Partea I

CAPITOLUL I. INTRODUCERE

1.1. Importanţa şi actualitatea temei

Fotbalul a devenit azi un “sport al tuturor sporturilor” un element de
suprastructură indiferent de locul de pe glob unde se practică un “sport de
mare strategie” în care pasiunile sunt îmbinate cu munca ştiinţifică. Astăzi nu
există loc pe glob în care fotbalul să nu fie cunoscut şi practicat cu pasiune.
Fotbalul a devenit un fenomen social, cu diferite implicaţii de ordin
economic, cultural, ştiinţific, dovedind o mare atractivitate şi popularitate pe
toate meridianele globului.
Fotbalul cu întregul său angrenaj se înscrie în categoria fenomenelor
sociale care se impun ca o necesitate , cu şi prin efecte vizibile, efecte care
reclamă o atenţie deosebită din partea tuturor factorilor implicaţi în
organizarea şi desfăşurarea sa.
Pentru omul timpurilor moderne, fotbalul este şi un antidot al
tehnicizării masive şi fără nuanţe, o compensaţie a solitudinii şi alienării, un
mijloc de a canaliza în altă direcţie agresivitatea, înlesnind o dezvoltare a
sentimentului de globalizare.
Stadiul atins în prezent de evoluţia jocului de fotbal pe plan mondial,
ca rezultat al eforturilor şi preocupărilor specialiştilor şi jucătorilor pentru
perfecţionarea continuă a jocului, a dus inevitabil la conturarea unor idei şi
soluţii noi, precis stabilite cu privire la maniera de joc, la sistemul de
pregătire, formare şi selecţie a jucătorilor. Jucătorul fotbalului actual este un
sportiv complex, care pe parcursul pregătirii însumeaza indici înalţi ai tuturor
factorilor antrenamentului sportiv.

5
 Majoritatea tehnicienilor care lucrează acum în fotbal consideră că, în
prezent fotbalul se află în epoca sa de maturitate în ceea ce priveşte
organizarea jocului şi posibilităţile de exprimare ale jucătorilor.
Complexitatea acestui joc constă în optimizarea performanţei totale a
unui jucător şi a unei echipe prin raportarea la procesul de antrenament
(calităţi fizice, abilităţi şi deprinderi motrice, procedee tehnice, gândire
tactică, calităţi de voinţă, cunoştiinte teoretice şi metodologie) organizat prin
educarea continuă şi sustinută.

1.2. Scopul lucrării

În această lucrare ne-am propus să abordăm unele aspecte privind
dezvoltarea forţei la juniorii fotbalişti cu vârsta de 14-15 ani prin utilizarea
unor metode şi mijloace eficiente specifice acestei calităţi motrice. Aceste
mijloace au fost efectuate sub forma unor exerciţii combinate cu jocuri,
respectând particularităţile de vârstă ale jucătorilor.
Scopul final al demersului nostru ştiinţific este acela de a stabili şi a
aplica o strategie didactică specifică antrenamentului sportiv orientată către
dezvoltarea calităţii motrice forţa la grupele de juniori. Eficienţa, beneficiile
şi posibilele riscuri asociate cu antrenamentul de forţă la copii au prezentat
un larg interes din partea cercetătorilor domeniului, antrenorilor, şi chiar din
partea tinerilor atleţi şi a părinţilor acestora. Un antrenament de forţă la vârste
timpurii poate avea repercursiuni negative asupra organismului în creştere,
dar emitem supoziţia că un program de antrenament de forţă elaborat după
metode ştiinţifice şi raţional condus poate duce la rezultate spectaculoase.

6
1.3. Ipoteza lucrării
Presupunem că dacă se va administra un program de antrenament ce
ţine cont de particularităţile de vârstă şi care are ca obiectiv dezvoltarea forţei
în perioada pregătitoare la juniorii fotbalişti cu vârsta de 15-16 ani, se va
îmbunătăţii semnificativ nivelul calităţii motrice forţa.
Pentru realizare cercetării privind dinamica dezvoltării forţei la
fotbaliştii de 15-16 ani am pornit de la ipoteza că un program de
antrenament în perioada pregătitoare axat pe exerciţii care să angreneze
principalele grupe musculare, creşte eficienţa pregătirii fizice. În această
perioada se pune un accent deosebit pe pregătirea generală a subiecţilor.
Practic trebuie să se ţină cont de două aspecte principale: dezvoltarea fizică
corectă şi armonioasă şi dezvoltarea analitică a forţei principalelor grupe
musculare, a forţei explozive şi a detentei. Unele cercetări arată că un efort de
forţă dozat în mod corespunzător cu particularităţile vârstei constituie chiar
un excitant funcţional favorabil proceselor de creştere.

7
Partea a-II-a
CAPITOLUL II FUNDAMENTAREA TEORETICO-METODICĂ A
LUCRĂRII

2.1. Particularităţi ale capacităţii de efort specifice jucătorilor de fotbal

Efortul în jocul de fotbal este un efort complex. Complexitatea nu este
echivalentul combinaţiilor de eforturi anaerobe maximale cu cele aerobe, ci
reprezintă alternările şi succesiunile acestora. Atleţii performeri au o
capacitate de efort care depăşeşte de mai multe ori cerinţele unui joc de fotbal
modern, dar, totuşi aceştia nu ar face faţă ritmului unui meci de nivel ridicat
tocmai datorită complexităţii efortului, adică al alternanţelor de intensitate,
durate şi pauze.
Capitalul atletic al unui fotbalist se măsoară prin valoarea calităţilor
fizice, acestea reprezentând fundamentul pe care se poate construi o
configuraţie solidă a performanţei: calităţile fizice sunt date obligatorii pe
care jucătorul trebuie să le posede, pentru a putea accede la marea
performanţă. Un jucător nu poate merge prea departe în ceea ce priveşte
performanţa fără un capital important de calităţi fizice.
Numeroase studii au arătat că intensitatea medie de antrenament
trebuie să fie ridicată(cca. 75% din VO2max.), pentru a pregăti jucătorii în
condiţii reale de joc. Prin măsurarea valorilor bătăilor inimii într-un meci de
nivel înalt s-a constatat un consum mediu de oxigen de 75% din VO2max.,
comparabil cu cel realizat de un maratonist. Analizele individuale şi de joc
demonstrează că, în fotbal, aproape toate sprinturile (95%) se desfăşoară pe
distanţe sub 60m, iar 50% dintre ele acoperă distanţe sub 20m.1

1
Stibe, O., (1981) - Ştiinţă şi fotbal, Barcelona.

8
 Distanţa totală pe care o aleargă un jucător oferă informaţii
aproximative privind cantitatea de energie consumată şi dificultatea globală a
efortului. Ekblom B.,(1986)2 arată într-un studiu că distanţa medie alergată de
un fotbalist în timpul unui meci este de 8,5-11,5 km.
Un alt studiu realizat pe 20 fotbalişti profesionişti australieni a arătat că
distanţa totală parcursă de un jucător în timpul unui meci a fost de 11500m,
din care 3000m în mers, 5000m alergare uşoară, 1500m alergare înainte,
660m sprint, 840m alergare înapoi,300m alergare laterală, 200m alergare cu
mingea.3
Alte cercetări arătă că distanţele acoperite în timpul unui meci au fost
între 8,5-11,5km. Durata medie a fazelor în care un jucător stătea pe loc era
de 85 secunde.4
Distanţa medie acoperită a fost de 10,2 km, 43% acoperită cu
intensitate mică, 43% cu intensitate medie şi 14% cu viteză mare
(4,9m/sV8,2m/s).
Asta înseamnă că ritmul inimii echivalează cu 86% din maximum, şi
că jucătorii au lucrat cu peste 75% din capacitatea lor maximă de consum de
oxigen. Este acceptat, astfel, faptul că un fotbalist are şi trebuie să aibă o
condiţie fizică excepţională.5 Raportul dintre activităţile cu intensitate redusă
şi cele cu intensitate ridicată este de 7/1.6

2
Ekblom, B., (1986) - Applied physiology of soccer, Sport Medicine 3.
3
Luhtanen, P. H., (1989) - Biomecanica fotbalului.-Scuola dello sport, Roma.
4
Nike, Inc. (1997) - Sport research review. Fall motion analysis, Beaverton, Oregon.
5
Nike, Inc. (1997) - Sport research review. Fall motion analysis, Beaverton, Oregon.
6
Tumilty, D., Hahn, A., (1992) - Is a lactic acid tolerance an important component of
fitness for soccer. Science and Football, Barcelona.

9
 Dufour (1993)7, spune că în timpul unui meci, din totalul celor 90
minute, 60 minute este jocul efectiv. Din distanţa totală parcursă, 3km a fost
distanţa parcursă în mers, iar 7km în alergare. În tabelul următor vă
prezentăm o analiza a numărului de sprinturi din timpul unui meci de fotbal.

Tabel nr.1
Număr sprinturi Anul analizei Distanţa medie a Durata medie
pe meci sprinturilor a sprinturilor
70 1947 10-15m 2-3 sec.
145 1970 10-15m 2-3 sec.
195 1985 10-15m 2-3 sec.
Dufour, 1993

2.2. Calităţi specifice jocului de fotbal. Forţa.

Calităţile motrice prezintă două componente: una genetică referitoare
la caracterele înăscute, şi cealaltă dobândită prin exerciţiu. Împreună cu
capacităţile senzoriale şi cele coordonatoare, formează capacităţile motorii,
adică acel bagaj motric pe care îl regăsim în fiecare individ şi care va trebui
să fie stimulat în manifestarea sa.
Calităţile motrice sunt definite ca fiind acele laturi ale motricităţii care
se manifestă în parametrii identici ai mişcării, au acelaşi etalon de măsură şi
se bazează pe mecanisme fiziologice şi biochimice asemănătoare.8

7
Dufour, W.(1993) – Computer assited scouting in soccer, Science and Football II, E&FN
SPON, London.
8
Demeter, A., (1981) - Bazele fiziologice şi biochimice ale calităţilor fizice, Ed. Sport-
Turism, Bucureşti.

10
 Din categoria calităţilor(capacităţilor)fizice fac parte: viteza
(rapiditatea), forţa, rezistenţa şi parţial, flexibilitatea.
În jocul de fotbal jucătorii sunt solicitaţi să efectueze eforturi diferite
determinate de sensul acţiunilor de joc şi care se caracterizează prin: alergare
cu viteze diferite, schimbări de direcţie şi ritm prin sărituri, întoarceri, căderi,
rostogoliri, toate acestea realizându-se din situaţii neaşteptate. În jocul de
fotbal pentru a avea succes ai nevoie nu numai de calităţile tehnice, tactice şi
mentale dar şi de capacitatea de a folosi energia necesară în cursul jocului.
Aceste solicitări fac ca în efort să fie angrenate toate calităţile fizice;
forţa, îndemânarea, viteza şi rezistenţa, dezvoltate într-un anumit efort
specific. Acesta înseamnă că între calităţile fizice există o anumită corelaţie
în sensul că orice mişcare, în fotbal, cuprinde toate calităţile fizice, însă una
sau mai multe calităţi predomină. Pentru un jucător competitiv, aceste calităţi
motrice trebuie dezvoltate la indici superiori de manifestare.

Forţa
Forţa este una din cele mai importante calitaţi motrice. Forţa reprezintă
capacitatea organismului de a învinge o rezistenţă internă sau externă pe
baza contracţiei musculare9. Este o calitate motrică reprezentată prin forţa
generală (forţa la nivelul tuturor grupelor musculare) şi prin forţa specială
(forţa la nivelul grupelor musculare specifice).
„Forţa reprezintă capacitatea organismului uman de a realiza eforturi
de învingere, menţinere sau cedare în raport cu o rezistenţă externă sau
internă, prin contracţia uneia sau mai multor grupe
musculare”(A.Dragnea,1993).

9
Demeter, A., (1981) - Bazele fiziologice şi biochimice ale calităţilor fizice, Ed. Sport-
Turism, Bucureşti.

11
 Un alt autor defineşte forţa ca fiind acea capacitate a omului(biologică
şi psihică) de a învinge o rezistenţă exterioară măsurată în kilograme, cu
ajutorul halterelor şi dinamometriei.10
Forţa este capacitatea unui organism de a învinge o rezistenţă pe seama
contracţiei musculare sau acţiunea mecanică a unui corp asupra altui corp.
Forţa se determină prin produsul dintre masa corpului şi acceleraţia lui,
imprimată prin acţinea acestei forţei: F = m x a.
Să ne întoarcem însă puţin în istorie. Înaintea lui Leonardo da Vinci şi
Galileu domnea principiul greşit al lui Aristotel: “Fără forţă nu există
mişcare”. În lucrarea sa “Discuţii şi demonstraţii matematice referitoare la
două noi ramuri ale ştiinţei” (1693) , Galileu a expus tezele care au stat la
baza primului principiu al lui Newton.
Principiul I al lui Newton spune: “Orice corp îşi păstrează starea sa de repaus
sau de mişcare uniforma şi rectilinie până în momentul când forţe aplicate
din afară îl silesc să-şi schimbe această stare”. Din acest principiul decurg
următoarele concluzii:
1. Dacă un corp se află în repauz, el nu poate fi pus în mişcare fără acţiunea
unei forţe exterioare.
2. Dacă un corp se află în mişcare şi asupra lui nu acţionează o forţă
exterioară, el îşi va păstra mişcarea uniforma în ceea ce priveşte viteza
rectilinie ca direcţie (mişcarea de inerţie).
3. Dacă un corp se mişcă pe o traiectorie curbilinie, aceasta înseamnă că
asupra lui acţionează o forţă exterioară.

