Emisferele cerebrale prezintă în compoziția sa
substanţă cenuşie şi substanţă albă.
Substanţa cenuşie este dispusă la suprafaţă formând scoarţa
cerebrală, precum şi la baza emisferelor, alcătuind nucleii bazali sau corpul
striat.
a. Scoarţa cerebrală este alcătuită din celule nervoase de tipuri, forme şi
mărimi diferite, dispuse în mai multe straturi şi repartizate neuniform pe
întinderea ei. La nivelul scoarței cerebrale se descrie o zonă – allocortex –
în care numărul de straturi celulare este redus izocortex format din şase
straturi celulare: stratul molecular (plexiform), granular extern, piramidal extern,
granular intern, piramidal intern şi fusiform.
Din punctul de vedere funcțional, se descriu conexiuni intracorticale între
celulele care formează scoarța cerebrală: conexiuni verticale și lanțuri cu axoni
scurți sau cu celule de asociere.
b. Substanţa cenuşie a emisferelor cerebrale care se află la baza
emisferelor cerebrale poartă denumirea de nuclei bazali, deasupra și lateral de
talamus. Datorită aspectului lor extern se mai numesc și corpi striați: nucleul

- 98 -
caudat, nucleul lenticular (putamen și globus pallidum) şi claustrum.
Nucleii bazali realizează legături cu nucleul roşu, câmpul Forel, zone
incertă şi căile care merg de la aceste formaţiuni spre măduva spinării
extrapiramidal, care dirijează activitatea motorie automată, în strânsă corelaţie
cu scoarţa cerebrală.
Substanţa albă a emisferelor cerebrale este formată din trei feluri de
fibre nervoase:
1. fibrele de proiecţie sunt acele fibre care ajung la scoarța cerebrală sau
pleacă de la aceasta; prin intermediul lor scoarţa cerebrală este conexată
cu regiunile inferioare ale nevraxului (nucleii bazali, talamus, cerebel,
trunchi cerebral, măduvă),
2. fibrele de asociere sunt grupate în fascicule care fac legătura dintre
diferitele zone ale aceleiaşi emisfere cerebrale,
3. fibrele comisurale sunt grupate în fascicule care unesc cele două
emisfere cerebrale şi fac ca acestea să funcţioneze simultan. Sunt
grupate în trei formaţiuni:
 corpul calos este un sistem de fibre comisurale transversale care
formează tavanul ventriculilor laterali, fibrele sale fac legătura între
scoarța cerebrală a lobilor frontali, parietali, temporali,
 fomixul conține fibre comisurale cu direcție antero-posterioară și
laterală care merg paralel cu fața inferioară a corpului calos,
 comisura albă anterioară.

Formațiunea reticulată
Formațiunea reticulată este formată dintr-un conglomerat de neuroni situați
în cea mai mare parte în trunchiul cerebral, extinzându-se în măduva spinării, dar
și ă talamus, hipotalamus și nucleii subcorticali. Formațiunea reticulată prezintă
conexiuni multisinaptice. Transmiterea informațiilor se realizează pe o cale
multineuronală, multisinaptică ceea ce face ca transmiterea să fie lentă, înceată.
Formațiunea reticulată este conectată și cu analizatorii și trimite impulsuri care
reglează activitatea motorie și receptivitatea periferică.
O parte a formațiunii reticulate transmite spre scoarța cerebrală impulsuri
generate de excitarea întregului sistem somatic, senzorial și vegetativ. Impulsurile
de la receptorii periferici sunt proiectate localizat în zone specializate ale scoarței
cerebrale, difuz activând întregul cortex, indiferent de natura stimulului.
Stimulii nespecifici transmiși pe calea sistemului reticulat activator
ascendent întrețin și reglează tonusul cortical. Scoarța cerebrală activată întreține
la rândul ei tonusul substanței reticulate rezultând astfel un circuit reverberant de
activare care menține starea de veghe. Întreruperea căii reticulate ascendente
generează curenți corticali de sincronizare caracteristici pentru somn sau repaus.
Sistemului reticulat activator ascendent este stimulat și pe cale umorală (de
+
ex. prin exces de CO2H ), adrenalină, noradrenalină, dopamină, acetilcolină.
Sistemului reticulat activator ascendent trimite impulsuri descendente care

- 99 -
influențează activitatea neuronilor motori medulari în sens:
- facilitator: substanța reticulată facilitatoare se află la nivelul trunchiului
cerebral și în talamus
- inhibitor: substanța reticulată cu rol inhibitor este localizat la nivelul
bulbului, punții, are aferențe de la lobul cerebelos și de la ariile corticale
corticale.
Prin stimularea substanței reticulate se produce inhibiția neuronilor motori
medulari, cu estomparea reflexelor statico-tonice generate de stimularea
labirintică și proprioceptivă.

Sistemul nervos vegetativ

Sistemul nervos vegetativ este format din celule ale axului cerebro-spinal
care au migrat în afara axului formând ganglionii nervoși. Sistemul nervos de
relație pune organismul în legătură cu mediul înconjurător. Sistemul nervos
vegetativ coordonează funcțiile diferitelor organe interne.
Pentru musculatura scheletică fibrele care părăsesc sistemul nervos
cerebro-spinal sunt fibre terminale. Pentru musculatura netedă a viscerelor și
celulelor secretorii ale glandelor, fibrele vegetative care ies din măduva spinării
sunt intermediare. Acestea au un caracter presinaptic terminându-se în ganglionii
vegetativi. Fibrele preganglionare sunt fibre mielinice, în timp ce fibrele
postganglionare sunt amielinice.
Fibrele vegetative nu se termină în organele cu structură diferențiată de
tipul joncțiunii neuro-musculare, ci sunt forma fibrelor amielinice.
Sistemul nervos vegetativ este format din două componente: simpatică și
parasimpatică, ambele fiind formate dintr-o porțiune centrală și una periferică.
Transmiterea influxului nervos se realizează cu ajutorul mediatorilor
chimici: noradrenalină (pentru sistemul simpatic) și acetilcolină (pentru sistemul
parasimpatic).

Sistemul nervos simpatic. Centrii vegetativi simpatici se găsesc în

coarnele laterale din regiune toracică și lombară din măduva spinării.
Porțiunea periferică este formată din două lanțuri de ganglioni nervoși
dispuși de o parte și de altă a coloanei vertebrale uniți între ei și cu trunchiurile
nervilor spinali prin ramul comunicant al acestora din urmă. Din ganglioni fibrele
nervoase ajung la nivelul organelor interne. În vecinătatea organelor interne se
găsesc și ganglionii previscerali care formează plexuri.

- 100 -
 Figura 43. Sistemul nervos simpatic
Desen preluat de pe site-ul: http://www.prostemcell.org/leziuni-ale-coloanei-vertebrale/notiuni-generale-ale-
sistemului-nervos.html

Acțiunea sistemului nervos vegetativ simpatic este diferită pentru diferite

organe în parte. Astfel, la nivelul:
- inimii produce creșterea frecvenței cardiace, creșterea contractilității
inimii, crește viteza de conducere,
- vaselor sanguine are loc constricția arterelor tegumentare, viscerale și
parțial din musculatura striată (dacă sunt stimulați R ) sau dilatația
vaselor de la nivel cerebral (dacă sunt stimulați R ),
- pulmonar are loc relaxarea musculaturii bronșice și discretă vasoconstricție
a vaselor de la acest nivel,
- stomacului și intestinului are loc scăderea motilității concomitent cu
creșterea tonusului și contracției sfincterelor,
- ficatului se produce glicogenoliza,
- pancreasului este inhibată secreția (la nivelul acinilor) sau stimulată
producerea de insulină la nivelul insulelor Langerhans,

- 101 -
 - glandelor salivare are loc scăderea secreției acestora și creșterea secreției
vâscoase,
- glandelor sudoripare se produce stimularea secreției,
- țesutului adipos este favorizată lipoliza,
- ochilor se produce midriaza (dilatarea pupilei), relaxarea mușchiului
irisului,
- vezicii urinare se contract sfincterele concomitent cu relaxarea mușchilor
vezicali,
- uterului răspunsul este variabil în funcție de faza ciclului menstrual
- organelor genitale masculine este stimulată ejacularea,
- mușchilor scheletic acțiunea este stimulată activitatea receptorilor  care
sunt responsabili de creșterea glicogenolizei și a modificărilor legate de
tensiunea de întindere.

Sistemul nervos parasimpatic este localizat în regiunea bulbară și

sacrală, la nivelul coarnelor laterale ale măduvei spinării. Fibrele nervoase care
pornesc din centrii nervoși parasimpatici cranieni se atașează unor nervi cranieni
(nevul vag IX), cele care aparțin centrilor nervoși parasimpatici sacrali iau calea
rădăcinilor anterioare ale nervilor spinali.
Acțiunea sistemului nervos vegetativ parasimpatic este diferită pentru
diferite organe în parte. Menționă câteva dintre acțiunile parasimpaticului la
nivelul:
- inimii produce scăderea frecvenței cardiace, scăderea contractilității inimii,
scăderea viteza de conducere, vasodilatația coronariană,
- vaselor sanguine are loc constricția arterelor tegumentare, viscerale și
parțial din musculatura striată (dacă sunt stimulați R ) sau dilatația
vaselor de la nivel cerebral (dacă sunt stimulați R ),
- pulmonar are loc bronho-constricția,
- stomacului și intestinului are loc creșterea motilității concomitent cu
relaxarea sfincterelor,
- ficatului se produce glicogeneză,
- glandelor salivare are loc vasodilatație, urmată de secreția abundentă,
- glandelor sudoripare se produce stimularea secreției la nivelul palmelor,
- ochilor se produce mioză (micșorarea pupilei), contracția mușchiului
irisului,
- vezicii urinare se relaxează sfincterele.

- 102 -
 Figura 44. Sistemul nervos parasimpatic
Desen preluat de pe site-ul: http://www.prostemcell.org/leziuni-ale-coloanei-vertebrale/notiuni-generale-ale-
sistemului-nervos.html

4. Rezumatul cursului
Toate structurile anatomice ale sistemului nervos sunt protejate de
meninge (spinale și cerebrale)
Totalitatea organelor alcătuite predominant din ţesut nervos specializat în
recepţionarea, transmiterea şi prelucrarea tuturor excitaţiilor sau informaţiilor
culese din mediul extern sau intern formează sistemul nervos. Sistemul nervos
adaptează organismul la mediul extern şi dirijează funcţiile interne ale acestuia. El
primeşte toate excitaţiile sau stimuli proveniţi din contactul permanent al
organismului cu lumea exterioară, precum şi toate excitaţiile sau stimuli
proveniţi din diferite ţesuturi şi organe ale corpului. Aceste funcţii se realizează
în principal prin acte reflexe care au la bază ca unitate structurală arcurile
reflexe. Un arc reflex este alcătuit dintr-un receptor, o cale aferentă, un centru
nervos, o cale eferentă şi un efector
Măduva spinării este un segment al sistemului nervos central aşezat în
canalul vertebral.
Trunchiul cerebral este format din bulbul rahidian, puntea lui Varolio și

- 103 -
mezencefal.
Encefalul, mai cuprinde în afară de trunchiul cerebral și cerebelul sau
creierul mic, diencefalul sau creierul intermediar (talamus, metatalamus,
subtalamus, epitalamus şi hipotalamus.) și emisferele cerebrale.
Configurația internă a encefalului este reprezentată de prezența
substanței albe și a substanței cenușii – dispoziția celor două fiind diferită în
funcție de zona din sistemul nervos analizată.

5. Probleme de reflexie şi teme de dezbatere

1. Ce este arcul reflex? Dar actul reflex? Care este deosebirea dintre cele două?
2. Care este aspectul măduvei pe o secțiune transversală?
3. Care sunt fasciculele ascendente ale măduvei spinării și ce conduc ele?
4. Care sunt rădăcinile nervilor spinali?
5. Care este dispoziția substanței cenușii la nivelul trunchiului cerebral?
6. Care sunt nervii cranieni micști și care sunt zonele din corpul uman unde
sunt distribuiți?
7. Care sunt tipurile de fibre care intră în alcătuirea substanței albe de la nivelul
cerebelului?
8. Care este structura internă a creierului intermediar?
9. Care sunt elementele anatomice care pot fi descrise la nivelul emisferelor
cerebrale?
10. Care este structura ventriculelor laterali și unde se găsesc aceștia situați?

- 104 -
 GLANDELE CU SECREŢIE INTERNĂ

1. Introducere
Sistemul nervos împreună cu sistemul endocrin reglează majoritatea
funcțiilor organismului. Glandele cu secreţie internă sunt organe care secretă
substanţe cu structură chimică caracteristică, denumite hormoni (ormao = a
excita), pe care îi elimină direct în sânge, limfă sau alte componente ale
mediului intern cu scopul de a regla activitatea unora dintre aparate și
sistemele organismului.
Glandele cu secreție internă mai sunt denumite și glande endocrine:
endo = înăuntru, krino = secreție.

2. Obiectivele cursului
Prezentarea elementelor de anatomie funcțională care pot fi descrise la
nivelul glandele endocrine, a principalelor roluri ale hormonilor precum și
enumerarea situațiilor de hipo-/hipersecreție glandulară.

3. Conţinutul cursului
Ca structură, glandele endocrine se compun, în general dintr-un
parenchim secretor, un ţesut de susţinere, o bogată inervaţie vegetativă şi o
bogată vascularizare.
Glanda hipofiză
Hipofiza sau glanda pituitară este o glandă cu secreţie internă aşezată la
baza creierului, în depresiunea osului sfenoid, numită şaua turcească. Hipofiza
este alcătuită din trei lobi: anterior, intermediar şi posterior. Ea este unită de
hipotalamus printr-o formaţiune numită tija glandei hipofizare sau tija
pituitară. Lobul anterior formează împreună cu lobul intermediar
adenohipofiza, iar lobul posterior alcătuieşte împreună cu tija glandei hipofize
neurohipofiza.
Adenohipofiza este formată dintr-un parenchim glandular, ţesut de
susţinere, vase sanguine şi terminaţii nervoase vegetative. Celulele
parenchimului glandular sunt dispuse sub formă de cordoane.
1. Celulele cromofobe, reprezintă în jur de 50% din celulele glandulare care
secretă hormonul luteinizant.
1.a.Celulele acidofile reprezintă 35-40% din numărul total de celule care
alcătuiesc adenohipofiza. Se deosebesc două varietăţi de celule acidofile:
celule alfa, care secretă hormonul somatotrop, şi celule epsilon, care secretă
hormoni corticotrop şi luteotrop.
1.b Celulele bazofile sunt mai puţin numeroase, reprezentând numai 14-17%
din masa celulară adenohipofizară. Celulele beta, secretă hormonul

- 105 -
 foliculinostimulant, iar celulele delta, hormonul tireotrop şi hormonii
gonadotropi.
2. Celulele cromofobe au o semnificație încă disputată.

Figura 45.
Glanda hipofiză
1.Lob anterior
2.Lob mijlociu
3.Lob posterior
4.Tijă hipofizară
5.Neuroni hipotalamici
6.Sistem port- hipofizar

Hormonul somatotrop (STH, hormonul de creștere GH) este cel care

stimulează procesele de creștere și dezvoltare:
- stimulează condrogeneza la nivelul cartilajelor de creștere metafizare
(stimulează creșterea în lungime a oaselor),
- după pubertate are loc îngroșarea oaselor și consolidarea dezvoltării oaselor
late,
- efectele asupra metabolismului glucidic sunt de tip hiperglicemiant:
inhibarea transportului glucozei în celula musculară și adipoasă, stimularea
gluconeogenezei, inhibarea glicolizei,
- STH stimulează eliberarea acizilor grași (AGL) din țesutul adipos, crește
concentrația AGL în sânge, crește producția de corpi cetonici – efect
diabetogen,
- Efecte indirecte exercitate prin intermediul somatomedinelor.
În cazurile de hiperfuncție survenite în perioade de:
- copilărie se instalează gigantismul (peste 2 m),
- adult apare acromegalia, creșterea exagerată a extremităților, a unor viscere
(inimă, ficat, rinichi, limbă) și a mâinilor și picioarelor,
În cazurile de hiperfuncție se produce o hiperglicemie permanentă care
determină epuizarea celulelor Langerhans pancreatice – se instalează diabetul
zaharat hipofizar.
În cazurile de hipofuncție la copii se produce nanismul hipofizar
(piticism), subiecții având talie mică 1,2-1,3m. Atât în cazurile de hipo- cât și de
hiperfuncție dezvoltarea intelectuală este normală.

- 106 -
 Reglarea secreției de STH este prin:
- feed-back negativ: creșterea secreției de STH inhibă celulele
adenofipofizare și structurile hipotalamice secretoare de hormoni reglatori.
Vârful fiziologic al secreției de STH este în primele ore de somn
nictemeral.
- factori metabolici stimulatori (hipoglicemia, creșterea concentrației unor
aminoacizi circulanți, inaniția) și inhibitori (creșterea AGL circulanți.).

În lobul anterior al hipofizei se mai produc câţiva hormoni, fiecare

influenţând activitatea unei glande-ţintă.
Prolactina (hormonul mamotrop) stimulează secreția secreției lactate a
glandei mamare, sensibilizată de estrogen și progesteron. În afara sarcinii,
secreția de prolactină poate să se producă în cazul stresului psihic sau chirurgical,
efortului fizic, hipoglicemie sau hipersomniilor.
Hormonul adrenocorticotrop (corticotropina, ACTH) stimulează
activitatea secretorie a zonelor fasciculată și reticulată a glandele
corticosuprarenale ceea ce produce creșterea sanguină a hormonilor
glucocorticoizilor, androgenilor, stimulează melanogeneza. Efectele ACTH
asupra secreției de mineralocorticoizi sunt mai reduse.
În cazul hiposecreției de ACTH se produc efectele deficitului de
glucocorticoizi.
Hipersecreția de ACTH produce atât efectele excesului de glucocorticoizi
(exagerarea metabolismului proteic, hiperglicemie, obezitate) cât și pe cale legate
de efectul melanostimulator de hiperpigmentarea pielii (diabet bronzat). Ambele
modificări se descriu în cazul bolii Cushing.
Secreția de ACTH este controlată de hipotalamus.
Hormonul tireotrop (tireostimulina TSH) exercită influenţă asupra
dezvoltării glandei tiroide şi stimulează producerea hormonilor tiroidieni. TSH
stimulează captarea iodului de către celulele folicului tiroidian, sinteza și
eliberarea hormonilor iodați din molecula de tireoglobulină.
În cazul hiposecreției de TSH se produce insuficiența tiroidiană.
Hipersecreția de TSH duce la instalarea bolii Basedow.
Secreția de TSH este reglată de hipotalamus și de nivelul tiroxinei
sangvine.
Hormonii gonadotropi care influenţează maturizarea sexuală a
organismului.
Hormonul foliculostimulent (FSH) la bărbat, stimulează dezvoltarea
tubilor seminiferi și a spermatogenezei, la femei, determină creșterea și maturarea
foliculului de Graaf și secreția de estrogeni.
Hormonul luteinizant (LH) declanşează la bărbat pentru stimularea
secreției de androgeni de către celulele interstițiale ale testiculului. La femeie
determină ovulaţia şi formarea corpului galben (și stimulată secreția de

- 107 -
progesteron și estrogeni).
Reglarea secreției de hormoni adenohipofizari se face printr-un mecanism
de tip feed-back negativ. Rolul cel mai important în reglare îi revine
hipotalamusului care secretă hormoni de eliberare și inhibare. Aceștia ajung pe
calea axonilor până la eminența mediană, unde, pe calea sistemului hipotalamo-
hipofizar ajung la adenohipofiză. Hipotalamusul secretă un factor specific de
eliberare (RH – releasing hormon) sau de inhibare (IH – inhibiting hormon) în
raport de cantitatea de hormoni din sânge. Când cantitatea de hormoni din sânge
crește are loc blocarea hormonilor de eliberare și stimularea celor de inhibare.
Lobul intermediar face parte din adenohipofiză și secretă hormonul de
stimulare a pigmentogenezei – hormonul melanocitostimulant (MSH).
Hipotalamusul secretă un hormon de inhibare a MSH.
Neurohipofiza sau hipofiza posterioară ocupă 15-25% din volumul total
al glandei. Are conexiuni cu hipotalamusul prin tractul hipotalamo-hipofizar. Se
compune din celule nevralgice cu rol secretor (numite pituicite), celule bazofile și
din fibre nevroglice, nervoase și conjunctive. Hormonii secretaţi de hipofiza
posterioară sunt ocitocină şi vasopresina.
Oxitocina (ocitocina) are acțiune de a stimula contracția musculaturii
uterului gravid, expulzia laptelui din canalele glandei mamare.
Vasopresina (hormonul antidiuretic ADH) are rol în reabsorbția apei de la
nivelul tubilor distali și colectori ai nefronului (reducerea și concentrarea urinii),
reducerea secrețiilor tuturor glandelor exocrine ceea ce ajută la menținerea
volumului lichidelor organismului, și implicit a presiunii arteriale. În cazurile se
secreții crescute poate produce vasoconstricția arteriolară.
Hiposecreția de ADH determină pierderi importante de apă, în principal
prin urină (se poate ajunge și la 20l/24 ore – diabet insipid).
Reglarea se face fie pe cale volemică (scăderea volumului circulant
determină secreția de ADH), fie pe cale osmotică (creșterea presiunii osmotice a
lichidelor extracelulare determină sinteza de ADH).
Vascularizaţia şi inervaţia hipofizei. Arterele hipofizei provin din
carotida internă şi artera comunicantă posterioară. Venele care se formează din
capilarele sinusoide din adenohipofiza, ca şi cele ce colectează sângele din
neurohipofiza conduc sângele venos în sinusurile cavernoase ale durei mater se
formează un sistem port hipotalamo -hipofizar.
Nervii provin din sistemul nervos vegetativ simpatic şi parasimpatici.

Glanda pineală (epifiza)

Glanda pineală este situată în cutia craniană, între tuberculii cvadrigemeni
superiori. Are conexiuni anatomice și funcționale cu epitalamusul – sistemul
neuro-secretor epitalamo-epifizar.
Epifiza secretă melatonina (cu acțiune frenatoare asupra funcției
gonadelor) și hormoni peptidici – vasotocina (acțiune anti LH,

- 108 -
antigonadotropinică în general).
Extractele de epifiza au efecte metabolice. Stimulii luminoși, pe calea
nervilor simpatici, produc reducerea de melatonină. Există unele studii care
sugerează că epifiza ar avea rol în termoreglare.

Glanda tiroidă
Tiroida se află în regiunea anterioară a gâtului, înaintea laringelui şi a
traheei, într-un spaţiu care poartă numele de loja tiroidiană. Tiroida este formată
din doi lobi, unul drept şi altul stâng, şi dintr-o porţiune intermediară, numită
istm tiroidian. Forma acestei glande seamănă cu cea a literei H.
Structura tiroidei. Tiroida este învelită într-o capsulă conjunctivă din
care pornesc septuri conjunctive în parenchimul glandular, pe care-l subîmpart în
lobuli. Lobulii sunt formaţi din două feluri de ţesuturi: conjunctiv, care
alcătuiesc stroma glandei, şi glandular, care alcătuieşte parenchimul glandular.
Ţesutul glandular sau parenchimul este alcătuit din nişte vezicule, unele mici,
altele mari, numite foliculi tiroidieni. În cavitatea foliculară se găseşte o substanţă
fluidă omogenă, de culoare galbenă-cafenie, care poartă numele de coloid.
Coloidul conţine hormoni tiroidieni, enzime.
Hormonii care sunt secretați de tiroidă sunt derivați iodați ai tirozinei, iar
dintre aceștia numai tiroxina (T4)și triiodotironina (T3) sunt considerați adevărații
hormoni tiroidieni.
Efectele hormonilor tiroidieni asupra metabolismului intermediar precum și
efectele specifice pe sisteme și organe:
- glucidic: stimulează absorbția intestinală a glucozei, transportul intracelular
al glucozei, glicoliza, gluconeogeneza, reacția insulinică,
- lipidic: stimulează lipoliza și sinteza lipidelor în ficat, scade concentrația
trigliceridelor, fosfolipelor, colesterolului,
- protidic: stimulează sintezele proteice, catabolismul proteic,
- aparatul cardio-vascular: vasodilatație, crește forța contracție, crește
frecvența cardiacă,
- aparatul respirator: crește frecvența și amplitudinea mișcărilor respiratorii,
- musculatură scheletică: creșterea tonusului, a forței de contracție,
- sistem nervos: rol stimulativ, în ansamblu.
Hipofuncția tiroidiană are consecințe în funcție de vârsta la care se
produce:
- la copil: are loc încetinirea proceselor de dezvoltare somatică și psihică –
cretinism tiroidian,
- la adult: se instalează mixedemul: diminuarea atenției, memoriei, capacității
de învățare, metabolismul bazal este redus, pilea este uscată, senzație de
frig permanentă.
- hipertrofia glandei cu hipofuncția acesteia (gușa endemincă) apare în
cazurile în care iodul lipsește din alimente/apa de băut.

