Planul lucrării

CAPITOLUL I. Actualitatea temei.

CAPITOLUL II. Fundamentarea teoretică a temei.

II.1. Concepte moderne privind pregătirea fizică individualizată.

II.2. Importanţa pregătirii fizice specifice în antrenamentul jucătorilor de

fotbal.

II.3. Dezvoltarea calităţilor motrice combinate prioritate în pregătira

juniorilor de 16-18 ani.

III.4. Metode şi mijloace de acţionare specifică în pregătirea juniorilor

.5. Particularităţi somato-funcţionale la juniorii fotbalişti de 16-18 ani

CAPITOLUL III. Premizele cercetării, motivul alegerii temei şi ipoteza de lucru

III.1. Motivul alegerii temei

III.2. Ipoteza de lucru

III.3. Metodele de cercetare folosite

CAPITOLUL IV. Organizarea cercetării

.1. Prezentarea modelului de pregătire

IV.2 Mijloacele de acţionare folosite în cercetare

CAPITOLUL V. Concluzii şi Propuneri

BIBLIOGRAFIE

3
 CAPITOLUL I.

ACTUALITATEA TEMEI

Având la bază o concepţie simplă şi clară ca formă, dar în fond cu un

conţinut foarte complex, fotbalul se dovedeşte în mod fundamental şi absolut de
toate celelalte jocuri sportive şi sporturi, fiind unul dintre sporturile care se practică
în mod exclusiv, cu segmentele cele mai puţin îndemânatice, picioarele în locul
braţelor ce defineşte îndemânarea ca factor principal şi de bază al tuturor jocurilor
sportive. Diferenţa de motricitate, automatisme de execuţie formate cu ajutorul
picioarelor în locul braţelor, se subînţelege mult prea uşor spre a mai fi nevoie de
unele argumente sau motivaţii.

Jocul de fotbal se caracterizează astăzi printr-o bogată activitate

competiţională, la care, pe lângă jocurile de campionat intern, se adaugă
numeroase jocuri internaţionale, amicale sau oficiale şi alte diverse competiţii
ocazionale.

Fotbalul de astăzi, după cum prea bine se ştie, este mult mai complex şi mai
aspru ca cel din trecut. Nu exagerăm dacă afirmăm că jocul de fotbal, în etapa
actuală, este un fotbal total.

Evoluţia continuă rapidă şi spectaculoasă a performanţelor sportive

angajează şi fotbalul în cursa pentru superlativ, provocând o serie întreagă de
schimbări, începând de la tehnic propriu-zisă şi până la cele mai diferite aspecte de
ordin metodic, pedagogic, social, psihologic etc.

Pregătirea fizică este unul dintre factorii esenţiali ai jocului de fotbal.

„Competiţiile actuale şi mai ales cele viitoare vor cere în continuare o pregătire
deosebită sub toate aspectele, dintre care pregătirea fizică şi factorul psihic se
ridică la rangul condiţie „sine qua non”.

4
 Marile confruntări internaţionale din ultimii ani, ne-au arătat că fără o bună
pregătire fizică nu sunt posibile exerciţiile de virtuozitate tehnică şi tactică,
desfăşurate la fel de bine pe toată durata celor 90 de minute. La aceasta se adaugă
activitatea competiţională cu fiecare an tot mai mare în care echipe şi jucători,
indiferent de categoria de clasificare sau vârstă, joacă în tot anul calendaristic
(campionate, jocuri internaţionale amicale şi oficiale, cupe etc.), după ciclul
duminică, miercuri, duminică.

Este oare acest lucru posibil fără o pregătire corespunzătoare în general şi

fizică special ? Evident că nu !

Pe parcursul acestei lucrări de licenţă, vom prezenta exerciţii specifice care,

aplicate în practică pe teren, duc la dezvoltarea şi perfecţionarea potenţialului fizic
al jucătorilor de fotbal şi mai ales la calităţile motrice cele mai impuse acestora în
tactica jocului modern, respectiv calitatea motrică – viteza în regim de rezistenţă.

Materialul se adresează specialiştilor – antrenorilor, profesorilor de educaţie

fizică, studenţilor – şi jucătorilor care găsesc cu uşurinţă rezolvarea pregătirii fizice
în sensul antrenamentului modern al fotbaliştilor.

Această lucrare are drept scop primordial aducerea unui aport la

perfecţionarea pregătirii fizice a jucătorilor fotbal – juniori A prin constituirea unui
modele de instruire specific atacanţilor.

CAPITOLUL II.
5
 FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A TEMEI

II.1. Concepte noi cu privire la pregătirea fizică în literatura de specialitate

Solicitarea generală mai mare şi inegală, eforturi maxime, viteza mare pe tot
parcursul jocului, exerciţii în condiţii deosebit de aglomerate, la care se adaugă
variaţia de colaborare, sarcinile multilaterale, etc., toate acestea impun o nouă
orientare, o atenţie deosebită pentru toate problemele de detaliu ale jocului şi ale
pregătirii lui în antrenamente.