10
Nicu, A.,(1993) - Antrenamentul sportiv modern, Ed. Editis, Bucureşti.

12
4. Dacă forţa exterioară îşi încetează acţiunea, atunci corpul îşi continuă
mişcarea pe o linie dreaptă (rectilinie) şi cu viteza pe care o avea în
momentul încetării acţiunii forţei.
În felul acesta,forţa este definită drept cauză a modificării vitezei.
Exprimându-ne mai pe scurt, forţa determină acceleraţia. Fără intervenţia
unei forţe exterioare,corpul îsi menţine starea de repaus sau de mişcare cu
viteză uniformă, manifestă inerţie. Cuvântul latin “inertia” înseamnă lipsă de
activitate, stagnare.
Prin urmare, dacă se observă o mişcare, aceasta nu înseamnă că există
în mod oblgatoriu o forţă exterioră care în acel moment susţine mişcarea. De
exemplu, dacă un patinator alunecă pe o singură patină după împingere,
această mişcare se produce din inerţie; forţele exterioare nu numai că nu-l
împing pe patinator, ci chiar încetinesc mişcarea lui, ca urmare a frecării
patinei de ghiaţă şi a rezistenţei aerului.
Mişcarea de inerţie nu poate fi observată în formă pură, deoarece
corpurile, aflându-se în mişcare, sunt în interacţiune cu alte corpuri şi cu
mediul înconjurător. În felul acesta ele se găsesc totdeauna sub acţiunea unor
forţe exterioare. În condiţiile reale de pe pământ, orice mişcare de inerţie
încetează până la urmă sub acţiunea forţelor exterioare de frânare.
Al - II-lea principiu al Newton spune ca:”Modificarea mişcării este
direct proporţională cu forţa care acţionează dinafară şi se produce pe aceeaşi
direcţie pe care se aplică această forţă”(al II-lea principiu, ca şi primul, fusese
elaborat încă mai înainte de fizicianul italian Galileu, care s-o spunem aici a
murit în anul naşterii lui Newton – 1642).
Prin urmare, forţa este proporţională cu acceleraţia pe care o
provoacă şi care are una şi aceeaşi direcţie cu ea. Cu cât este mai mare forţa
care acţionează asupra corpului, cu atât mai mare este şi acceleraţia.

13
Una şi aceeaşi forţă, acţionând asupra unor corpuri diferite, va provoca
acceleraţii diferite. Aceasta înseamnă că rezistenţa aceastor corpuri faţa de
una şi aceeaşi forţă este diferite, inerţia lor este difertă.
Forţa este egală cu produsul dintre masă şi acceleraţie. Pentru a
provoca o acceleraţie mai mare, adică pentru a face ca viteza să crească mai
repede, trebuie să aplicăm o forţă mai mare. Dar “a căpăta inerţie”, “a
acumula inerţie”, a “atinge inerţia” – nu este posibil. Inerţia, ca proprietate a
corpului, nu se modifică în urma variaţiei mişcării.
Condiţia principală pentru practicarea sportului de performanţă este
antrenamentul de forţă.11 Forţa determină în mare măsură viteza actelor
motrice, contribuind totodată şi la creşterea considerabilă a numărului de
repetări a acestora, adică a rezistenţei. Implicată în sporirea vitezei de
execuţie, această calitate influenţează şi îndemânarea. Deci, însuşirea oricărei
tehnici şi valorificarea ei tactică depind printre altele, şi de nivelul de
dezvoltare a forţei.12
Din punct de vedere fiziologic şi biochimic, exercitarea forţei
musculare presupune: activarea unui număr cât mai mare de unităţi motorii,
frecvenţa impulsurilor nervoase aferente, gradul de sincronizare a diferitelor
unităţi motorii şi particularităţile biochimice şi structurale ale muşchilor
angrenaţi în efort. Activarea unui număr cât mai mare de unităţi motorii
reprezintă o condiţie esenţială a dezvoltării unei forţe mari şi foarte mari.

11
Bompa,T., (2002) - Teoria şi metodologia antrenamentului-Periodizarea, Ed. Ex Ponto,
Bucureşti.
12
Nicu, A.,(1993) - Antrenamentul sportiv modern, Ed. Editis, Bucureşti.

14
 După cum se ştie din fiziologie, în stare de repaus se află simultan în
contracţie doar 1-3% din totalul unităţilor motorii dintr-un muşchi, în timpul
unei încordări uşoare numărul unităţilor active creşte până la 10-30%, iar
într-un efort intens numărul unităţilor motorii angrenate în contracţie sporeşte
până la 40-60% şi numai într-un efort de forţă maximă acest procent se
apropie de 80%. În timpul desfăşurării jocului şi în majoritatea mişcărilor pe
care le efectuează, jucătorul trebuie să-şi concentreze un număr mare de
unităţi neuromusculare pentru a fi capabil să-si desfăşoare forţa necesară unei
alergări cât mai rapide sau pentru a imprima o viteză cât mai mare mingii
lovind-o cu piciorul sau cu capul.
Mărimea forţei este deci condiţionată de viteza de angrenare în lucru a
unităţilor neuromusculare, deci, forţa este influenţată de către sistemul
nervos central.

2.2.1. Formele de manifestare a forţei

A. În funcţie de masa musculară implicată:
▀ Forţa generală - dezvoltată prin contracţia întregii musculaturi scheletice
▀ Forţa locală – expresia forţei unui singur muşchi sau grupe de muşchi.

B. În funcţie de activitatea prestată:

▀ Forţa generală – solicitată în general de activitatea cotidiană a
individului;
▀ Forţa specifică – dezvoltată de actele motrice implicate într-un anumit tip
de activitate.

15
C. În funcţie de lucrul mecanic efectuat:
▀ Forţa statică - apare în condiţiile contracţiei izometrice, fără efectuare de
lucru mecanic, ci doar cu dezvolatre de tensiune internă;
Atunci când nu se modifică dimensiunile fibrelor musculare angajate
în efort, contracţia musculară nu generează deplasarea pârghiilor osoase.
Forţa „izometrică” este un alt tip de forţă statică şi este atunci când
“rezistenţa de învins este mai mare decât capacitatea de forţă maximă a
musculaturii executantului(exemplu: încercarea de deplasare a unui zid fix).
În cadrul acestui tip de efort contracţia izometrică reprezintă acel tip de lucru
în care muşchiul nu se scurtează, capetele lui rămănând practic în aceeiaşi
poziţie şi putem spune că avem de-a face cu un lucru mecanic intern.

▀ Forţa dinamică/izotonică - apare atunci când prin contracţie musculară

se efectuează lucru mecanic; se subîmparte în forţă maximă(cea mai mare
forţă care poate fi dezvoltată de sistemul neuromuscular în cadrul unei
contracţii musculare); forţă-viteză(capacitatea sistemului neuromuscular de a
învinge o rezistenţă cu cea mai mare viteză de contracţie posibilă), rezistenţa-
forţa dinamică(capacitatea musculară de a rezista la oboseală în efortul de
lungă durată). Atunci când dimensiunile fibrelor musculare se modifică,
contracţia musculară produce deplasarea pârghiilor. Dacă fibrele musculare
se scurtează se vorbeşte de forţă dinamică de tip învingere, iar dacă fibrele
musculare se alungesc se vorbeşte de forţă dinamică de tip cedare( sau in
regim pliometric). Forţa dinamică se manifestă în regim concentric când
muşchiul se scurtează în timpul contracţiei, în regim exentric când se
lungeşte în timpul contracţiei şi în regim pliometric care combină cele două
regimuri prezentate.

16
▀ Forţă mixtă(combinată, auxotonică) – pentru învingerea rezistenţei
alternează contracţiile musculare statice cu cele dinamice.
Se desfăşoară atunci când pentru învingerea “rezistenţei“ se produc atât
contracţii statice, cât şi dinamice, alternând în funcţie de natura actelor şi
acţiunilor motrice;

D. În funcţie de tipul contracţiilor musculare eforturile se împart în:

▀ Efort de tip izometric sau efort static

Acest tip de efort poate fi definit ca efortul în timpul căruia contracţia
musculară nu dezvoltă lucrul mecanic, iar muşchiul nu-şi modifică
lungimea, ci numai tensiunea internă. În cadrul acestui tip de efort timpul de
menţinere a tensiunii interne maxime în fibrele musculare este de 6 – 8
secunde, peste care prin depleţia substratului energetic, tensiunea nu mai
poate fi menţinută la nivel maxim. În această situaţie energia chimică
consumată se transformă integral în energie calorică. Efortul de tip izometric
conduce la dezvoltarea rapidă a forţei musculare.

▀ Efort de tip izotonic sau efort dinamic

Acest efort se poate defini ca fiind efortul în care se realizează lucrul mecanic
prin scurtarea fibrelor musculare. Contracţia musculară de acest tip duce
iniţial la creşterea tensiunii interne, pe care apoi o menţine pe toata durata
contracţiei.

17
▀ Efort izokinetic
Efortul de acest fel este caracterizat prin contracţii musculare ce dezvoltă
tensiune internă maximă în toate fibrele musculare active pe toată durata
contracţiei. Pentru a reuşi să se realizeze un efort de acest tip este necesară
aparatura specială(dinamometre sau biciclete izokinetice), care impun ca
mişcarea respectivă să se desfăşoare pe toată amplitudinea articulară liberă cu
o viteză unghiulară constantă.

E. În funcţie de greutatea corporală, se poate vorbi despre:

▀ Forţa maximă(absolută)
Putem spune că ea reprezintă capacitatea sportivului de a învinge sau
de a se împotrivi unei mişcări, indiferent de greutatea sa corporală, măsurată
prin totalul kilogramelor deplasate sau suportate. Acest tip de forţă nu ia în
calcul greutatea corporală, şi reprezintă cea mai mare forţă pe care o poate
dezvolta un individ într-o contracţie generală .
▀ Forţa relativă
Acest tip de forţă exprimă raportul dintre greutatea ridicată de sportiv
şi propria greutate corporală, acest tip de forţă scade odată cu mărirea
greutăţii corporale. Calcularea forţei relative este utilă pentru compararea
forţei sportivilor cu greutatea lor corporală, premisă obiectivă în planificarea
ridicării greutăţilor din antrenamente, în funcţie de posibilităţile individuale.

18
 F. În funcţie de modul de combinare cu celelalte calităţi motrice :
▀ Forţă în regim de viteză, numită de majoritatea specialiştilor şi forţă
explozivă. Unii autori o definesc ca fiind capacitatea de a manifesta valori
maxime de forţă în cea mai mică unitate de timp, şi consideră că ea deţine un
rol foarte important în obţinerea performanţelor în sporturile bazate pe
mişcări aciclice. Demeter, A., (1981) Pentru Zaţiorschi, V.,(1968)13 forţa
explozivă este calculată pe baza „timpului necesar pentru ca forţa să crească
până la jumătatea valorii sale maxime”.
Caracteristica cea mai importantă a mişcărilor explozive este dată de
acea dezvoltare rapidă, practic de la zero a valorii pe care o are forţa. Bosco,
14
C.,(1995) afirmă că forţa explozivă este capacitatea muşchiului de a
dezvolta grade înalte de forţă în foarte puţin timp. Din punct de vedere
fiziologic expresia de forţă explozivă coincide cu puterea musculară maximă
dezvoltată de muşchii extensori ai gambelor. Forţa explozivă are o importanţă
deosebită deoarece intervine în numeroase mişcări în timpul jocului. În
pofida importanţei pe care forţa explozivă o are în teoria antrenamentului,
acest concept nu este definit în mod univoc. Şi din punct de vedere
terminologic, definiţia de forţă explozivă nu este împărţită universal, autorii
şcolii nemţeşti preferând să o numească foţă rapidă. Dezvoltarea detentei se
realizează prin exerciţii bazate pe sărituri iar volumul de lucru într-o şedinţă
de antrenament este de 4-6 exerciţii.

13
Zaţiorschi,V.M.,( 1968) – Calităţile fizice ale sportivului, I.C.F., fond didactic,
Bucureşti.
14
Bosco C., Cotelli, C., (1995) – Antrenamentul de rezistenţă, forţă, viteză, Sportul de
performanţă, nr.359-361.