Hiperfuncția (boala Basedow) este caracterizată prin creșterea

- 109 -
metabolismului bazal, protuzia globilor oculari, tahicardie, hipertensiune
arterială, hipersecreția și accelerarea activității tubului digestiv, nervozitate,
insomnie, anxietate, pierdere în greutate, piele umedă.
Reglarea secreției glandei are loc prin mecanism de feed-back
hipotalamo-hipofizo-tiroidian: hipotalamusul secretă TRH care pe cale sistemului
port hipotalamo-hipofizar determină secreția de TSH. TSH stimulează producerea
de hormoni tiroidieni. Creșterea excesivă a hormonilor tiroidieni inhibă secreția
de TRH.
Calcitonina: la nivelul tiroidei și paratiroidelor se găsesc și celulele „C”
care secretă calcitonina hipocalcemiant.
Arterele care irigă glanda tiroidă sunt arterele tiroidiene superioare şi
inferioare. Venele se grupează în capsulă în trunchiuri mari, drenând sângele
în vena jugulară internă şi vena subclaviculară.
Limfaticele glandei tiroide alcătuiesc reţele situate între foliculii tiroidieni.
Nervii tiroidei sunt alcătuiţi din fibre nervoase simpatice provenite din
simpaticul cervical şi parasimpatice provenite din nervul vag.

Figura 46. Glanda tiroidă și

paratiroidele

1. Nerv
2. Cartilaj tiroid
3. Vena jugulară
4. Artera carotidă
5. Tiroidă
6. Trahee
7. Timus
8. Inimă

Glandele paratiroide
Paratiroidele sunt organe mici, în număr de patru, aşezate perechi pe
faţa dorsală a lobilor glandei tiroide. Situate în ţesutul conjunctiv al lobilor
glandei tiroide, ele sunt înfăşurate într-o capsulă fibroasă proprie. Glandele secretă
parathormoni și calcitonina.
Efectele parthormonului asupra:
- sistemului osos: crește permeabilitatea membranelor celulare pentru calciu
– crește calcemia, stimulează mai puțin osteogeneza și mai mult osteoliza,

- 110 -
 - rinichiului: determină hidroxilarea 25-dihidroxicolecalcicerol cu formarea
de vitamină D3 activă, favorizează reabsorbția tubulară de calciu, inhibă
reabsorbția de fosfați, intensifică reabsorbția tubulară de ioni de magneziu
și hidrogen,
- tubului digestiv: este favorizată absorbția activă a calciului, efect mediat și
de vitamina D3.
Mecanismul de reglare este unul:
- principal prin bucla de feed-back negativ care corelează direct celulele
secretoare de PTH cu nivelul circulant al calciului ionic,
- secundar: feed-back negativ exercitat de vitamina D3, magneziu
(hipermagnezemia inhibă PTH)

Calcitonina (CT) are efecte asupra:

- osului: reducerea osteolizei, stimularea osteoblastelor, inhibarea formării de
osteoclaste noi
- rinichiului: reducerea reabsorbției tubulare de calciu.
Reglarea secreției de calcitonină se realizează prin bucla de feed-back
negativă prin care se corelează nivelul calciului ionic cu activitatea celulelor
secretoare de CT.

Glanda timus
Timusul este un organ situat în etajul superior al mediastinului anterior,
înapoia sternului. El se dezvoltă până în al doilea an de viaţă, după care
rămâne staţionar până la 14 ani, când se atrofiază şi este înlocuit de o masă de
grăsime.
Timusul are o formă alungită, fiind alcătuit din doi lobi, unul drept şi
altui stâng. Structura timusului: lobii timusului sunt înfăşuraţi într-o capsulă
fibroasă, din care pleacă septuri conjunctive care îi subîmpart în lobuli. Un lobul
timic este alcătuit dintr-o zonă corticală aşezată la periferie şi o zonă medulară
spre interior. Zona corticală este constituită din limfocite şi din limfoblaste, iar
zona medulară din celule reticulare, limfoblaste şi corpusculi Hassal.
Celulele timice produc hormonul timic care are acțiune de: frânare a
dezvoltării gonadelor și mitozelor, stimulare a mineralizării osoase.
Timusul este vascularizat de ramuri care provin din artera tiroidiană
inferioară, artera toracică internă şi din trunchiul arterial brahiocefalic. Venele
alcătuiesc trunchiuri care se varsă în vena brahiocefalică stângă. Nervii provin din
sistemul nervos vegetativ simpatic şi parasimpatic (nervul vag).

Pancreasul endocrin
Pancreasul endocrin este alcătuit din nişte insule de celule cu structură
de glandă endocrină răspândite în interiorul lobulilor pancreasului exocrin,
numite insulele lui Langerhans. Aceste insule sunt alcătuite din cordoane celulare
care se anastomozează formând o reţea. Cordoanele glandulare se compun din
două tipuri de celule: alfa şi beta. Celulele alfa secretă hormonul numit

- 111 -
glucagon. Celulele beta secretă hormonul numit insulina. Insulele Langerhans
sunt separate de ţesutul pancreatic exocrin printr-o capsulă conjunctivă foarte
fină.
Insulina a fost descoperită în 1921 de N. Paulescu, redescoperită ulterior
de Banting, Mc.Leod şi Best, laureaţi ai premiului Nobel. Insulina este
principalul hormon hipoglicemiant. Principalele efecte ale insulinei sunt:
- membranele celulare devin permeabile pentru glucoză, permițând
pătrunderea intracelulară a acesteia – efect hipoglicemiant,
- favorizează formarea depozitelor musculare și hepatice de glicogen
(glicogenogeneza),
- crește permeabilitatea celulară la aminoacizi, K, Mg, PO4,
- scade: glicogenoliza, gluco-neogeneza hepatică, AGL din plasmă, nivelul
aminoacizilor plasmatici,
- modificarea nivelului de activitate al unor enzime intracelulare,
- formarea unor proteine,
+
- scăderea concentrației plasmatice de K ,
+
- stimularea reabsorbției tubulare de Na ,
- facilitarea transportului intracelular de magneziu și fosfați.

Figura 47. Pancreas

1. Aorta abdominală
2. Trunchiul celiac
3. Artera pancreatică
4. Artera splenică
5. Splina
6. Coada pancreasului
7. Corpul pancreasului
8. Artera mezenterică
superioară
9. Stomac
10. Artera gastro-
duodenală
11. Capul pancreasului
12. Duoden
Reglarea secreției de insulină este legată, în principal, de nivelul glicemiei.
Excesul de insulină produce hipoglicemia severă cu impact major asupra
sistemului nervos central.
Deficitul de insulină (diabetul zaharat) este o boală metabolică complexă
caracterizată prin: hiperglicemie, glicozurie, poliurie, polidipsie, polifagie, acidoză
și comă diabetică.
Glucagonul are efecte asupra:

- 112 -
 - metabolismului glucidic: stimulează glicogenoliza hepatică și gluco-
neogeneza hepatică, crește utilizarea hepatică a aminoacizilor,
- metabolismul lipidic: crește nivelul plasmatic al acizilor grași și
glicerolului, intervine în oxidarea acizilor grași,
- metabolismul proteic: efect proteolitic hepatic, inhibă secrețiile sintezelor
proteice.
Reglarea secreției de glucagon este în relație cu nivelul glicemiei.

Glandele suprarenale
Glandele suprarenale glande mici, perechi, situate deasupra polului
superior al fiecărui rinichi, în nişte spaţii numite lojele glandelor suprarenale.
Glanda suprarenală are forma unui con turtit, prezentând o faţă anterioară, o faţă
posterioară, o faţă inferioară, un vârf acoperit de diafragm, două margini, una
medială şi alta laterală. Glanda suprarenală este alcătuită dintr-un schelet
conjunctiv (stroma) şi din ţesut glandular (parenchimul). Ţesutul glandular
prezintă două zone, una periferică, numită zona corticală, care alcătuieşte
corticala sau corticosuprarenala, şi alta centrală de culoare cenuşie, numită zona
medulară, care alcătuieşte medulara sau medulosuprarenala.
Corticosuprarenala se împarte în trei zone: glomerulară, fasciculată şi
reticulată.
Celulele zonei glomerulată secretă hormonii numiţi mineralocorticoizi.
Celulele zonei fasciculata secretă hormonii glucocorticoizi.
Celulele zonei reticulată secretă hormonii numiţi 17-cetosteroizi
(estrogeni şi androgeni).
Hormonii mineralo-corticoizii (aldosteronul) au rol în metabolismul
+ + +
sărurilor minerale, determinând reabsorbția de Na la schimb cu K și H ceea ce
are rol în menținerea presiunii osmotice din mediul intern al organismului și a
volemiei.
Hipofuncția de aldosteron (boala Addison) conduce la pierderea de apă și
sare, urmată de hipotensiune arterială și adinamie (scăderea capacității de efort).
Hipersecreția de aldosteron (boala Conn) determină retenție masivă de apă
și sare ceea conduce la hipertensiune arterială.
Hormonii glucocorticoizi sunt reprezentați în principal din cortizon și
cortizol (hidrocortizon) care au efecte asupra organelor și metabolismelor:
- asupra musculaturii netede: menține tonusul vasomotor simpatico-
adrenergic,
- la nivelul sistemului osos: efect catabolic, diminuarea reabsorbției de
calciu,
- mențin echilibrului hidric,
- organele hematopoietice sunt stimulate în producerea de neutrofile,
plachete, hematii,
- funcțiile superioare ale sistemului nervos central sunt menținute în limitele
integrității,

- 113 -
 - este stimulat catabolismul protidic în musculatura scheletică, țesutul
conjunctiv și stimulat anabolismul hepatic (neoglicogeneza),
- hiperglicemie (gluconeogeneză, glicogenoliză hepatică, inhibiția
consumului periferic de glucoză),
- stimularea lipolizei, creșterea concentrației acizilor grași liberi plasmatici).
Hipofuncția de glucocorticoizi apare în boala Addison.
Hiperfuncția de glucocorticoizi (sindromul Cushing) determină modificări
metabolice: obezitate, diabet și hipertensiune arterială.
Hormonii sexosteroizi (androgeni) au acțiune masculinizantă redusă,
contribuind la apariția caracterelor sexuale secundare. În circulație se pot
transforma în estrogeni.
Hipofuncția acestor hormoni este compensată de secreția gonadelor.
Hipersecreția are efecte masculinizante puternice.
ACTH are rol important în reglarea secreției de hormoni.
Medulara sau medulosuprarenala este format din celule glandulare de
formă poligonală, mai mici decât celulele corticalei. Celulele vin în contact cu
capilarul arterial şi cu capilarul sinusoid venos, în care îşi varsă produşii de
secreţie denumiți catecolamine: adrenalina și noradrenalina. Secreția acestor
hormoni este stimulată de condițiile de stres: stări de încordare neuropsihică,
emoții, traumatisme, frig, căldură excesivă. Acțiunea acestor hormoni asupra:
- aparatului cardio-vascular:
 tahicardie,
 vasoconstricție,
 hipertensiune arterială,
 creșterea excitabilității miocardice,
 adrenalina: vasodilatația vaselor sanguine de la nivelul musculaturii
striate și vasoconstricție la nivelul celor din tegumente, mucoase și
organe interne,
 noradrenalina: acțiuni vaso-constructoare,
- aparatului respirator: relaxarea musculaturii bronșice,
- tubului digestiv:
 relaxarea musculaturii netede,
 contracția sfincterelor,
 inhibă secrețiile,
- metabolismelor:
 glicogenoliză,
 hiperglicemie,
 mobilizarea grăsimilor din rezerve,
 catabolismul acizilor grași,
- alte acțiuni: dilată pupila, piloerecție, produc alertă corticală, anxietate,
frică.
Hiperfuncția medularei apare în cazurile tumorilor suprarenaliene și se

- 114 -
manifestă prin hipertensiune arterială.
Hipofuncția medularei este compensată de activitatea sistemului nervos
simpatic.
Arterele care vascularizează glanda suprarenală provin din artera frenică
inferioară, aorta abdominală şi artera renală. Din capilare, sângele este colectat de
venule, care se deschid în vena centrală medulară. Vena centrală medulară dreaptă
se varsă în vena cavă inferioară, iar cea stângă, în vena renală.
Nervii corticosuprarenalieni provin din sistemul nervos vegetativ
simpatic, şi anume din plexul celiac.

Glandele sexuale
Ovarul are o activitate dublă: endocrină şi exocrină. Activitatea exocrină
constă în producerea celulelor germinale (foliculii ovarieni), iar cea endocrină,
în secreţia de hormoni.
Activitatea endocrină a ovarului este asigurată de celulele tecii interne,
ale foliculilor ovarieni, care secretă hormonii estrogeni, şi de celulele corpului
galben (după ovulație, foliculul ovarian se transformă în corp galben), care secretă
progesteronul.
Creșterea și maturizarea foliculilor sunt stimulate de FSH. Ovulația și
formarea corpului galben sunt stimulate de LH.
Estrogenii au rol de a stimula dezvoltarea organelor genitale feminine, a
mucoasei uterine, a glandelor mamare, apariția și dezvoltarea caracterelor sexuale
secundare feminine, comportamentului feminin.
Progesteronul intervine în:
- favorizarea păstrării sarcinii,
- păstrarea stării de sănătate de la nivelul organelor genitale feminine,
- diminuarea stării de anxietate,
- formarea și nutriția osoasă – rol in prevenirea osteoporozei,
- crește apetitul și determină stocarea rezervelor de lipide,
- facilitează acțiunea hormonului tiroidian,
- normalizarea glicemiei.

Testiculul este un organ cu o funcţie dublă, asigurată de existenţa a

două ţesuturi: ţesutul seminal (care produce spermatozoizii) şi ţesutul interstiţial
care secretă hormonii androgeni. Partea endocrină a testiculului este reprezentată
de celulele interstițiale Leydig, care formează glanda interstițială, care secretă
testosteronul. Testosteronul are acțiunea de a stimula organele genitale masculine
de a crește și a se dezvolta, de a favoriza instalarea caracterelor sexuale masculine
(dezvoltarea scheletului și a musculaturii scheletice, modul de implantare a
părului, repartiția țesutului adipos).

4. Rezumatul cursului

- 115 -
 Glandele endocrine sunt organe care secretă substanțe cu structură
chimică caracteristică denumite hormoni care trec în circulația sanguină și
influențează activitatea aparatelor și sistemelor.
Hipofiza secretă:
- adenohipofiză: hormonul luteinizant, somatotrop, luteotrop. corticotrop şi
foliculinostimulent, tireotrop şi hormonii gonadotropi
- hipofiza posterioară ocitocină şi vasopresina
- lobul mijlociu hormonul melanocitostimulator.
Tiroida secretă mai multe categorii de hormoni tiroidieni de. ex. T3, T4.
Paratiroidele secretă parathormoni și calcitonina.
Glandele suprarenale:
- corticosuprarenala produce mineralocorticoizi, glucocorticoizi și 17-
cetosteroizi
- medulosuprarenala secretă adrenalina și noradrenalina.
Pancreasul endocrin secretă insulina și glucagonul.
Ovarul produce hormonii estrogeni progesteronul.
Testiculul produce spermatozoizii şi hormonii androgeni.

5. Probleme de reflexie şi teme de dezbatere

1. Care este definiția glandelor cu secreție internă?
2. Care sunt principalele glande cu secreție internă?
3. Care sunt hormonii secretați de hipofiză, în totalitate?
4. Care glandă endocrină secretă insulina?

- 116 -
 Analizatorii (Organele de simţ)

1. Introducere
Scoarța cerebrală reprezintă o uriașă suprafață de recepție pe care se
proiectează nenumărate excitații care vin din mediul intern și din cel extern. Pe
baza proceselor de analiză și sinteză se elaborează reacții de răspuns adecvate.
Legăturile dintre mediul extern și organism se realizează prin intermediul
analizatorilor.

2. Obiectivele cursului
Prezentarea noțiunilor de anatomie funcțională care să clarifice elementele
care alcătuiesc analizatorii:
- segmentul periferic sau receptorul este specializat în recepționarea unei forme
de energie din mediul extern/intern pe care o transformă în influx nervos senzitiv,
- segmentul intermediar sau de conducere format din căile nervoase prin care
influxul nervos este transmis la scoarța cerebrală,
- segmentul central reprezentat de aria din scoarța cerebrală la care ajung
fibrele căii de conducere și în care excitația este transformată în senzații
conștiente.

3. Conţinutul cursului
Prin analizatori se înţelege un complex de structuri care au ca funcţie
principală integrarea organismului în mediul înconjurător şi coordonarea
armonioasă a activităţii organelor interne.

I. Analizatorul cutanat (pielea, tegumentul)

Analizatorul cutanat este alcătuit dintr-un segment periferic, reprezentat
de receptorii din piele, un segment de conducere, reprezentat de căile
sensibilităţii tactile, termice şi dureroase şi dintr-un segment central, reprezentat
de zona de proiecţie a sensibilităţii generale de pe scoarţa cerebrală.
Segmentul periferic se află în piele, fapt ce conferă acesteia funcţia de organ de
simţ.
Receptori cutanaţi: în afară de fibrele nervoase motorii (eferente) care
aduc influxul nervos la vasele pielii (nervi vasomotori) şi la glandele pielii (nervi
excitosecretori), aici se mai găsesc şi fibre nervoase senzitive (aferente), prin
care pielea îşi îndeplineşte funcţia de organ de simţ. Fibrele nervoase senzitive
de la nivelul pielii nu sunt altceva decât dendritele neuronilor senzitivi din
ganglionii spinali ai nervilor rahidieni şi din ganglionii senzitivi de pe traiectul
nervilor cranieni. Fibrele nervoase senzitive sunt de două feluri: libere şi
încapsulate.
Fibrele nervoase senzitive libere au aspect de arborizaţii dendritice şi se
găsesc atât în epiderm, cât şi în derm. Fibrele nervoase senzitive libere din
epiderm sunt firişoare nervoase care provin din fibrele nervoase ale papilelor
dermice. Rolul fiziologic al reţelei intradermice de fibre nervoase libere

- 117 -
amielinice este acela de a recepţiona excitaţiile dureroase. Terminaţiile libere
asemănătoare se află şi în jurul foliculilor piloşi, respectiv al rădăcinilor
perilor. Rolul acestor terminaţii este de a percepe excitaţiile tactile. Tot la
nivelul epidermului se găsesc formaţiunile senzitive, denumite meniscurile
Meckel, care fac trecerea de la terminaţiile libere la receptorii încapsulaţi.
Fibrele nervoase senzitive libere din derm sunt firişoare nervoase amielinice
care formează arboraţii dispuse în papilele dermice şi în jurul vaselor din derm.
Aceste fibre recepţionează excitaţiile tactile fine.
Fibrele nervoase senzitive încapsulate sunt formaţiuni conjunctivo-
nervoase care se găsesc în derm şi hipoderm şi care poartă numele de
corpusculi senzitivi. Corpusculii Meissner se găsesc în ţesutul conjunctiv al
papilelor dermice din pulpa degetelor. Corpusculii Krause se găsesc nu numai în
dermul pielii, ci şi în cel al mucoasei conjunctive şi bucale. Rolul corpusculilor
Krause este de a recepţiona excitaţiile pentru senzaţia de rece. Corpusculii Vater
Paccini sunt cei mai voluminoşi corpusculi diametrul lor putând atinge 4 mm
lungime. Se găsesc îndeosebi în hipodermul din regiunea palmară şi plantară,
dar mai cu seamă în pulpa degetelor. Aceşti corpusculi percep numai presiunile
mari. Corpusculii Golgi - Mazzoni recepţionează presiuni mai slabe decât
corpusculii Vater - Paccini. Corpusculii Ruffini recepţionează în primul rând
excitaţiile pentru senzaţia de cald. Ei mai recepţionează tracţiunile şi deformările
care se exercită asupra fibrelor conjunctive din straturile profunde ale dermului.

II. Analizatorul kinestezic

Segmentul periferic al analizatorului kinestezic este reprezentat de
receptorii (proprioceptorii) situaţi în muşchi, tendoane, aponevroze, capsule
articulare, membrane sinoviale şi periost. Ei sunt de mai multe feluri, şi anume:
fusuri neuromusculare, corpusculi Vater - Paccini şi terminaţii nervoase libere
neincapsulate.
Fusurile neuromusculare sunt proprioceptori senzitivo-motori. Un fus
neuromuscular este alcătuit din mai multe fibre musculare striate subţiri (2-10
fibre) învelite într-o capsulă conjunctivă. Ele se numesc fibre intrafusale pentru a
fi deosebite de fibrele extrafusale, adevăratele elemente contractile ale
muşchiului. Fiecare fus neuromuscular prezintă o porţiune mijlocie mai
voluminoasă, cu mai mulţi nuclei, şi două extremităţi în care se găsesc mai multe
miofibrile. Porţiunea mijlocie a fusului neuromuscular, necontractilă, este
înfăşurată de terminaţii nervoase senzitive sau receptoare dispuse spiralat, de
unde şi denumirea lor de fibre anulospirale. De o parte şi de alte a
terminaţiilor anulospirale se găsesc alte terminaţii receptoare dispuse "în floare",
prin care influxul nervos se propagă mai lent. Extremităţile fusului
neuromuscular care sunt contractile primesc terminaţii nervoase motoare.
Excitantul sau stimulul specific al fusurilor neuromusculare este întinderea
porţiunii centrale a acestora. Această întindere excită terminaţiile nervoase
anulospirale şi pe cele "în floare". Stimulii care pornesc din fusurile

- 118 -
neuromusculare informează deci sistemul nervos central despre gradul de
întindere a muşchilor.
Corpusculii tendinoşi Golgi sunt proprioceptori situaţi la locul de unire
dintre fibrele musculare şi tendon, alcătuiţi dintr-o reţea de fibre nervoase
terminate sub formă de butoni şi care se află printre fasciculele tendinoase. Ei nu
sunt stimulaţi de întinderea pasivă a muşchilor, ci de contracţia musculară activă a
acestora. Orice contracţie musculară dezvoltă o creştere a presiunii din tendon şi o
dată cu aceasta o stimulare a corpusculilor Golgi. Impulsurile care pornesc din
aceşti corpusculi au un efect inhibator asupra contracţiei musculare, ele
putând determina încetarea bruscă a contracţiei şi relaxarea muşchiului. Prin
aceasta, corpusculii Golgi împiedică contracţiile puternice ale muşchilor, care ar
putea rupe fibrele musculare sau ar smulge inserţiile acestora. Ca şi fusurile
neuromusculare, corpusculii Golgi sunt receptori care nu prezintă fenomenul de
adaptare la excitantul specific, respectiv întinderea.
Corpusculii Vater- Paccini descrişi ca receptori tactili situaţi în hipoderm,
se găsesc şi în tendoane, capsule articulare, ligamente, fascii musculare, perios şi
pericondru. Excitantul sau stimulul specific al acestora este presiunea
exercitată asupra formaţiunilor în care ei se găsesc. Corpusculii Vater - Paccini
sunt deosebit de sensibili la mişcările rapide ale aparatului locomotor şi la
vibraţii. Segmentul intermediar sau calea de conducere este reprezentată de
fibrele senzitive ale nervilor spinali şi de fasciculele gracilis, cuneatus,
spinocerebelos anterior şi spinocerebelos posterior. Segmentul central sau de
percepţie se află în zona senzitivă din girul postcentral al lobului parental. Aici
are loc analiza informaţiilor şi transformarea lor în senzaţii. Stimulii
proprioceptivi inconștienți ajung la scoarţa cerebelului.

III. Analizatorul olfactiv

Segmentul periferic al analizatorului olfactiv este reprezentat de celulele
olfactive din mucoasa olfactivă. Mucoasa olfactivă are o suprafaţă de circa. 2-3
cm2, acoperind lama ciuruită a etmoidului, faţa medială a cornetului nazal
superior şi o mică parte din septul nazal. Ea este alcătuită din epiteliul olfactiv şi
din corion.
Epiteliul este format din trei tipuri de celule aşezate pe două straturi:
olfactive, de susţinere şi bazale. Celulele olfactive sunt neuroni bipolari senzitivi.
Ele reprezintă primul neuron senzitiv al analizorului olfactiv. Dendritele lor sunt
aşezate la polul apical şi depăşesc celulele de susţinere, terminându-se printr-o
umflătură numită buton olfactiv. Din acest buton pleacă 6 - 8 cili olfactivi care
au rolul de a recepţiona excitaţiile olfactive. Axonii pornesc de la polul bazai,
pătrund în corion, unde intră în construcţia filetelor nervului olfactiv. Acestea
traversează găurile lamei ciuruite ale etmoidului şi ajung la bulbul olfactiv, unde
fac sinapsă cu dendritele celulelor mitrale. Segmentul intermediar sau calea de
conducere este alcătuită din axonii celulelor mitrale care alcătuiesc tracturile
olfactive. Segmentul central sau de percepţie este alcătuit din centrii primari şi

- 119 -
centrii secundari. Centrii primari sunt reprezentaţi de girul hipocampului şi
nucleul amigdalian situat în profunzimea şanţului lateral al emisferelor
cerebrale, între centrii primari şi centrii secundari există numeroase conexiuni.