Pentru realizarea în practică a acesteia, este necesar să existe şi o concepţie

în pregătire, o concepţie de antrenament care să asigure materializarea concepţiei
de joc în practică, adică realizarea obiectivelor de performanţă prin îndeplinirea
celor de instruire.

Fiecare antrenor îşi fixează deci o concepţie de joc, ţinând seama de

caracteristicile jocului pe plan mondial. Apoi, în cadrul acestei competiţii generale,
el concretizează jocul echipei sale după:

 particularităţile individuale ale jucătorilor;

 valoarea jucătorilor şi experienţa lor sportivă;

 posibilităţile şi valoarea jucătorilor în diferite combinaţii: pe cupluri, pe

grupe de trei, grupe de patru, pe compartimente şi ale echipei în ansamblu
pentru acţiunile de atac, apărare şi pentru cele specifice la momentele fixe
ale jocului de fotbal propriu-zis;

 condiţii materiale administrative şi economice;

 valoarea şi posibilităţile fotbalului naţional şi internaţional, avându-se

vedere noul;

6
  perioadele anului competiţional, etc. detalii pe care antrenorul, împreună cu
medicul şi jucătorii trebuie să le discute şi să le organizeze.

Din studiul bibliografiei de specialitate referitoare la modelarea pregătirii în

condiţiile jocului, am ajuns la concluzii care ne îndreptăţesc să afirmăm că de cele
mai multe ori, antrenamentele specifice pentru pregătirea fizică nu urmăresc şi deci
nu realizează concordanţa fidelă cu jocul de fotbal.

Pentru exemplificare, vom prezenta câteva aspecte pe care le-am urmărit la mai
multe categorii de echipe de fotbal, de clasificare sportivă şi de vârstă diferite:

timpul de joc real şi cauzele care sunt într-un joc, pentru reprizele unu şi doi , ca şi
intensitatea efortului pe toată durata lui;

combinaţiile de procedee, ordinea lor în cadrul diferitelor exerciţii, aşa cum se

întâlnesc în joc;

contribuţia jucătorilor din fiecare compartiment la jocul celorlalte compartimente

şi al echipei atât pentru atac, cât şi pentru apărare.

În legătură cu timpul real de joc şi pauzele dintr-un meci, s-a constatat că se

joacă efectiv numai 60-70 minute, restul până la 90 minute, fiind completat cu
pauze pentru:

 repunerea mingii în joc din afara terenului;

 repunerea mingii în joc din teren în urma unor infracţiuni;

 diferite întreruperi din cauza accidentărilor, a schimbări şi părăsirii terenului

de către medic.

S-a constatat, de asemenea, că nu toate cele 60-70 minute se joacă cu intensitate

maximă. Acesta subliniază necesitatea ca antrenamentele să fie organizate pe acest
profil, modelând exerciţiile în diferite combinaţii de procedee şi executându-se în
diferite ritmuri.

7
 a
b
c

Figura II.1. Zona de acţiune a atacanţilor

În figura II.1 sunt reprezentate ritmurile individuale de joc, în funcţie de

poziţia mingii, fixate arbitrar de noi, şi pentru a arăta că jucătorii nu trebuie să
alerge cu aceeaşi viteză şi cu acelaşi ritm tot timpul jocului de fotbal.

 viteza sau ritmul L reprezintă alergarea lentă, relaxată în care jucătorii se

deplasează după terminarea unei acţiuni sau urmărind jocul.

 viteza 2/4 reprezintă jumătate din viteza maximă a jucătorilor şi este folosită
în momentul când jucătorii se demarcă, căutându-şi locuri mai bune pentru a
uşura pasarea mingii de către cel care o conduce, cât şi pentru a-şi crea cele
mai bune condiţii în vederea acţionării în faza următoare.

 viteza sau ritmul l şi 4/4 este reprezentată în zona jocului activ, în atac, cât şi
în contraatac. Reiese deci că timpul de joc este mai redus, iar desfăşurarea
lui strictă se face în ritmuri de intensităţi diferite.

8
 „În joc jucătorii sunt repartizaţi pe posturi după calităţile lor fizice, tehnice.
Din punct de vedere fizic, împărţirea lor pe compartimente arată astfel:

 Timpul în care predomină viteza şi forţa – fundaşii.

 Timpul în cate predomină îndemânarea şi viteza în regim de rezistenţă-

jucătorii de mijloc.

 Timpul în care predomină îndemânarea, viteza dar şi forţa – jucătorii de

atac.