19
 Aspectul reactiv-balistic al forţei explozive este important în fotbal pentru
că toate mişcările tehnice şi acţiunile dinamice ale jucătorilor depind de
această capacitate care permite şutarea unui balon cu o viteză de peste
100km/h, chiar dacă această viteză este influenţată în primul rând de
abilitatea tehnică a jucătorului.15 Eforturile de forţă-viteză se caracterizează
prin capacitatea sportivului de a învinge o rezistenţă cu o viteză de contracţie
foarte mare. Evident, prin forţa rapidă sau dinamică se subînţeleg şi calităţile
pliometrice, care exprimă capacitatea atletului de a folosi calităţile elastice
ale muşchilor. Forţa rapidă este provocată în primul rând de fibrele rapide de
muşchi. Există două tipuri de fibre repertoriate în muşchi:
a) fibre lente de tip I;
b) fibre rapide de tip II.
Contracţia fibrelor lente dezvoltă puţină forţă, dar ele sunt capabile să
contracte îndelung. Fibrele lente sunt mai mici. Sunt fibrele rezistenţei, cei
mai buni schiori de fond numărând până la 80% fibre lente.
Contracţia fibrelor rapide dezvoltă o forţă mai importantă. Sunt fibrele
cele mai groase. Anumiţi sprinteri din nataţie sau din atletism le posedă în
proporţie de până la 80%. Sunt fibrele detentei, forţei şi vitezei.
Fibrele rapide sunt la rândul lor de mai multe tipuri:
a) fibre rapide mixte, cu o bună contracţie şi o bună rezistenţă la oboseală;
b) fibrele rapide pure, care sunt rapide prin excelenţă, pentru că, deşi obosesc
uşor, se contractă puternic.
Pentru a transforma fibrele lente în fibre rapide, trebuie create în
muşchi tensiuni importante, lucrul cu greutăţi mari fiind recomandat numai la
seniori.

15
Luhtanen, P. H., (1989)- Biomecanica fotbalului.-Scuola dello sport, Roma.

20
 Creşterea ca parametru al detentei depinde de:
- numărul unităţilor motorii angajate simultan la începutul mişcării
- viteza de contracţie a fibrelor musculare active(corelatie cu fibrele rapide) –
pentru forţa maximă intereseaza şi cele lente şi cele rapide la fel.
- forţa de contracţie a fibrelor musculare angajate.

▀ Forţă în regimul capacităţilor coordinative ;

▀ Forţă în regim de rezistenţă ;

2.2.2. Factori de condiţionare ai forţei

Cunoaşterea factorilor care determină valoarea forţei reprezintă o
condiţie de prim ordin pentru alegerea căilor şi mijloacelor de dezvoltare a
acestei. Calitatea motrică forţă este condiţionată de mai mulţi factori, care pot
fi grupaţi în următoarele categorii:
▀ Factori centrali:
- capacitatea de concentrare a proceselor nervoase fundamentale;
- capacitatea de coordonare a muşchilor(coordonarea intramusculară,
coordonarea intermusculară);
- nivelul tonusului muscular;

▀ Factori periferici:
- diametrul muşchiului implicat în contracţie- grosimea muşchiului(suprafaţa
de secţiune transversală-reprezintă un factor de importanţă deosebită pentru
dezvoltarea forţei musculare).

21
Hipertrofia musculară creşte ca urmare a efectuării unor eforturi cu
intensitatea mare, în timp ce eforturile bazate pe volum au efecte
nesemnificative.
- lungimea muşchiului şi unghiul dintre segmente;
- numărul fibrelor musculare antrenate în contracţie. Cu cât numărul fibrelor
unui muşchi solicitat este mai mare, cu atât forţa cu care se execută mişcarea
respectivă este mai aproape de valoarea sa maximă. În momentul efectuării
unui efort de forţă (ridicări, transport de greutăţi, împingeri) se contractă un
număr mai mare sau mai mic de muşchi si fibre musculare, în funcţie de
dificultatea efortului. Dintre aceştea, în timpul efortului, unii acţionează
direct(agonişti), iar alţii acţionează în direcţia opusă(antagonişti). Contracţiile
musculare au efectul scontat numai dacă în efectuarea forţei motrice sunt
agrenaţi muşchii agonişti, cei antagonişti fiind puşi în stare de relaxare.
Aceasta se produce numai în urma pregătirii, repetării în mod metodic a
mişcării, a efortului respectiv, ceea ce are ca urmare o coordonare cât mai
precisă a impulsurilor nervoase trimise spre diferite grupe musculare(alt
factor important de care depinde valoarea forţei).
- volumul muşchiului(produsul dintre diametrul şi lungimea muşchiului);
- structura muşchiului(prezenţa fibrelor rapide-fazice) favorizează
dezvoltarea forţei;
- rezervele energetice(cantitatea de ATP şi CF);

▀ Factori psihici:
- motivaţia,
- stările emoţionale,
- concentrarea atenţiei,
- în unele situaţii voinţa cu componentele sale dârzenia şi perseverenţa;

22
▀ Factori metodici:
- intensitatea contracţiei musculare;
- durata sau amplitudinea contracţiei musculare;
- frecvenţa lecţiilor în care sunt prevăzute obiective pentru dezvoltarea
forţei;

▀ Factori de mediu:
- radiaţiile ultraviolete favorizează acţiunea glandelor suprarenale care
mobilizează hormonii sexuali masculini);

▀ Alţi factori:
- vârsta şi genul. La copii se dezvoltă cu unele restricţii determinate de
particularităţile morfo-funcţionale; la adolescenţi(după pubertate) capătă o
pondere mai mare în sistemul dezvoltării celorlate calităţi; la fete atinge
valori de aproximativ 75% din posibilităţile băieţilor; ritmurile diurne- în
concordanţă cu celelate funcţii ale corpului.
Multiduninea şi varietatea metodelor de dezvoltarea a forţei(ex. cu
îngreuieri, ex. cu învingerea propriei greutăţi, ex. cu partener, ex. de
accelerare-frânare, ex. izometrice) rezultă din scopurile urmărite, concretizate
în procesul însuşirii tehnicii sportive, în executarea exerciţiilor cu efortuir
crescute.. în metodologia dezvoltării forţei trebuie să se evite creşterea forţei
la nivelul tuturor grupelor musculare. O atare metodologie duce la epuizarea
organismului şi la diminuarea forţei musculare. De aceea este indicat să se
folosească exerciţii care să angreneze 3-4 grupe musculare, numărul maxim
al exerciţiilor fiind de 12.

23
 Vorbind despre complexitatea şi caracteristicile specifice exerciţiilor de
forţă, se pune tot mai mult accent pe folosirea exclusivă a exerciţiilor care
dezvoltă fibrele musculare albe(rapide) într-un regim de lucru anaerob, astfel
se folosesc tot mai mult exerciţii de sprint, sărituri şi aruncări în
antrenamentul forţei.16 Este deasemeni imperios necesară cunoaşterea exactă
a energogenezei regimului de effort(anaerob, aerob sau mixt), cerută de
solicitările concursului, pentru a determina selecţia mijloacelor.
În cadrul lecţiilor de antrenament locul şi succesiunea exerciţiilor de
forţă prezintă o iimportanţă deosebită în elaborarea celei mai adecvate
metodologii.
Acestea se pot efectua fie în cadrul unor antrenamente speciale,
distincte, fie după efectuarea exerciţiiilor specifice. Observaţiile pedagogice
au condus la constatarea că exerciţiile cu caracter dominant de forţă au un
grad mare de eficienţă când sunt executate după cele tehnice şi de viteză,
folosirea lor după cele de rezistenţă fiind contraindicată, întrucât ele reduc
efectul. Totodată, în cazul folosirii exclusive a exerciţiilor de forţă în aceeaşi
lecţie, iniţial se execută cele care activează grupe mici musculare, apoi cele
care se adresează marilor grupe musculare.
În vedere la elaborării metodologiei de antrenament este necesar să se
stabilească numărul de repetări şi numărul de serii care trebuiesc fi executate.
Acestea variază în funcţie de sarcinile lecţiei, de metodica aplicată şi de
capacitatea de adaptare la effort a sportivilor. Pauzele de odihnă între serii, se
micşorează o dată cu îmbunătăţirea capacităţii de effort şi se măresc o dată cu
creşterea intensităţii(încărcăturii), a numărului de muşchi angrenaţi în
exerciţiul respectiv şi a duratei efortului neîntrerupt.
16
Nicu, A.,(1993) - Antrenamentul sportiv modern, Ed. Editis, Bucureşti.

24
2.2.3. Metode de dezvoltare a forţei
Abordarea dezvoltării calităţii motrice condiţionale forţa a preocupat şi
preocupă mulţi specialişti ai domeniului, niciunul din aceştia neepuizând
tema.
▀ Metoda eforturilor maximale şi supramaximale
Acest tip de efort se bazează pe folosirea intensităţilor(încărcăturilor) care
oscilează între 100-120% din posibilităţile maxime ale sportivilui din ziua
respectivă. Exerciţiile urmăresc perfecţionarea activităţii neuromusculare şi
implicit a capacităţii lui de ridicare.

▀ Metoda eforturilor mari

Acestă metodă se aplică în scopul solicitării componentelor nervoase prin
excitaţii maxime şi, totdată, pentru hipertrofia fibrelor musculare, ceea ce are
drept consecinţă mărirea secţiunii fiziologice a muşchiului.

▀ Metoda eforturilor mijlocii

În cadrul acestei metode sunt utilizate încărcături medii, dozate diferit, în
funcţie de ramura sau proba interesată.

▀ Metoda eforturilor de tip exploziv

Această metodă se aplică în scopul dezvoltării forţei în regim de viteză.
Dragnea îl numeşte procedeul eforturilor explozive sau a contracţiilor
intense şi rapide iar Boroga, metoda de tip explozie. În general se foloseau
trei genuri de exerciţii : exerciţii cu haltera, de obicei procedeele clasice;
exerciţii cu mingi medicinale; exerciţii acrobatice(rostogoliri, salturi).

25
Gradarea efortului de la un antrenament la altul şi de la o etapă la alta se face
prin: creşterea treptată a vitezei de execuţie; sporirea numărului de repetări de
la 6 la 12; creşterea încarcăturii în momentul când se ajunge la 12 repetări
efectuate în ritmul(viteza de repetiţie) specific efortului din ramura sau proba
sportivă, pentru care se efectuează pregătirea.

▀ Metoda lucrului în circuit

Acest tip de lucru se bazează pe efectuarea de către sportiv a unui număr
relativ mare de exerciţii(9-12) care se constituie în adevărate staţii. Exerciţiile
de acest tip sunt efectuate de toţi subiecţii fie în mod frontal(toţi efectuează
aceleaşi exerciţii în aceeaşi ordine), fie pe grupe(care îşi schimbă locul în
sensul acelor de ceasornic). In antrenamentul sportiv pentru calitatea motrică
condiţională-forţa metoda eforturilor prin circuit are cea mai mare
aplicativitate şi duce la dezvoltarea principalelor grupe musculare.
Sunt necesare a fi respectate câteva condiţii : exerciţiile să fie
cunoscute de subiecţi; exerciţiile să fie simple; să se cunoască posibilităţile
maxime ale fiecărui subiect în exerciţile respective; exerciţiile să fie dispuse
încât să nu angajeze simultan aceleaşi grupe musculare.
În cadrul circuitului, ca procedeu metodic dozarea efortului fizic este
una din problemele cele mai semnificative. De regulă, mai ales în educaţia
fizică, timpul de lucru este mai mic decât cel de pauză.

...

26
▀ Metoda eforturilor segmentare
Acest tip de metodă presupune prelucrarea analitică a grupelor musculare
interesate în vederea creşterii masei musculare şi implicit a forţei în regim de
rezistenţă.

▀ Metoda eforturilor pâna la refuz

În cadrul acestei metode se urmăreşte creşterea masei musculare şi întărirea
fibrelor musculare, paralel cu antrenarea componentelor indispensabile
creşterii în regim de rezistenţă. Practic această metodă are ca efect
dezvoltarea fortei in regim de rezistenta. Pe măsura aparitiei oboselii,
mecanismele fiziologice primesc caracteristicile similare cu cele determinate
de eforturile maxime. Această etoda nu-i avantajoasa din punct de vedere
energetic dar ea urmareste cresterea masei musculare si spororea capacitatii
de sustinere a unui efort de forta in regim de rezistenta. Are mare
accesibilitate deoarece nu poate produce accidente asupra organismului.
Eficienţa lui este vizibilă doar la ultimele exerciţii, deci după instalarea
oboselii reale.

▀ Metoda eforturilor izometrice

Această metodă constituie o altă cale de dezvoltare a capacităţii sportivului
de a utiliza încărcături maxime acţionând asupra unor grupe musculare în
diferite poziţii prin împingere, apăsare, presiune împotriva unei rezistenţe
imobile(o bară fixă, un zid), fără a le modifica dimensiunea. Se foloseşte
pentru dezvoltarea masei musculare la vârste mai amri, de regulă după 14-15
ani. La vârste mai mici s-a demonstrat experimental că are efecte negative
asupra creşterii organismului.

27
Durata contracţiei musculare trebuie să fie de 10-12 secunde. Pauza maximă
între contracţiile musculare este de 90-120 secunde şi trebuie să fie activă.
Pentru a alege o metodologie corectă de dezvoltare a calităţii motrice
condiţionale forţa se va ţine cont de particularităţile de vârstă. Alegerea
greşită a metodologiei poate produce efecte nocive ca: disfuncţii articulare
concretizate printr-un dezechilibru care se creează între forţa muşchiului şi
elementele articulare; disfuncţii hepatice; afecţiuni ale sistemului osos, mai
ales la nivelul coloanei vertebrale.