IV. Analizatorul gustativ

Segmentul periferic al analizatorului gustativ este reprezentat de mugurii
gustativi din mucoasa linguală. Ei sunt aşezaţi la nivelul papilelor caliciforme,

Figura 48. Distribuția

tipurilor de papile la nivelul
limbii

1. Papile circumvalate
2. Papile filiforme
3. Papile fungice
4. Rădăcina limbii
5. Epiglota
6. Amigdala palatină
7. Amigdala linguală
8. Corpul limbii

fungiforme şi foliate. Papilele filiforme care sunt răspândite pe toată întinderea

mucoasei linguale nu conţin muguri gustativi. Un număr mic din asemenea
muguri se găsesc şi în mucoasa epiglotei, a valului palatin şi a faringelui,
precum şi în mucoasa buzelor şi a obrajilor.
Mugurele gustativ este situat între celulele epiteliale care acoperă pereţii
laterali ai papilelor. El este alcătuit din celule senzoriale gustative şi din celule
de susţinere. Extremitatea externă a mugurelui gustativ este prevăzută cu un
scurt canal, numit canalul gustativ. La rândul lui, canalul gustativ se deschide la
suprafaţa epiteliului printr-un por gustativ. Polul apical al celulelor gustative
prezintă câteva prelungiri denumite cili gustativi. Cilii gustativi reprezintă regiunea
sensibilă a celulei gustative care vine în contact cu moleculele substanţelor sapide
dizolvate în salivă.
Fibrele nervoase care pătrund în mugurele gustativ formează un plex
situat în corionul de sub membrana bazală. Din acest plex pornesc fibre care se
arborizează în jurul mugurelui gustativ şi în interiorul lui. Aceste fibre fac
sinapsă cu celulele gustative. Ele sunt dendrite ale neuronilor senzitivi din
ganglionii nervoşi situaţi pe traiectul nervilor cranieni care inervează mucoasa
linguală (nervul facial, nervul glosofaringian, nervul vag).
Segmentul intermediar sau calea de conducere este alcătuită din
înlănţuirea a trei neuroni senzitivi. Primul neuron senzitiv se află în ganglionii
nervoşi de pe traiectul nervilor facial, glosofaringian şi vag. Axonii lor fac
sinapsă cu cel de al doilea neuron senzitiv situat în nucleul tractului solitar din

- 120 -
trunchiul cerebral. De aici pornesc alte fibre, care împreună cu lemnisculul
medial ajung la cel de al treilea neuron senzitiv din talamus. De aici pornesc
fibrele talamocorticale care se proiectează pe scoarţa cerebrală.
Segmentul central se află în scoarţa cerebrală, în porţiunea inferioară a
girului postcentral.

V. Analizatorul vizual
Segmentele analizatorului vizual sunt: ochiul sau organul vederii, calea
optică şi zona corticală din scoarţa cerebrală situată în jurul scizurii calcarine.
Ochiul reprezintă segmentul periferic care primeşte excitaţiile exterioare
specifice, iar calea optică, segmentul intermediar care conduce influxul nervos
de la ochi la scoarţa cerebrală. Zona corticală din lobul occipital reprezintă
segmentul vizual în care se formează senzaţia vizuală.
Ochiul sau organul vederii este format din globul ocular şi anexele sale.
Globul ocular are o formă relativ sferică, cu diametrul anteroposterior mai mare
decât diametrele transversal şi vertical. Globul ocular este aşezat în orbită unde
ocupă partea anterioară a acesteia. Înapoia globului ocular se află spaţiul
retrobulbar. El este umplut cu ţesut conjunctiv gras, în care se găsesc vasele, nervii
şi muşchii ochiului.
Structura globului ocular Globul ocular este alcătuit din trei tunici
suprapuse: tunica externă, tunica mijlocie şi tunica internă care formează peretele
globului, şi din trei medii transparente cuprinse în interiorul acestuia: umoarea
apoasă, cristalinul şi corpul vitros.
Tunica externă. Este o membrană fibroasă formată din două porţiuni cu
aspect şi structură deosebite, şi anume sclerotica şi corneea.
a) Sclerotica este o membrană fibroasă de culoare alb-sidefie, dură şi
inextensibilă. Ea nu poate fi străbătută de radiaţiile luminoase. Sclerotica
prezintă la polul posterior al globului ocular o regiune perforată, numită lama
ciuruită, prin care trec fibrele nervului optic şi vasele sanguine. La polul
anterior, de jur împrejurul corneei se găsesc câteva orificii mici prin care trec
vase sanguine şi limfatice. Pe faţa externă a scleroticii, care vine în contact cu
capsula lui Tenon (membrană conjunctivă care acoperă porţiunea
sclerală a globului ocular), se găsesc inserţiile celor patru muşchi drepţi şi ale
celor doi muşchi oblici ai ochiului.
b) Corneea este o membrană conjunctivă transparentă care spre deosebire de
sclerotica poate fi străbătută de radiaţiile luminoase. Ea are forma unui
segment de sferă. Corneea formează peretele anterior al camerei anterioare a
ochiului, aflându-se în contact cu umoarea apoasă. Ea este separată de
sclerotica prin şanţul scleral, la nivelul căruia fibrele conjunctive ale corneei se
continuă cu cele ale scleroticii. Corneea este alcătuită din cinci straturi
suprapuse: epiteliul anterior, membrana elastică anterioară, ţesutul propriu
corneean sau parenchimul, membrana elastică posterioară şi epiteliul posterior.
Zona de tranziţie dintre cornee şi sclerotica poartă numele de limb

- 121 -
 corneean. Corneea este lipsită de vase de sânge, ea .fiind hrănită prin imbibiţie
de vasele sanguine de la nivelul limbului.

Figura 49. Globul ocular

1. Sclerotică 7. Pata oarbă
2. Mușchiul drept superior 8. Retină
3. Coroidă 9. Cristalin
4. Corp ciliar 10. Iris
5. Pata galbenă 11. Umoare apoasă
6. Nerv optic 12. Cornee

Tunica mijlocie sau vasculară, uvee este de culoare închisă, intens

vascularizată şi bogată în celule pigmentare. Ea cuprinde trei părţi: coroida,
corpul ciliar şi irisul.
a) Coroida este o membrană vasculară de culoare brună - negricioasă care se
întinde de la punctul de emergenţă a nervului optic până ta ora serrata. Ea
prezintă la polul posterior al globului ocular un orificiul care corespunde
lamei ciuruite a scleroticii şi care reprezintă locul de trecere a nervului optic.
Coroida este formată din patru straturi care sunt: lamina fusca, stratul vaselor
coroidiene, stratul coriocapilar şi lama vitroasă. Coroida asigură nutriţia
mediilor transparente ale globului ocular prin lichidul interstițial al imbibiţiei.
Prin vasele ei, coroida hrăneşte celulele retiniene, iar prin celulele
pigmentare pe care le conţine, ea contribuie la formarea camerei
obscure.
b) Corpul ciliar este o formaţiune conjunctivo-musculară care se întinde de la
ora serrata până la rădăcina irisului. În structura corpului ciliar intră
procesele ciliare şi muşchiul ciliar. Procesele ciliare sunt un fel de ghemuri
vasculare anastomozate între ele şi separate unele de alte prin nişte şanţuri.
Totalitatea proceselor ciliare, în număr de 70 - 80, alcătuiesc coroana
ciliară. Procesele ciliare secretă umoarea apoasă, lichid care hrăneşte
ţesuturile lipsite de vase ale ochiului (corneea şi cristalinul). Muşchiul ciliar

- 122 -
 este alcătuit din totalitatea fibrelor musculare netede situate m partea
anterioară a corpului ciliar. Muşchiul ciliar intervine în acomodarea
vizuală la distanţă.
c) Irisul reprezintă partea anterioară a tunicii mijlocii. El are forma unui disc, în
centrul căruia se află orificiul numit pupilă. Irisul este bine vizibil prin
transparența corneei. Faţa anterioară a irisului priveşte spre cornee. Ea are o
anumită coloraţie (albastră deschisă, căpruie, cafenie închisă) dată de
celulele cromatofile din structura irisului. Datorită fibrelor musculare
circulare şi radiare care intră în constituţia lui, irisul se comportă ca un
diafragm mobil. Contracţia fibrelor circulare micşorează diametrul
pupilei, iar contracţia fibrelor radiare măreşte diametrul acesteia. Prin
micşorarea diametrului pupilei (mioză) şi prin creşterea lui (midriază) se
realizează o dozare a cantităţii de radiaţii luminoase ce pătrund în interiorul
ochiului. Fibrele radiare sunt inervate de fibre simpatice cu plecare din
nucleul ciliospinal Budge din măduva C8 - D3. Fibrele circulare sunt inervate
de fibre parasimpatice cu plecare din nucleul Edinger-Westphal.
Tunica internă este numită retină şi este o membrană fotosensibilă,
transparentă, de culoare roză datorită purpurei vizuale care se găseşte în
structura ei. Retina este o prelungire a nervului optic. Se compune din două
regiuni bine distincte: retina vizuală sau optică şi retina oarbă.
a) Retina vizuală sau optică se întinde de la polul posterior al globului ocular
până la ora serrata. Ea are două feţe: una externă, care vine în contact cu
coroida, şi alta internă, care vine în contact cu corpul vitros. Pe faţa internă a
retinei optice se disting două zone cu aspect deosebit de restul retinei,
şi anume papila optică şi pata galbenă. Papila optică este o zonă în formă de
disc sau ovalară, cu diametrul de 1,5-1,8 mm reprezentând locul prin care
filetele nervoase din retină se continuă cu fasciculul optic. Pata galbenă
sau macula Iutea este o zonă de formă ovală, cu diametrul de 2-3 mm
Ea reprezintă punctul de maximă sensibilitate de pe suprafaţa retinei, în
centrul ei se află o mică depresiune, numită fovea centralis, pe ea se
formează imaginile cele mai clare. Retina vizuală este formată din celule
nervoase, celule de susţinere şi celule pigmentare. Celulele nervoase sunt
de cinci tipuri: vizuale, bipolare, multipolare, orizontale şi amacrine. Retina
are o structură stratificată; se deosebesc zece straturi: stratul celulelor
pigmentare, al conurilor şi bastonaşelor, membrana limitantă externă, stratul
granular extern, stratul plexiform extern, stratul granular intern, stratul
plexiform intern, stratul celulelor ganglionare, stratul fibrelor optice,
membrana limitantă internă.
b) Retina oarbă se întinde de la ora serrata până la orificiul pupilar. Se împarte
în retina ciliară şi retina iriană. Retina oarbă nu este fotoreceptoare.
Mediile transparente şi refringente :în afară de cornee, care face parte
din tunica externă a globului ocular, mediile transparente sunt:
a) Umoarea apoasă este un lichid incolor, perfect transparent, care umple

- 123 -
 camera anterioară şi posterioară a ochiului. Camera anterioară este
delimitată anterior de cornee, iar posterior de faţa anterioară a irisului şi de
zona centrală a cristalinului. Camera posterioară este delimitată anterior de
faţa posterioară a irisului, posterior de cristalin şi de ligamentul său
suspensor, iar periferic de corpul ciliar.
b) Cristalinul este organul cel mai important al aparatului dioptrie. El are forma
unei lentile biconvexe şi este aşezat în plan frontal, între iris şi corpul vitros.
Este menţinut în această poziţie de către un sistem de fibre ce alcătuiesc
ligamentul suspensor al cristalinului sau zonula lui Zinn. Cristalinul este
alcătuit dintr-o capsulă, un epiteliu şi din fibre cristaliniene. Capsula
cristalinului se mai numeşte şi cristaloidă. Ea este o membrană elastică, cu
structură lamelară, formată din colagen şi polizaharide. Epiteliul cristalinului
este alcătuit dintr-un singur strat de celule cubice sau turtite. Fibrele
cristalinului sunt alcătuite din fibrile, unele dispuse radiar, altele tangenţial,
formând straturi discontinue.
c) Corpul vitros este reprezentat de o substanţă de o substanţă gelatinoasă
care ocupă tot spaţiul cuprins între cristalin şi peretele globului ocular.
Organele anexe ale globului ocular
Din grupul organelor anexe de protecţie fac parte: orbita, pleoapele şi
sprâncenele, conjunctiva şi aparatul lacrimal. Organele anexe de mobilitate sunt
reprezentate de muşchii extrinseci ai globului ocular. Orbitele cavităţii osoase
situate în masivul facial, de o parte şi de alta a liniei mediane, adăpostesc şi
protejează globii oculari.
1.Aparatul lacrimal este format din glanda lacrimală şi căile lacrimale.
Glanda lacrimală, de mărimea unei migdale, este aşezată în regiunea supero-
externă a orbitei, în scobitura sau foseta lacrimală de pe tavanul acesteia.
Ea are două porţiuni, una orbitală şi alta palpebrală. Glanda lacrimală este de tip
tubulo-acinos seros. Canalele excretoare ale glandei lacrimale sunt de două
feluri: principale şi accesorii.
Căile lacrimale sunt reprezentate printr-un sistem de conducte care au
rolul de a transporta lacrimile din fundul de sac conjunctival în meatul inferior al
foselor nazale. In componenţa acestui sistem intră punctele lacrimale,
caniculele lacrimale, sacul lacrimal şi canalul lacrimo-nazal.
Rolul fiziologic al aparatului lacrimal constă în secreţia şi transportul
lacrimilor.
2.Muşchii extrinseci ai globului ocular. Sunt muşchi striaţi, patru drepţi
şi doi oblici, situaţi în orbită şi formând un fel de con muscular, în mijlocul căruia
este situat globul ocular. Sunt inervaţi de nervii cranieni: III oculomotor comun
(pentru mușchii drept intern, drept superior, drept inferior, oblic inferior), IV
trohlear (pentru mușchiul oblic superior), VI abducens (pentru mușchiul drept
extern).
Calea optică şi proiecţia ei corticală - Segmentul de conducere ai
analizatorului vizual poartă numele de calea optică. Ea este alcătuită din a trei

- 124 -
neuroni. Primii doi neuroni senzitivi de pe calea optică sunt reprezentaţi de
celula bipolară şi de celula multipolară. Cel de al treilea neuron senzitiv se află
în corpul geniculat lateral. Axonii celui de al doilea neuron senzitiv de pe calea
optică formează nervul optic, chiasma optică şi tractul optic până în corp
geniculat lateral. De aici pornesc radiaţiile optice Gratiolet până la nivel cortical.
Segmentul central sau de percepţie al analizatorului vizual este situat în scoarţa
cerebrală a lobului occipital, de o parte şi de alta a scizurii calcarine. Pata
galbenă sau macula Iuţea are o proiecţie foarte extinsă. Radiaţiile optice se
termină în ariile 17,18 şi 19. Aici are loc procesul de transformare a excitaţiei
luminoase în senzaţie vizuală.

VI. Analizatorul acustico-vestibular

Segmentul periferic al analizatorului acustico-vestibular este reprezentat
de ureche, segmentul intermediar, de calea acustica şi vestibulară, iar segmentul
central sau de percepţie, de centrii nervoşi corticali şi subcorticali.
Urechea este formată din trei porţiuni: urechea externă, una mijlocie şi
alta internă.
Urechea externă formată din pavilionul urechii şi din conductul auditiv
extern. Pavilionul urechii are forma unei pâlnii şi este format dintr-un schelet
fibrocartilaginos acoperit de piele. El se insera pe părţile laterale ale capului,
între apofiza mastoidă şi articulaţia temporo-mandibulară. Pe faţa externă sau
laterală a pavilionului urechii se află o serie de reliefuri: helixul, antehelixul,
tragusul, antitragusul Tot pe această faţă se găsesc câteva depresiuni, şi
anume şanţul helixului, foseta naviculară şi conca. Între capătul superior al
antehelixului şi capătul lui inferior se găseşte o cavitate în care se deschide
conductul auditiv extern, numită concă. În această cavitate pătrunde rădăcina
anterioară a helixului, care împarte în două jumătăţi, una superioară şi alta
inferioară. Jumătatea inferioară se continuă cu conductul auditiv extern. Pe
buza anterioară a conductului auditiv extern se găseşte un tubercul care poartă
numele de tragus. Porţiunea inferioară a pavilionului urechii se numeşte lobului
urechii. Toate aceste ridicături şi depresiuni de pe fata laterală a pavilionului
urechii au rolul de a capta undele sonore şi de a le orienta către conductul
auditiv extern. Faţa internă sau medială a pavilionului urechii prezintă aceleaşi
ridicături şi depresiuni, cu deosebirea că aici ele au aspectul mulajului negativ.
Pavilionul urechii este alcătuit dintr-un schelet fibrocartilaginos acoperit cu piele.
Pe ambele feţe ale cartilajului se găsesc muşchi auriculari.
Conductul auditiv extern. Este format dintr-o porţiune cartilaginoasă, care
se află în continuarea pavilionului, şi o porţiune osoasă, situată în grosimea
osului temporal. Ambele porţiuni sunt căptuşite de piele, în grosimea căreia se
găsesc glandele ceruminoase, care secretă cerumenul.

- 125 -
 Figura 50. Structura urechii
1. Pavilionul urechii 10. Camera timpanică
2. Conductul auditiv 11. Trompa lui Eustachio
3. Timpan 12. Canalele semicirculare osoase
4. Ciocan 13. Utriculă
5. Nicovală 14. Saculă
6. Scăriță 15. Rampa vestibulară
7. Fereastra ovală 16. Rampa timpanică
8. Osul temporal 17. Cohlee
9. Fereastra rotundă 18. Nervul vestibulo-cohlear

1. Urechea medie este compusă din casa timpanului sau cavitatea

timpanică şi anexele acesteia: trompa lui Eustachio sau tuba faringo-timpanică şi
celulele mastoidiene. Casa timpanului este o scobitură situată la baza piramidei
osului temporal. Ea are o formă neregulată, prezentând şase pereţi: Peretele
lateral este format din membrana timpanică şi cadrul osos care-l înconjură.
Membrana timpanică separă urechea externă de urechea medie. Are o formă
aproximativ circulară şi închide copiei orificiul intern sau profund al
conductului auditiv extern. Timpanul este fixat de cadrul său osos printr-o
bandă de ţesut conjunctiv, numită ligamentul Gerlach. Timpanul este alcătuit
din trei straturi: extern, mijlociu şi intern. Stratul extern continuă pielea
conductului auditiv extern. Stratul mijlociu se compune din trei starturi de
fibre: unul radiar, iar în centru şi două circulare. Stratul intern format dintr-o
mucoasă ai cărei epiteliu este de tip pavimentos, are celule poligonale fără
cili vibratili. Mucoasa timpanului nu este altceva decât mucoasa faringiana
care căptuşeşte trompa lui Eustachio şi care pătrunde şi în urechea medie.
Peretele medial sau labirintic este alcătuit din baza stâncii

- 126 -
temporalului, separă urechea medie de cea internă, în centru se află o
ridicătură circulară, numita promontoriu. Peretele superior este reprezentat de
o lamă osoasă subţire, numită tegmen timpani. Peretele inferior este porţiunea
osoasă care vine în raport cu golful venei jugulare. Peretele anterior se
compune din porţiunea osoasă care acoperă artera carotidă internă şi prezintă
orificiul trompei Eustachio. Peretele posterior prezintă un orificiu în care se
deschide canalul osos ce leagă sistemul celular mastoidian de casa timpanului.
Acest canal se numeşte aditus ad antrum. Cele trei oscioare, şi anume
ciocanul, nicovala şi scăriţa, formează un lanţ ce se întinde de la membrana
timpanică la fereastra ovală.
2. Urechea internă este alcătuită dintr-un sistem de canicule
numit labirint. În interiorul labirintului membranos se găseşte de asemenea un
lichid cu aceeași compoziţie, numit endolimfă.
Labirintul osos este format din cavităţi neregulate săpate în stânca
temporalului şi care comunică între ele. Labirintul osos cuprinde trei părţi:
vestibulul osos, canalele semicirculare osoase şi melcul osos sau cohlea.
Vestibulul osos este o cavitate osoasă de formă ovoidă sau paralelipipedică.
Canalele semicirculare osoase sunt în număr de trei (superior, posterior şi lateral)
sunt cavităţi tubulare de formă semicirculară, orientate în cele trei planuri
principale ale spaţiului. Fiecare canal semicircular prezintă la una dintre
extremităţi câte o dilataţie numită ampulă. Melcul osos este o cavitate tubulară de
formă spiralată săpată în stânca temporalului şi care comunică cu vestibulul. EI
are aspectul unui tub format din ţesut osos spongios, numit columelă sau modici,
în interiorul conductului se găseşte o proeminenţă a columelei, numită lama
osoasă spirală. Lama osoasă spinală împarte incomplet lumenul conductului în
două spaţii, unul superior, numit rampa sau scala vestibulară, şi altul inferior,
numit rampa sau scala timpatică. Lama osoasă spirală nu ajunge până în fundul
de sac al conductului cohlear, rămânând un mic spaţiu liber, numit heliotremă.
În grosimea lamei spirale sunt săpate nişte conducte care pornesc din cadrul
spiralat Rosenthal şi se deschid la marginea liberă a lamei.
Labirintul membranos este cuprins în labirintul osos. Labirintul
membranos este alcătuit deci din vestibulul membranos, canalele semicirculare
membranoase şi melcul membranos. Vestibulul membranos este format din două
vezicule, una superioară turtită, numită utriculă, în care se deschid canalele
semicirculare membranoase, şi alta inferioară sferică, numită saculă. Canalele
semicirculare membranoase sunt cuprinse în interiorul canalelor semicirculare
osoase. Structura pereţilor utriculei, saculei şi canalelor semicirculare
membranoase este asemănătoare. La nivelul utriculei, saculei şi al ampulelor,
epiteliul prezintă zone cu structură deosebită, numite macule şi creste
ampulare. Aceste zone reprezintă segmentul periferic sau receptorul
analizatorului vestibular. Maculele sunt în număr de două, una la nivelul utriculei
şi alta la cel al saculei. Epiteliul maculelor este alcătuit din două tipuri de celule:
senzoriale sau receptoare şi de susţinere. Celulele senzoriale sunt răspândite

- 127 -
printre celulele de susţinere. Polul lor inferior, vine în contact cu dendritei
neuronilor senzitivi din ganglionul Scarpa. Polul lor superior este prevăzut cu
cili care pătrund într-o substanţă gelatinoasă, numită membrana otolitică;
aceasta acoperă suprafaţa maculei.
Membrana otolitică este alcătuită dintr-un strat de mucos secretat de
celulele maculei, în masa căreia se găsesc nişte cristale prismatice, numite
otolite sau otoconii, alcătuite din carbonat dublu de calciu şi magneziu. Crestele
ampulare, în număr de trei, sunt localizate în cele trei ampule ale canalelor
semicirculare. Substanţa gelatinoasă moale şi transparentă care acoperă crestele
ampulare are aspect fibrilar şi nu conţine otolite.
Melcul membranos sau canalul cohlear situat în melcul osos are o
structură deosebită faţă de cea a vestibulului membranos şi a canalelor
semicirculare membranoase. El ocupă numai o parte a melcului osos. Structura
pereţilor canalului cohlear este aceiaşi pe toată lungimea lor. Canalul cohlear are
deci trei pereţi: unul extern, reprezentat de ligamentul spiral, unul vestibular,
reprezentat de membrana vestibulară, şi altul timpanic, reprezentat de lama
spiralată osoasa şi de membrana bazilară. Pe faţa cohleară a membranei
bazilare se află receptorul analizatorului acustic, organul Corti. Organul Corti este
format din membrana baziliară, epiteliul senzorial auditiv şi membrana tectoria.
Calea acustică şi proiecţia ei corticală Segmentul de conducere al
analizatorului acustic conduce impulsurile nervoase de la organul receptor,
situat în melcul membranos, la scoarţa cerebrală din lobul temporal. Calea
acustică are o parte periferică şi alta centrală. Nervul cohlear conduce impulsurile
nervoase de la organul receptor Corti până la nucleii cohleari din trunchiul
cerebral. Segmentul central sau de percepţie al analizatorului acustic este situat la
om în profunzimea scizurii laterale (Sylvius) şi pe faţa superioară a lobului
temporal. Segmentul de conducere al analizatorului vestibular se numeşte calea
vestibulara și conduce impulsurile nervoase de la organele receptoare situate în
utriculă, saculă şi din canalele semicirculare la centrii nervoşi din trunchiul
cerebral, cerebel şi probabil din scoarţa cerebrală.
Nervul vestibular este alcătuit din mai multe feluri de fibre, dintre care
unele conduc impulsurile nervoase de la macule şi crestele ampulare până la
cerebel, iar altele până la nucleii vestibulari din trunchiul cerebral.