Jucătorii tind să-şi mărească zonele de acţiune, participând la atac şi la apărare,

în compartimentul vecin şi chiar pe tot terenul, indiferent de post, acţionând aşa
cum jocul o impune” ( V. Stănculescu, 1994)

De exemplu, fundaşii urcă în atac, vârfurile coboară în apărare, mijlocaşii

sunt prezenţi în toate acţiunile pe tot terenul iar înaintaşii, ca şi fundaşi joacă în
zone mult mărite, după cum necesită jocul. Astfel, putem vorbi despre o
specializare strictă şi îngrădită a jucătorilor pe posturi.

Se impune deci o pregătire multilaterală executată în aceeaşi măsură, fără să

urmărim pregătirea jucătorilor pe un post sau sistem oarecare.

Pregătirea fizică determină în mare măsură acţiunile jocului cu sau fără

minge, ca şi factorul psihic, ambele reprezentând componente de bază ale
fotbalului.

Ce urmăreşte pregătirea fizică?

Mai întâi o pregătire, o dezvoltare şi perfecţionare a calităţilor psihofizice în

vederea stăpânirii acţiunilor corpului în cele mai dificile mişcări fără minge,
solicitate pe tot parcursul jocului.

Deprinderea şi perfecţionarea calităţilor psiho-fizice în vederea stăpânirii

mingii şi exerciţiilor cu mingea din timpul desfăşurării jocului.

9
 Adoptarea, dezvoltarea perfecţionarea capacităţilor funcţionale ale
organismului la efortul specific fotbalului, ceea ce se numeşte antrenament
funcţional.

Dezvoltarea calităţilor psihice ale sportivilor şi în special a celor de voinţă şi

afective, necesare învingerii dificultăţilor şi greutăţilor obiective şi subiective ale
jocului.

Dificultăţi obiective, adică cele legate de greutatea jocului pentru fiecare

jucător, la care se adaugă condiţiile legate de adversarul direct şi indirect, de teren ,
de timp, de miza jocului, locul desfăşurării;

Dificultăţi subiective, determinate de adaptarea individuală a jucătorilor de

fotbal la condiţiile pe care le-am enumerat, fiecare jucător reacţionând într-un mod
diferit.

II.2. Importanţa pregătirii fizice în antrenamentul jucătorilor de fotbal

juniori de 16-18 ani

În legătură cu importanţa pregătirii fizice, ca factor al antrenamentului

jucătorului de fotbal, au existat şi continuă să existe mai multe curente, dintre care
vom aminti două mai frecvent întâlnite şi care constituie în acelaşi timp două
dintre cele mai mari greşeli practice:

 unii specialişti socotesc pregătirea fizică, ca factor determinant pentru toate

problemele jocului, ponderea pregătirii echipei şi a fiecărui jucător, axându-
se pe pregătirea fizică cu toate detaliile ei;

 alţii socotesc că pregătirea fizică se poate rezolva în acelaşi timp cu

pregătirea celorlalţi factori ai jocului (tehnico – tactici).

Primii greşesc, deoarece prin mărirea ponderii pregătirii fizice în antrenamentul

echipei şi al jucătorilor, scade valoarea tehnico-tactică, jocul căpătând aspectul

10
unei lupte acerbe pentru victorie. Jucătorii devin atleţi, halterofili, numai fotbalişti
nu.

În cel de al doilea caz, jucătorii şi mai ales echipele nu vor reuşi să obţină
rezultate superioare, pentru că neprivind pregătirea fizică, ca factor al
antrenamentului şi jocului, nu pot rezolva sarcinile complexe tehnico- tactice ale
fotbalului modern, în care se cer eforturi intense de durată scurtă, repetate la
intervale de timp variabile.

Pregătirea fizică trebuie să fie o parte componentă a procesului de instruire, o

condiţie esenţială, indispensabilă jocului de fotbal, care nu poate fi înlocuită cu nici
o tehnică sau tactică.

Calităţile motrice sunt cuprinse în fiecare acţiune tehnică sau tactică a jocului,
conferindu-le acestora, în cazul dezvoltării lor corespunzătoare, elemente de
superioritate asupra aceloraşi acţiuni ale adversarului:

Ritmul de dezvoltare a calităţii motrice este inegal, fiind legat de aptitudinile

iniţiale ale jucătorului, de experienţa sa motrică anterioară, de caracteristicile
fiecărei calităţi în parte, precum şi de direcţiile de acţionare ale procesului
instructiv.

La baza dezvoltării calităţilor motrice stă creşterea corespunzătoare a

posibilităţilor morfofuncţionale ale organismului.

Dezvoltarea calităţilor motrice şi în acelaşi timp a capacităţilor funcţionale, are

loc în condiţiile alterării optime a efortului cu odihna, atât în cadrul fiecărei lecţii
de antrenament, cât şi în cel al sistemului general de activităţi.