2.2.4. Aspecte privind antrenamentul pentru dezvoltarea forţei

Dintre calităţile motrice forţa este calitatea mai puţin condiţionată
genetic, ea putându-se dezvolta destul de mult, respectându-se însă anumite
cerinţe. Se ştie că forţa musculară propriu-zisă, depinde de sistemul nervos. S-a
constatat că forţa de contracţie creşte semnificativ dacă s-ar trage un fac
de armă înaintea probei (ex.: atletism) sau dacă sportivul ar scoate un
ţipăt în acelaşi timp (ex.: la tenis de câmp,primul sau al doilea serviciu,
când mulţi jucători "eliberează" un tipăt neconvenţional). Forţa este de
asemenea susceptibilă de a fi crescută sub efectul anumitor
medicamente sau prin hipnotizarea celui interesat.
Masa musculară rămânând, bineînţeles, aceeaşi, în acest caz inhibiţiile
care se exercită normal la nivelul conexiunilor nervoase ale sistemului
nervos central, vor fi reduse sau suprimate. Antrenamentul de forţă creşte
grosimea fiecărei celule musculoase în timp ce numărul acestora rămâne
constant. Scopul pregătirii va determina natura antrenamentului. Pentru
antrenamentul general al musculaturii se recomandă mişcări relativ
rapide, rezistenţele sau încărcăturile fiind alese, ca atare.

28
În joc, efortul de forţă se manifestă sub trei forme distincte:
1. - în deplasarea liberă în teren a jucătorilor, exprimată prin explozia
şi bruscheţea starturilor, întoarcerilor, opririlor, săriturilor, a redresărilor
(după dezechilibrare), reprezentând forţa specifică de deplasare;
2. - în exerciţiile tehnice, prin puterea loviturilor, fermitatea
şi prospeţimea cu care sunt realizate toate exerciţiile tehnice,
exprimând forţa de executie;
3. - în lupta directă, cu adversarul, exprimată prin vigoarea
deosebită a fortei de opoziţie (contact), ca forţă de opoziţie.
Lucrul pentru forţă nu admite discontinuitatea si nesistematizarea. De
asemenea, pregătirea forţei impune o atentă individualizare în scopul influenţării
selective a grupelor musculare nedezvoltate sau a unor forme de manifestare
a forţei specifice încă neperfecţionate. Exerciţiile selecţionate pentru
dezvoltarea forţei specifice trebuie să respecte particularităţile de structură ale
mişcării specifice, influenţând analitic grupele musculare interesate şi în mod
cu totul deosebit grupele musculare mici, cele care în fond determină
precizia si fineţea execuţiilor.
Numai în aceste conditii se poate vorbi de apariţia în joc "a forţei în
fineţe", trăsătură atât de apreciată azi în acţiunile jucătorilor de valoare.
Folosite corect şi sistematic, exerciţiile de forţă specifică pot avea o
influenţă pozitivă extraordinară asupra dezvoltării şi perfecţionării
celorlalte calităţi fizice, dar în mod deosebit, cu rezultate spectaculoase, în
creşterea calităţii execuţiilor tehnice. Exerciţiile de forţă trebuie să aibă un
caracter variat, să fie alternate cu pauze active şi exerciţii dinamice, în
special de îndemânare, mobilitate, supleţe, capabile să creeze un cadru
emotional pozitiv.

29
 Vârsta la care se pot începe antrenamentele de forţă, fără ca efectele
acestora să fie nocive în planul creşterii şi dezvoltării fizice şi al stării de
sănătate a constituit şi mai constituie o sursă de controverse în rândul
specialiştilor. În prezent majoritatea specialiştilor şi îndeosebi antrenorii
susţin că antrenamentle pentru dezvoltarea forţei pot să înceapă la vârsta de
8-9 ani, respectându-se lucrul în trepte de efort, particularităţile individuale
(morfofuncţionale) ale sportivilor.
Fiziologii au confirmat că secreţia de hormoni testosteron înregistrează
la 7-10 şi 13 ani valori relativ ridicate faţă de alte vârste, fapt care explică
disponibilităţile nebănuite ale copilului pentru acest tip de efort.
Cerinţe care trebuie respectate în procesul de instruire:
- la vârsta preşcolară se va evita antrenamentul de forţă
pură(J.Weineck,1992);
- între 6/7 şi 10 ani, se vor folosi exerciţii dinamice de dezvoltare a
forţei, evitându-se cele statice; L.Baroga(1980) consideră că se poate
lucra şi cu greutăţi cuprinse între 1,250-2,5 kg, pentru influenţarea
analitică a grupelor musculare;
- până în jurul vârstei de 11-12 ani, atât la fete, cât şi la băieţi, se
înregistrează o evoluţie asemănătoare a indicilor de forţă; acest lucru
rămâne valabil doar până la această vârstă(pubertatea), deoarece
dezvoltarea forţei se realizează pe seama coordonării neuromusculare,
nefiind deocamdată influenţată de secreţia de hormoni anabolizanţi;
cele mai mari valori ale forţei se înregistrează la 18-20 ani, pentru
băieţi, 16-17 ani pentru fete. După vârstele amintite se poate vorbi
chiar despre o stagnare sau uşoară regresie(Hettinger,1980, citat de
C.Bota, B.Prodescu,1997);

30
 - exerciţiile pentru creşterea forţei să se efectueze prin intermediul
exerciţiilor de mobilitate la scară fixă(atârnări, balansări, ridicări ale
trenului inferior), al jocurilor sportive, înotului, etc
- între 10 şi 14/15 ani se pot utiliza exerciţii în care încărcătura este
propriul corp sau greutăţi de circa 1-2kg; până la vârsta de 14 ani,
cuplul forţă- viteză poate fi dezvoltat fără restricţii;
- între 11 şi 13 ani, greutăţile cu care se poate lucra sunt de maximum
30% din greutatea corpului; peste 14 ani, se pot folosi chiar exerciţii cu
încărcături ce depăşesc greutatea corporală a
subiecţilor)L.Baroga,1980);
- indiferent de vârsta subiecţilor, profesorul va avea în vedere
dezvoltarea unei musculaturi robuste, într-un proces de pregătire care
să nu suprasolicite sistemul osos. Pentru o corectă dirijare a efortului
fizic destinat forţei, este absolut necesară cunoaşterea nu doar a vârstei
cronologice a copiilor, ci şi a celei fiziologice(A.Demeter, 1980)
În cadrul forţei, antrenamentul cu sarcini intensive este cel care
ameliorează sincronizarea unităţilor motorii şi, se pare, că forma cea mai
eficientă de dezvoltare a forţei specifice o reprezintă contracţiile rapide
utilizând diferite încărcături.

2.2.4.1. Forţa în jocul fotbal

În complexitatea mişcărilor pe care le execută jucătorul, este de
neînchipuit o mişcare a organismului sau segmentelor lui, fără participarea
forţei. În acest sens putem spune că forţa determină rapiditatea mişcărilor,
viteza de deplasare a jucătorului, intensitatea cu care este lovită mingea.

31
 Forţa de joc a jucătorului reprezintă capcitatea organismului de a
efectua un efort mare, însumând forţa de deplasare a corpului cu ce-a de
lovire a mingii, forţa de luptă cu adversarul, forţa specifică utilizată în
condiţii de mediu şi teren, toate variabile de la un joc la altul. Fotbalistul are
nevoie de o anumită forţă specifică, nsă aceasta nu poate fi dezvoltată, dacă
jucătorul nu va dobândi mai intâi forţa generală, cea care angrenează
întreaga musculatură a corpului.
În fotbalul modern, forţa musculară este un element important în multe
aspecte ale prestării sale: schimburi de direcţie, sărituri., şuturi, rezistenţă. În
timpul desfăşurării jocului şi în majoritatea mişcărilor pe care le efectuează,
jucătorul trebuie să-şi concentreze un număr mare de unităţi neuromusculare
pentru a fi capabil să-şi desfăşoare forţa necesară unei alergări cât mai rapide
sau pentru a imprima o viteza cât mai mare mingii lovind-o cu piciorul sau cu
capul. Lipsa forţei, în special la nivelul membrelor inferioare este un factor
limitativ al execuţiei tehnice datorită faptului că incapacitatea de a produce
tensiuni adecvate împiedică o desfăşurare eficientă şi continuă a mişcării.
Forţa insuficientă întârzie execuţia corectă, accelerează apariţia oboselii şi
afectează precizia gesturilor17. În cadrul forţei, antrenamentul cu sarcini
intensive este cel care ameliorează sincronizarea unităţilor motorii şi, se pare,
că forma cea mai eficientă de dezvoltare a forţei specifice o reprezintă
contracţiile rapide utilizând diferite încărcături.
Forţa de joc a jucătorilor reprezintă capacitatea organismului de a
efectua un efort mare, însumând forţa de deplasare a corpului cu ce-a de
lovire a mingii, forţa de luptă cu adversarul, forţa specifică utilizata în
condiţii de mediu si teren, toate variabile de la un joc la altul.

17
Stănculescu, V.,(1999) - Ghidul antrenorului profesionist de fotbal pentru 364 zile ale
unui an competiţional, Ed. Transilvania Expres, Braşov.

32
 Forţa determină in fotbal viteza mişcarilor prin rezistenţa pe care o
pune în timpul efortului.Trebuie reţinut faptul că forţa este calitatea motrică
care se câştigă cel mai uşor,dar se şi pierde cel mai uşor. Reiese de aici că
exerciţiile pentru forţă nu trebuie să înceteze deloc,recomandându-se lucrul şi
în perioada competiţionala,prin antrenamente de menţinere.Unii înţeleg
numai forţa pură, necesară în lupta corp la corp cu adversarul,în aceasta
lupta1:1pentru câştigarea mingii.
Noi vorbim însă de forţă ca produs al contracţiei musculare. Se ştie ca
în aproape toate mişcarile pe care le efectuiază în timpul jocului, sportivul va
’’concentra’’un mare număr de unităţi neuromusculare pentru a realiza fie
forţa utila unei alergări cât mai rapide, fie forţa utilă unei alergări cât mai
rapide, fie forţa necesară imprimării unei viteze cât mai mari mingii lovite cu
capul sau cu piciorul.
În complexitatea mişcărilor pe care le execută jucătorul, este de
neînchipuit o mişcare a organismului sau segmentelor lui, fără participarea
forţei. În acest sens putem spune că forţa determină rapiditatea mişcărilor,
viteza de deplasare a jucătorului, intensitatea cu care este lovită mingea.
În fotbal, forţa este asociată cu viteza, îndemânarea si rezistenţa. În
complexitatea mişcărilor pe care le execută jucătorul, este de neînchipuit o
mişcare a organismului sau a segmentelor lui fără participarea forţei. În acest
sens putem afirma că forta determină rapiditatea mişcărilor, viteza de
deplasare a jucătorului, intensitatea cu care este lovită mingea.
Din cele de mai sus rezultă ca fotbalistul are nevoie de o anumită forţă
specifică, însă aceasta nu va putea fi dezvoltată dacă jucatorul nu va dobândi
mai întâi forţa generală, cea care angrenează întreaga musculatură a corpului.
Acest aspect trebuie reţinut deoarece s-a constat şi la fotbaliştii noştri o

33
disproporţie între musculatura trenului superior şi cea a membrelor
inferioare.
Dezvoltarea forţei analitice se poate face folosind metoda eforturilor
repetate angrenând în fiecare exerciţiu 20-25 repetări într-o serie, cu 2-3 serii
(alternând diferite grupe musculare) realizate sub forma de circuit, cu pauzaă
între repetări şi între circuite.
În cadrul forţei, antrenamentul cu sarcini intensive este cel care
ameliorează sincronizarea unităţilor motorii şi, se pare, că forma cea mai
eficientă de dezvoltare a forţei specifice o reprezintă contracţiile rapide
utilizând diferite încărcături.
Putem spune că este important ca subiecţii să ajungă să fie înzestraţi cu
acele capacităţi care ar favoriza realizarea unor eforturi cu mare intensitate, în
cel mai scurt timp, pentru ca numeroasele activităţi fizice şi sportive implică
această capacitate de forţă cu o mare viteză de execuţie. Pregătirea de forţă a
copiilor şi juniorilor vizează 2 direcţii principale: dezvoltarea analitică a
forţei diferitelor grupe musculare; dezvoltarea forţei explosive(a detentei).
Pentru un fotbalist forţa, în formele sale cele mai variate, trebuie mereu
dezvoltată şi menţinută la nivele înalte pentru a evita scăderea formei
sportive. Jucătorului de fotbal îi trebuie forţă, viteză şi rezistenţă. Şi chiar
numai de aici sunt uşor de intuit limitele şi riscurile ce pot deriva din faptul
de a alege antrenamentul doar pe baza calităţilor fizice necesare. Într-adevăr,
fotbaliştilor le trebuie forţă, viteză şi rezistenţă, dar asta nu înseamnă că se
pot transfera în mod automat la un fotbalist mijloacele de antrenament
folosite de un halterofil, de un sprinter sau de un maratonist. Forţa cerută la
ridicarea unor greutăţi tot mai mari este diferită faţă de aceea care permite de
exemplu execuţia unui şut la poartă cu viteză ridicată. Apoi pentru atletul-
sprinter este necesar ca acesta sa posede o capacitate de accelerare pe distanţă