4. Rezumatul cursului
Prin analizatori se înţelege un complex de structuri care au ca funcţie
principală integrarea organismului în mediul înconjurător şi coordonarea
armonioasă a activităţii organelor interne. Orice analizator este alcătuit dintr-un
segment periferic sau receptor, un segment intermediar sau de conducere şi dintr-
un segment central sau de percepţie.
Analizatorul cutanat este alcătuit dintr-un segment periferic, reprezentat
de receptorii din piele, un segment de conducere, reprezentat de căile
sensibilităţii tactile, termice şi dureroase şi dintr-un segment central, reprezentat

- 128 -
de zona de proiecţie a sensibilităţii generale de pe scoarţa cerebrală.
Segmentul periferic al analizatorului kinestezic este reprezentat de
receptorii (proprioceptorii) situaţi în muşchi, tendoane, aponevroze, capsule
articulare, membrane sinoviale şi perios.
Segmentul periferic al analizatorului olfactiv este reprezentat de celulele
olfactive din mucoasa olfactivă.
Segmentul periferic al analizatorului gustativ este reprezentat de mugurii
gustativi din mucoasa linguală.
Segmentele analizatorului vizual sunt: ochiul sau organul vederii, calea
optică şi zona corticală din scoarţa cerebrală situată în jurul scizurii calcarine.
Ochiul reprezintă segmentul periferic care primeşte excitaţiile exterioare
specifice, iar calea optică, segmentul intermediar care conduce influxul nervos
de la ochi la scoarţa cerebrală. Zona corticală din lobul occipital reprezintă
segmentul vizual în care se formează senzaţia vizuală.
Segmentul periferic al analizatorului acustico-vestibular este reprezentat
de ureche, segmentul intermediar, de calea acustica şi vestibulară, iar segmentul
central sau de percepţie, de centrii nervoşi corticali şi subcorticali.

5. Probleme de reflexie şi teme de dezbatere

1. Care sunt fibrele nervoase senzitive încapsulate și care este rolul lor?
2. Unde este situat segmentul periferic al analizatorul olfactiv și din ce
structuri anatomice este format?
3. Ce este mugurele gustativ?
4. Care este structura globului ocular?
5. Unde este localizată casa timpanului?
6. Ce este labirintul osos?
7. Care sunt elementele anatomice care intră în alcătuirea vestibulului
membranos?

- 129 -
 APARATUL CIRCULATOR

1. Introducere
Aparatul circulator este format din inimă şi dintr-un sistem de vase prin
care circulă sângele şi limfa. Inima împreună cu vasele prin care circulă sângele
formează sistemul circulator sanguin, iar sistemul de vase prin care circulă limfa
formează sistemul circulator limfatic.

2. Obiectivele cursului
Prezentarea noțiunilor de anatomie funcțională ale inimii și principalelor
vase mari de sânge pe care le descriem la nivelul organismului.

3. Conţinutul cursului
Aparatul circulator este alcătuit din inimă şi arborele circulator.

Inima (cordul)
Inima este un organ muscular cavitar cu rol de pompă. Ea se află în etajul
inferior al mediastinului, între cei doi plămâni, deasupra diafragmului. Inima este
învelită într-un sac fibro-seros care poartă numele de pericard. Dimensiunile
inimii variază după individ, sex şi vârstă. La bărbat inima cântăreşte în medie
250-350 g şi are o capacitate de 500-600 ml.
Configuraţia externă Inima are forma unui con turtit şi prezintă o bază, un
vârf, trei feţe sterno-costală, diafragmatică, pulmonară şi două margini.
Baza inimii este formată în cea mai mare parte din atriul stâng şi o mică
parte din atriul drept
Vârful inimii se află în partea opusă bazei. Este alcătuit în totalitate din
vârful ventriculului stâng.
Faţa anterioară sterno-costală este convexă. Pe această faţă se observă un
şanţ longitudinal, numit şanţul longitudinal anterior sau şanţul interventricular
anterior. Marchează, la exterior, limita dintre ventriculul drept şi cel stâng.
Faţa inferioară diafragmatică este plană şi vine în raport cu muşchiul
diafragm. Pe această faţă se observă două şanţuri, unul longitudinal, numit şanţul
longitudinal inferior, care se află în continuarea celui
anterior şi latul transversal, numit şanţul coronar.
Marginea dreaptă a inimii este mai ascuţită şi vine în raport cu
diafragmul, în timp ce marginea stângă este mai rotunjită şi vine în raport cu
plămânul stâng.
Configuraţia interioară Inima este împărţită în cavităţi prin pereţi dispuşi
longitudinal şi transversal, numiţi septuri.
Peretele longitudinal (care corespunde la exterior şanţurilor longitudinale)
desparte inima în două părţi, dreaptă şi stângă. Peretele transversal (care
corespunde la exterior şanţului coronar) împarte fiecare dintre cele două cavităţi:

- 130 -
una către baza inimii, numită atriu şi alta către vârful inimii, numită ventricul.
Inima are deci în interiorul ei patru cavităţi: două strii şi două ventricule,
despărţite prin pereţii amintiţi.
Figura 51. Structura inimii

1. Apex
2. Peretele
interventricular
3. Miocard
4. Cordaje
5. Ventricul stâng
6. Valvulă bicuspidă
7. Atriul stâng
8. Vene pulmonare
9. Arteră pulmonară
stângă
10. Crosa aortei
11. Artele carotide
12. Artera pulmonară
dreaptă
13. Vena cavă
superioară
14. Orificiile arterelor coronare 18. Valvula tricuspidă
15. Valvulele sigmoide 19. Ventriculul drept
16. Orificiul venei coronare 20. Venă cavă
17. Atriul drept inferioară
21. Artera aortă
Peretele transversal, care desparte atriile de ventricule, poartă numele de
septul atrioventricular. El are două părţi: una dreaptă, pentru inima dreaptă şi alta
stângă, pentru inima stângă.
Peretele longitudinal, care desparte inima dreaptă de inima stângă are şi el
două părţi: una care desparte atriile, numită sept interatrial şi alta care separă
ventriculele, numită sept interventricular.
Cavităţile inimii stângi nu comunică cu cavităţile inimii drepte. Atriul şi
ventriculul de pe aceeaşi parte comunică între ele prin orificiile atrioventriculare.
a) Atriile sunt cavităţi aproximativ cubice situate spre baza inimii şi
care nu comunică între ele. Pereţii lor sunt mai subţiri decât cei ai ventriculelor şi
prevăzuţi cu mai multe orificii. Fiecare atriu are o prelungire, numită auricul sau
urechiuşă. Cele două atrii sunt despărţite prin septul interatrial, care are o
porţiune mai subţire (fosa ovală), ce reprezintă locul orificiului Botallo din
perioada dezvoltării embrionare, care făcea comunicarea între atrii şi care s-a
închis ulterior.
Atriul drept are formă de cub neregulat, prezentând şase pereţi: anterior,

- 131 -
posterior, superior, inferior, lateral şi medial.
Atriul stâng are o formă aproape cuboidă şi un perete mai gros decât cel al
atriului drept. În peretele posterior se găsesc cele patru orificii în care se deschid
venele pulmonare, iar în cel inferior se află orificiul atrioventricular stâng,
prevăzut cu valva mitrală. Pe peretele lateral se găseşte orificiul de comunicare cu
urechiuşa stângă.
b) Ventriculii sunt două cavităţi de formă piramidală care se află
spre vârful inimii, una aparţinând inimii drepte, numită ventricul drept, iar
cealaltă inimii stângi, numită ventricul stâng. Ventriculele au o capacitate mai
mare, pereţii lor sunt mult mai groşi şi prevăzuţi cu muşchi papilari şi cu
trabecule cărnoase care dau suprafeţei interioare un aspect neregulat.
Ventriculul drept are trei pereţi: anterior sau sternocostal, inferior sau
diafragmatic şi posterior, reprezentat de septul interventricular.
Orificiul atrioventricular drept face comunicarea între atriul drept şi
ventriculul drept. El este prevăzut cu valva tricuspidă, alcătuită din trei valvule
sau cuspide de formă triunghiulară.
Orificiul trunchiului arterei pulmonare face comunicarea între ventriculul
drept şi artera pulmonară. Din ventriculul drept pleacă trunchiul arterei
pulmonare. Orificiul trunchiului arterei pulmonare este prevăzut cu trei valvule ce
au forma unor cuiburi de rândunică, numite valvule semilunare sau sigmoide
pulmonare. Ele au o margine fixă, care aderă la perete şi alta liberă prevăzută la
mijloc cu nodulul Morgagni.
Ventriculul stâng are trei pereţi: anterior sau septal, posterior sau
pulmonar şi inferior sau diafragmatic. Orificiul atrioventricular stâng este
prevăzut cu valva mitrală.
Orificiul arterei aorte face comunicarea dintre ventriculul stâng şi artera
aortă. Pe marginea liberă se găsesc nodulii Arantius. În peretele arterei aorte, la
nivelul valvulelor sigmoide anterioare, se observă orificiile de origine ale celor
două artere coronare: dreaptă şi stângă.
Structura pereţilor inimii
Peretele inimii este format din trei straturi: unul intern, numit endocard,
unul mijlociu, numit miocard şi altul extern, numit epicard.
Endocardul este o membrană lucioasă, transparentă, care căptuşeşte toate
cavităţile inimii, continuându-se cu tunica internă a arterelor şi venelor.
Miocardul alcătuieşte muşchiul cardiac. Structura acestui muşchi a fost
descrisă la ţesutul musculat. Fibrele miocardice de la nivelul atriilor sunt dispuse
în fascicule circulare, iar cele de la nivelul ventriculelor, în fascicule cu direcţie
oblic spiralată, formând spre vârf aşa-numitul vârtej al inimii.
În masa trunchiului cardiac se află aparatul de conducere sau sistemul
excitoconductor.
În peretele atriului drept, între cele două vene cave se află nodul sinoatrial
(Keith-Flack), ia în partea inferioară a septului interatrial, lângă valva tricuspidă
şi deasupra trigonului fibros drept, se află nodul atrioventricular (Aschoff-

- 132 -
Tawara). De la nodul atriventricular sau fasciculul Hiss, care coboară în interiorul
septului interventricular şi se împarte într-o ramură dreaptă, care merge la
ventriculul drept şi o ramură stângă care merge la ventriculul stâng. Cele două
ramuri se ramifică sub endocard într-o reţea de fibre, numită reţeaua Purkinje.
Epicardul, tunica externă a peretelui inimii, este o foiţă conjunctivă
acoperită de un strat de celule cubice sau turtite. Această foiţă nu este altceva
decât pericardul seros care se răsfrânge de la pericardul fibros pe suprafaţa inimii.
Vascularizaţia şi inervaţia inimii
Arterele care hrănesc inima iau naştere din aorta ascendentă şi se numesc
artere coronare: dreaptă şi stângă. Artera coronară stângă se împarte în două
ramuri: artera interventriculară anterioară şi artera circumflexă. Artera coronară
dreaptă merge în şanţul coronar şi coboară apoi în şanţul interventricular inferior.
Cea mai importantă este artera interventriculară inferioară. Artera coronară
dreaptă hrăneşte atriul şi ventriculul drept, treimea posterioară a septului
interventricular şi o parte din faţa inferioară sau diafragmatică a ventriculului
stâng.
Venele sunt: marea venă coronară, mica venă coronară şi vena
ventriculară posterioară. Cea mai mare parte a sângelui venos se varsă în atriul
drept prin intermediul sinusului coronar.
Limfaticele drenează limfa în ganglionii mediastinali anteriori.
Nervii inimii provin din sistemul nervos vegetativ simpatic şi
parasimpatic. Fibrele simpatice se anastomozează cu cele parasimpatice formând
plexul cardiac superficial şi plexul cardiac profund.
Pericardul
Pericardul este o membrană care înveleşte inima şi baza vaselor mari. El
este alcătuit dintr-o porţiune fibroasă, care formează pericardul fibros şi alta
seroasă, care alcătuieşte pericardul seros.
Pericardul fibros are forma unui con cu baza fixată pe diafragm şi cu
vârful pe vasele mari care pornesc de la inimă.
Pericardul seros. El este alcătuit dintr-o foiţă parietală care după ce
căptuşeşte pericardul fibros se răsfrânge pe baza vaselor mari şi pe pereţii inimii,
alcătuind foiţa viscerală. Între ele se delimitează cavitatea pericardică. Prezintă
sinusuri pericardice mari (oblic şi transvers) şi mici.

Arborele circulator
Este alcătuit din vasele sanguine: artere, capilare şi vene.
Arterele
Arterele sunt vase prin care circulă sângele de la inimă la reţeaua capilară
din ţesuturi. Diametrul lor descreşte de la inimă spre reţeaua capilară. Deosebim:
artere mari, mijlocii, mici sau arteriole şi metarteriole. Metarteriolele sunt capătul
terminal al arterelor mici care se desfac în capilare.
Totalitatea arterelor mari, mijlocii şi mici alcătuieşte sistemul arterial.
Acesta poate fi subîmpărţit în sistemul arterial al marii circulaţii sau sistemul

- 133 -
aortic şi sistemul arterial al micii circulaţii (circulaţi pulmonară).
Sistemul arterial al marii circulaţii
Sistemul arterial al marii circulaţii este format din artera aortă şi ramurile
ei, de unde şi denumirea de sistem aortic. Artera aortă pleacă din ventriculul
stâng. Traiectul ei se subîmparte în trei porţiuni, şi anume aorta ascendentă, arcul
aortic şi aorta descendentă. Acest ultim segment este şi el împărţit în aorta
toracală şi aorta abdominală.
a) Aorta ascendentă şi ramurile ei
Aorta ascendentă începe din ventriculul stâng şi se termină la nivelul
trunchiului brahiocefalic. Ea este prevăzută cu trei valvule (valvulele sigmoide
aortice).
b) Arcul aortic şi ramurile lui
Arcul aortic se întinde de la trunchiul brahiocefalic până la ligamentul
arterial (canalul arterial obliterat). Din arcul aortic pornesc trei mari artere, şi
anume trunchiul brahiocefalic sau artera nenumită, artera carotidă comună stângă
şi artera subclavie stângă. Trunchiul brahiocefalic se bifurcă, la rândul lui, în
artera carotidă comună dreaptă şi artera subclavie dreaptă.
Artera carotidă comună se întinde de la origine până la marginea
superioară a cartilajului tiroid, unde se bifurcă în artera carotidă externă şi artera
carotidă internă. La locul de bifurcare prezintă o uşoară dilatare, numită sinus
carotidian, în pereţii căruia se află glomusul carotidian, o formaţiune cu rol în
reglarea presiunii arteriale.
Artera carotidă externă se întinde de la marginea superioară a cartilajului
tiroid până la nivelul condilului mandibulei, unde se împarte în două ramuri
terminale: artera temporală superficială şi artera maxilară internă. Înainte de
bifurcare, dă mai multe ramuri colaterale şi anume arterele tiroidiană superioară,
linguală, facială, occipitală, auriculară posterioară şi faringiană ascendentă.
Artera carotidă internă pătrunde în craniu prin canalul carotidian, după
care se împarte în mai multe ramuri: cerebrală anterioară, cerebrală mijlocie,
coroidiană, şi comunicantă posterioară. Prin ramurile ei irigă porţiunea anterioară
şi laterală a encefalului, globul ocular şi anexele sale.
Artera subclavie dreaptă pornește din trunchiul brahiocefalic, iar cea
stângă direct din arcul aortic. Artera subclavie se întinde de la punctul de origine
până sub claviculă, unde se continuă cu artera axilară.
Artera vertebrală pătrunde în orificiile arteriale ale apofizelor transverse
cervicale, intră apoi în craniu şi se uneşte cu cea de pe partea opusă, formând
artera bazilară. Artera bazilară se anastomozează cu ramurile cerebrale ale arterei
carotide interne formând poligonul arterial Willis, aşezat la baza creierului, în
jurul şeii turceşti.
Artera axilară se întinde de la marginea inferioară a claviculei până la
marginea inferioară a muşchiului marele pectoral, de unde se continuă cu artera
brahială. Artera axilară irigă o mare parte din regiunile trunchiului.
Artera brahială se întinde de la marginea inferioară a marelui pectoral

- 134 -
până la linia de flexie a cotului, unde se bifurcă în două ramuri terminale şi
anume artera radială şi ulnară. Ea irigă braţul.
Artera radială se întinde de la cot până la regiunea carpiană, în dreptul
degetului mare, unde se continuă cu arterele mâinii.
Artera ulnară se întinde tot de la cot până în regiunea carpiană, de unde se
continuă cu arterele mâinii. Ea irigă antebraţul, iar prin ramurile sale terminale,
mâna. Arterele mâinii rezultă din anastomozarea arterei radiale şi ulnare prin care
se formează aşa-numitele arcade palmară superficială şi palmară profundă.
c) Aorta toracală şi ramurile ei
Aorta toracală se întinde de la ligamentul arterial până la diafragm. Din ea
pornesc două feluri de ramuri: viscerale şi parietale.
Ramurile viscerale sunt reprezentate de arterele esofagiene, care irigă
esofagul, de arterele pericardice şi de arterele bronşice, care irigă bronhiile.
Ramurile parietale sunt reprezentate de arterele frenice superioare şi de
arterele intercostale posterioare, care sunt în număr de zece perechi şi care irigă
peretele toracic.
d) Aorta abdominală şi ramurile ei
Aorta abdominală se întinde de la diafragm până la bifurcarea ei în cele
două artere iliace comune, la nivelul vertebrei L4. Din ea pornesc trei feluri de
ramuri: viscerale, mezenterică superioară, mezenterică inferioară, suprarenală
medie, renală şi testiculară sau ovariană, parietale (artera frenică inferioară şi
arterele lombare) şi terminale (arterele iliace comune).
Trunchiul celiac este prima ramură viscerală din care se desprind arterele
gastrică stângă, hepatică şi splenică, ce irigă organele respective.
Artera mezenterică superioară dă ramuri: pancreatico-duodenală, jejunale
şi ileale, ileocolică, colică dreaptă şi colică medie. Prin aceste ramuri irigă
pancreasul, intestinul subţire şi jumătatea dreaptă a cadrului colic.
Artera mezenterică inferioară vascularizează restul colonului şi partea
superioară a rectului prin arterele colică stângă, sigmoidiene şi rectală superioară.
Artera suprarenală medie irigă glanda suprarenală, cea renală, rinichiul,
iar arterele testiculară la bărbat şi ovariană la femeie irigă testiculul , respectiv
ovarul.
Artera frenică inferioară irigă diafragmul, iar arterele lombare, muşchii
spatelui şi muşchii laţi ai
abdomenului.
Artera iliacă internă dă ramuri viscerale şi parietale. Ramurile viscerale
sunt reprezentate de arterele vezicale care irigă vezica urinară şi organele
genitale, de artera uterină prezentă la femeie, care irigă uterul, tuba uterină,
ovarul şi vaginul, de artera deferenţială, prezentă la bărbat şi care irigă canalul
deferenţial, de artera rectală mijlocie, care contribuie la irigaţia rectului, de artera
ruşinoasă internă, care irigă organele genitale externe şi muşchii perineului.
Artera iliacă externă se întinde de la locul unde se bifurcă artera iliacă
comună până la ieşirea din bazin, unde se continuă cu artera femurală.

- 135 -
 Artera femurală se întinde de la nivelul ligamentului inghinal până la
nivelul inelului tendinos al muşchiului adductorul mare, de unde se continuă cu
artera poplitee.
Artera poplitee se găseşte în groapa poplitee, întinzându-se de la inelul
tendinos al muşchiului adductor mare până la inelul tendinos al muşchiului solar,
unde se împarte în două ramuri terminale: arterele tibială anterioară şi tibială
posterioară.
Artera tibială anterioară irigă regiunile anterioară şi laterală ale gambei.
Artera tibială posterioară irigă regiunea posterioară a gambei.
Artera dorsală a piciorului se termină la nivelul primului spaţiu interosos,
contribuind la alcătuirea reţelei arteriale a piciorului.
Arterele plantare sunt ramuri terminale ale arterei tibiale posterioare. Din
artera plantară laterală ia naştere arcul plantar, din care pornesc arterele
metatarsiene plantare care, la rândul lor, dau naştere arterelor digitale plantare.
Sistemul arterial al micii circulaţii
Este format din trunchiul arterei pulmonare şi din ramurile lui.
Artera pulmonară stângă are un traiect orizontal şi o lungime de circa 3
cm. După ce pătrunde în plămân ea se împarte în două ramuri principale pentru
cei doi lobi pulmonari. Acestea, la rândul lor, se divid în ramuri din ce în ce mai
mici, terminându-se în reţeaua capilară din jurul alveolelor pulmonare. Artera
pulmonară stângă este legată de aortă prin ligamentul arterial.
Artera pulmonară dreaptă are un traiect aproape orizontal şi o lungime de
circa 5-6 cm. După ce pătrunde în plămân, ea dă trei ramuri pentru cei trei lobi
pulmonari.
Venele
Venele sunt vase prin care sângele circulă de la reţeaua capilară din
ţesuturi la inimă. Primele vene care iau naştere din capilare poartă numele de
venule.
Sistemul venos al marii circulaţii
Sistemul venos al marii circulaţii este reprezentat de totalitatea venelor
care conduc sângele în venele cavă superioară şi cavă inferioară ce se deschid în
atriul drept.
a) Vena cavă superioară şi afluenţii ei.
Colectează sângele venos de la nivelul extremităţii cefalice, al membrelor
superioare şi al trunchiului. Este aşezată în mediastinul anterior şi se întinde de la
cartilajul primei coaste până la atriul drept. Are ca origine trunchiurile venoase
brahiocefalice, iar ca afluent marea venă azygos.
Marea venă azygos este aşezată în mediastinul posterior, pe flancul drept
al coloanei vertebrale. Are ca origine vena lombară ascendentă dreaptă, care
pătrunde în torace şi devine marea venă azygos. Aceasta colectează sângele din
pereţii trunchiului prin venele intercostale şi prin vena hemiazygos.
Venele brahicefalice dreaptă şi stângă, numite şi venele anonime, iau
naştere din unirea venelor jugulare interne cu venele subclaviare.

- 136 -
 Vena jugulară internă colectează sângele venos din craniu, orbită şi
parţial de la faţă. Ea formează împreună cu artera carotidă comună şi cu nervul
vag, mănunchiul vasculo-nervos al gâtului. Dintre afluenţii acestei vene
menţionăm, venele tiroidiene superioare, faringiene, linguale, oftalmice şi faciale.
Tot în vena jugulară se mai varsă sistemul venos al craniului.
Vena jugulară externă colectează sângele de la pielea capului, faţă şi gât.
Ea se varsă în unghiul dintre vena jugulară internă şi vena subclavie.
Vena subclavie continuă vena axilară. Primeşte ca afluenţi venele jugulară
externă şi jugulară anterioară.
Vena axilară rezultă din unirea venelor branhiale la nivelul marginii
inferioare a muşchiului marele pectoral. Ea se întinde până la marginea externă a
primei coaste, unde se continuă cu vena subclaviculară.
Venele membrului superior, sunt superficiale şi profunde. Venele
superficiale nu urmează traiectul arterelor, ele fiind aşezate sub piele. La nivelul
mâinii sunt dispuse în două reţele: venoasă dorsală a degetelor şi venoasă dorsală
a mâinii. La nivelul antebraţului se deosebesc trei vene superficiale mai
importante: vena radială superficială sau cefalică, vena ulnară superficială sau
bazilică şi vena mediană a antebraţului. La nivelul braţului se găsesc două vene
superficiale mai importante, şi anume vena cefalică şi vena bazilică.
Venele profunde formează la nivelul mâinii arcadele palmare superficială
şi profundă, care constituie originea venelor profunde.
b) Vena cavă inferioară şi afluenţii ei
Adună sângele venos din organele abdominale şi pelviene, din pereţii
cavităţii abdominale şi din membrele inferioare , pe care îl varsă în atriul drept.
Se varsă două categorii de vene afluente: viscerale şi parietale.
Venele viscerale afluente venei cave sunt: venele spermatice şi ovariene,
vena suprarenală, venele renale, venele hepatice.
Vena portă ia naştere din unirea venei mezenterice superioare cu vena
splenică. Vena splenică colectează sângele de la nivelul pancreasului, stomacului
şi duodenului.
Vena iliacă internă colectează sângele de la uter, vagin, rect, vezica
urinară şi organele genitale externe, iar prin afluenţii parietali, adună sângele de
pereţii bazinului.
Vena iliacă externă primeşte ca afluent vena epigastrică inferioară, care
colectează sângele din peretele abdomenului inferior.

4. Rezumatul cursului
Totalitatea organelor prin care circulă sângele în organism formează
sistemul circulator. Sistemul circulator este format din inimă, organ central, care
propulsează sângele datorită activității sale permanente de pompă aspiro-
respingătoare și arborele vascular format din vase sanguine (artere, capilare,
vene).

5. Probleme de reflexie şi teme de dezbatere

- 137 -
1. Care este structura anatomică a inimii?
2. Care sunt venele care participă la formarea venei cave inferioare?
3. Care sunt ramurile terminale ale arterei aorte?
4. Unde este localizată vena cavă inferioară și care este rolul ei în organism?