Efortul depus pentru dezvoltarea calităţilor motrice trebuie să crească treptat în

aşa fel încât să fie adecvat fiecărui nou studiu al evoluţiei vitezei, rezistenţei forţei.

11
 Creşterea treptată a efortului nu trebuie să fie uniformă, ci să fie marcată ritmic
şi intercalată cu perioade de eforturi reduse, care au ca scop refacerea potenţialului
fiziologic şi psihologic.

Dezvoltarea calităţilor motrice are un ritm mai accentuat în primele etape ale
pregătirii sportive, aceasta încetinind pe măsura apropierii de plafonul relativ al
fiecărei calităţi, specifice jucătorului.

ntre calităţile motrice există o interdependenţă: orice câştig cantitativ sau

calitativ în dezvoltarea unei calităţi se răsfrânge asupra celorlalte, în cele mai multe
cazuri în sens pozitiv.

În dezvoltarea calităţilor motrice, trebuie să ţinem seama de modul în care

acestea se manifestă în joc, adică de corelarea şi influenţarea lor reciprocă. O
metodă aplicată în vederea dezvoltării unei calităţi motrice, acţionează indirect şi
asupra celorlalte. Această acţiune poate fi pozitivă, negativă sau neutră.

În antrenamentele de fotbal se utilizează atât metode de dezvoltare generală

nespecifică ale calităţilor motrice generale şi specifice care au loc în prezenţa
nenumăratelor variabile ale pregătirii, dintre care esenţiale sunt perioada şi etapa
de antrenament, obiectivele speciale şi nivelul valoric al jocurilor.

II.3. Dezvoltarea calităţii motrice combinate

Metode de dezvoltare a calităţii motrice – viteza

Viteza reprezintă rapiditatea reacţiei de răspuns la stimulii mediului

înconjurător.

Viteza, sub toate aspectele ei este necesară jucătorului pentru a se deplasa, a

executa şi a acţiona mai rapid cu o fracţiune de secundă decât adversarul, fapt care
îi garantează succesul.

După C. Florescu, avem următoarele forme de manifestare a vitezei:

12
 Viteza reacţiei motrice sau viteza de reacţie, definită ca răspuns la
solicitările externe.

Viteza mişcărilor separate, definită ca viteza de execuţie a deprinderilor

tehnice.

Frecvenţa mişcărilor în unitatea de timp sau viteza de deplasare.

V. Stănculescu mai adaugă viteza propriu-zisă, proprie fiecărui individ,

rezultat al alternării contracţiilor şi relaxării musculare în general. Existenţa ei
condiţionează selecţionarea unui jucător de fotbal.

Calitatea motrică, viteza este prezentată masiv în conţinutul jocului actual,

fiind un atribut principal al său. Aceasta se manifestă în forma ei generală,
combinată cu forţa, rezistenţa, precum şi cu elementele tehnice şi acţiunile tactice.

În timpul unui joc se efectuează aproximativ 50 -160 acţiuni de viteză în

deplasare, variind între 10 – 20 – 30 - 40 m, care însumează o distanţă între 500 -
2000 m; la aceasta se adaugă fără a fi măsurată, viteza de executare a elementelor
şi acţiunilor tehnice şi cea de reacţie la diverşi stimuli de joc.

În condiţiile actualei evoluţii a fotbalului, a creşterii dinamismului său,

consecinţă în primul rând a competivităţii sale mărite, viteza a devenit şi continuă
să se constituie ca un factor complex fizico-tehnico-tactic esenţial pentru obţinerea
iniţiativei în joc.

Dintre principalele caracteristici ale metodicii dezvoltării vitezei amintim:

 viteza este calitatea motrică cea mai puţin perfectibilă, datorită următoarelor
cauze:

 caracterul înnăscut al proceselor nervoase, care stau la baza

manifestării ei:

13
  interferenţa cu forţa şi rezistenţa peste anumite limite ale
dezvoltării a acestora;

 stabilirea continuă a sterotipelor dinamice nou create, care

frânează îmbunătăţirea ei;

Dezvoltarea vitezei este legată de o corespunzătoare dezvoltare a forţei şi a

rezistenţei, dar numai până la un anumit nivel, importanţa metodică a unei corelări
optime a exerciţiilor de viteză- forţă şi viteză – rezistenţă;

Dezvoltarea vitezei are loc în condiţii corespunzătoare, numai dacă jucătorii

stăpânesc corect tehnica de alegere în formele ei raţionale;

În exerciţiile pentru dezvoltarea vitezei au o importanţă deosebită elementele

de introducere, care, de fapt reprezintă mobilul manifestării acestei importante
calităţi;