34
scurtă, dar şi aceea de a continua să accelereze cât mai mult timp
posibil(pentru a atinge viteze ridicate); în plus el trebuie se posede
capacitatea de a nu decelera sensibil până la final; ultimele două caracteristici
nu sunt dintre cele mai importante pentru jucătorul de fotbal, solicitat de
obicei pe distanţe mult mai scurte: 100m, 50m, 40m, 10m.
În sfârşit, rezistenţa maratonistului are multe componente care nu
servesc în jocul de fotbal, şi în acelaşi timp este lipsită de alte componente
care în fotbal sunt fundamentale.
Metodele folosite cu predilecţie pentru dezvoltarea forţei explozive
sunt metoda combinată, pliometria şi metoda bazată pe joc.
Metoda combinată constă în combinarea diferitelor regimuri de
contracţie în aceeaşi şedinţă de antrenament. Astfel, un circuit “combinat”
poate cuprinde izometrie, contracţii izotonice, sărituri şi sprinturi urmate
chiar de şuturi la poartă. În raport acţiunea motrică în care acţionează, forţa
se poate manifesta sub mai multe forme:
Exerciţiile de împingere cu umărul, în care fiecare încearcă să-l oblige
pe adversar sa-şi cedeze poziţia, sunt exerciţii în care forţa maximală este
pusă în evidenţă prin natura poziţiei statice şi a contracţiilor izometrice
prezentate. Forţa maximală nu trebuie deloc neglijată în cadrul pregătirii
deoarece este strâns legată de multiple situaţii de joc.
Trebuie avut în vedere că în toate elementele fundamentale în care se
cere o accelerare cu plecare de pe loc, forţa maximală este factorul cel mai
important în efecienţa acestor elemente. În toate mişcările fotbalistice în care
se cere o accelerare cu plecare de pe loc(sprinturi şi sărituri), execuţia contra
mişcărilor este limitată de faptul ca deplasările apar dintr-o situaţie aprope
statică, motiv pentru care posibilităţile de refolosire a forţei elastice a
muşchilor sunt modeste.

35
Dintre acţiunile fizice care cer forţă maximală în joc, menţionez:
-confruntarea directă sau lupta 1:1 pentru câştigarea mingii;
-sprintul cu mingea la picior în momentul primelor impulsuri ale
startului(plecare de pe loc).
-sărituri în înalţimede pe loc(săriturilela cap a doi jucători aflaţi într-
o poziţie statică);
-sărituri specifice portarului(plojon, iesire la o centrare înaltă).
Alt exemplu este cursa de 100m plat. Forţa maximală se va “citi”
aici în distanţa cuprinsă între linia de start şi primii 20m. Cu cât jucătorul va
parcurge distanţa de 100m cu atât scad posibilităţile de a folosi valorile forţei
maximale. În mod cert însă, sprinturile scurte până la 10-15-20m pot fi
considerate exprimări de forţă maximală. De forţă maximală depind deci
sprinturile, accelerările şi săriturile cu plecare de pe loc. Acest lucru este
fundamental pentru că dacă, de exemplu, un atacant deţine un remarcabil
sprint de pe loc, acest lucru nu depinde, cum se spune de obicei, de viteză, ci
de valorile cu viteză maximală. Forţa dinamică sau forţa rapidă corespunde
vitezei de contracţie intermediară. Luând ca exemplu cursa de 100m plat,
forţa rapidă poate fi identificată în capacitatea producerii unei accelerări
maximale pe distanţă de la 20m la 40-50m
Forţa rapidă este calitatea ce derivă din combinarea echilibrată între
forţă şi viteză. Având ca termen de evaluare tot exemplul fundamental al
cursei de 100m plat, forţa rapidă sau forţa dinamică se exprimă predominant
pe segmentul ce merge de la 20-30m la 40-50m pe acest parcurs sportivul
dispune de o oarecare viteză şi poate, deci, folosi înzestrările sale de forţă, de

36
elasticitate şi, parţial, chiar de rapiditate, care se aplică acţiunilor sale de
“împingere”.

Exprimările de forţă rapidă în fotbal sunt următoarele:

- lovirea balonului la momente fixe(cornere, lovituri libere, lovituri de
11m);
- desprinderea de sol în plină viteză;
- fentele cu schimbarea direcţiei de alergare;
- driblingul adversarului şi sprintul spre poartă adversă pe un spaţiu
liber;
- saltul portarului cu desprindere efectuată după câţiva paşi de
avânt(ieşire la o minge centrală);
- degajările laterale ale portarului, efectuate cu mâna.
La juniori, pliometria contractată regulat, 2-3 antrenamente
săptămânal, va permite transformarea fibrelor lente în fibre rapide.
Astăzi, părerile sunt împarţite în cazul mişcărilor rapide, unii
considerând că fibrele rapide sunt solicitate fără să se treacă prin fibre lente.
Dar această părere nu întruneşte unanimitatea fiziologiştilor. De asemenea,
trebuie rezolvată problema legături dintre forţă şi tehnică, atât la nivelul
planificării cât şi al alcătuirii şedinţelor de antrenament.
Progresul în ceea ce priveşte forţa trebuie să se concretizeze în joc, dar,
atenţie, trebuie evitate câteva capcane. Adesea, în sportul colectiv se
urmăresc două lucruri în acelaşi timp: forţa şi tehnica. Pentru asta s-au făcut
tentative de a juca cu vesta cu greutăţi( în special în Italia şi ţările nordice:
Suedia, Norvegia.)
Se credea că astfel se păstrează legătura cu specificul jocului şi al
tehnicii sale, dar în acelaşi timp se îmbunătăţeşte forţa. În realitate, aici nu

37
este vorba despre dezvoltare forţei deoarece nu intră în acţiune toţi parametrii
avuţi deja în vedere, în special fibre rapide. Putem însă, alterna unele exerciţii
de forţă cu exerciţii ce ţin de tehnică.
Spre exemplu, pentru picioare:
1. 8 genoflexiuni.
2. sărituri peste o bancă sau 6 jaloane mici, de o parte şi de alta.
3. conducerea în dribing printre 6-8 joloane, şut în stânga
jucătorului unde se află o poartă(cu portar), sărituri peste 6-8 garduri.
Forţa rapidă este de o considerabilă relevanţă, chiar dacă fotbalistul nu
trebuie prea des să efectueze distanţe de peste 60, 70, 80m la viteze
maximale, ci mai degrabă să efectueze accelerări succesive continue. În
cursul partidei e nevoie ca un jucător să trebuiască să sprinteze şi atunci când
este într-un moment de oboseală şi, deci nu a recuperat complet efortul
precedent. Fiind vorba despre fotbal, este deci mai corect să se vorbească, nu
atât de rezistenţă la viteză(care este mai potrivită la competiţiile de 100 şi
200m plat), cât de rezistenţă la accelerare.
Forţa rapidă şi accelerarea intră în majoritatea gesturilor tipice. Aceste
calităţi trebuie dezvoltate cu maximă atenţie. În orice caz, însă, nu trebuie
neglijat că forţa maximală e fundamentală pentru 2 motive:
1. stă la baza forţei rapide.
2. este direct legată de multiple situaţii de joc.
Să ne gândim că nevoia de spirit cu plecarea de pe loc şi, deci,
primele”împingeri” ale membrelor inferioare, deţin o enormă importanţă în
toate confruntările directe(driblingurile); aceasta este valabil atât pentru
purtătorul balonului care trebuie să se desprindă de adversar care-l
marchiază, cât şi pentru apărator, care nu trebuie să piardă teren în faţa
adversarului. Capacitatea de a produce valori ridicate de forţă este cerută şi la

38
 interceptarea rapidă a paselor. În sfârşit, să se aibă în vedere că forţa
maximală este componentă cea mai importantă în toate săriturile de pe loc:
sărituri la cap şi salturile portarului.
Execuţiile în cadrul antrenamentului trebuie să fie simple şi accesibile,
iar încărcătura nu trebuie să depăşească 30% din greutatea fotbalistului.
Frecvenţa mişcărilor să fie mare în unitatea de timp. Numărul
exerciţiilor din serie, greutatea încărcăturii şi numărul seriilor cresc treptat de
la începutul perioadei pregătitoare şi scad treptat în perioada
precompetiţională şi competiţională. În prima etapă a perioadei pregătitoare
exerciţiile de forţă să fie incluse în cel puţin două lecţii din ciclul săptămânal,
iar în perioada competiţională să se lucreze pentru forţă cel puţin o dată pe
săptămâna cu serii puţine şi încărcătură medie.

Tabel nr.2. Principiile antrenamentului de forţă în fotbal

Tipul de contracţii Încărcătura Nr. contracţii Pauza Nr. Pauza
utilizate într-o serie dintre serii dintre serii
contracţii în
serie
Contracţii concentrice Cea mai mare încărcătură ce 5 2-5 2-4 > 1min.
la viteză redusă poate fi ridicată de 5 ori
consecutiv
Contracţii concentrice 50% din cea de mai sus 15 1-8 2-4 >1min.
la viteză mare
Contracţii izometrice 80-100% din încărcătura 5-10 5-15 2-4 >1min.
maximă ce poate fi menţinută
5-15sec.
Bangsbo J., 199418

18
Bangsbo, J., (1994) - Energy demands in competitive soccer, Journal of Sport Sciences 12.

39
Pentru a reuşi să se transmită indicaţii metodice pertinente trebuie să se
cunoască şi să se respecte următoarelor reguli:
 Este necesar ca exerciţiile de forţă să se efectueze după o încălzire
adecvată şi, în orice caz, după activităţi de viteză;
 Adaptarea treptată a organismului pentru a face faţă unor eforturi
din ce în ce mai mari;
 Trebuie să se utilizeze puncte de rezistenţă foarte joase (greutatea
corpului), pentru a permite o viteză ridicată de contractare;
 Este neindicată solicitarea unilaterală a unui singur grup muscular ;
 În cadrul antrenamentelor de forţă activitatea trebuie să se
individualizeze în funcţie de vârsta biologica a individului
(conformaţie fizică);
 Este necesară respectarea unei riguroase alternări a eforturilor
maxime cu cele submaximeale şi medii, în vederea refacerii
organismului;
 Trebuie să se acţioneze asupra tuturor contractărilor musculare
(trasee sau circuite generale);
 Nu este indicat să se supraîncarce aparatul locomotor pasiv,
îndeosebi coloana vertebrală;
 Antrenamentul de forţă să nu fie prea exigent;
 Este necesară solicitarea concomitentă pentru fiecare exerciţiu, a
componentei nervoase şi a celei musculare;
 Trebuie să se evite să se facă presiuni asupra subiecţilor pentru
executarea unor exerciţii care depăşesc nivelul acestora.

40
  Să se stabilească o activitate pentru cel puţin 8 săptămâni, care să se
desfăşoare de 3 ori pe săptămână;
 În cadrul fiecărui antrenament trebuie să se acorde cel puţin 15-20
de minute, având grijă - să se propună intervaluri lungi de timp de
refacere între antrenamente;
 Este indicat ca după vârsta de 10 ani să se propună jocuri de contact
şi de luptă.
 Pentru a reuşi să se obţină viteze maxime de contractare trebuie să
se apeleze la stimulul competitiv prin diverse ştafete, jocuri,
concursuri.

2.2.4.2. Dezvoltarea forţei în diferitele perioade ale pregătirii

1. În timpul perioadei de pregătire fizică generală
În această perioadă pot fi distinse două faze:
a) punerea în condiţii optime a structurilor organismului cele mai solicitate de
lucru muscular care trebuie să urmeze a se pregăti / educa / dezvolta în cadrul
antrenamentului sportiv;
b) introducerea progresivă a câtorva şedinţe de forţă – viteză cu sarcini
uşoare, dar şi a unor şedinţe cu sarcini maximale, pentru a atenua efectele
negative rezultate din utilizarea exclusivă a exerciţiilor cu repetări ridicate.

În prima fază, profesorul trebuie să respecte următoarele principii:

 să privilegieze cantităţile de lucru global în fiecare şedinţă, folosind
prioritar sarcinile uşoare şi un număr crescut de repetări;
 să utilizeze, de preferinţă mişcări globale (care solicită peste două treimi
din masele musculare) introducând un maximum de varietate astfel încât
să fie lucrate grupele musculare în toate axele de funcţionare posibilă;

41
 să ceară executarea mişcărilor alese cu amplitudini complete, care
favorizează creşterea numărului sarcomerilor musculari, indispensabili
pentru a permite prevenirea ulterioară a traumatismelor musculare;
 să crească progresiv numărul de şedinţe pe săptămână în funcţie de
înaintarea în cadrul procesului de antrenament, căutând întotdeauna să
intercaleze zilele de refacere între şedinţe sau grupele de şedinţe. În
funcţie de obiectivul prioritar, sportivul va putea să treacă de la una sau
două şedinţe la patru pe săptămână.
Este util de amintit că pentru dezvoltarea forţei, două intervale de
antrenament pe săptămână nu permit decât o întreţinere a potenţialului
sportivului şi doar puţine achiziţii concrete, în timp ce trei sau patru intervale
produc creşteri foarte substanţiale ale indicilor de forţă maximală.