- 138 -
 APARATUL RESPIRATOR

1. Introducere
Pentru desfășurarea diferitelor activități fizice sau intelectuale și pentru
întreținerea funcțiilor vitale se cheltuiește energie, rezultată din oxidarea
substanțelor organice la nivelul țesuturilor. Țesuturile au nevoie în permanență de
oxigen și degajă bioxid de carbon. Introducerea oxigenului este asigurată de
organele specializate numite organe de respirație.

2. Obiectivele cursului
Familiarizarea cu structurile anatomice care intră în alcătuirea căilor
respiratorii și a plămânilor.

3. Conţinutul cursului
Aparatul respirator este alcătuit din căile respiratorii şi din plămâni.
I. Căile respiratorii
Căile respiratorii sunt reprezentate printr-un sistem de conducte prin care
aerul pătrunde în plămâni. Acest sistem se compune din:
- cavităţile nazale alcătuită din două fose nazale,
- faringe – calea comună aero-digestivă,
- laringe,
- trahee,
- bronhiile.
Cavităţile nazale şi faringele formează căile respiratorii superioare, iar
laringele, traheea şi bronhiile alcătuiesc căile respiratorii inferioare.

Figura 51. Căile respiratorii

superioare
– secțiune sagitală
1. Sinus
2. Etmoid
3. Os nazal
4. Nerv olfactiv
5. Cornet nazal
6. Palatul dur
7. Maxilar
8. Palatul moale
9. Limbă
10. Mandibulă
11. Osul hioid
12. Epiglotă
13. Laringe
14. Coloana vertebrală
15. Esofag 18. Nasofaringe

- 139 -
 16. Tiroidă 19. Hipofiză
17. Trahee

Cavităţile nazale sunt două canale cu direcţie anteroposterioară,

delimitate de oasele feţei şi ale bazei craniului şi aşezate de o parte şi de alta a
liniei mediane. Ele comunică cu exteriorul prin narine (orificiile nazale) şi cu
faringele prin orificii numite coane.
La alcătuirea scheletului osos al acestora participă următoarele oase:
maxilarul, etmoidul, palatinul, cornetul nazal inferior, sfenoidul şi vomerul.
Suprafaţa interioară a cavităţilor nazale este acoperită de mucoasa nazală. Fiecare
cavitate nazală prezintă două regiuni, una anterioară, numită vestibul, şi alta
posterioară, care alcătuieşte cavitățile nazale propriu-zise.
Vestibulul nazal reprezintă porţiunea anterioară a cavităţii nazale.
Cavităţile nazale propriu-zise sau fosele nazale prezintă din punct de
vedere morfologic patru pereți, două orificii şi o cavitate:
- peretele superior este format din osul nazal, lama ciuruită a etmoidului
şi corpul osului sfenoid,
- peretele inferior are în structura sa apofiza palatină a osului maxilar şi
lama orizontală a osului palatin;
- peretele medial este format din septul nazal construit din lama
perpendiculară a etmoidului şi vomerul (împreună formează septul osos),
cartilajul septului nazal şi o membrană fibroasă situată între cele două
narine,
- peretele lateral se compune din corpul maxilarului, masa laterală a
etmoidului, lama verticală a palatinului, osul lacrimal şi cornetul nazal
inferior. Pe peretele lateral se află nişte lame numită cornete în număr de
trei: cornetul nazal superior şi cornetul nazal mijlociu sunt prelungiri ale
masei laterale a etmoidului, cornetul nazal inferior este un os independent
al masivului facial.

Între faţa concavă a fiecărui cornet şi peretele lateral al cavităţii nazale

există un spaţiu sub formă de şanţ care poartă numele de meat. În meatul nazal
superior se deschid sinusurile etmoidale, în cel mijlociu sinusul frontal şi parte
din sinusurile etmoide şi sinusul maxilar. În meatul nazal inferior se deschid
canalul nazolacrimal.
Cavitatea nazală poate fi subîmpărţită, din punct de vedere funcţional, în
două etaje:
- unul superior sau olfactiv, ce corespunde meatului superior şi porţiunii
situate deasupra lui, învelit de mucoasa olfactivă. Mucoasa nazală olfactivă
se compune dintr-un epiteliu cu celule prismatice, printre care se găsesc
celule olfactive. Reprezintă segmentul periferic sau receptor al
analizatorului olfactiv.
- altul inferior sau respirator, ce corespunde meatului inferior şi mijlociu
care este învelit de mucoasa nazală de tip respirator. Mucoasa nazală

- 140 -
 respiratorie se compune dintr-un epiteliu stratificat şi un corion. Printre
celulele epiteliale se găsesc celule mucoase, al căror produs de secreţie,
mucusul, menţine umedă mucoasa şi umezeşte aerul.

Vascularizaţia şi inervaţia nasului şi a cavităţilor nazale

Arterele care hrănesc pereţii nasului şi ai cavităţii nazale provin din artera
maxilară, artera facială şi arterele etmoidale.
Venele conduc sângele spre venele superficiale ale feţei, vălului palatin şi
faringelui şi apoi spre sinusurile venoase ale durei mater.
Limfaticele drenează limfa către ganglionii regionali, cervicali,
retrofaringieni şi parotidieni.
Nervii sunt ramuri ale nervilor maxilar şi oftalmic.

Faringele este descris la capitolul aparatul digestiv

Laringele este un segment al căilor respiratorii superioare care

îndeplineşte două roluri: de a conduce aerul către plămâni şi reprezintă
principalul organ al fonaţiei. El se află în regiunea anterioară a gâtului, sub osul
hioid şi înaintea faringelui, este acoperit anterior de piele, fascii, muşchi şi de
glanda tiroidă.
Configuraţia externă Laringele are forma unei piramide triunghiulare
prezentând o bază, un vârf, o faţă posterioară, două feţe anterolaterale şi trei
margini.
Baza este așezată în sus reprezentată de către orificiul superior al
laringelui.
Vârful este inferior și se continuă cu traheea.
Faţa posterioară formează peretele anterior al laringo-faringelui.
Feţele anterolaterale sunt acoperite de glanda tiroidă, muşchii
subhioidieni, fascia cervicală, muşchiul pielos şi pielea.
Marginile sunt două posterolaterale şi una anterioară.
Configuraţia internă (cavitatea laringiană)
Laringele este un organ tubular în interiorul lui vom observa patru plici
întinse în sens sagital, câte două de fiecare parte: două plici superioare, numite
plici ventriculare sau coarde vocale superioare (dreaptă şi stângă), şi două plici
inferioare. numite plici vocale sau coarde vocale inferioare.
Plicile ventriculare sunt formate dintr-o lamă fibroelastică acoperită de
mucoasa laringiană. Ele se mai numesc şi coarde vocale false, deoarece au un rol
pasiv în fonaţie.
Plicile vocale, formate din ligamente şi muşchi, sunt acoperite se mucoasa
laringiană. Ele se mai numesc şi coarde vocale adevărate, deoarece are un rol
activ în fonaţie.
Între plicile ventriculare şi plicile vocale de pe aceeaşi parte se află un
spaţiu numit ventriculul laringian (Morgagni). Între coardele vocale inferioare şi
cartilajele aritenoide se găseşte glota. Marginile cartilajelor aritenoide alcătuiesc

- 141 -
glota intercartilaginoasă sau respiratorie, iar marginile coardelor vocale
inferioare alcătuiesc glota vocală. Glota variază ca dimensiuni după cum coardele
vocale se apropie sau se depărtează.
Coardele vocale împart cavitatea laringelui în trei etaje: glotic, supraglotic
şi subglotic. Etajul glotic este spaţiul în care se găsesc coardele vocale şi
ventriculii laringelui. Etajul supragloic prezintă un orificiu superior limitat la
nivelul unghiului tiroidian de epiglotă şi un orificiu inferior limitat de coardele
vocale superioare. Etajul subglotic reprezintă spaţiul de sub coardele vocale
inferioare.
Structura anatomică În constituţia laringelui intră un schelet cartilaginos,
ligamentele care unesc cartilajele, musculatura laringelui şi mucoasa laringiană.
Scheletul cartilaginos este format din nouă cartilaje, trei sunt neperechi
(tiroid, cricoid, epiglota) şi şase perechi (aritenoide, corniculate şi cuneiforme).
Cartilajul tiroid are forma unei coperte de carte deschisă. Această
muchie, mai pronunţată la bărbaţi decât la femei, constituie ceea ce se numeşte
"mărul lui Adam". Cartilajul cricoid are forma unui inel cu pecete.
Cartilajul epiglotic formează scheletul epiglotei.
Ligamentele laringelui unesc cartilajele laringelui între ele.
Muşchii laringelui se împart în două grupe:
- extrinseci, se inseră cu un capăt pe laringe, iar prin celălalt pe organle
vecine; au cu rol atât în deglutiţie, cât şi în fonaţie,
- intrinseci se inseră prin ambele capete la nivelul laringelui; sunt tensori
ai corzilor vocale, constrictori ai glotei, dilatatori ai glotei ceea ce face să
aibă rol în funcţia respiratorie şi de fonaţie la laringelui.

Laringele este căptuşit pe toată suprafețe sa interioară de o mucoasă care

se continuă cu mucoasa traheală.
Vascularizația laringelui este provenită din artera laringiană superioară,
ram din carotida externă și artera laringiană inferioară, ram din artera
subclaviculară.
Colectoarele venoase se varsă în vena jugulară eternă.
Limfaticele laringelui ajung în ganglionii cervicali.
Inervația laringelui provine din nervul laringian superior și inferior,
ramuri din nervul vag.
Traheea este un organ fibrocartilaginos tubular care continuă laringele,
întinzându-se de la extremitatea inferioară a acestuia până în mediastin, unde se
bifurcă în cele două bronhii principale sau pulmonare. Ea prezintă două
neregularităţi numite depresiuni, şi anume depresiunea aortică, produsă de
aortă, şi depresiunea tiroidiană, produsă de glanda tiroidă. Traheea este un
organ elastic, putându-se alungi sau scurta ca un resort.
În funcţie de regiunile prin care trece, traheea poate fi subîmpărţită în
două porţiuni, una cervicală, C6 – T2 situată în loja viscerală a gâtului, şi alta
toracală T2 – T4, care se găseşte în mediastin. Regiunea cervicală vine în raport

- 142 -
cu ……………………
Peretele traheei este format din trei tunici: mucoasă, fibroelastică şi
adventicea.
Tunica mucoasă este formată dintr-un epiteliu de tip respirator,
pseudostratificat, ciliat şi un corion alcătuit din ţesut conjunctiv elastic şi
prevăzut cu glande tubulare ramificate, seroase sau mixte.
Tunica fibroelastică reprezintă scheletul de susţinere a traheei şi este
formată din 15-20 de inele sau arcuri incomplete, deschise posterior, constituite
din cartilaj hialin. Extremităţile acestor inele sunt unite printr-un muşchi neted,
numit muşchiul traheal. De o parte şi de alta a inelelor cartilaginoase se găseşte
câte o lamă fibroelastică care protejează aceste inele. În spaţiile interinelare,
lamele sunt înlocuite cu ţesut conjunctivoadipos.
Adventicea este formată din ţesut conjunctiv lax în care se găsesc vase,
nervi şi formaţiuni limfoide.
Bronhiile principale (dreaptă şi stângă) sunt conducte care rezultă din
bifurcarea traheei. Ele reprezintă ultimele segmente ale căilor respiratorii
inferioare extra-pulmonare şi se întind de la ultimul inel traheal, numit şi pintenul
traheal, până la hilul plămânilor, unde se împart în bronhii lobare. De la origine,
fiecare bronhie se îndreaptă în jos, în afară şi puţin înapoi, către plămânul
respectiv, ambele formând un unghi de 75-85o. Bronhia principală alcătuieşte
împreună cu artera pulmonară şi cu venele pulmonare de pe aceeaşi parte
pediculul pulmonar, situat în hilul pulmonar. Bronhiile au aceeaşi configuraţie
externă şi constituţie anatomică ca şi traheea.

II. Plămânii şi pleura

Plămânii (drept şi stâng) alcătuiesc organele respiratorii propriu-zise, în
care au loc schimburile de gaze dintre organism şi mediul ambiant, aşezaţi în
cavitatea toracică, de o parte şi de alta a mediastinului.
Configuraţia externă. Forma plămânilor este asemănătoare cu aceea a
unui trunchi de con care prezintă: o bază, un vârf, două feţe şi trei margini.
Baza are forma unei suprafeţe triunghiulare concave.
Vârful plămânului are forma de boltă rotunjite.
Faţa costală este convexă şi se mulează pe peretele toracic. Pe această
faţă se găseşte un şanţ adânc care împarte plămânul în lobi, numit scizură sau
fisură interlobară. Plămânul stâng are o singură scizură care-l împarte în doi lobi,
unul superior şi altul inferior. Plămânul drept are două scizuri: scizura mare,
interlobară, numită şi oblică, comună celor doi plămâni şi scizura accesorie sau
orizontală care se desprinde din partea mijlocie a scizurii oblice. Plămânul drept
are trei lobi: unul superior, unul mijlociu şi altul inferior.
Faţa medială sau mediastinală este concavă şi se mulează pe formaţiunile
care se găsesc în mediastin. Pe această faţă se află hilul plămânului şi nişte
depresiuni date de organele cu care acesta vine în contact. Hilul pământului
reprezintă locul pe unde ies şi intră elementele anatomice care alcătuiesc

- 143 -
pediculul pulmonar: bronhia, artera şi venele pulmonare. Este aşezat la jumătatea
distanţei dintre vârful şi baza plămânului şi la unirea celor două treimi anterioare
cu treimea posterioară a feţei mediastinale.

Figura 52. Secțiune prin cavitatea toracică

1. Bronhie principală 6. Mușchiul diafragm
2. Bronhie lobară 7. Inima
3. Bronhie segmentară 8. Ramificația traheei
4. Bronhie lobulară 9. Trahee
5. Bronhiole terminale 10. Laringe
Pe faţa mediastinală a plămânului stâng se află o impresiune dată de arcul
aortic (şanţul arcului aortic) şi de aorta toracică (şanţul aortei toracice). În partea
inferioară a hilului se găseşte impresia cardiacă produsă de inimă. Pe faţa
mediastinală a plămânului drept se află impresia cardiacă şi câteva şanţuri date de
vena azygos, esofag, venele cavă inferioară şi cavă superioară.
Marginea anterioară este convexă pe dreapta şi concavă pe stânga din
cauza incizurii cardiace.
Marginea posterioară, rotunjită, se mulează pe şanţul costovertebral.
Marginea inferioară este reprezentată de circumferința inferioară a plămânului
care vine în contact cu cupola diafragmatică.
Constituţia anatomică a plămânului Plămânul este alcătuit din două
categorii de formaţiuni anatomice bine distincte: un sistem de canale aeriene
intrapulmonare, numit arborele bronşic şi un sistem de saci în care se termină
ramurile arborelui bronşic şi care poartă numele de alveole pulmonare. La acestea
se adaugă ţesutul conjunctiv. Aceste formaţiuni sunt organizate în lobi pulmonari,
segmente pulmonare, lobuli pulmonari şi acini pulmonari.
Arborele bronşic reprezintă totalitatea bronhiilor intrapulmonare care
rezultă din ramificarea bronhiilor extrapulmonare. Bronhia principală dreaptă se
împarte mai întâi în bronhia lobară superioară care merge la lobul superior şi în
trunchiul bronşic intermediar. Trunchiul bronşic intermediar se subîmparte în

- 144 -
două ramuri şi anume bronhia lobară mijlocie şi bronhia lobară inferioară, care se
distribuie la lobii pulmonari corespunzători. Bronhia principală stângă se împarte
în bronhia lobară superioară şi bronhia lobară inferioară, care se distribuie la cei
doi lobi pulmonari. Plămânul drept are zece segmente şi plămânul stâng are nouă
segmente.
Bronhiile lobare se divid în bronhii segmentare ce se distribuie la
segmentele pulmonare. La fiecare segment deosebim un pedicul format din
bronhia segmentară, vasele şi nervii segmentului respectiv. Bronhiile segmentare
se divid în bronhii interlobulare, iar acestea din urmă în bronhiole intralobulare.
Ultimele ramificaţii ale arborelui bronşic, numite bronhiole terminale, se
divid, la rândul lor, în bronhiole respiratorii sau acinoase. Din bronhiolele
respiratorii pleacă mai departe canelele alveolare, al căror perete este format
numai din alveole pulmonare.
Structura peretelui bronhiilor intrapulmonare diferă în raport cu calibrul
acestora.
Bronhiile lobare şi bronhiile segmentare au o structură asemănătoare cu
aceea a traheei.
Bronhiile interlobulare au mucoasa de tip traheal, iar în corionul acesteia
se găsesc glande de tip seromucos.
Bronhiolele intralobulare au epiteliul mucoasei monostratificat, cu cili
vibratili. Corionul este lipsit de glande.
Bronhiolele terminale au epiteliul cubic, lipsit de cili vibratili; corionul
este slab reprezentat.
Bronhiolele respiratorii sau acinoase – peretele lor prezintă din loc în loc
alveole pulmonare.
Lobulul pulmonar reprezintă unitatea structurală şi funcţională a
segmentelor pulmonare, respectiv a plămânului. Mai mulţi lobuli pulmonari
formează un segment pulmonar, care are o aeraţie şi o vascularizaţie proprie.
Fiecare plămân are zece asemenea segmente.
Lobulul pulmonar se prezintă sub forma unei piramide în vârful căreia
se află bronhiola intralobulară. Baza formează figuri neregulate. Lobulul
pulmonar este legat de arborele bronşic prin bronhiola intralobulară. În structura
unui lobul pulmonar intră o bronhiolă intralobulară, mai multe bronhiole
terminale, mai multe bronhiole respiratorii şi mai multe canale alveolare. Din
bronhiolele respiratorii sau acinoase pleacă mai departe canalele sau ductele
alveolare, al căror perete este format numai din alveole pulmonare. O bronhiolă
respiratorie alcătuieşte împreună cu toate canalele sau ductele alveolare (în număr
de 4-5) care derivă din ea şi cu alveolele care formează pereţii acestor canale sau
ducte un acin pulmonar, un mic sac de formă ovoidă sau piramidală plin cu aer,
suspendat de bronhiola respiratorie sau acinoasă.
Alveolele pulmonare sunt în număr foarte mare, de aproximativ 200 de
milioane pentru ambii plămâni. O alveolă pulmonară este o formaţiune
veziculoasă care seamănă cu un sac mic, globulos şi care prezintă un orificiu ce

- 145 -
se deschide în canalul sau ductul alveolar. Cavitatea unei alveole comunică cu
cavitatea unei alveole vecine prin mici orificii situate în peretele alveolar.
Peretele alveolei pulmonare este alcătuit, dinăuntru în afară, dintr-un
epiteliu alveolar aşezat pe o membrană bazală şi o stromă conjunctivă în care se
găsesc capilarele alveolare provenite din capilarizarea ramurilor terminale ale
arterei pulmonare.
Epiteliul alveolar este format din trei tipuri de celule: celule alveolare
mici, cu diametrul de 4-6 ; celule alveolare mari, cu diametrul de 8-12 ; celule
alveolare libere, cu diametrul de 15 . Celulele alveolare au proprietăţi fagocitare
şi ultrafagocitare.
Ţesutul conjunctiv perilobular sau interlobular. Spaţiile dintre lobulii
pulmonari sunt umplute cu ţesut conjunctiv lax, format din fibre colagene şi
elastice în care se găsesc elemente celulare.
Vascularizaţia şi inervaţia plămânului
Vascularizaţia plămânului cuprinde vase funcţionale şi vase nutritive.
Vasele funcţionale sunt reprezentate de totalitatea arterelor şi venelor care
alcătuiesc mica circulaţie. Vasele nutritive sunt reprezentate de arterele şi venele
bronşice care aparţin circulaţii. Limfaticele iau naştere în septurile conjunctive
interlobulare mărind traiectul arborelui bronşic şi al arterelor pulmonare. Limfa
este drenată către canalul toracic şi trunchiul limfatic drept.
Pleura
Plămânii sunt înveliţi în nişte membrane seroase care se numesc pleure.
Rolul acestora este de asigura alunecarea plămânilor pe pereţii cavităţilor în care
se găsesc în timpul mişcărilor respiratorii. Există două pleure, dreaptă şi stângă,
corespunzătoare celor doi plămâni. Pleura este formată din două foiţe care se
găsesc în continuare un acu cealaltă şi care formează un sac închis. Foiţa care
înveleşte pereţii cavităţii toracice se numeşte pleură parietală, iar cea care
înveleşte plămânii, pleura viscerală.
Pleura viscerală sau pulmonară aderă de plămân, învelindu-l în totalitate,
în afara hilului.
Pleura parietală este o continuare a pleurei viscerale. Ea înveleşte de jur
împrejur toţi pereţii cavităţii în care se află plămânul. La trecerea de pe un perete
pe altul se îndoaie formând nişte funduri de sac sau sinusuri pleurale. Cele două
foiţe delimitează o cavitate închisă, numită cavitatea pleurală. Cavitatea pleurală
este virtuală, în ea găsindu-se doar o cantitate foarte mică de lichid care
favorizează alunecarea celor două foiţe pleurale. Presiunea din cavitate pleurală
este negativă comparativ cu cea atmosferică.

4. Rezumatul cursului
Activitățile fiziologice ale organismului uman necesită un consum
permanent de energie. Energia utilizată provine din substanțele organice care sunt
supus, la nivel celular, unor procese de oxido-reducere în urma cărora rezultă și
Co2 care trebuie eliminat. Totalitatea organelor care au rolul de a prelua, din

- 146 -
aerul atmosferic, O2 necesar acestor procese și de a elimina CO2 din organism
alcătuiesc aparatul respirator.
Căile respiratorii sunt formate din:
- fosele nazale
- faringe
- laringe
- trahee
- bronhii.
Plămânii alcătuiesc organele respiratorii propriu-zise în care au loc
schimburile de gaze din organism și aerul atmosferic: arborele bronșic și
alveolele pulmonare.

5. Probleme de reflexie şi teme de dezbatere

1. Enumerați care sunt căile aeriene.
2. Care este structura anatomică a foselor nazale?
3. Care sunt raporturile căilor respiratorii cu organele din jur, la nivelul
gâtului?
4. Care este structura anatomică a arborelui bronșic?
5. Ce reprezintă alveola pulmonară?
6. Care este rolul pleurei?
7. Unde au loc schimburile de gaze de la nivelul plămânilor?
8. Care sunt particularitățile anatomice ale traheei?

- 147 -
 APARATUL DIGESTIV ŞI DIGESTIA

1. Introducere
Pentru menținerea vieții, refacerea țesuturilor, creștere și dezvoltare,
organismul are nevoie de substanțe pe care le ia din mediu. În moleculele
acestora este înmagazinată energia sub formă potențială care în urma unor
procese chimice complexe se transformă în diferite forme de energie necesară
proceselor fiziologice.

2. Obiectivele cursului
În cadrul acestui capitol sunt prezentate elementele anatomice care
formează aparatul digestiv și glandele anexe acestuia.

3. Conţinutul cursului
Aparatul digestiv este alcătuit din tubul digestiv şi din glandele anexe.
I. Tubul digestiv
Tubul digestiv sau canalul alimentar este alcătuit din mai multe segmente:
cavitatea bucală, faringele, esofagul, stomacul, intestinul subţire şi intestinul gros.
Acestea se înlănţuie sub forma unui tub continuu, începând de la orificiul bucal,
pe unde pătrund alimentele, până la orificiul anal, prin care sunt eliminate
reziduurile.
Pereţii tubului digestiv sunt alcătuiţi din patru straturi sau tunici, care de
la interior spre exterior sunt: tunica internă sau mucoasă, tunica submucoasă,
tunica musculară şi tunica externă.
Tunica internă sau mucoasă este alcătuită dintr-un epiteliu şi un corion.
Tunica submucoasă este formată din ţesut conjunctiv lax în care se găsesc
numeroase vase şi formaţiuni nervoase.
Tunica musculară este alcătuită din ţesut muscular striat la nivelul
pereţior cavităţii bucale, faringelui şi părţii superioare a esofagului şi din ţesut
muscular neted în restul tubului digestiv.
Tunica externă de la nivelul porţiunii supradiafragmatice şi a canalului
anal este constituită din ţesut conjunctiv lax şi poartă numele de adventice. La
nivelul stomacului, al intestinului subţire şi al intestinului gros, tunica externă
este alcătuită din seroasa peritoneală, de unde şi denumirea ei de tunică seroasă.
1. Cavitatea bucală este situată în craniul facial, între fosele nazale
şi regiunile superioare ale gâtului. Este despărţită de fosele nazale prin bolta
palatină, iar de regiunile cervicale, prin muşchiul milohioidian. Cavitatea bucală
comunică cu exteriorul prin orificiul bucal, iar cu faringele, prin istmul
bucofaringian. Această cavitate este împărţită de arcadele dentare în două
compartimente, unul anterior, numit vestibul bucal, şi altul posterior numit
cavitatea bucală propriu-zisă, în care se găsesc limba şi dinţii.
Vestibulul bucal are formă de potcoavă. Mucoasa vestibulară se răsfrânge
de pe buze şi obrajii pe planul osos al arcadelor alveolo-dentare.