În vederea dezvoltării vitezei specifice, se pot utiliza jocuri dirijate metodic

în acest sens:

 jocuri pe teren mic cu număr redus de jucători;

 jocuri pe teren mic cu număr redus de jucători, cu mingi de rezervă, care să

o înlocuiască pe cea pierdută (ieşită în afara terenului de joc), delimitarea
timpului de atac sau de adaptare, etc.;

Între exerciţiile de viteză, intervalele de odihnă trebuie să aibă durată

corespunzătoare, care să permită reluarea efortului în condiţiile refacerii suficiente
a organismului asupra calităţilor motrice – forţa şi rezistenţa – viteza acţionează
întotdeauna pozitiv, în nici un caz negativ.

II.4. Metoda şi mijloace de acţionare specifice

Principala cale de dezvoltare a vitezei o constituie repetarea executată

conform indicaţiilor metodice anterioare. Metoda repetărilor, folosită în fotbal,

14
poate suferi unele modificări, care să o apropie de specificul jocului. Se utilizează
următoarele genuri de efort:

 repetări de eforturi specifice în viteză maximă sau submaximă, în condiţii

obişnuite;

 repetări de eforturi specifice în viteză maximă sau submaximă în condiţii

uşurate ;

 repetări de eforturi specifice în viteză maximă sau submaximă cu îngreuiere.

Reguli de bază ale aplicării metodei:

 numărul repetărilor într-o serie trebuie să fie optim, conform

particularităţilor jucătorului;

 numărul de repetări se stabileşte astfel încât să permită parcurgerea

distanţelor şi realizarea acţiunilor tehnico tactice cu viteza primelor
încercări;

 depăşirea acestui număr este indicată în momentul în care nu se atinge viteza

primelor încercări;

 continuarea lucrului peste numărul optim de repetări crează efectul de

viteză-rezistenţă sau rezistenţă pură;

 variaţia efortului în cadrul metodei este dată de intensitatea lucrului.

Aceasta se realizează prin mărirea frecvenţei de alegere în parcurgerea unei

distanţe sau prin mărirea vitezei de execuţie a deprinderilor specifice.

Metoda repetării acţiunilor de joc la intensitatea de joc

Metoda repetării acţiunilor de joc duce la dezvoltarea vitezei specifice

fotbalului şi se realizează prin mijloace tehnico-tactice ale acestuia. Caracterul
specific al acestei metode este determinat de:

15
  efectuarea eforturilor de viteză pe distanţe specifice;

 efectuarea eforturilor de viteză prin executarea acţiunilor tehnico-tactice;

 efectuarea eforturilor de viteză în combinaţii cu exerciţii pentru dezvoltarea

rezistenţei şi forţei specifice;

 efectuarea eforturilor de viteză cu durată şi pauze variabile;

 efectuarea eforturilor de viteză prin diferite jocuri pregătitoare.

Calitatea motrică rezistenţa, exprimă capacitatea organismului de a desfăşura

un efort de o anumită intensitate timp mai îndelungat. Elementul psihic, funcţional
şi organic, care limitează această capacitate este oboseala. La baza efectuării
eforturilor de rezistenţă stau:

 capacitatea motrico-funcţională a organismului;

 gradul de dezvoltare a proceselor volitive ale individului.

Teoria şi practica antrenamentului sistematizează rezistenţa în mai multe

forme de manifestare. Acestea sunt:

 rezistenţa generală, reprezentată de capacitatea organismului de a desfăşura

eforturi diverse pe o durată mai lungă. Ea constituie una dintre condiţiile
dezvoltării rezistenţei specifice;

 rezistenţa specifică, care înseamnă capacitatea individului de a presta timp

îndelungat un anumit gen de efort cu un conţinut şi o structură specifică.

Interferenţa pozitivă a rezistenţei cu viteza, determină apariţia unor calităţi

combinate, cu pondere pe rezistenţă şi anume: rezistenţa de viteză.

Relaţia dintre viteză şi alte calităţi motrice, se manifestă în sens invers,

rezistenţa continuând calitatea în regimul căreia se manifestă viteza sau forţa. De
exemplu, viteza în regim de rezistenţă sau forţa în regim de rezistenţă.

16
 În fotbal, rezistenţa îşi pierde oarecum din calitatea formelor de manifestare
expuse mai sus. Ea nu este generală, nu apare în mod evident decât sub forma
combinării cu viteza sau forţa şi datorită solicitărilor complexe şi variante ale
jocului, se structurează în formă particulară, specifică. În fotbal, rezistenţa
înseamnă capacitatea jucătorului de a desfăşura eforturi de joc, pe toată durat
acestuia şi în acelaşi timp în momentele active. Bineînţeles, procesul metodic de
dezvoltare a rezistenţei, uzează de toate mijloacele cunoscute şi în deosebi de cele
care dezvoltă rezistenţa generală, acesta reprezentând substratul morfo-funcţional
al rezistenţei de joc.