2. În timpul perioadei de pregătire fizică specifică

Obiectivul acestei perioade este acela de a evidenţia starea de formă
absolută a sportivului. Dacă acum nu se mai urmăresc noi achiziţii la nivelul
calităţilor fizice, se pune însă accentul pe procedeele care solicită la maxim
punctele forte ale sportivului.În consecinţă, vor fi concepute exerciţii
consacrate exclusiv aspectului calitativ al exerciţiilor, ceea ce antrenează o
reducere considerabilă a volumului de lucru cerut.
În cadrul dezvoltării forţei, sunt suficiente două intervale săptămânale
pentru întreţinerea şi utilizarea cu maximum de eficacitate a potenţialului
dobândit de-a lungul întregului an. Această pregătire terminală este
caracterizată de o serie din următoarele principii:
 utilizarea aproape în exclusivitate a metodei sarcinilor mobilizate cu
viteză maximală pentru forţa absolută sau a exerciţiilor de forţă-viteză;

42
 creşterea duratelor de refacere la toate nivelurile de antrenament, adică
atât între exerciţii, cât şi între serii sau chiar între şedinţe;
 utilizarea tuturor mijloacelor care permit manifestarea unei supra-
intensităţi, fie favorizând viteza de execuţie, fie apelând la tipurile de
contracţii excentrice sau pliometrice;
 asocierea acestor şedinţe de forţă cu lucrul tehnic de specialitate sau cel de
viteză pură. Dat fiind caracterul foarte specific al acestei perioade,
influenţată total de caracteristicile sportivului şi ale disciplinei practicate,
nu există o organizare tip care să poată fi reprodusă. La acest nivel,
profesorul trebuie să dispună de cunoştinţe perfecte privind aceste două
entităţi distincte de intervale de antenament şi de situaţii care să respecte
strict următoarele cerinţe: calitate, specificitate, individualizare.19

2.3. Particularităţi morfologice, funcţionale, fiziologice şi psihologice la

15-16 ani.
Această etapă se caracterizează printr-o creştere intensă, prin
maturizarea funcţiilor organismului, dezvoltarea motricităţii şi conturarea
personalităţii. Capacitatea vitală este la 15 ani de 2800cm3, ceea ce atrage
atenţia asupra posibilităţilor relativ scăzute a copiilor de a face faţă la eforturi
îndelungate, de rezistenţă. Schimbările datorate vârstei, ale sistemului
respirator, se manifestă, înainte de toate, prin creşterea volumului plămânilor
şi dezvoltarea muşchilor respiratori.

19
Gevat,C.,Larion,A.(2001)- Atletism, Ed Ovidius University Press, Constanta

43
 Sistemul nervos central se caracterizează printr-o mare plasticitate,
adică prin capacitatea de a forma şi fixa repede legături temporare ale
reflexelor condiţionate.
În această perioadă are loc o creştere rapidă în înălţime a corpului,
toracele se dezvoltă mai mult în lungime, structura oaselor se apropie de cea
a adultului, capacitatea plămânilor este scăzută, coordonarea este sporită.
Copiii înregistrează progrese deosebit de mari în ceea ce priveşte
motricitatea. Deprinderile naturale şi de bază se perfecţionează, iar pe fondul
lor se formează şi se consolidează altele noi, mai complexe. La această vârstă
este foarte indicat lucrul pentru dezvoltarea calităţilor motrice. Indicii care
definesc viteza, îndemănarea şi rezistenţa aerobă cresc rapid, dar trebuie
acordată atenţie mare dezvoltării mobilităţii.
Datorită terminării dezvoltării sistemului nervos periferic, unei bune
coordonări şi unui schelet aproape calcifiat, pregătirea tehnică reprezintă
35%. La această grupă de vârstă, dezvoltarea sistemului nervos central, al
scoarţei cerebrale şi a activităţii nervoase superioare permite includerea
pregătirii tactice într-un procent destul de ridicat 25%, existând chiar condiţii
fiziologice pentru începerea pregătirii psihologice 5% (Apolzan D.).

La această vârstă este necesar să se respecte anumite norme metodice:

- ponderea predării exerciţiilor cade asupra dezvoltării îndemânării
- acţionarea în timpul antrenamentelor şi a jocului cu indici crescuţi
de viteză(de reacţie şi de execuţie)
- dezvoltarea rezistenţei şi a forţei trebuie făcută cu prudenţă
- dezvoltarea treptată a gândirii tactice
- dezvoltarea trăsăturilor pozitive de caracter

44
2.4. Antrenamentul de forţă la juniori
Din ce în ce mai mulţi copii sunt pregătiţii după programe de antrenament
de forţă. Prin termenul de antrenament de forţă (strength training) Tanner (1993)
se referă la folosirea greutăţii corporale proprii, a halterelor, ganterelor, sau a
aparatelor pentru a îmbunătăţi forţa musculară şi implicit performanţa atletică.
Cheia antrenamentului de forţă, atât la copii cât şi la adulţi o constituie principiul
îngreunărilor progresive.
Respectarea cu stricteţe a principiului continuităţii antrenamentelor
constituie o condiţie obligatorie a dezvoltării forţei. Specialiştii afirmă că
forţa compatibilă cu nivelul performanţei se obţine în 3 ani şi se pierde în 3
săptămâni, în cazul întreruperii antrenamentelor din diferite motive. Mai
mult, mijloacele largi de dezvoltare a acestei calităţi se bazează tocmai pe
ideea succesiunii, alternanţei şi progresiei excitanţilor(încărcăturilor) din
suita antrenamentelor. Întreruperea lucrului anaerob(specific dezvoltării
forţei) pe o durată de 4 săptămâni reclamă o perioadă de refacere şi revenire
la valorile iniţiale de cel puţin 12 săptămâni. Atrofia musculară survenită în
urma imobilizării se instalează într-un ritm de 2-8% pe zi în prima
săptămână, recuperarea fiind de durată.
Evident, discontinuitatea oricărui tip de efort, dar îndeosebi a celui
reclamat de nivelul unei calităţi cu totul perfectibile, cum este forţa,
determină scăderea capacităţii de adaptare a organismului la solicitări şi
micşorarea dimensiunii grupelor musculare. De fapt, are loc o “adaptare” la
odihnă, o stare de latenţă care se instalează mai rapid decât adaptarea la efort.
În luarea deciziei cu privire la folosirea antrenamentului de forţă, ca
metodă de antrenament, la prepuberali, trebuie ca mai întâi să înţelegem că

45
organismul unui copil este foarte diferit de organismul unui adult, şi că un copil
nu este un adult în miniatură.
Copii au sisteme care sunt în curs de dezvoltare şi deci mai expuse riscului
unor accidente. Unul dintre aceste componente este sistemul scheletic, deoarece
oasele copiilor nu sunt maturizate, procesele de osificare fiind în plină
desfăşurare, aceste sunt expuse unui mare număr de accidente şi dereglări atât
fizice (fracturi, tasări de vertebre, osteoporoză) cât şi chimice (scăderi ale
cantităţii de săruri minerale din compoziţia fiecărui os).
Studiile lui Servedio et al., 1985, Sewall & Micheli, 1986; Weltman et
al., 1986, care au relevat ideea că băieţii şi fetele de vârste mici îşi pot
îmbunătăţi forţa musculară în aproximativ aceeaşi frecvenţă cu adulţii.
Incontestabil, planificarea dezvoltării forţei în concordanţă cu nivelul
solicitării ei în concurs nu este o problemă simplă. Pentru sporturile în care
predomină forţa în regim de viteză, numărul antrenamentelor cu un asemenea
profil într-un ciclu săptămânal este mai mic(2-4), faţă de cel realizat în
sporturile care reclamă forţă în regim de rezistenţă(3-6). Planificarea trebuie
să ţină seama şi de vârsta sportivilor, cunoscându-se faptul că adaptarea la
efort este mai rapidă la tineri decât la vârstnici.

În ultima vreme s-au produs schimbări substanţiale în planificarea

antrenamentelor de forţă, aceştia demonstrând o capacitate nebănuită de
acomodare la solicitări şi mari disponibilităţi de îmbunătăţire a indicilor
acestei calităţi motrice.
În planificarea antrenamentului pentru dezvoltarea forţei generale şi
speciale, statice şi dinamice trebuie să se ţină cont întotdeauna de nevoile
reale ale concursului, de graficul formei sportive. Este cunoscut faptul că cele

46
speciale şi cele dinamice îşi măresc considerabil ponderea pe măsură ce
ciclurile sătămânale se apropie de data celor mai importante competiţii,
reprezentând vârful formei sportive căreia I se subordonează toată strategia şi
tactica de pregătire.
Fleck şi Kraemer, 199320, susţin că exerciţiile de forţă ce au ca
rezistenţă greutatea corpului sunt un punct de plecare favorabil pentru
majoritatea copiilor sub 8 ani, sau pentru orice copil care începe un program
de antrenament de forţă.
Scopul acestui tip de antrenament fiind acela de a introduce treptat
corpului, stresul antrenamentului de forţă şi de a deprinde bazele tehnicii
mişcărilor corespunzătoare.
Pentru dezvoltarea acestei calităţi la juniorii de 13-15 ani vom urmării
dezvoltarea analitică a diferitelor grupe musculare, a forţei explosive şi a
detentei. Pentru dezvoltarea forţei folosim exerciţii din şcoala alergării,
şcoala săriturii, şcoala aruncării şi exerciţii specifice fotbalului,
combinate cu jocuri pentru dezvoltarea calităţii motrice forţa.

20
Fleck şi Kraemer, 1993, „The American Academy of Pediatrics”,

47
Partea a-III-a
CAPITOLUL 3. MATERIAL ŞI METODĂ
3.1. Subiecţi. Perioada şi locul desfăşurării

Pentru experiment au fost selectaţi 16 juniori fotbalişti de la Clubul

F.C.Farul Constanţa(antrenor, Mihai Turcu) având vârsta de 15,02±0,30
ani(lotul experimental). Jucătorii participau la 5 sedinţe de antrenament pe
săptămână şi au fost selectionaţi fiind consideraţi beneficiari ai programului
de pregătire administrat, program ce viza dezvoltarea capacităţii motrice
condiţionale forţa.
Subiecţii au fost împărţiţi în două grupe :
A. Lot experimental (8 jucători) care a fost supus unui program de
antrenament special, cu metode şi mijloace specfice dezvoltării calităţii
motrice condiţionale forţa.
B. Lot martor (8 jucători) care participau la programul de pregătire
normal al echipei.
Cei 16 de subiecţi au fost testaţi iniţial în ianuarie 2010 şi final în mai
2010. În perioada dintre testări jucătorii au participat la un program de
antrenamente corespunzător perioadelor pregătitoare şi precompetiţionale.
Experimentul s-a desfăşurat în perioada 10 ianuarie 2010-10 mai 2010 la F.C.
F.C.Farul Constanţa, club ce dispune de o bază administrativă şi materială
conformă cu cerinţele F.R.F.

48
Tabel nr.3
Lot experimental Varsta (ani) Talie (cm) Greutate(kg)
1. F.F. 15,2 164 55
2. D.R. 15,1 173 57
3. G.D. 15 170 50
4. N.A 15,1 170 54
5. L.D 15,3 168 55
6. A.V 15 172 52
7. A.I. 15 170 57
8. B.M. 15,4 172 52
X±DS 15,13±0,15 169,87±2,85 54±2,50
CV 1,06 1,67 4,64
t 0,75 0,70 0,83
p p>0,05 p>0,05 p>0,05

49
Tabel nr.4
Lot martor Varsta (ani) Talie (cm) Greutate(kg)
1. A.A. 15,1 170 54
2. F.D. 15 168 53
3. T.S. 15 165 55
4. D.R. 15,2 170 53
5. N.V. 15,1 168 50
6. L.D. 15 170 52
7. M.N. 15,3 169 54
8. P.P. 15 172 54
X±DS 15,08±0,11 169±2,07 53,12±1,55
CV 0,80 1,22 2,92

3.2. Investigaţii realizate

Pentru aprecierea calităţilor şi dezvoltării fizice a forţei am considerat
ca fiind concludente estimările deprinderilor motrice : detenta
verticală(săritura în înălţime), detenta orizontală(săritura în lungime),
abdomen, lovirea mingii cu piciorul la distanţă.

1. Săritura în înălţime. S-a măsurat detenta pe verticală (centimetri) prin

săritură în înălţime cu elan de un pas şi desprindere pe un picior. Am
efectuat 2 încercări şi am înregistrat-o pe cea mai bună.

50
 2. Săritura în lungime. S-a măsurat detenta pe orizontală (centimetri)
prin săritura în lungime de pe loc înreginstrându-se cea mai bună
valoare din 2 încercări.
3. Abdomen. Din culcat dorsal, ridicarea trunchiului la verticală cu
mâinile la ceafă, genunchii îndoiţi, tălpile sprijinite pe sol. S-au
numărat execuţiile realizate în 30 secunde.
4. Lovirea mingii cu piciorul la distanţă.
S-a măsurat forţa de lovire a mingii prin înregistrarea distanţei (metri)
parcursă de minge de la linia de centru spre poartă.