- 148 -
 Cavitatea bucală propriu-zisă se află înapoia vestibulului bucal, este
delimitată în partea superioară de bolta palatină, în cea inferioară de planşeul
bucal, iar antero-lateral de arcadele alveolo-dentare; în partea posterioară
comunică larg cu faringele.
Pereţii cavităţii bucale şi structura lor
Peretele anterior este format din cele două buze: superioară şi inferioară.
Buza superioară este separată de narine şi obraji prin şanţul nasolobial. Prezintă
pe linia mediană un şanţ, numit filtrum, care se termină pe marginea liberă a
buzei cu tuberculul buzei superioare. Buza inferioară este despărţită de bărbie
prin şanţul mentolabial. Porţiunea cărnoasă care ia parte la formarea unghiului
buzelor se numeşte comisură bucală. Fiecare buză prezintă o zonă cutanată, una
mucoasă, iar între ele o zonă de tranziţie.
În structura buzelor intră un schelet conjuctivo-muscular acoperit pe faţa
externă sau cutanată de piele, iar pe faţa internă sau vestibulară de mucoasa
labială. Musculatura buzelor este formată din fibre musculare striate care
alcătuiesc muşchiul orbicular al gurii. Mucoasa labială, de culoare roşie-cenuşie,
este formată dintr-un epiteliu pavimentos şi un corion în care există glande,
numite glande labiale.
Peretele posterior corespunde istmului bucofaringian, prin care cavitatea
bucală comunică cu faringele.
Pereţii laterali ai cavităţii bucale sunt alcătuiţi din cei doi obraji.
Peretele superior sau tavanul cavităţii bucale este reprezentat de bolta
palatină. Aceasta desparte cavitatea bucală de fosele nazale. Cuprinde două
porţiuni, una de consistenţă tare, numită palatul dur, şi alta de consistenţă moale,
numită palatul moale sau vălul palatin.
Palatul dur este constituit dintr-un schelet osos format din apofizele
palatine ale maxilarului şi lamele orizontale ale oaselor palatine şi acoperit de
mucoasa palatină.
Palatul moale sau vălul palatin este o formaţiune musculo-membranoasă
mobilă care prelungește posterior palatul dur. Prezintă două feţe şi patru margini.
Marginea inferioară este liberă şi prezintă o prelungire mediană ovoidală
contractilă, numită uvula sau lueta. De la baza uvulei, marginea liberă a vălului
palatin se desface în câte două cute, una anterioară, numită arcul palatin anterior,
şi alta posterioară, numită arcul palatin posterior. Între cele două arcuri palatine
se află loja amigdalină, în care este aşezată amigdala sau tonsila palatină.
Peretele inferior sau planșeul cavităţii bucale est e cuprins între arcul
mandibular şi osul hioid. El este alcătuit din cei doi muşchi milohioidieni care
formează o placă musculară, numită diafragma bucală. Pe peretele inferior al
cavităţii bucale se găseşte limba şi glanda sublinguală.
Limba este un organ musculoepitelial şi membranos situat în cavitatea
bucală propriu-zisă şi prins pe planşeul bucal.
Configuraţia externă. Limba este formată dintr-o porţiune verticală,
numită rădăcina limbii, şi o porţiune orizontală liberă, numită corpul limbii, care

- 149 -
se termină cu vârful limbii. Limita de separare este marcată de un şanţ în forma
literei “V”, denumit şanţul terminal.
Rădăcina limbii prezintă trei cute numite plicile glosoepiglotice.
Corpul limbii este turtit de sus în jos, prezentând două feţe. El se continuă
anterior cu vârful limbii.
Pe faţa superioară se găseşte şanţul median longitudinal; tot pe faţa
dorsală se văd numeroase papile: filiforme, fungiforme şi valate.
Pe faţa inferioară a limbii se observă frâul limbii şi caruncule
sublinguale.
Vascularizaţia şi inervaţia limbii. Arterele care irigă limba provin din
artera linguală, din artera palatină inferioară şi din artera faringiană ascendentă.
Venele linguale profunde se unesc cu venele linguale superficiale şi drenează
sângele către vena jugulară internă. Nervii sunt senzitivi şi motori. Inervaţia
senzorială este dată de ramuri ale nervilor: vag, glosofaringian şi facial. Inervaţia
senzitivă pentru sensibilitatea generală este dată de ramuri ale nervului trigemen.
Inervaţia motorie este asigurată de ramuri ale nervului hipoglos.
2. Faringele este un conduct musculofibros care se întinde de la baza
craniului până la orificiul superior al esofagului, ce corespunde vertebrei C8. Prin
intermediul faringelui, fosele nazale comunică cu laringele, alcătuind calea
respiratorie, iar cavitatea bucală comunică cu esofagul, formând calea digestivă.
Pereţii faringelui. Faringele se prezintă ca un jgheab deschis anterior,
mai lărgit în porţiunea superioară şi mai îngustat în cea inferioară. El are cinci
pereţi, şi anume unul superior, unul posterior, doi laterali şi unul anterior.
Configuraţia interioară sau endofaringele. Pereţii faringelui
delimitează cavitatea denumită endofaringe. Acesta poate fi subîmpărţit în trei
etaje: unul superior sau nazofaringian, unul mijlociu sau bucofaringian şi altul
inferior sau laringofaringian.
Nazofaringele sau rinofaringele prezintă pentru descria anatomică:
- un peretele superior care se inserat la baza craniului. În grosimea peretelui
superior se găseşte un conglomerat de noduli limfatici care alcătuiesc amigdala
faringelui.
- un perete inferior reprezentat de vălul palatin;
- pe pereţii laterali ai nazofaringelui se deschid orificiile trompelor Eustache; iar
în grosimea pereţilor laterali se află foliculi care alcătuiesc amigdala tubară a
faringelui;
- peretele anterior comunică cu fosele nazale prin coane;
- peretele posterior corespunde coloanei vertebrale.

Bucofaringele sau oro-faringele prezintă:

- un perete superior - vălul palatin,
- un perete inferior localizat la nivelul osul hioid,
- un perete anterior ce comunică cu cavitatea bucală prin istmul bucofaringian,
- peretele posterior corespunde coloanei vertebrale,

- 150 -
- pereții laterali corespund arcurilor anterioare și posterioare ale vălului palatin,
între care se află amigdala palatină. Feţele vizibile ale amigdalelor palatine sunt
prevăzute cu 18-22 de orificii, care reprezintă deschiderile criptelor amigdaliene.
Cele două amigdale palatine alcătuiesc, împreună cu amigdalele faringiană, tubară
şi linguală, inelul sau cercul limfatic Waldeyer.

Laringo-faringele este delimitat de un plan care trece prin osul hioid şi

prin care se face comunicarea cu bucofaringele (peretele superior). Peretele
inferior se continuă cu esofagul Pereții laterali corespund șanțurilor laringo-
faringiene. Peretele anterior corespunde cu intrarea în laringe, în timp ce peretele
posterior corespunde coloanei vertebrale.
Pereţii faringelui sunt alcătuiţi din patru straturi sau tunici, şi anume
tunica mucoasă, tunica fibroasă, tunica musculară şi adventicea.
Tunica mucoasă are o culoare roză şi este reprezentată de prelungirea
mucoasei nazale şi a celei bucale la nivelul endofaringelui.
Tunica fibroasă sau aponevroza faringiană este aşezată între tunica
mucoasă şi cea musculară. Aponevroza faringiană se prinde pe formaţiunile
osoase de la baza craniului, pe linia milohioidiană a mandibulei, pe coarnele
osului hioid şi pe cartilajele laringelui.
Tunica musculară este formată din trei perechi de muşchi striaţi
constrictori superior, mijlociu şi inferior care se acoperă reciproc și se unesc la
nivelul peretelui posterior, formând un rafeu median. Prin contracția acestor
mușchi se micșorează diametrul antero-posterior și transversal al faringelui.
Mușchii ridicători ai faringelui sunt dispuși longitudinal: mușchi stilo-
fariangian și palato-farinagian. Prin contracția acestor mușchi se realizează
ridicarea faringelui în timpul deglutiției.
Adventicea sau tunica externă a faringelui este formată din ţesut
conjunctiv lax.
Vascularizaţia şi inervaţia faringelui.
Arterele faringelui provin din artera carotidă externă.
Venele formează două plexuri: venos submucos şi venos perifaringian.
Nervii faringelui provin din plexul nervos faringian.
3. Esofagul este un organ tubular care se întinde de la faringe la
stomac. Limita lui superioară este reprezentată de marginea inferioară a
cartilajului cricoid, iar cea inferioară de cardia, orificiul prin care esofagul
comunică cu stomacul. Esofagul are o lungime medie de 25 cm. Esofagul nu este
rectiliniu, ci prezintă o serie de curburi. Calibrul esofagului nu este uniform, el
fiind mai redus în unele regiuni numite strangulaţii sau istmuri. Are trei istmuri:
superior, mijlociu şi inferior. Între aceste istmuri se găsesc segmentele mai
dilatate.
Porţiunile esofagului şi raporturile lor. Esofagul prezintă trei porţiuni,
şi anume cervicală, toracală şi abdominală.
Porţiunea cervicală se întinde de la limita inferioară a faringelui până la
orificiul superior al toracelui. Esofagul cervical vine în raport post. cu coloana

- 151 -
vertebrală cervicală, ant. cu traheea, cu, lobii glandei tiroide şi cu pachetul
vasculonervos al gâtului.
Porţiunea toracică sau esofagul toracic se întinde de la apertura toracică
superioară până la hiatusul diafragmatic. El vine în raport cu coloana vertebrală
toracică, cu aorta descendentă toracică, cu canalul toracic şi cu vena azygos, cu
traheea, pericardul şi inima, cu pleurele mediastinale, cu arcul aortic în stânga şi
cu crosa venei azygos în dreapta.
Porţiunea abdominală sau esofagul abdominal se întinde de la muşchiul
diafragm până la cardia. Ea vine în raport cu nervul vag stâng şi cu lobul stâng al
ficatului, cu nervul vag drept şi cu canalul toracic, cu fornixul stomacului şi cu
lobul stâng al ficatului în dreapta.
Vascularizaţia şi inervaţia esofagului
Arterele care hrănesc esofagul provin din artera tiroidiană inferioară:
arterele esofagiene, arterele bronşice, frenice şi artera gastrică stângă. Venele
formează două plexuri: venos submucos şi venos periesofagian.
Nervii provin din sistemul nervos vegetativ simpatic şi parasimpatic
(nervul vag).
4. Stomacul organ cavitar, reprezintă segmentul cel mai dilatat al
tubului digestiv. El se găseşte în etajul superior al cavităţii abdominale, în loja
gastrică, care este delimitată de diafragm, ficat, mezocolonul transvers şi peretele
abdominal.
Configuraţia externă şi raporturile stomacului
Stomacul are forma literei “J” când este gol şi forma unui cimpoi, când
este plin. El cuprinde două porţiuni, una verticală şi alta orizontală. Porţiunea
verticală se subîmparte în fundul stomacului, denumit şi fornix, şi corpul
stomacului. Porţiunea orizontală este subîmpărţită şi ea în antrul piloric şi
canalul piloric.
Stomacul are două feţe (anterioară şi posterioară), două curburi (dreaptă şi
stângă) şi două orificii (cardia şi pilor).
Marginea dreaptă sau mica curbură este concavă. Ea prezintă o porţiune
verticală şi o porţiune orizontală.
Marginea stângă sau marea curbură este convexă. Ea porneşte de la
cardia, unde formează cu esofagul incizura cardiacă, prezintă o porţiune verticală
şi una orizontală ce se termină în dreptul orificiului piloric. De pe marea curbură
pornesc marele epiploon, care acoperă ca un şorţ organele din cavitatea
abdominală, epiploonul gastrosplenic, care leagă stomacul de splină.

Figura 53. Structura stomacului

1. Esofag
2. Cardia
3. Corpul stomacului
4. Curbura mică
5. Duoden

- 152 -
 6. Fundul stomacului
7. Tunica seroasă
8. Musculatura longitudinală
9. Musculatura circulară
10. Musculatura oblică
11. Curbura mare
12. Pliurile mucoasei
13. Antrul piloric
14. Pilor

Orificiul superior al stomacului poartă numele de cardia; prin el stomacul

comunică cu esofagul. Orificiul inferior al stomacului, numit pilor, face legătura
dintre stomac şi duoden
Structura stomacului Pereţii stomacului sunt alcătuiţi din patru straturi
sau tunici: tunica mucoasă, tunica submucoasă, tunica musculară şi tunica
seroasă.
Tunica mucoasă căptuşeşte suprafaţa internă. Ea are o culoare roz.
Mucoasa gastrică este constituită din epiteliu prismatic înalt şi corion cu
glande şi musculatura mucoasei.
Aparatul glandular este alcătuit din trei tipuri de glande: cardiale, fundice
şi pilorice.
Tunica submucoasă este constituită din ţesut conjunctiv lax în care se
găsesc vase sanguine şi limfatice, precum şi plexuri nervoase vegetative.
Tunica musculară este formată din fibre musculare netede, aşezate în trei
straturi: extern, mijlociu şi intern. Stratul extern este constituit din fibre dispuse
longitudinal. Stratul mijlociu este alcătuit din fibre dispuse circular. Stratul intern
este format din fibre musculare dispuse oblic.
Tunica seroasă se întrerupe la nivelul curburilor, unde se continuă cu cel
al epiplonurilor.
Vascularizaţia şi inervaţia stomacului
Arterele iau naştere din cele două cercuri arteriale situate de-a lungul
marii şi micii curburi, de unde se distribuie pe faţa anterioară şi posterioară a
stomacului. Cercul de pe mica curbură este formată prin anastomoza dintre artera
gastrică stângă şi artera gastrică dreaptă. Cercul de pe marea curbură este formată
prin anastomoza dintre artera gastroepiploică stângă şi artera gastroepiploică
dreaptă.
Venele iau naştere din capilarele reţelei arteriale prezentate mai sus.
Nervii stomacului provin din sistemul nervos vegetativ parasimpatic
(nervul vag) şi simpatic (plexul celiac).

- 153 -
 5. Intestinul subţire
Intestinul subţire este cel mai lung segment al tubului digestiv, măsurând
peste 4 mușchiul El se întinde de la pilor până la valvula ileocecală. Intestinul
subţire are trei porţiuni: duodenul, jejunul şi ileonul.
5.a. Duodenul
Duodenul reprezintă porţiunea iniţială a intestinului subţire şi se întinde
de la sfincterul piloric până la unghiul pe care acesta îl face cu jejunul, numit
unghi duodenojejunal. El are o lungime de circa 30 cm. Cea mai mare parte a
acestui segment este situată înapoia peritoneului parietal, şi unde este fixat pe
peretele posterior al abdomenului, la nivelul vertebrelor L1- L2.
Porţiunile şi raporturile duodenului. Duodenul are forma unei
potcoave, în scobitura căreia se găseşte capul pancreasului. El cuprinde patru
mari porţiuni, şi anume bulbul duodenal, porţiunea descendentă, porţiunea
orizontală şi porţiunea ascendentă.
Bulbul duodenal este prima porţiune şi se întinde de la pilor până la colul
vezicii biliare.
Porţiunea descendentă se întinde de la flexura duodenală superioară până
la flexura duodenală inferioară.
Porţiunea orizontală se întinde de la flexura duodenală inferioară până la
punctul în care duodenul întâlneşte vasele mezenterice superioare.
Porţiunea ascendentă continuă porţiunea orizontală până la flexura
duodeno-jejunală.
Structura peretelui duodenal şi configuraţia lui interioară. Peretele
duodenului este alcătuit din patru tunici: mucoasă, submucoasă, musculară şi
seroasă.
Tunica mucoasă tapetează suprafaţa internă a acestui organ. La examenul
cu ochiul liber prezintă nişte cute transversale, denumite plici circulare. Pe
porţiunea descendentă se află două ridicături numite papile, şi anume papila
duodenală mare şi papila duodenală mică. Papila duodenală mare are în
interiorul ei un mic diverticul, numit ampula lui Valter, prin care canalul Wirsung
se varsă în canalul coledoc. La punctul de vărsare a acestor canale se află
sfincterul lui Oddi. La examenul cu lupa se observă nişte proeminenţe
asemănătoare unor lamele anastomozate; acestea sunt vilozităţile intestinale.
Glandele duodenului sunt de două tipuri: Lieberkühn, prezente în tot
intestinul subţire, şi Brunner, existente numai în duoden.
Tunicile submucoasă şi musculară sunt asemănătoare cu tunicile
corespunzătoare ale jejunului şi ileonului. Tunica seroasă înconjură în întregime
numai bulbul duodenal, în rest se găseşte numai pe suprafaţa anterioară a
duodenului.
Vascularizaţia şi inervaţia duodenului. Arterele provin din artera
pancreatico-duodenală superioară şi din artera pancreatico-duodenală inferioară.
Venele drenează sângele către portă. Nervii provin din sistemul nervos vegetativ
simpatic şi parasimpatic care formează plexurile: submucos (Meissner) şi

- 154 -
mienteric (Auerbach).
5.b. Jejunul şi ileonul
Jejunul şi ileonul alcătuiesc împreună intestinul mezenterial, care se
întinde de la unghiul duodenojejunal până la valvula ileocecală sau valvula lui
Bauhin. Denumirea provine de la mezenter, formaţiune peritoneală care leagă
jejunul şi ileonul de peretele abdominal posterior.
Mezenterul este o dependenţă peritoneală care constituie organul de
susţinere, de nutriţie şi de mobilitate a jejunului şi ileonului. El are o margine fixă
numită rădăcina mezenterului care se inseră pe peretele posterior al abdomenului,
şi o margine anterioară numită marginea intestinală care se prinde de intestin.
Mezenterul este alcătuit din două foiţe peritoneale. Între foiţele
mezenterului se află artera mezenterică superioară cu ramurile ei, ganglioni
limfatici şi nervi
Intestinul mezenterial are o formă tubulară; el prezintă o margine liberă şi
una aderentă la mezenter. Jejunul şi ileonul s-au adaptat la volumul cavităţii
abdominale prin cudare. Cudurile, în număr de 14-16, se numesc anse intestinale.
Ele se subîmpart în două grupe: un grup superior corespunzător jejunului, în care
ansele sunt dispuse orizontal, şi un grup inferior, corespunzător ileonului, în care
ansele sunt dispuse vertical. Ultima ansă intestinală se termină pe faţa medială a
ceco-colonului ascendent, formând cu cecul un unghi ascuţit, numit unghi ileo-
cecal, şi cu colonul ascendent un unghi obtuz, numit unghi ileo-colic.
Structura peretelui intestinal şi configuraţia lui interioară. Peretele
jejunului şi ileonului, este format din patru tunici: tunica mucoasă, tunica
submucoasă, tunica musculară şi tunica seroasă.
Tunica mucoasă prezintă la examenul cu ochiul liber o serie de cute
circulare, dispuse transversal, perpendicular pe axul intestinului şi se numesc
valvule conivente sau plici circulare Kerkring. Tot la examenul cu ochiul liber se
mai văd nişte pete albicioase, numite plăcile Peyer, care sunt formaţiuni limfoide.
La examenul cu lupa, mucoasa intestinală prezintă numeroase vilozităţi
intestinale. Vilozităţile intestinale măresc mult suprafaţa de absorbţie a
intestinului, care poate ajunge până la 50 m2.
La examenul microscopic aceasta este alcătuită dintr-un epiteliu, un
corion, glande şi formaţiuni limfoide.
Glandele intestinului subţire numite şi glande Lieberkuhn reprezintă
înfundături în formă de deget de mănuşă ale epiteliului de înveliş. Ele se deschid
la baza vilozităţilor intestinale.
Structura unei vilozităţi intestinale este caracteristică. Examinând la
microscop o secţiune transversală aceasta este alcătuită dintr-un epiteliu
unistratificat de înveliş: un ţesut conjunctiv, un aparat vascular, un aparat
muscular.
Tunica submucoasă se aseamănă cu cea a peretelui stomacului şi
esofagului.
Tunica musculară se compune din două straturi de fibre musculare

- 155 -
netede, unul extern, format din fibre dispuse longitudinal, şi altul intern, format
din fibre dispuse circular.
Tunica seroasă este formată din peritoneul visceral care înveleşte întregul
tub intestinal.
Vascularizaţia şi inervaţia intestinului mezenterial. Arterele care irigă
intestinul provin de la artera mezenterică superioară.
Venele iau naştere din reţeaua capilară a vilozităţilor intestinale şi a
celorlalte structuri ale peretelui intestinal.
Nervii provin din sistemul nervos vegetativ simpatic şi parasimpatic.
Fibrele nervoase din plexul mezenteric superior participă la alcătuirea celor două
plexuri suprapuse: plexul mienteric Auerbach şi plexul submucos Meissner.
6. Intestinul gros
Intestinul gros este ultimul segment al tubului digestiv. El se întinde de la
valvula ileocecală până la orificiul anal, având o lungime medie de 1,6 mușchiul
Calibrul intestinului gros este mai mare decât cel al intestinului subţire; el merge
descrescând de la porţiunea iniţială, care are un diametru de 7 cm, către partea
terminală, unde diametrul scade la circa 4 cm.

Figura 56. Carul colic

7. Ileon
8. Sfincter ileo-cecal
9. Cecum
10. Apendice
11. Colon ascendent
12. Colon transvers
13. Colon descendent
14. Tenie
15. Dilatații
16. Colon sigmoid
17. Rect
18. Canal anal
19. Anus
20. Mezenter
Intestinul gros se află în etajul inferior al cavităţii abdomino-pelviene,
porţiunea lui transversală reprezentând limita dintre etajele abdominale superior
şi inferior. El pleacă din fosa iliacă dreaptă şi se termină la nivelul vertebrei S3,
descriind aşa-numitul cadru colic, cu deschiderea în jos, în mijlocul căruia se află
ansele intestinului mezenterial. Cadrul colic cuprinde o porţiune ascendentă, o
porţiune transversală şi o porţiune descendentă. Porţiunea ascendentă pleacă din
fosa iliacă dreaptă, urcă în regiunea lombară dreapta până la ficat, unde formează
flexura colică dreaptă. Porţiunea transversală pleacă de la flexura colică dreaptă,
merge în sus şi spre stânga unde face o nouă cotitură, flexura colică stângă.
Porţiunea descendentă pleacă de la flexura colică stângă,coboară de-a lungul

- 156 -
regiunii lombare stângi până la creasta iliacă, străbate fosa iliacă stângă, pătrunde
în micul bazin şi se termină cu rectul şi cu orificiul anal.
Configuraţia externă. Elemente caracteristice intestinului gros sunt:
teniile, plicile semilunare, haustrele şi ciucurii epiploici.
Teniile sunt benzi musculare de culoare albicioasă situate de-a lungul
intestinului gros şi sunt în număr de trei: tenia mezocolică, tenia omentală şi tenia
liberă.
Plicile semilunare sunt cute transversale. Ele apar ca rezultat al
condensării fibrelor musculare circulare.
Haustrele sunt segmente situate între două plici semilunare.
Ciucurii sau apendicii epiploici sunt diverticuli ai seroasei peritoneale
plini cu grăsime şi înşiruiţi de-a lungul teniilor.
Porţiunile intestinului gros şi raporturile lor
Intestinul gros cuprinde următoarele porţiuni: cecul, colonul şi rectul.
Cecul reprezintă porţiunea iniţială şi este situat sub unghiul ileo-cecal. El
are forma unei ampule cu o lungime şi un calibru de circa 7 cm. Extremitatea lui
superioară se continuă cu colonul ascendent, iar cea inferioară se îngustează în
formă de fund de sac şi se continuă cu apendicele vermicular, un diverticul al
cecului care are forma unui tub cilindric lung de 6-8 cm.
Cecul prezintă plici semilunare şi haustre. El este un organ mobil, fiind
acoperit de peritoneu pe toată lungimea lui. Pe faţa medială a lumenului cecului
se găseşte valvula ileocecală . La acest nivel, musculatura circulară a ileonului
este mai îngroşată, formând un sfincter. Valvula ileocecală permite trecerea
conţinutului intestinal într-un singur sens, şi anume din intestinul subţire în
intestinul gros.
Colonul cuprinde un segment ascendent, unul transversal şi altul
descendent.
Colonul ascendent se întinde de la valvula ileocecală până la flexura
colică dreaptă. Colonul ascendent prezintă toate caracteristicile intestinului gros.
Colonul transvers se întinde de la flexura colică dreaptă până la flexura
colică stângă, unde se continuă cu colonul descendent. Mobilitatea colonului
transvers se datoreşte formaţiunii peritoneale care-l leagă de peretele posterior al
trunchiului, numită mezocolon transvers. Acesta împarte cavitatea abdominală în
două etaje, unul superior, supramezocolic, şi altul inferior, inframezocolic.
Colonul transvers este legat de marea curbură a stomacului prin ligamentul
gastrocolic. Cele două flexuri colice se prind de muşchiul diafragm prin nişte
plici ale peritoneului numite ligamente colofrenice (drept şi stâng). De colonul
transvers se leagă marele epiploon; acesta acoperă ansele intestinale.
Colonul descendent se întinde de la flexura colică stângă până la nivelul
crestei iliace, unde se continuă cu colonul sigmoid. El este fixat de peretele
posterior al abdomenului prin intermediul unei fascii de provenienţă peritoneală.
Colonul sigmoid sau ileopelvian este, ca şi cel transvers, un segment
mobil, fiind prevăzut cu un mezou numit mezosigmoid cu două rădăcini, oblică şi