Marea varietate a situaţiilor de joc, impune evidenţierea calităţii motrice-

rezistenţa specifică în următoarele cazuri şi situaţii:

 rezistenţa la durata globală a jocului de fotbal;

 rezistenţa de alergare pe parcursul duratei de joc, care cuprinde distanţe între

5-12 Km;

 rezistenţa la solicitările mai multor acţiuni corelate;

 rezistenţa la eforturi prelungite sau repetate de viteză;

 rezistenţa la eforturi continue de execuţii tehnice;

 rezistenţă la solicitările psiho-afective ale jocului de fotbal.

Rezistenţa după cum se observă, acţionează prin unele forme ale sale, în
momentele active de joc, care par imediat, cu pauze variabile de refacere; printre
altele, asupra deprinderilor tehnico-tactice, apoi asupra vitezei, precum şi asupra
tuturor acestor componente, încadrate în durata jocului.

Calitatea motrică – rezistenţa în oricare dintre formele ei de manifestare este

una dintre calităţile motrice cele mai perfecţionabile, datorită faptului că este

17
determinată de dezvoltarea marilor funcţiuni, de tipul constituţional, de
cunoştinţele relativ avansate ale specialiştilor în metodica abordării ei.

Metoda antrenamentului cu intervale pentru dezvoltarea rezistenţei specifice

Preluat din atletism, antrenamentul cu intervale reprezintă una dintre

metodele cele mai adaptabile pentru dezvoltarea diferitelor forme ale rezistenţei
specifice în fotbal, datorită nenumăratelor posibilităţi metodice, pe care le oferă în
ceea ce priveşte dirijarea efectelor sale.

Antrenamentul cu intervale, în înţelegerea multor specialişti, reprezintă

„metoda generală de dezvoltare a rezistenţei, în cadrul căreia se efectuează un
efort pe intervale, cu intensităţi stabilite pe anumite durate sau distanţe, alternante
cu pauze complete sau incomplete pentru odihnă” ( I. Motroc 1996), într-o dotare
legată de cauzele concrete ale instruirii.

Metoda are multe posibilităţi de combinare a componentelor sale, pentru

abţinerea selectivă a formelor de rezistenţă sau viteză. Iată, după Mollet, o schemă
a constantelor şi variabilelor metodei cu câteva dintre variabile posibile de
efectuare:

 distanţa – D

 viteza – T

 repetarea – R

 durata pauzei – I

 activitatea sa în timpul pauzei – A

Tabel II.4.1

18
 Viteza Activitatea
Repetarea Durata
Nr. Distanţa (D) jucătorului în
(T) (R) pauzei (I)
timpul pauzei

1. Fixă În creştere Constantă Constantă Plimbare

2. Fixă Constantă În creştere Constantă Mişcare

3. Fixă Constantă Constantă În descreştere Odihnă

4. Variabilă În creştere Constantă Constantă Mişcare

Din exemplul de mai sus, reiese necesitatea ca antrenamentul de fotbal, în

raport cu direcţiile de dezvoltare ale rezistenţei propuse, să procedeze în fiecare caz
aparte la:

 stabilirea distanţei sau duratei de efort;

 stabilirea conţinutului efortului;

 stabilirea numărului de repetări;

stabilirea duratei şi conţinutul pauzei.

Aplicarea metodei impune respectarea unor cerinţe metodice, organizatorice,

fiziologice, care au fost sistematizate de către T. Nett, în felul următor:

 efortul intensitatea şi pauzele sunt determinate de etapa de antrenament, de

particularităţile sportivilor, de obiectivele instruirii;

 pauza de odihnă este eficientă, în sensul că, prin reducerea ei, se obţine
îmbunătăţirea rezistenţei, iar prin mărirea ei, a rezistenţei în regim de viteză,
acesta fiind activă sau pasivă;

 în aplicarea metodei pentru dobândirea unei rezistenţei în regim de viteză,

efortul optim este acela care durează în jur de 45 de secunde şi ridică pusul
la aproximativ 120 bătăi/ minut;

19
  efortul care urmează după un interval de odihnă, poate începe atunci când
pulsul a devenit aproximativ 80 bătăi după 40 –45 secunde ;

 încălzirea dinaintea aplicării eforturilor trebuie să realizeze un puls de 120

bătăi / minut.

Sunt două forme de aplicare a metodei:

1. utilizarea eforturilor maxime, de durate scurte, cu pauze relativ

suficiente pentru refacere şi care dirijează dezvoltarea rezistenţei spre
formele ei de viteză;

2. utilizarea eforturilor medii, cu durată prelungită şi pauze incomplete,

care determină dezvoltarea unei rezistenţe generale.