3.3. Metode şi mijloace de instruire

Program de antrenament
Programul de antrenament conceput de noi a ţinut cont atât de perioada
de pregătire în care se aflau jucătorii cât şi de locul temei exersate în cadrul
pregătirii astfel cunoscându-se faptul că perioada pregătitoare solicită un
volum mare de pregătire fizică de aceea programul de antrenament pentru
educarea forţei s-a realizat în condiţii optime deoarece nu se pune accent în
aceasta perioadă pe pregătirile tehnico-tactice. Tema noastra s-a realizat în
partea a doua a pregătirii fundamentale din cadrul fiecărei şedinte de
antrenament.
Planificarea antrenamentelor, am realizat-o printr-o elaborare
amănunţită şi precisă a obiectivelor de instruire şi performanţă şi în funcţie
de mijloacele, metodele şi formele de organizare privind dezvoltarea calităţii
motrice forţa organizate în macro, mezo şi microcicluri.
La juniori documentele de planificare, programare şi evidenţă sunt
obligatorii pe toata durata selecţiei, creşterii şi formării tânărului jucător
pentru marea performanţă.

51
Pentru dezvoltarea forţei am folosit exerciţii cu greutatea propriului corp. Am
urmărit dezvoltarea forţei generale, a forţei în regim de viteză şi a forţei în
regim de rezistenţă.
Exerciţii folosite:
Exerciţii de tragere şi împingere în relaţia 1 la 1.
Aceste exerciţii sunt avantajoase deoarece fiecare jucător le va
executa şi realiza conform posibilităţilor sale. Sportivul va deveni mai
puternic, mai perseverent şi mai rezistent. El va deveni chiar”mai
îndemânatic” pe linia forţei.
Spre exemplu, exerciţiul 1 este unul de împingere a adversarului din
faţă, care se “împotriveşte” prin fixarea puternică a picioarelor pe sol. În
careul de 16m la executarea unui corner de pilidă, fundaşul îşi marchează
adversarul direct prin preluarea lui pe piept, împingândul mai mult sau mai
puţin evident. Lupta 1:1, de cele mai multe ori nevăzută din tribune şi de mai
multe ori nici de către arbitrul de centrul, este foarte dură, în sensul bun al
cuvântului. Apar împingeri, trageri, “ţineri” discrete, “călcări” pe ghiaţă,
blocări. Toate acestea fac parte dintr-un arsenal de luptă, care trebuie antrenat
şi bine pus la punct. Din acest punct de vedere, italienii sunt bine pregătiţi.
Exerciţiu numărul 2.
Un jucător se află în spatele celuilalt.Cel din faţă întinde mâinile
partenerului ce stă în spatele său. Acesta se lasă în jos făcând genoflexiuni şi
se împotriveşte de a fi tras înainte. Pentru prinderea mâinilor, se va alege
prinderea dublă. În acest fel, fiecare va cuprinde încheieturile mâinilor
celuilalt. Se dezvoltă forţă de tragere dar în acelaşi timp şi forţa de opoziţie a
membrelor inferioare(pentru cel care va fi tras). Ca variantă la acest exerciţiu,
rolurile vor fi schimbate, în sensul că jucătorul din faţă va accelera, încercând

52
să sprinteze spre înainte. În acelaşi timp însă, sportivul din spate îl va prinde
cu mâinele de mijloc pe celălalt sportiv, opunând rezistenţă şi opoziţia în
deplasarea acestuia.

Exerciţiu numărul 3.
Este un exerciţiu de luptă, cu împingeri spate în spate, în care forţa
membrelor inferioare, cea a spatelui, a gâtului, braţelor şi pieptului sunt
dezvoltate, prin acţionarea grupelor musculare respective. Sportivii nu au
voie să se deplaseze într-un mod neprevăzut, brusc, lateral stânga sau dreapta,
evitându-se în acest mod o serie de căzături sau chiar accidente.

Exerciţiu numărul 4.
Este un exerciţiu de tragere prin prinderea mâinilor, cu sprijin unul
de celălalt prin intermediul ristului exterior(laba exterioară a piciorului).
Sportivii vor trage reciproc, încercându-se “dislocarea” unui sau a altuia din
locurile pe care s-au fixat. Picioarele din faţă rămân fixe, cele din spate având
liberă mişcare.

Exerciţiul numărul 5.
Este o variantă a exerciţiului 4 cu deosebirea că tragerea se efectua
de către sportivi cu ambele mâini,neexistând nici un sprijin fix al vreunui
picior pe sol.
Exerciţiul numărul 6.
Este un exerciţiu de împingere Câte3 sportivi,doi stând faţă în
faţă,iar al 3-lea la mijloc,cu trunchiul încordat.Se va efectua împingerea celui
din mijloc,de la unul la celălalt,cât mai rapid cu putinţă.După un timp de
execuţie(10-12 secunde),rolurile se schimbă.

53
Exerciţiul numărul 7.
Este un exerciţiu de trageri în braţe.Tracţiunile la bara porţii sau la o
bară cu circumferinţa mai mică,dezvoltă forţa braţelor, fiind indicate mai ales
în antrenamentul fizic al portarilor.
Exerciţiul numărul 8.
Se execută în doi. Unul dintre jucători va sprinta spre înainte,
celălalt, aşezat cu faţa spre el, îi va opune, având braţele fixate pe umere
acestuia. Jucatorul care va fi opozantul va opune o rezistenţă de cedare. După
30 secunde rolurile se schimbă.
Deasmeni în timpul antrenamentelor am mai efectuat şi: sărituri, flexii,
extensii, aruncări, triplu fără elan, salturi succesive pe un picior, genuflexiuni
pe un picior, genuflexiuni pe ambele picioare, sărituri cu coarda, sărituri
peste garduri(20-50cm), aruncări lansate cu o mână, aruncări cu ambele
mâini, tracţiuni.
Având în vedere importanţa deosebită pe care o prezintă dezvoltarea şi
educarea forţei la vârste de 15 ani, voi face câteva propuneri privind
îmbunătăţirea rezultatelor specifice acestei perioade:
 stabilirea precisă a volumului de lucru, a intensităţii şi a pauzelor
dintre repetări;
 numărul de serii şi de repetări pentru fiecare exerciţiu de forţă trebuie
să se situeze între 2-3serii a câte 10-15 repetării de două trei ori pe
săptămână, o creştere a numărului de antrenamente de forţă pe
săptămână şi a numărului de serii şi de repetări pentru fiecare exerciţiu
nu va avea ca rezultat o îmbunătăţire mai rapidă a forţei.
 stabilirea precisă a grupelor musculare cu care lucrăm;
 pregătirea prealabilă a organismului pentru efort;

54
 dezvoltarea calităţii motrice forţa se realizează mult mai bine prin
exerciţii specifice şi jocuri ;
 exerciţiile să se desfăşoare sub formă de circuit;
 se recomandă exerciţii de mobilitate şi supleţe;
 alternarea exerciţiilor statice cu cele dinamice;
 nu se vor modifica brusc încărcăturile;
 nu trebuie să se efectueze un lucru static de lungă durată;
 greutăţile folosite trebuie să fie în concordanţă cu particularităţile de
vârstă;
 prin antrenament se va urmări dezvoltarea forţei generale, adică forţa
întregului sistem muscular;
 înainte de a realiza un experiment şi de a lucra cu un eşantion de
experiment este bine să se realizeze testări la diferiţi indicatori motrici,
pentru cunoaşterea colectivului;
 evaluarea este bine să se facă după o perioadă de timp mai îndelungată
pentru a se putea apropia de potenţialul real al fiecărui subiect;
 favorizarea dezvoltării fizice corecte şi armonioase, sporirea capacităţii
de efort a organismului si întărirea sănătăţii
 se va acorda o atenţie deosebită exerciţiilor care fortifică grupele
musculare mari (ale spatelui şi abdomenului) de dezvoltarea cărora
depinde în mare măsură ţinuta corectă;

55
3.4. Metode şi tehnici de prelucrare a datelor
Parametrii statistici utilizaţi în lucrare de faţă au fost :
Media aritmetică ;
Abaterea standard ;
Coeficientul de variabilitate ;
Testul t (testul Student)

56
CAPITOLUL. 4. REZULTATE
4.1. Prezentarea datelor

Tabel nr.5 Rezultate ale lotului experiment: lovirea mingii cu piciorul la

distanţă
Lot experimental Testare iniţială Testare finală
1. F.F. 46 50
2. D.R. 46 50
3. G.D. 44 48
4. N.A 45 48
5. L.D 44 46
6. A.V 41 45
7. A.I. 40 46
8. B.M. 40 54
X±DS 43,25±2,55 48,37±2,92
CV 5,89 6,04
t 3,85
p p<0,005

Tabel nr.6 Rezultate ale lotului martor: lovirea mingii cu piciorul la distanţă

57
Lot martor Testare iniţială Testare finală
1. A.A. 44 45
2. F.D. 45 45
3. T.S. 42 45
4. D.R. 43 40
5. N.V. 45 46
6. L.D. 45 45
7. M.N. 46 46
8. P.P. 45 47
X±DS 44,37±1,30 44,87±2,1
CV 2,93 4,68
t 0,79
p p>0,05

Tabel nr.7 Rezultate celor două loturi – testare iniţială, lovirea mingii cu
piciorul la distanţă

58
Nr.crt. Testare iniţială Testare iniţială
Lot experimental Lot martor
1. 44 46
2. 45 46
3. 42 44
4. 43 45
5. 45 44
6. 45 41
7. 46 40
8. 45 40
X±DS 43,25±2,55 44,37±1,30
CV 10,96 5,34
t 1,11
p p>0,05

Tabel nr.8 Rezultate celor două loturi – testare finală, lovirea mingii cu
piciorul la distanţă
Nr.crt. Testare finală Testare finală

59
 Lot experimental Lot martor
1. 50 45
2. 50 45
3. 48 45
4. 48 40
5. 46 46
6. 45 45
7. 46 46
8. 54 47
X±DS 48,37±2,92 44,87±2,1
CV 6,04 4,68
t 2,74
p p<0,025

Tabel nr.9 Rezultate ale lotului experiment: detenta pe verticală

Lot experimental Testare iniţială Testare finală
1. F.F. 26 30
2. D.R. 25 27,5

60
3. G.D. 26,5 27,5
4. N.A 27 29
5. L.D 27,5 29
6. A.V 26,5 28
7. A.I. 27,5 29
8. B.M. 26 28,5
X±DS 26,5±0,84 28,56±0,86
CV 3,18 3,02
t 6,18
p p<0,005

Tabel nr.10 Rezultate ale lotului martor: detenta pe verticală

Lot martor Testare iniţială Testare finală
1. A.A. 27,5 28,5
2. F.D. 28 28
3. T.S. 27 26

61
4. D.R. 26,5 27
5. N.V. 28 29
6. L.D. 27 27,5
7. M.N. 26,5 27
8. P.P. 26 27
X±DS 27,06±0,72 27,5±0,96
CV 2,69 3,50
t 1,82
p p>0,05

Tabel nr.11 Rezultate celor două loturi – testare iniţială, detenta pe verticală
Nr.crt. Testare iniţială Testare iniţială
Lot experimental Lot martor

1. 26 27,5
2. 25 28

62
3. 26,5 27
4. 27 26,5
5. 27,5 28
6. 26,5 27
7. 27,5 26,5
8. 26 26
X±DS 26,5±0,84 27,06±0,72
CV 3,18 2,69
t 1,42
p p>0,05

Tabel nr.12 Rezultate celor două loturi – testare finală, detenta pe verticală
Nr.crt. Testare finală Testare finală
Lot experimental Lot martor
1. 30 28,5
2. 27,5 28
3. 27,5 26

63
4. 29 27
5. 29 29
6. 28 27,5
7. 29 27
8. 28,5 27
X±DS 28,56±0,86 27,5±0,96
CV 3,02 3,50
t 2,32
p p<0,025

Tabel nr.13 Rezultate ale lotului experiment: detenta pe orizontală

Lot experimental Testare iniţială Testare finală

1. F.F. 202 204
2. D.R. 202 205
3. G.D. 203 205
4. N.A 201 203

64
5. L.D 204 210
6. A.V 203 210
7. A.I. 203 210
8. B.M. 203 210
X±DS 202,62±0,91 207,12±3,13
CV 2,49 1,51
t 5,19
p p<0,005

Tabel nr.14 Rezultate ale lotului martor: detenta pe orizontală

Lot martor Testare iniţială Testare finală

1. A.A. 201 202
2. F.D. 201 202
3. T.S. 203 204
4. D.R. 202 201

65
5. N.V. 202 202
6. L.D. 202 202
7. M.N. 202 204
8. P.P. 201 201
X±DS 201,75±0,70 202,25±1,16
CV 0,35 0,57
t 1,52
p p>0,05

Tabel nr.15 Rezultate celor două loturi – testare iniţială, detenta pe orizontală

Nr.crt. Testare iniţială Testare iniţială

Lot experimental Lot martor
1. 202 201
2. 202 201
3. 203 203
4. 201 202
5. 204 202