- 157 -
verticală care delimitează foseta lui Toma Ionescu.. Colonul sigmoid se află în
fosa iliacă stângă şi în micul bazin.
Rectul este segmentul terminal al intestinului gros şi al tubului digestiv.
Se întinde de la nivelul vertebrei S3 până la anus. Rectul se găseşte în loja rectală.
El este fixat în această lojă de peritoneul care-l acoperă, de muşchii ridicători
anali, de pediculii vasculari şi de sfincterul anal extern. El are un aspect fusiform,
deoarece cele două extremităţi sunt mai înguste, iar porţiunea din mijloc mai
dilatată (ampula rectală). Este important să reţinem că rectul nu mai prezintă nici
unul dintre elementele de configuraţie externă caracteristice colonului. Rectul
cuprinde două segmente, unul superior, numit rectul pelvian sau ampula rectală,
şi altul inferior, numit rectul perineal sau canalul anal.
Vascularizaţia şi inervaţia intestinului gros
Arterele provin din artera mezenterică superioară pentru intestin subţire,
cec, colon ascendent, partea dreaptă a colonului transvers, artera mezenterică
inferioară pentru partea stângă a colonului transevers, colonul descendent,
sigmoid, partea superioară: rect şi artera iliacă internă pentru partea mijlocie şi
inferioară a rectului.
Venele intestinului gros se formează la nivelul tunicii mucoase,
submucoase şi musculare. Ele conduc sângele spre vena portă şi spre vena cavă
inferioară.
Limfaticele drenează limfa spre trunchiul limfatic intestinal.
Nervii intestinului gros se formează din plexurile mezenterice (superior şi
inferior) şi din plexul hipogastric.
II: Glandele anexe ale tubului digestiv
Glandele mari dinafara pereţilor tubului digestiv, numite glande anexe,
comunică cu cavitatea segmentului digestiv respectiv prin conducte excretoare. În
această categorie intră glandele salivare, ficatul şi pancreasul.
1. Glandele salivare
Glandele salivare sunt exocrine de tip tubulo-acinos anexate cavităţii
bucale. Ele secretă saliva care are rol în digestia bucală, în vorbire etc. Sunt de
două feluri: mici şi mari.
1.a.Glandele salivare mici se găsesc în grosimea mucoasei sau a
submucoasei bucale de la nivelul buzelor (glandele labiale), obrajilor (glandele
molare), palatului (glandele palatine) şi al limbii (glandele linguale).
1.b.Glandele salivare mari sunt situate în afara mucoasei bucale; ele îşi
varsă produsul de secreţie în cavitatea bucală. Aceste glande, dispuse în jurul
cavităţii bucale, de la o articulaţie temporo-mandibulară la alta, urmând curbura
mandibulei, sunt denumite astfel: parotida, submandibula şi sublinguala.
1.b.1.Glanda parotidă
Este cea mai voluminoasă glandă salivară. Se află în loja glandei
parotide, care are forma unei piramide prismatice. Canalul excretor al glandei
parotide, numit canalul Stenon, iese din glandă, străbate corpul adipos al
obrazului şi muşchiul buccinator şi se deschide la suprafaţa mucoasei obrazului,

- 158 -
în dreptul celui de al doilea molar superior. Este o glandă tubulo-aciculară de tip
seros.
1.b.2.Glanda submandibulară
Este situată într-o porţiune a regiunii cervicale superioare numită loja
submandibulară. Canalul excretor al glandei submandibulare, numit canalul
Wharton, se deschide în cavitatea bucală, la baza frâului limbii, într-o papilă,
numită caruncula sublinguală. Este o glandă mixtă, seromucoasă.
1.b.3.Glanda sublinguală
Este aşezată pe planşeul bucal, sub mucoasa bucală, de o parte şi de alta a
frâului limbii, în loja sublinguală. Glanda sublinguală prezintă structură de tip
mixt, mucoseroasă. Partea anterioară a glandei se deschide în cavitatea bucală
prin canalul Bartholin la nivelul carunculei sublinguale. Partea posterioară a
glandei se deschide de-a lungul plicii sublinguale prin mai multe canale scurte,
numite canalele Rivinius.
2. Ficatul şi căile biliare
Ficatul, glandă anexă a tubului digestiv, are culoarea brună-roşiatică,
dimensiuni variabile cu vârsta şi o greutate medie de 1500 g, fiind cea mai mare
glandă din organismul nostru. El se găseşte în etajul abdominal supramezocolic,
unde ocupă loja hepatică, situată între bolta diafragmului, flexura colică dreaptă
şi stomac. Este menţinut în loja hepatică prin presiunea abdominală, vena cavă
inferioară, pediculul hepatic şi un aparat ligamentar.
Configuraţia externă a ficatului
Ficatul prezintă două feţe (diafragmatică şi viscerală şi două margini (inf.
şi post.).
Faţa superioară sau diafragmatică, situată sub bolta diafragmei, este
convexă. Pe faţa superioară se găseşte o parte din aparatul ligamentar al ficatului:
ligamentul falciform, ligamentul coronar şi ligamentele triunghiulare. Ligamentul
falciform împarte faţa superioară a ficatului în doi lobi, unul drept şi altul stâng.
Ligamentul falciform conţine la marginea lui liberă ligamentul rotund al ficatului.
Ligamentul coronar este format din două foiţe peritoneale. Acestea se unesc şi
formează ligamentele triunghiulare (drept şi stâng), care se fixează pe diafragm.
Între cele două foiţe ale ligamentului coronar se găseşte o zonă în care ficatul nu
este învelit de peritoneu, numită area nuda. La acest nivel, ficatul se leagă pe
diafragm prin tracturi fibroase. Pars libera vine în raport cu baza plămânului
drept, cu inima şi cu pericardul prin intermediul diafragmei.
Faţa inferioară sau viscerală. Pe suprafaţa ei se observă şanţuri,
ligamente, lobi şi impresiuni.
Şanţurile sunt în număr de trei, două sagitale (drept şi stâng) şi unul
transvers. şanţul transvers (poarta hepatică) este o depresiune prin care intră şi ies
din ficat formaţiunile ce alcătuiesc pediculul hepatic (artera hepatică, vena portă,
canalul hepatocoledoc, vase limfatice şi nervi). şanţul sagital stâng este împărţit
de şanţul transvers în două segmente, unul anterior (fisura ligamentului rotund) şi
altul posterior (fisura ligamentului Arantius). şanţul sagital drept este împărţit de

- 159 -
şanţul transvers într-un segment anterior (fosa veziculei biliare) şi altul posterior
(şanţul venei cave inferioare). În segmentul anterior se află vezicula biliară, iar în
cel posterior, vena cavă inferioară.
Ligamentele de pe faţa inferioară a ficatului sunt reprezentate de omentul
mic, leagă ficatul de esofag, stomac şi duoden, de unde şi denumirea de ligament
hepato-esofago-gastro-duodenal. În grosimea acestui ligament se află
formaţiunile care alcătuiesc pediculul hepatic.
Lobii ficatului sunt delimitaţi de şanţurile descrise mai sus. Cele două
şanţuri sagitale şi şanţul transvers împart faţa inferioară a ficatului în patru lobi:
lobul drept, situat în afara şanţului sagital drept; lobul stâng, situat în afara
şanţului sagital stâng, lobul pătrat, situat înaintea şanţului transvers; lobul caudat
(Spiegel), situat înapoia şanţului transvers.
Impresiunile sau amprentele se găsesc pe faţa inferioară sau viscerală a
ficatului. Ele sunt date de organele cu care această faţă vine în contact (rinichiul
drept, glanda suprarenală dreaptă, duodenul, flexura colică dreaptă, faţa
anterioară a stomacului şi a esofagului abdominal). Pe faţa inferioară a lobului
drept se găsesc următoarele impresiuni: colică, renală, suprarenală, duodenală.
Pe faţa inferioară a lobului stâng se găseşte impresiunea gastrică si impresiunea
esofagiană.
Marginea inferioară prezintă două incizuri: ombilicală, în care se află
ligamentul falciform şi ligamentul rotund al ficatului, şi cistică, în care se găseşte
fundul veziculei biliare. Marginea posterioară corespunde arie nudă a ficatului.
Ficatul se compune din lobi, segmente şi lobuli. Fiecare lob hepatic este
format din câte două segmente. Lobul stâng cuprinde un segment lateral şi altul
medial, iar lobul drept, un segment anterior şi altul posterior. Segmentaţia
ficatului este dată de distribuţia arterei hepatice şi a căilor biliare intrahepatice,
fiecare dintre cele patru segmente are câte un pedicul segmentar în care intră o
ramură a arterei hepatice, un canal biliar şi o ramură a venei porte. Unitatea
morfologică şi funcţională a ficatului este lobulul hepatic.
Ficatul este învelit de o capsulă conjunctivă foarte subţire, numită capsula
Glisson, care, la nivelul hilului, pătrunde în interiorul organului, formând travee
ce însoţesc ramificaţiile vasculare şi căile biliare intraheatice. Din aceste travee se
despart septuri conjunctive care alcătuiesc scheletul fibros sau stroma ficatului.
Structura lobului hepatic. Văzut în spaţiu, are formă prismatică sau
piramidală, cu o înălțime de 2 mm. În secţiune transversală apare ca o formaţiune
poligonală.
Spaţiile dintre lobulii hepatici sunt ocupate de ţesut conjunctiv în care se
găsesc canale biliare, ramificaţii ale arterei hepatice şi ale venei porte, limfatice şi
filete nervoase. Spaţiile dintre lobulii hepatici, numite spaţii portale sau spaţii
Kiernan sunt delimitate de muchiile a trei sau patru lobuli. Aceste spaţii sunt
umplute cu ţesut conjunctiv în care se găseşte o ramură a venei porte, o ramură a
arterei hepatice, un canal biliar limfatic şi nervi. În jurul fiecărui spaţiu Kiernan
se află o placă sau o lamă celulară limitantă, alcătuită din hepatocite mai turtite şi

- 160 -
mai sărace în glicogen şi cu o mare putere de regenerare.
În structura unui lobul hepatic intră următoarele elemente: celulele
hepatice sau hepatocitele, reţeaua de capilare sinusoidale, reţeaua de capilare
biliare şi un ţesut conjunctiv.
Celulele hepatice sau hepatocitele alcătuiesc ţesutul funcţional al
ficatului. Ele sunt aşezate sub forma unor lame sau plăci celulare anastomozate
între ele, formând o reţea tridimensională radiară faţă de vena centrolobulară. În
ochiurile acestei reţele se găsesc capilare sinusoide. Între celulele hepatice şi
peretele capilarului sinusoid există nişte spaţii foarte strâmte, numite spaţii Disse,
prin care circulă lichidul interstiţial.

Figura 57. Segment în lobul hepatic

1. Cordoane de celule hepatice 5. Ramura venei porte
2. Capilare sinusoide 6. Ramura a arterei hepatice
3. Canale biliare 7. Vena centrolobulară
4. Canale biliare interlobulare

Reţeaua de capilare sinusoide este o reţea de tip venos. Capilarele

sinusoide iau naştere la periferia lobului hepatic prin capilarizarea ultimilor
ramuri ale venei porte. Reţeaua de capilare sinusoide ale lobului hepatic este
dispusă radiar, tridimensional. Aceste capilare se deschid în vena centrolobulară.
Peretele capilarului este constituit dintr-un strat de fibre de reticulină căptuşit cu
celule reticulohistiocitare, numite celule Kupfer. Aceste celule manifestă
proprietatea de fagocitoză şi participă la funcţia antitoxică şi biligenetică a
ficatului. În capilarele sinusoide se varsă şi sângele provenit din capilarizarea
arterei hepatice din spaţiul portal. Datorită acestui fapt, în ficat sângele oxigenat,
adus de artera hepatică, se amestecă cu cel funcţional, neoxigenat, adus de vena
portă.
Reţeaua de capilare biliare este alcătuită dintr-un sistem de canalicule
biliare fără pereţi proprii. Sunt dispuse în spaţial sub forma unei reţele
tridimensionale, fiind delimitate de către hepatocitele cu care vin în contact. Din

- 161 -
capilarele biliare intralobulare, fără pereţi proprii, se formează spre periferia
lobului primele capilare biliare cu pereţi proprii, numite colangiole. Din unirea
colangiolelor iau naştere canalele biliare interlobulare situate în spaţiile portale.
Ţesutul conjunctiv care intră în constituţia lobului hepatic este format din
puţină substanţă fundamentală şi din fibre de reticulină.
Vascularizarea şi inervaţia ficatului
Ficatul are două feluri de vascularizaţii, una nutritivă, asigurată de artera
hepatică, şi alta funcţională, asigurată de vena portă.
Artera hepatică, ramură a trunchiului celiac, aduce la ficat sângele
oxigenat din sistemul aortic. Ea pătrunde în ficat prin hilul hepatic, după care se
ramifică în ramura lobară stângă şi ramura lobară dreaptă. Acestea se divid în alte
ramuri care irigă cele patru segmente ce compun ficatul. Din ramurile segmentare
iau naştere ultimele ramificaţii care se găsesc în spaţiile portale.
Vena portă se formează din trei trunchiuri venoase principale: vena
mezenterică superioară, vena mezenterică inferioară şi vena splenică.
La nivelul hilului hepatic, vena portă ca şi artera hepatică, se divide în
două: O ramură lobară dreaptă şi o ramură lobară stângă. Ramurile lobare se
divid în ramuri segmentare, din care iau naştere alte ramuri situate în spaţiile
portale şi care dau naştere la capilare sinusoide. Din capilarele sinusoide se
formează venele centrolobulare, care se varsă mai departe în venele colectoare.
Din acestea din urmă iau naştere venele hepatice (dreaptă şi stângă), care se varsă
în vena cavă inferioară.
Căile biliare extrahepatice
Căile biliare sunt conducte care asigură transportul bilei de la celulele
hepatice până la duoden. Deosebim două tipuri de că biliare, şi anume intra- şi
extrahepatice. Căile biliare intrahepatice sunt reprezentate de canaliculele biliare
intralobulare fără perete propriu; colangiole; canelele biliare interlobulare situate
în spaţiul port; canalele hepatice drept şi stâng. Căile biliare extrahepatice sunt
reprezentate de canalul hepatic comun rezultat din unirea canalului hepatic drept
şi a canalului hepatic stâng, canalul coledoc, vezicula biliară şi canalul cistic.

- 162 -
 Figura 58. Căile biliare
extrahepatice
1. Canal hepatic drept
2. Canal cistic
3. Veziculă biliară
4. Duoden
5. Ampulă
hepatopancreatică
6. Sfincter Oddi
7. Capul pancreasului
8. Canal pancreatic
Wirsung

9. Corpul pancreasului 13. Canal coledoc

10. Coada pancreasului 14. Canal hepatic comun
11. Pancreas 15. Canal hepatic stâng
12. Canal secundar Santorini 16. Ligament
a. Canalul hepatocoledoc este un conduct cu diametru de 4-5 mm format
din canalul hepatic comun şi canalul coledoc.
Canalul hepatic comun ia naştere din cele două trunchiuri biliare de
origine. Iese din ficat la nivelul hilului hepatic, întinzându-se până la confluenţa
cu canalul cistic. El are o lungime de circa 3 mm.
Canalul coledoc continuă canalul hepatic, întinzându-se de la confluenţa
canalului hepatic cu cisticul până la deschiderea în duoden. El are o lungime de
circa 6 mm. Se deschide pe faţa latero-medială a duodenului descendent
împreună cu canalul pancreatic principal (Wirsung) în ampula lui Vater.
b. Vezicula biliară şi canalul cistic. Vezicula biliară este un organ
cavitar în formă de pară, cu o lungime medie de 8-10 cm. Este aşezată pe faţa
inferioară a ficatului, în fosa veziculei biliare. Ea cuprinde trei porţiuni: fundul,
corpul şi gâtul sau colul.
Peretele veziculei biliare este alcătuit din trei tunici: mucoasă,
conjunctivo-musculară şi seroasă.
Canalul cistic, un conduct care continuă vezicula biliară, de deschide în
canalul hepatocoledoc. El are o lungime de 3-4 cm.
3. Pancreasul
Pancreasul, glandă anexă a tubului digestiv, este aşezat în partea profundă
a cavităţii abdominale, înaintea coloanei lombare (în dreptul vertebrelor L1-L2) şi
înapoia stomacului, între duoden şi splină. Este situat în ambele compartimente
ale cavităţii abdominale, cea mai mare parte rămânând în etajul supramezocolic.
Configuraţia externă
Pancreasul are o formă alungită asemănătoare literei "J". El se compune

- 163 -
din mai multe porţiuni, şi anume capul, gâtul sau colul, corpul şi coada.
Capul reprezintă extremitatea dreaptă a glandei, aşezată în scobitura
potcoavei duodenale. Colul pancreasului face trecerea între cap şi corp.
Corpul pancreasului este situat înaintea coloanei vertebrale, în dreptul
vertebrelor L1-L2.
Coada pancreasului este mobilă fiind cuprinsă într-o formaţiune
peritoneală, numită ligamentul pancreatico-splenic.
Structura internă
Pancreasul este alcătuit din două tipuri de ţesuturi: un ţesut care asigură
secreţia internă a glandei, numit pancreasul endocrin, şi un ţesut care asigură
secreţia exocrină, numit pancreasul exocrin. Structura pancreasului endocrin a
fost prezentată în capitolul "Glandele cu secreţia internă".
Pancreasul exocrin este o glandă tubulo-acinoasă compusă care secretă
sucul pancreatic. El prezintă o capsulă conjunctivă periferică din care se desprind
septuri conjunctive ce segmentează parenchimul în lobuli. În aceste septuri se
găsesc vase sanguine şi limfatice, nervi şi canale de excreţie.
Lobulii pancreatici sunt constituiţi din una sau mai multe grupe de acini
glandulari alungiţi, uneori ramificaţi. Canaliculele acestor acini confluează spre
periferia lobulară, formând canale excretorii mai mari. În constituţia acinilor
glandulari intră celulele seroase, aşezate pe o membrană bazală care delimitează
lumenul mic al acinului, şi celulele centroacinoase, care formează peretele
canaliculilor intercalari, situaţi spre lumenul acinilor.
Aparatul excretor al pancreasului exocrin este format din canalul
principal şi canalul accesor, care iau naştere din unirea canalelor de excreţie ale
acinilor glandulari învecinaţi. Canalul principal (Wirsung) străbate glanda dinspre
coadă spre cap, se uneşte cu canalul coledoc şi se deschide în duodenul
descendent, la nivelul papilei mari, în ampula lui Vater. Canalul accesor
(Santorini) se deschide în duoden, la nivelul papilei mici. Uneori el se deschide în
canalul pancreatic principal.
Vascularizația şi inervaţia pancreasului
Arterele sunt: artera pancreatico-duodenală superioară şi artera varsă în
vena mezenterică superioară şi în vena splenică. Limfaticele drenează în
ganglionii regionali. Nervii sunt fibre simpatice şi parasimpatice care vin din
plexul celiac.

4. Rezumatul cursului
Sistemul digestiv cuprinde totalitatea organelor în care se
realizează digestia alimentelor și absorbția nutrimentelor. În tubul digestiv are loc
prelucrarea mecanică. Fizică și chimică a alimentelor, absorbția lor și eliminarea
resturilor nedigerate. Glandele anexe contribuie prin secrețiile lor la procesele de
digestie.
Tubul digestiv este format din:
- cavitatea bucală care cuprinde limba și dinții

- 164 -
- esofag
- stomac
- duoden
- intestin subțire: ileon și jejun
- colonul: cec, ascendent, transvers, descendent, rect, ampulă rectală și două
unghiuri colice, drept și stâng.
Glandele anexe sunt reprezentate de: glandele salivare (mici, mari,
parotide, sublinguale, submandibulare), ficat, veziculă biliară și pancreas.

5. Probleme de reflexie şi teme de dezbatere

1. enumerați care sunt structurile anatomice care formează tubul digestiv?
2. Care este structura internă a ficatului?
3. Care sunt particularitățile anatomice ale organelor care formează tubul
digestiv?
4. Care sunt porțiunile de intestin gros care pot fi descrise?
5. Care sunt particularitățile moacei intestinului subțire?
6. Unde este produsă bila și unde este depozitată?

APARATUL EXCRETOR

1. Introducere
Eliminarea produşilor de catabolism din lichidul interstiţial care scaldă
celulele în mediul extern şi menţinerea compoziţiei chimice a acestuia în limite
constante se realizează prin colaborarea mai multor organe şi sisteme. Substanţele
gazoase se elimină prin plămâni, iar cele solide prin aparatul excretor, piele şi
tubul digestiv. Alături de aceste aparate şi sisteme, la eliminarea produşilor de
catabolism mai participă şi sângele, care transportă substanţele ce urmează să fie
eliminate de la lichidul interstiţial la organele respective.

2. Obiectivele cursului
Capitolul urmărește prezentarea principalelor elemente anatomice ale
aparatului excretor.

3. Conţinutul cursului
Aparatul excretor este format din rinichi şi din căile urinare.
I. Rinichiul
Rinichii, organe pereche de forma unor boabe de fasole, au un rol esenţial
în funcţia de excreţie. Ei sunt organe retroperitoneale, aşezate de o parte şi de alta

- 165 -
a coloanei vertebrale, la nivelul ultimelor două vertebre toracale şi al primelor trei
vertebre lombare, în nişte spaţii numite lojile renale. Fiecare lojă este delimitată
de o formaţiune conjunctivo-fibroasă numită fascia renală. Aceasta este alcătuită
din două foiţe, una aşezată înaintea rinichiului, numită fascia prerenală (Toldt),
care vine în raport cu peritoneul parietal posterior şi alta înapoia rinichiului,
numită fascia retrorenală (Zuckerkandl), care vine în raport cu peretele
abdomenului. Cele două foiţe se unesc la nivelul marginilor şi al hilului
rinichilor, alcătuind fascia renală, care se prinde de formaţiunile fibroase din jur,
iar inferior formează canalul Tuffer. Între fascii şi rinichi se găseşte un strat de
grăsime care poartă numele de grăsimea perirenală. Rinichiul este fixat în loja
renală prin fascia renală, peritoneul parietal posterior şi vasele renale, la care se
adaugă presiunea abdominală.
Configuraţia externă Rinichiul are lungimea de 11-12 cm, lăţimea de 5-6
cm şi grosimea de 3-4 cm. El prezintă două feţe, două margini şi două extremităţi
sau poli. Fiecare rinichi are o faţă anterioară, care priveşte înainte şi puţin
înăuntru şi o faţă posterioară, care priveşte înapoi şi în afară.
Rinichiul are o margine laterală convexă şi o margine medială concavă.
El prezintă o extremitate superioară, numită polul superior, şi o extremitate
inferioară, numită polul inferior. Pe marginea medială se află hilul renal, o
despicătură alungită în axul rinichiului, în care se găsesc elementele pediculului
renal (vase, nervi, căi urinare). Hilul se prelungeşte în interiorul rinichiului printr-
o scobitură numită sinusul renal, în care se găsesc: ţesut conjunctiv gras,
ramificaţiile vaselor renale şi porţiunile iniţiale ale căilor urinare.
Figura 59. Rinichi
– secțiune longitudinală -
1. Zona corticală
2. Piramida Malpighi
3. Artera renală
4. Vena renală
5. Pelvis renal
6. Calice mici
7. Calice mari
8. Ureter
9. Arteră interlobară
10. Arteră arcuată
11. Arteră
interlobulară
12. Venă interlobară
13. Venă arcuată
14. Venă
interlobulară
Structura internă

- 166 -
 La examenul unei secţiuni făcute de-a lungul marginii convexe a
rinichiului se observă următoarele formaţiuni: capsula renală şi parenchimul
renal.
Capsula renală este o formațiune conjunctivă care înveleşte rinichiul şi
care este uşor detaşabilă. Parenchimul renal prezintă pe suprafaţa de secţiune o
zonă periferică groasă de 7-8 mm, de culoare brună-gălbuie, care poartă numele
de substanţa corticală şi o zonă centrală, de culoare roşie închisă, numită
substanţa medulară. Cele două substanţe se întrepătrund, între ele neexistând o
limită netă. La nivelul substanţei medulare se observă un număr de 7-14 arii
triunghiulare cu baza spre corticală şi cu vârful spre sinusul renal. Acestea
seamănă cu nişte piramide sau trunchiuri de con, de aceea au fost denumite
piramidele Malpighi. Ele sunt separate prin cordoanele Bertin. Piramidele
Malpighi prezintă un fel de striaţii radiare date
de tubii renali colectori şi de vasele sanguine.
Vârful fiecărei piramide are o suprafaţă convexă, numită papila renală,
care proiemină în câte un caliciu. Pe suprafaţa acestei papile se găsesc 15-20
orificii numite pori urinari, care reprezintă deschiderea tubilor colectori urinari în
calice. De la baza piramidelor Malpighi pătrund în substanţa corticală formaţiuni
de substanţă medulară cu aspect triunghiular sau conic, în număr de 400-500 de
fiecare piramidă, numite striaţii medulare sau piramidele Ferrein. Substanţa
corticală care pătrunde între piramidele Ferrein constituie aşa-numitul labirint,
format din vase sanguine, corpusculi renali şi tubi contorţi cu direcţii variate.
Din punct de vedere morfo-funcţional, rinichiul se compune din lobi şi
din lobuli. Un lob renal este format dintr-o piramidă Malpighi cu toate
formaţiunile care se află deasupra ei până la capsula fibroasă. Numărul lobilor
este egal cu numărul piramidelor Malpighi. Un lobul renal este format dintr-o
piramidă Ferrein şi din substanţa corticală care o înconjoară (labirintul). Numărul
lobulilor renali este egal cu numărul piramidelor Ferrein. Unitatea structurală şi
funcţională a lobilor şi a lobulilor renali este nefronul. Numărul nefronilor este de
2.600.000 pentru ambii rinichi. În constituția nefronului intră următoarele
elemente: corpusculul renal şi tubul urinifer.