Pentru a avea o ordine asupra efectelor pe care le au diferitele variante ale

metodei, prezentăm următoarele date :
1. eforturile cu o durată de 3-8 secunde de intensitate maximă distanţe de la 20-
60m dezvoltă:
 100% viteza;
 60% forţa;
 20% rezistenţa specifică;
 10 % rezistenţa generală;
2. eforturile repetate de 30-60 secunde (200-400m), cu intensitate maximă,
dezvoltată:
 50% viteza;
 20% forţa;
 100% rezistenţa specifică;
 30% rezistenţa generală;
3. eforturile care durează între 80-100 secunde (500-600m) cu intensitate
medie, dezvoltă:
 10% viteza;

20
  10% forţa;
 70% rezistenţa specifică;
 100% rezistenţa generală
4. eforturile de aproximativ 60 minute, de intensitate redusă, dezvoltă.
 20% rezistenţa specifică
 100% rezistenţa generală
 viteza şi forţa deloc.

Metoda antrenamentului în careuri adaptate la specificul jocului

Adaptarea metodei intervalelor la particularităţile jocului de fotbal reprezintă

o necesitate metodică, rezultată din cerinţa dezvoltării existenţei, în regim de viteză
în concordanţă cu specificul jocului de fotbal. Acesta este întru totul posibilă
datorită asemănărilor care există între:

 ca activitate bazată pe intervale de efort şi odihnă, care apar succesiv în

acţiunile fiecărui jucător în atac şi în apărere;

 lecţie, ca activitate bazată pe intervalele de efort şi odihnă, între exerciţiile şi

momentele care o alcătuiesc;

 metoda ca activitate concepută, în general, pe baza alternării efortului cu

odihna.

Adaptarea metodei la specificul jocului se realizează respectându-se

următoarele cerinţe:

 conţinutul activităţii să cuprindă mijloace fizico-tenico-tactice specifice;

 eforturile maxime, submaxime, medii şi mici să alterneze;

 duratele şi distanţele de parcurs ă se succeadă într-o cantitate mereu

variabilă;

21
  pauzele de refacere să aibă o durată inegală, variabilă, indiferent de
intensitatea şi durata efortului precedat;

 în pauzele active să se folosească mijloacele tehnice, efectuate de efort

redus.

În adaptarea la specificul jocului de fotbal, metoda intervalelor îşi pierde

caracterul pur, împrumutând mijloace care pot aparţine altor metode. Aceasta
constituie calea motrică cea mai adecvată prin care sunt modelate solicitările
complexe ale desfăşurării jocului de fotbal.

Mijloacele de acţionare specifice

Grupa exerciţiilor pentru dezvoltarea calităţilor motrice în condiţii specifice

cuprinde activităţi referitoare la componenţa pregătirii fizice, în cadrul cărora
jucătorii acţionează relativ liber ca în exerciţiul următor, care are ca scop
îmbunătăţirea motricităţii generale şi specifice cu accent pe dezvoltarea vitezei:
alergare în viteză maximă, timp de 5-30 secunde, pe un anumit spaţiu, în direcţii şi
sensuri continuu schimbate, executând fente, sărituri rostogoliri etc. Exerciţiul se
desfăşoară în mai multe serii, despărţite de pauze pentru odihnă, înlocuind astfel
forma tradiţională şi nespecifică de alegare liniară din funcţii e bază, cu mijloace
specifice.

Considerentele metodice care fac exerciţiile libere să fie preferabile celor

impuse, atunci când se urmăreşte perfecţionarea acţiunilor tehnice în condiţii
specifice de joc, sunt următoarele:

 fiind relativ libere, ele au o succesiune aciclică şi aritmetică a fazelor de

acţiune, realizând astfel identitatea cu structura jocului de fotbal;

 exerciţiile libere şi cele sub formă de joc constituie un bagaj larg de

deprinderi specifice a căror valoare sporeşte prin faptul că unt create şi
descoperite de jucători în activitatea lor independentă;

22
  favorizează apariţia unor procedee moderne de manevrare a mingii: lovirea
cu pendularea gambei incompletă, pase fentate, fente succesive şi spontane,
devieri ale mingii;

 conţinutul tactic al acţiunii libere este apropiat în mod real de joc, dată fiind
natura diversă a relaţiilor dintre parteneri şi impredivizibilitatea apariţiei
adversarului în jocul de fotbal propriu-zis.

Exerciţiile pot fi clasificate după numărul de jucători pe care îl cuprinde şi după

modul lor de grupare în felul următor:

1. exerciţii individuale;

2. exerciţii între 2-3-4 jucători;

3. exerciţii pe grupe tactice de apărare sau de atac;

4. exerciţii pe compartimente;

5. exerciţii pe faze fundamentale de joc;

6. exerciţii de ansamblu cu toată echipa.