66
6. 203 202
7. 203 202
8. 203 201
X±DS 202,62±0,91 201,75±0,70
CV 2,49 0,35
t 2,13
p p>0,05

Tabel nr.16 Rezultate celor două loturi – testare finală, detenta pe orizontală
Nr.crt. Testare finală Testare finală
Lot experimental Lot martor
1. 204 202
2. 205 202
3. 205 204
4. 203 201
5. 210 202
6. 210 202
7. 210 204
8. 210 201

67
X±DS 207,12±3,13 202,25±1,16
CV 1,51 0,57
t 4,12
p p<0,005

Tabel nr.17 Rezultate ale lotului experiment: abdomen

Lot Testare iniţială Testare finală
experimental
1. F.F. 26 27
2. D.R. 27 28
3. G.D. 26 29
4. N.A 26 28
5. L.D 27 29
6. A.V 27 29
7. A.I. 26 30
8. B.M. 26 30

68
X±DS 26,37±0,51 28,75±1,03
CV 1,96 3,6
t 5,65
p p<0,005

Tabel nr.18 Rezultate ale lotului martor: abdomen

Lot martor Testare iniţială Testare finală
1. A.A. 25 26
2. F.D. 26 26
3. T.S. 27 28
4. D.R. 26 27
5. N.V. 27 28
6. L.D. 27 26
7. M.N. 25 26
8. P.P. 26 25
X±DS 26,12±0,83 26,5±1,06
CV 3,19 4,03
t 1,15

69
p p>0,05

Tabel nr.19 Rezultate celor două loturi – testare iniţială, abdomen

Nr.crt. Testare iniţială Testare iniţială
Lot experimental Lot martor
1. 26 25
2. 27 26
3. 26 27
4. 26 26
5. 27 27
6. 27 27
7. 26 25
8. 26 26
X±DS 26,37±0,51 26,12±0,83
CV 1,96 3,19
t 0,72

70
p p>0,05

Tabel nr.20 Rezultate celor două loturi – testare finală, abdomen

Nr.crt. Testare finală Testare finală
Lot experimental Lot martor
1. 27 26
2. 28 26
3. 29 28
4. 28 27
5. 29 28
6. 29 26
7. 30 26
8. 30 25
X±DS 28,75±1,03 26,5±1,06
CV 3,6 4,03
t 4,27
p p<0,005

71
Dinamica valorilor de la testarea finală, comparativ grupa experiment
cu grupa martor la lovirea mingii cu piciorul la distanţă

Dinamica valorilor de la testarea finală, comparativ grupa experiment

cu grupa martor la abdomen

72
Dinamica valorilor la testarea finală, comparativ grupa experiment cu
grupa martor la abdomen

73
4.2. Prelucrarea şi interpretarea datelor
Din măsurătorile privitoare la talia şi greutatea jucătorilor
investigaţi putem afirma că acestea se situează în limitele normale ale
juniorilor C fotbalişti. Se observă că între cele două loturi(exepriment şi
martor) nu există diferenţe semnificative la testarea iniţială la aceşti
parametrii.

Lovirea mingii cu piciorul la distanţă

La acest exerciţiu subiecţii din grupul experiment au înregistrat o
medie de 43,25 m la testarea iniţială, cu o abatere standard de ± 2,55m.
Coeficientul de variabilitae de 5,89% indică o grupă omogenă. La testarea
finală au obţinut o medie de 48,37m, cu o abatere standard de ± 2,92 m.
Deasemeni şi la testarea finală valoarea coeficientului de variabilitate(6,04)
indică o omogenitate bună a grupei.
Jucătorii din grupul martor au înregistrat o medie de 44,37m la
testarea iniţială, cu o abatere standard de ±1,30 m şi un coeficient de
variabilitate de 2,93, iar la testarea finală o medie de 44,87m, cu o abatere
standard de ±2,1 m şi un coeficient de variabilitae de 4,68%.
Compararea rezultatelor mediilor înregistrate la testare iniţială între
cele două loturi demonstrează că nu au existat diferenţe semnificative între
ele(t=1,11, p>0,05 ). La testarea finală însă media lotului experiment este
semnificativ mai mare decât media lotului martor(t=2,74, p<0,025)

74
Detenta pe verticală

În cazul lotului experiment la această probă la testarea iniţială am

constatat o medie a numărului de repetări de 26,5+0,84 iar la testarea finală
28,56+0,86. Se observă că la testarea iniţială între cele două loturi nu au
existat diferenţe semnificative(t= 1,42, p>0,05). La testarea finală însă se
observă că între cele două loturi există diferenţe semnificative (t=2,32,
p<0,005) media grupului experiment fiind semnificativ mai mare decât cea a
grupului martor.

Abdomen
Compararea rezultatelor între cele două testari, în cazul acestei probe,
ne indică o creştere semnificativă a valorilor lotului experiment comparativ
cu lotul martor la testarea finală(t=4,27, p<0,005), cu toate că la testarea
iniţială între cele două loturi nu a existat o diferenţă semnificativă(t=0,72,
p>0,05)

Detenta pe orizontală
Compararea rezultatelor mediilor înregistrate la aceasta probă între
cele două loturi demonstrează că la testare iniţială nu au existat diferenţe
semnificative între ele( t=2,13, p>0,05 ). La testarea finală însă media lotului
experiment este semnificativ mai mare decât media lotului martor(t=4,12,
p<0,05).

75
 Este de presupus că atât lucrul individualizat cât şi programul propus
de noi au contribuit în mod evident la obţinerea acestor rezultate semnificativ
îmbunătăţite la testarea finală la toţi parametrii testaţi.

CAPITOLUL 5. CONCLUZII ŞI PROPUNERI

 În urma rezultatelor obţinute şi după analizarea lor s-a dovedit că

datorită administrării unui protocol de pregătire special conceput ce a
vizat lucrul individualizat, s-au obţinut progrese semnificative la vârsta
juniorului C.
 Ipoteza lucrării a fost confirmată, respectiv că, programul de
antrenament propus de noi a condus la îmbunătăţirea nivelului
pregătirii fizice. Un program de antrenament concentrat în perioada
pregătitoare focalizat pe exerciţii care să angreneze principalele grupe
musculare, creşte eficienţa pregătirii fizice.
 Utilizarea unor exercitii din gama săriturilor şi specifice jocului de
fotbal, fără îngreuieri specifice de haltere datorită particularităţilor de

76
 vârstă au condus la valori semnificativ mai bune ale lotului experiment
comparativ cu lotul martor.
 Diferenţele semnificative constatate de la o testare la alta nu au fost
întămplătoare, ci ele au survenit în urma unei activităţi susţinute cu
subiecţii grupului experiment.
 Putem concluziona că, antrenamentul de forţă la copii este benefic şi
eficient, atâta timp cât este efectuat după principiul îngreunării
graduale şi sub o strictă supraveghere din partea antrenorului.

Bibliografie
1. Apolzan, D.,(1999) - Fotbal 2010, Federaţia Română de Fotbal, Bucureşti.
2. Bangsbo, J., (1994) - Energy demands in competitive soccer, Journal of
Sport Sciences 12.
3. Bompa,T.,(2002) - Teoria şi metodologia antrenamentului-Periodizarea, Ed.
Ex Ponto, Bucureşti.
4. Bompa,T.,(2003) - Performanţa în jocurile sportive – Teoria şi metodologia
antrenamentului, Ed. Ex. Ponta S.N.A., Bucureşti.
5. Bosco C., Cotelli, C., (1995) – Antrenamentul de rezistenţă, forţă, viteză,
Sportul de performanţă, nr.359-361.
6. Bota, C.,(1997) - Fiziologia educaţiei fizice şi sportului – ergofiziologie, Ed.
Antim Ivireanul -Râmnicu-Vâlcea.

77
7. Cârstea, G.,(1993) - Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Ed.
Universul, Bucureşti.
8. Cârstea, G.,(2000) – Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului pentru
examenele de definitivat şi gradul didactic II, Ed. AN-DA., Bucureşti.
9. Comăniţă, P., Marinof, L.,(2003) - Fotbal la copii şi juniori, Ed. Nautica,
Constanţa.
10. Comucci, N.,(1987) - Manualul antrenorului de fotbal, Bucureşti.
11.Damian, M.(2009) - Metodologia cercetării ştiinţifice în sport. Note de curs
FEFS, Constanţa
12.Demeter, A.,(1972.) - Fiziologia sporturilor, Ed. Stadion, Bucureşti.
13.Demeter, A., (1981) - Bazele fiziologice şi biochimice ale calităţilor fizice,
Ed. Sport-Turism, Bucureşti.
14.Dufour, W.(1993) – Computer assited scouting in soccer, Science and
Football II, E&FN SPON, London.
15.Dragnea,A., Bota,A.,(1999) – Teoria activităţilor motrice. Edit. Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti.
16.Dragnea, A., Teodorescu, S.,(2002) - Teoria sportului, FEST, Bucureşti.
17.Ekblom, B., (1986) - Applied physiology of soccer, Sport Medicine 3.
18.Epuran, M., Marolicaru. M.,(1998) - Metodologia cercetării activităţilor
corporale, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.
19.Epuran, M.,(2002) - Rolul psihologiei în fotbal - Culegere de lucrări
tehnico-metodice. F.R.F.- Şcoala Naţională de antrenori, Bucureşti.
20.Epuran, M.,(2005) - Metodologia cercetării activităţilor corporale, Ediţia a-
2-a, FEST, Bucureşti.
21. Fleck şi Kraemer, 1993, „The American Academy of Pediatrics”
22.Gevat,C.,Larion,A.(2001)- Atletism, Ed Ovidius University Press, Constanta
23.Harre D., Lodz, I.,(1986) – Antrenamentul de forţă-viteză, Sportul de

78
 performanţă, nr.260, Bucureşti.
24.Harre D.,(1973) – Teoria antrenamentului, Ed. Stadion, Bucureşti.
25.Ionescu, I.,(1995) – Football, Ed. Helicon, Timişoara.
26.Luhtanen, P. H., (1989) - Biomecanica fotbalului.-Scuola dello sport, Roma.
27.Manno, R.,(1986) – Aprecierea calităţilor motrice la sportivii juniori, Roma.
28.Manno, R.,(1996) - Bazele tehnice ale antrenamentului sportive, CCPS,
Bucureşti.
29.Melenco I.,- Pregătirea fizică diferenţiată în jocul de fotbal, Ovidius
University Press. – Constanţa, 2007
30.Melenco I.,-„Fotbal la facultăţile de profil” Edit. Ovidius University Press
Constanţa,2008
31.Mitra, Gh., Mogoş, A.,(1977) - Dezvoltarea calităţilor motrice în activitatea
de educaţie fizică şcolară, Ed. Sport-Turism, Bucureşti.
32.Miu, S.,(1999) - Fotbal – specializare, Ed. Fundaţia România de mâine,
Bucureşti.
33.Motroc, I., Motroc, F.,(1996) - Fotbalul la copii şi juniori, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
34.Motroc, F., Motroc, A.,(1999) - Fotbal, tehnica-tactica, Universitatea din
Piteşti.
35.Nicu, A.,(1993) - Antrenamentul sportiv modern, Ed. Editis, Bucureşti.
36.Nike, Inc. (1997) - Sport research review. Fall motion analysis, Beaverton,
Oregon.
37.Rădulescu, M., Cristea, E.,(1984) – Fotbal. Aspecte actuale ale pregătirii
juniorilor. Edit. Sport-Turism, Bucureşti.
38.Rizescu, C. Teoria antrenamentului sportiv. Note de curs FEFS, Constanţa,
2009
39.Stănculescu, G.,(2003) – Fotbal specializare, Ed. Ovidius University Press.

79
 Constanţa.
40.Stănculescu, G., Melenco I.,(2003) – Teoria jocului de fotbal, Ed. Ovidius
University Press, Constanţa.
41.Stănculescu, V.,(1977) - Aspecte moderne de antrenament şi joc, Ed.
Sport-Turism, Bucureşti.
42.Stănculescu, V.,(1982) - Ghidul antrenorului de fotbal, Ed. Sport-Turism,
Bucureşti.
43.Stănculescu, V.,(1999) - Ghidul antrenorului profesionist de fotbal pentru
364 zile ale unui an competiţional, Ed. Transilvania Expres, Braşov.
44. Stibe, O., (1981) - Ştiinţă şi fotbal, Barcelona.
45.Teaşcă, C.,(1984) – Modelarea antrenamentului fizic în jocul de fotbal,
C.N.E.F.S, Bucureşti.
46.Thomas, J., Nelson J.,(1997) - Metodologia cercetării în activitatea fizică,
Vol I,II, SDP-CCPS, nr.375-389, Bucureşti.
47.Tudor,V.,(1999) - Capacităţile condiţionale, coordonative şi intermediare –
componente ale capacităţilor motrice, Ed. Coresi, Bucureşti.
48.Tumilty, D., Hahn, A., (1992) - Is a lactic acid tolerance an important
component of fitness for soccer. Science and Football, Barcelona.
49.Zaţiorschi,V.M.,(1968) – Calităţile fizice ale sportivului, I.C.F., fond
didactic, Bucureşti.

80
81