- 167 -
 Figura 60. Structura
nefronului

1. Capsula Bowmann
2. Glomerul renal
3. Arteriolă aferentă
4. Arteriolă eferentă
5. Capilare
6. Tub colector proximal
7. Ansa Henle
8. Tub distal
9. Tub colector
10. Venulă

a) Corpusculul renal, este o formaţiune sferică, care se găseşte numai în

substanţa corticală din labirint. Un corpuscul renal se comune din capsula
Bowmann şi glomerulul vascular.
Capsula Bowmann este alcătuită dintr-o foiţă viscerală şi o foiţă parietală,
care se continuă cu pereţii tubului urinifer. Capsula Bowmann are doi poli, unul
vascular şi altul urinar şi se continuă cu lumenul tubului urinifer.
Glomerulul vascular este alcătuit din 50 de anse capilare neanastomozate
între ele, provenite din capitalizarea arteriolei aferente. Ansele formează arteriola
eferentă. Capilarele sunt formate dintr-un endoteliu a cărui citoplasmă este
prevăzută cu pori şi care este aşezat pe o membrană bazală specială.
b) Tubul urinifer este alcătuit din trei segmente: proximal, subţire şi
distal. Segmentul subţire şi porţiunea neîncolăcită a segmentului distal formează
o structură în formă de U, numită ansa Henle.
Segmentul proximal continuă capsula Bowmann la nivelul polului urinar. Are o
porţiune iniţială mai lungă şi încolăcită şi o porţiune terminală mai scurtă fără
sinuozităţi. Este situat în labirint, porţiunea lui încolăcită înconjurând corpusculul
renal.
Tubii colectori se formează din confluenţa tubilor uriniferi. Ei coboară ca
tubi drepţi în piramidele Ferrein şi de aici în piramidele Malpighi, unde
fuzionează cu tubi similari, formând canale excretoare care se deschid în caliciile
mici de la suprafaţa papilelor prin porii urinari.
Vascularizaţia şi inervaţia rinichiului
Arterele care irigă acest organ provin direct din artera aortă abdominală.
Artera renală se împarte la nivelul hilului renal în mai multe ramuri care pătrund
printre piramidele Malpighi, formând arterele interlobare. La nivelul bazei
piramidelor Malpighi, ele se divid dihotomic, se arcuiesc şi formează arterele
arcuate. Din ele se detaşează numeroase ramuri, constituind arterele

- 168 -
interlobulare. Din fuzionarea celor 50 de anse capilare rezultă arteriola eferentă,
care părăseşte capsula Bowmann prin acelaşi pol vascular. Vascularizaţia
arterială a rinichiului se capilarizează, constituind sistemul arterial admirabil.
Din arteriolele eferente se desprind ramuri care hrănesc tubii colectori, numite
arteriole drepte sau arteriole în ploaie.
Venele se varsă direct în vena cavă inferioară. Rinichiul primeşte fibre
nervoase vegetative din plexul aortico-renal.
II. Căile urinare
Căile urinare sunt alcătuite din calicele renale, bazinet, ureter, vezica
urinară şi uretră.
Calicele renale şi bazinetul
Calicele renale reprezintă porţiunea iniţială a căilor urinare. Ele sunt de
două feluri: mici şi mari. Calicele renale mici sunt nişte formaţiuni cu aspect de
cupă care se află în jurul deschiderii fiecărei papile renale. Calicele renale mari
rezultă din confluarea calicelor renale mici. Ele sunt în număr de trei (superior,
mijlociu şi inferior)
Bazinetul sau pelvisul renal este un organ cavitar de formă aproximativ
triunghiulară care rezultă din confluarea calicelor renale mari. El se continuă cu
ureterul Bazinetul se află parţial în sinusul renal şi parţial în hilul renal. El
formează împreună cu artera renală cu vena renală, cu limfaticele şi cu nervii
renali pediculul renal.
Ureterul
Este un organ tubular lung de 25-30 cm are două segmente: abdominal cu
două porţiuni lobar şi iliac, pelvin. Se întinde de la bazinet, pe care-l continuă
până la vezica urinară, în care se deschide. Pătrunderea ureterului în vezica
urinară este oblică pe o distanţă de 1-2 cm, acesta formând cu peretele vezicii un
unghi ascuţit. Peretele ureterului este alcătuit din trei tunici: mucoasă, musculară
şi adventicea.
Vezica urinară
Vezica urinară este un organ cavitar aşezat în micul bazin, în loja
vezicală. Ea este numai în partea învelită de peritoneu. Vezica urinară este
fixată în loja ei prin ligamente pubovezicale, teaca fibroasă, ligamente
ombilicale, peritoneu, are continuitate cu uretra şi ureterele. Când vezica urinară
este plină, are o formă ovoidă, iar când este goală, are o formă semilunară sau
de cupă, a cărei concavitate priveşte în sus. Vezica urinară are o capacitate de
250-300 ml. Corpul vezicii urinare prezintă o faţă anterioară, două feţe laterale
şi o faţă posterioară. Vârful vezicii urinare, situat superior, este învelit, ca şi faţa
posterioară a corpului vezicii, de peritoneul pelvian. Peretele vezicii urinare este
alcătuit din patru tunici: mucoasă, submucoasă, musculară şi externă.
Tunica submucoasă este constituită din ţesut conjunctiv lax, iar tunica
musculară din fibre musculare netede aşezate în trei straturi: unul exterior, format
din fibre longitudinale, unul mijlociu, constituit din fibre circulare, şi altul
interior, format din fibre longitudinale. La nivelul fundului vezicii urinare, stratul

- 169 -
circular formează sfincterul vezical intern. Tunica musculară mai poartă numele
şi de muşchiul detrusor vezical.
Tunica externă este alcătuită la nivelul vârfului vezicii şi în porţiunea
posterioară a corpului din peritoneu. Vezica urinară este un organ extraperitoneal.
Arterele care hrănesc vezica urinară provin din arterele vezicale. Venele
iau naştere în submucoasă, apoi formează plexuri care drenează sângele către
vena iliacă internă. Nervii simpatici provin din plexul hipogastric, iar cei
parasimpatici din plexul pelvic.
Uretra
Uretra este un canal musculo-membranos care diferă în raport cu sexul.
a) Uretra la bărbat, este un canal musculo-membranos lung de 15-20
cm, cu un traiect şi calibru neuniforme. Ea începe de la fundul vezicii urinare şi
se termină la capătul penisului printr-un orificiu numit meatul uretral. Uretra
masculină are rol atât în eliminarea urinei, cât şi a lichidului spermatic. Ea este
constituită din patru porţiuni: uretra prostatică, uretra membranoasă, uretra
spongioasă şi uretra peniană.
b) Uretra la femeie, este un canal musculo-membranos lung de 4-5 cm,
care începe de la fundul vezicii urinare şi se termină în vestibulul vaginului. Ea
are un calibru mai mare decât uretra masculină. Peretele uretrei feminine se
compune din trei tunici (mucoasă, musculară şi externă). Stratul circular
formează la extremitatea superioară sfincterul neted al uretrei, iar la cea dinspre
vestibulul vaginal, sfincterul striat al uretrei, incomplet circular, care aderă de
peretele vaginal.

4. Rezumatul cursului
Procesele metabolice desfășurate la nivelul celular dau naștere, pe lângă
energie, la produși reziduali: CO2, uree, acid uric, H2O, amoniac. Aceștia se
elimină parțial prin plămâni (o cantitate de apă și CO2) și prin piele (apă,
substanțe minerale).
Cea mai mare parte a produșilor reziduali se elimină sub formă de urină,
prin rinichi, ceea ce constituie procesul de excreție renală. Formațiunile
anatomice care contribuie la producerea și eliminarea urinei formează sistemul
excretor.
Sistemul excretor este format din :
- rinichi – ce prezintă o zonă medulară și una corticală
- căile urinare:
 calicele mici și mari
 pelvisul renal
 ureterele
 vezica urinară
 uretra.
Unitatea morfo-funcțională a rinichiului estre nefronul: corpuscul renal
Malpighi. Tubii uriniferi sunt: tub contort proximal, ansa lui Henle, tub contort

- 170 -
distal.

5. Probleme de reflexie şi teme de dezbatere

1. Care este localizarea rinichilor?
2. Care este structura internă a rinichilor?
3. Ce este nefronul și din ce este format?
4. Care sunt căile urinare?

- 171 -
 APARATELE DE REPRODUCERE

1. Introducere
Funcția de reproducere asigură perpetuarea speciei umane. Ființa nouă
rezultată din dezvoltarea unei singure celule ou, care la rândul său provine din
fuzionarea a două celule sexuale mature numite gameți. Gameții se formează din
glandele sexuale care fac parte din aparatul genital.

2. Obiectivele cursului
Capitolul își propune o succintă trecere în revistă a structurilor anatomice
ale aparatului reproducător feminin și masculin.

3. Conţinutul cursului
Aparatele de reproducere sunt reprezentate de aparatul genital feminin şi
aparatul genital masculin.
I. Aparatul genital feminin
Aparatul genital feminin este alcătuit din organele genitale interne şi
organele genitale externe. Organele genitale interne, reprezentate de ovar, trompa
uterină, uter şi vagin sunt aşezate în micul bazin, iar cele externe, reprezentate de
vulvă, sunt situate la exterior.
Ovarul
Ovarul este un organ pereche care are rol de glandă cu secreţie mixtă,
externă şi internă. Cele două ovare sunt aşezate în micul bazin, în fosele ovariene
situate de o parte şi de alta a uterului şi rectului, sub originea vaselor iliace
externe şi interne.
Configuraţia externă şi raporturile ovarului
Ovarul are o formă de ovoid turtit, cu diametrul mare de 3-5 cm. Culoarea
ovarului este roşie cenuşie. Ovarul prezintă două feţe, două margini şi două
extremităţi. Faţa medială vine în raport cu fimbriile trompei uterine, iar faţa
laterală, cu peretele lateral al micului bazin, de care este legată prin ligamentul
suspensor al ovarului. Extremitatea laterală sau tubară vine în raport cu trompa
uterină, iar extremitatea medială este legată de uter prin ligamentul uteroovarian.
Cele două margini ale ovarului sunt marginea mezoovariană şi opusă acesteia,
marginea liberă. Pe marginea mezoovarică se inseră mezoovarul, o plică
peritoneală ce leagă ovarul de ligamentul lat al uterului. Tot pe această margine
se află hilul ovarului, în care se găsesc vasele şi nervii ovarului.
Foliculii ovarieni primordiali sunt nişte formaţiuni rotunde alcătuite
dintr-o celulă mare sferică situată în centru, care poartă numele de ovocit ce
prezintă un strat de celule mici, turtite sau înalte situate periferic, numite celule
foliculare.
Foliculii ovarieni primari reprezintă un stadiu mai evoluat al foliculilor
primordiali.

- 172 -
 Foliculii ovarieni cavitari sunt stadii şi mai evoluate ale foliculilor plini.
Foliculii ovarieni maturi reprezintă ultimul stadiu de evoluţie al
foliculilor. Majoritatea foliculilor primordiali degenerează, transformându-se în
foliculi atretici. Din numărul mare de foliculi primordiali care evoluează, numai
unul singur ajunge la stadiul de maturaţie într-un ciclu ovarian de 28 de zile.
Celulele foliculare din jurul ovocitului alcătuiesc aşa-numitul disc
proliger, care se continuă cu membrana foliculară. În afara membranei foliculare,
ţesutul conjunctiv se diferenţiază în două teci:
Teaca internă este alcătuită din celule conjunctive modificate care secretă
foliculină. Pe măsură ce se măresc, foliculii ovarieni maturi se apropie de
suprafaţa ovarului, se rup, iar ovocitul este expulzat în cavitatea în cavitatea
peritoneală. Procesul poartă numele de ovulaţie şi se produce în perioada
fertilităţii, cu 14-15 zile înaintea menstruaţiei. În cursul vieţii sexuale a femeii se
maturizează circa 400 de foliculi.
Corpul galben sau progesteronic reprezintă o glandă endocrină. Există
corpul galben menstrual şi corpul galben de gestaţie.
Corpul alb este o cicatrice care înlocuieşte corpul galben involuat.
Arterele care hrănesc ovarul sunt ramuri ale arterei ovariene şi uterine. Venele
sunt reprezentate de vena ovariană dreaptă care se varsă în vena cavă inferioară şi
de vena ovariană stângă, care se varsă în vena renală
stângă şi vena uterină care se termină în vena iliacă internă.
Trompa uterină
Este un conduct musculo-membranos lung de 10-12 cm care se întinde de
la ovar până la cavitatea uterină.
Configuraţia externă
Trompa uterină prezintă o extremitate laterală, care se deschise în
cavitatea peritoneală printr-un orificiu numit ostiul abdominal al trompei, cu un
diametru de 2 cm şi o extremitate medială, care se deschide în cavitatea uterină
prin ostiul uterin al trompei, cu un diametru de 1mmușchiul Trompa uterină are
patru porţiuni: porţiunea intramurală, istmul trompei uterine, ampula trompei
uterine şi infundibulul trompei uterine.
Uterul
Este un organ cavitar nepereche interpus între trompele uterine şi vagin.
Uterul este fixat în poziţia lui fiziologică prin ligamentele late, ligamentele utero-
sacrale şi chinga muşchilor ridicători anali.
Configuraţia externă
Uterul are formă de pară. Prezintă o extremitate superioară, numită fundul
uterului, un corp şi o extremitate inferioară, numită colul uterin. Corpul se
continuă cu colul prin intermediul unui segment scurt şi strâmt, numit istmul
uterului. Uterul este turtit dinainte înapoi şi prezintă două feţe, una anterioară
(sau vezicală) şi alta posterioară (sau intestinală)
Structura uterului
Peretele uterului este format din trei tunici: mucoasă sau endometru,

- 173 -
musculară sau miometru şi seroasă sau perimetru.
Tunica mucoasă are o structură diferită înainte de pubertate, la pubertate,
în perioada premenstruală şi este formată dintr-un epiteliu şi un corion. Epiteliul
este cubic, iar la pubertate cilindric, ciliat. Corionul este alcătuit din ţesut
conjunctiv în care predomină elementele celulare şi îndeosebi fibroblastele.
Tunica musculară este formată din fibre musculare netede dispuse în trei
straturi: intern, mijlociu şi extern.
Tunica seroasă este alcătuită din peritoneul visceral.
Arterele care irigă uterul sunt ramuri ale arterei iliace interne. Venele
colectează sângele pe care-l varsă în vena iliacă internă. Nervii provin din
sistemul nervos vegetativ simpatic (plexul hipogastric) şi parasimpatic (nervul
pelvic).
Vaginul
Are raport anterior cu vezica urinară şi uretra, posterior cu rectul, lateral
cu paravaginele.
Segmentul inferior al tractului genital, este un conduct muscular
membranos lung de 7-8 cm, care se întinde de la colul uterin până la vulvă.
Peretele vaginului este alcătuit din trei tunici: mucoasă, musculară şi adventicea.
Tunica mucoasă are numeroase cute transversale şi este formată dintr-un
epiteliu şi un corion.
Tunica musculară este formată din fibre musculare netede dispuse în două
straturi, unul intern circular şi altul extern longitudinal.
Adventicea este formată din ţesut conjunctiv.
Arterele care irigă vaginul provin din arterele uterină, rectală mijlocie,
vezicală inferioară şi ruşinoasă internă. Nervii vaginului provin din plexul
hipogastric şi din nervul pelvic.
Vulva. Din ansamblul organelor genitale externe care alcătuiesc vulva fac
parte labiile mari şi mici, vestibulul vaginei, aparatul erectil şi glandele anexe.
Glandele mamare
Sunt organe anexe ale aparatului genital feminin situate sub pielea
regiunii pectorale, în dreptul coastelor 3-7. Au o formă caracteristică emisferică.
Corpul mamelei prezintă în mijlocul feței convexe o zonă circulară, de culoare
roză-brună, cu un diametru de aproximativ 3 cm, care se numeşte areolă mamară.
În mijlocul acesteia se găsește mamelonul, prevăzut cu 20-25 orificii numite pori
galactofori (orificiile canalelor galactofore).

II. Aparatul genital masculin

Este alcătuit din: a) organele genitale interne (testicule, conductele
excretoare şi glandele anexe) şi b) organele genitale externe (penisul, scrot).
a) Testiculul
Este un organ pereche care are rol de glandă cu secreţie internă şi externă.
Testiculele sunt aşezate în nişte pungi pe care le formează pielea la extremitatea
anterioară a perineului şi care alcătuiesc scrotul.

- 174 -
La adult, testiculul are o formă ovală, prezentând o faţă medială, una laterală, o
margine anterioară, alta posterioară şi două extremităţi: superioară şi inferioară.
pe extremitatea superioară şi pe marginea posterioară a testiculului se află
epididimul. Acesta are un cap, un corp şi o coadă. Ca structură, testiculul prezintă
o capsulă conjunctivă numită albuginee şi un ţesut propriu testiculului.
Albugineea este o membrană conjunctivă albicioasă, densă, groasă şi
rezistentă, este acoperită la exterior de foiţa viscerală a unei membrane seroase,
numită vaginală.
Ţesutul propriu al testiculului este format din tubi seminiferi contorţi,
glanda interstiţială a testiculului şi ţesut conjunctiv în care se află vase limfatice
şi nervi. Tubii seminiferi contorţi încep la periferia lobului testicular sub forma
unor funduri de sac. Ei se unesc într-un singur canal, numit tub seminifer drept.
Tubii seminiferi drepţi se anastomozează între ei la nivelul mediastinului
testicular formând o reţea caniculară, numită rete testis (reţeaua Haller). Din
această reţea iau naştere 12-15 conducte numite canale eferente care formează
capul epididimului. Fiecare canal eferent se deschide separat într-un canal unic şi
întortocheat care formează corpul şi coada epididimului, a cărui lungime este de
4-6 mușchiul Canalul epididimar se continuă cu canalul deferent. Testiculul este
irigat de artera testiculară. Sângele venos este colectat de cele două vene
testiculare. Nervii provin din plexul hipogastric.
Conductele excretoare
Sunt intratesticulare şi extratesticulare. Căile excretoare intratesticulare
sunt reprezentate de tubii seminiferi contorţi, tubii drepţi şi rete testis, iar căile
excretoare extratesticulare de epididim, canalul deferent şi canalul ejaculator.
Glandele anexe ale conductelor excretoare sunt veziculele seminale şi
prostata.
- vezicula seminală este un organ pereche în formă de pară care secretă cea mai
mare parte a lichidului spermatic. Canalul său excretor se varsă în canalul
ejaculator.
- prostata este organ musculo – glandular situat median între simfiza pubiană şi
rect. Ţesutul glandular este format din acini care se deschid în uretra
prostatică.
b) Penisul
Este organul copulativ masculin, prezintă un segment fix – rădăcina şi un
segment mobil – corpul şi glandul penisului.
Structură: pielea care acoperă penisul fină şi mai pigmentată depăşeşte
glandul sub unui repliu cutanat numit prepuţ. Glandul este acoperit de o
albuginee, iar în mucoasa balanoprepuţială se află glandele Tyson care secretă
sperma. Ţesutul conjunctiv cuprinde reţele arteriale venoase şi limfatice, precum
şi nervii. Corpii erectili reprezentaţi de corpi cavernoşi ai penisului şi corpii
spongioşi ai uretrei sunt bogat vascularizate şi devin turgescente şi rigide în
timpul erecţiei.
Scrotul este situat sub simfiza pubiană şi conţine testiculele.

- 175 -
 4. Rezumatul cursului
Prin reproducere se asigură perpetuarea speciei umane. Ființa nouă
rezultată prin dezvoltarea ontogenetică a zigotului. Acesta se formează prin
fecundația Acesta se formează prin fecundația dintre două celule sexuale –
gameți. Gameții se formează în gonadele cuprinse în sistemele genitale masculine
și feminine.
Sistemul genital masculin:
- organe genital interne: testiculele, veziculele seminale, prostata,
- organe genitale externe: penis
Aparatul genital feminin:
- organe genitale interne: ovar, trompa uterină, uterul, vaginul
organe genitale externe: vaginul.

6. Probleme de reflexie şi teme de dezbatere

1. Ce sunt organele aparatele genitale?
2. Care este structura aparatului genital feminin?
3. Care sunt organele genitale interne masculine?

- 176 -
Bibliografie selectivă
1. Antohe Șt. D., Varlam Horațiu, Secară Oana – Embryogenesis functional
structure of the lims, Edi-Dan Publishing House, Iași 1995
2. Baciu Clement – Anatomia funcțională și biomecanica aparatului locomotor,
Editura Sport-Turism, București, 1977
3. Baciu Clement – Semiologia aparatului locomotor, Editura Medicală,
București, 1975
4. Booher MUȘCHIUL J., Thibodeau A. Gary – Athletic Injury Asseseement,
Mosby _Year Book Inc.,Westline, 1997
5. Chiriac Mircea, Zamfir Mircea, Antohe Șt. D. – Anatomia trunchiului,
volumul I, Litografia I.M.F., Iași, 1991
6. Chiriac Mircea, Zamfir Mircea, Antohe Șt. D. – Anatomia trunchiului,
volumul I, Litografia I. I.M.F., Iași, 1992
7. Chiriac Romeo, Indrei Anca – Embriologie (Sinteze didactice), Editura
Fundației Chemarea, Iași, 1997
8. Chiriac V., frasin Gh., Cozma N – Organe de simț, Litografia UMF Iași,
1983
9. Cozma N. (sub redacția) – Anatomia Sistemului Nervos central, Litografia
I.M.F., Iași, 1989
10. Donski D – Biomecanica: bazele tehnicii sportive, Editura Stadion,
București, 1973
11. Drosescu Paula – Anatomia aparatului locomotor, Editura Pim, Iași, 2005
12. Fătu C-tin, Frâncu Doina Lucia – Anatomia clinică a trunchiului, Editura
Apollonia, Iași, 1996
13. Gray Henry – Gray’s Anatomy, The Promotional Reprint Company Limited,
1994
14. Iancu I, frasin Gh. - Osteologie, Litografia UMF Iași, 1983
15. Iancu I., Frasin Ghe., Cotrutz C-tin – Osteologia, Litografia I.MUȘCHIUL
F., Iași, 1981
16. Ifrim Mircea, Iliescu A. –Anatomia și biomecanica educației fizice și
sportului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978
17. Ifrim Mircea – Antropologie motrică, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1986
18. Iliescu A. – Biomecanica exercițiilor fizice și sportului, Editura Sport-
Turism, București, 1975
19. Kapandji I. A. – Schemas commentes de mecanique articulare, La presse
medicale, Paris, 1966
20. Palastanga Nigel, Field Derek, Soames Roger –Anatomy and Human
Movement: structure and function, Butterworh Heinemann, Linacre House,
Oxford, 1998
21. Papilian Victor – Anatomia omului, volumul I și II, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1982, 2008
22. Petrovanu Cozma – Anatomia sistemului nervos, Litografia UMF Iași, 1981

- 177 -
23. Ranga Viorel –Anatomia omului – cap, gât, Editura “Cerma”, București,
1997
24. Ranga Viorel –Anatomia omului - membrele, Editura “Cerma”, București,
1995
25. Ranga Viorel –Anatomia omului – pereții trunchiului, Editura “Cerma”,
București, 1996
26. Ranga Viorel –Tratat de anatomia omului, Editura Medicală, București, 1990
27. Voiculesc I.C, Petricu I.C – Anatomia și fiziologie omului, Editura Medicală,
București, 1964
28. Williams P.L., Warwick R, Dyson M, Bannister LN – Gray’s anatomy 37 –th
Edition, Churchill Livingstone, Edingburgh, 1992

- 178 -