Corelarea optimă a acestor categorii de exerciţii, precum şi clasarea lor în

raport cu vârsta jucătorilor, cu perioada de pregătire, cu obiectivele acestuia, cu
experienţa motrică anterioară a fiecăruia, determină eficacitatea.

Modelarea antrenamentului la condiţiile jocului impune elaborarea unui

grupaj de mijloace, a unui complex optim, care preluând din joc elementele
esenţiale şi determinantele, le transpune, sub forma exerciţiilor, în antrenament.

Selecţionarea şi elaborarea complexului optim de exerciţii se face în funcţie

de caracteristicile echipei, ale jucătorilor, ale perioadei de pregătire şi a ciclului de
antrenament, etc.

23
 În strânsă legătură cu complexul de exerciţii, se pune problema stabilităţii şi
varietăţii exerciţiilor, ca două categorii de bază ale metodei de antrenament, două
noţiuni antagoniste şi unitare în acelaşi timp. Stabilitatea se referă la restrângerea
optimă a mijloacelor de acţionare, la alegerea celor esenţiale şi absolut necesare şi
la repetarea lor pe o perioadă suficientă de timp, care să permită obţinerea efectelor
de antrenament propuse. Varietatea, ca element dinamic al învăţăturii, care
realizează ascendenţa procesului de instruire, se referă la introducerea continuă în
complexul optim a noi exerciţii, odată cu relativa renunţare la cele apreciate ca
însuşite şi ineficace.

Varietatea înseamnă şi stabilitate, o nouă stabilitate, a noilor exerciţii şi nu

schimbarea fără a mijloacelor de acţionare.

Exemplificăm o modalitate de interpretare a mijloacelor de acţionare, cu o

orientare spre dezvoltarea vitezei în regim de rezistenţă în condiţii apropiate de
efortul de joc.

Tabel II.4.2

Mijloace de Durata pauzelor Durata pauzelor

Distanţa
acţionare între repetări între serii

Alergare relaxată 5 x 10 metri 10 – 12 secunde 40 - 45 secunde

cu conducerea
mingii

Alergare relaxată 5 x 20 metri 25 – 30 secunde 40 - 45 secunde

cu conducerea
mingii

Alergare lansată cu 5 x 60 metri 30 – 35 secunde 100 - 120 secunde

conducerea mingii

24
Sprint cu finalizare 5 x 30 metri 18 – 20 secunde 50 - 55 secunde
la poartă

Sprint cu finalizare 5 x 10 metri 24 – 25 secunde 65 – 70s secunde

la poartă

Vom prezenta în continuare încă un exemplu, după N. Roşculeţ, în care

dezvoltarea vitezei în regim de rezistenţă are un caracter mai general, dar o
structură de efort tot mai apropiată de cea a jocului propriu-zis:

Tabel II.4.3

Durata
Repetări Conţinutul
Mijloace de acţionare Viteza pauzelor
distanţe pauzei
între repetări

Alergare lansată cu 70 % 3 x 80 metri 40 secunde Plimbare

conducerea mingii

Alergare lansată cu 80 % 4 x 60 metri 50 secunde Plimbare

conducerea mingii

Alergare lansată cu 70 % 5 x 40 metri 60 secunde Plimbare

conducerea mingii

Alergare lansată cu 80 % 6 x 30 metri 70 secunde Plimbare

conducerea mingii şi
finalizare

Alergare printre jaloane 85 % 6 x 30 metri 90 secunde Plimbare

25
cu mingea la picior

Rezistenţa jucătorilor la eforturi prelungite de viteză ¾ sau 4/4 este solicitată

la diversele acţiuni de apărare sau atac, care durează între 10 şi 30 de secunde.
Pauzele dintre acţiuni sunt folosite pentru revenirea jucătorului la locul de reluare,
iar cele dintre serii pentru activităţi de relaxare şi executare a acţiunilor tehnice
simple.

Pentru o mai bună înţelegere a celor afirmate vom prezenta tabelul următor:

Durata
Durata Număr de Durata
Mijloace de pauzelor
unei Viteza acţiuni pe pauzelor
acţionare între
acţiuni serii între serii
acţiuni

Circulaţie liberă în 3, 10 - 15 ¾ - 4/4 5-6 20 - 25 5 – 6

cu finalizare, pornind secunde secunde minute
de la 40 – 50 m de
poartă

Acţiune de joc 2 15 - 30 ¾ - 4/4 5-6 20 - 25 7 – 8

contra 1 cu secunde secunde minute
finalizare, pornind de
la 40 – 50 m de
poartă

Acţiune de joc 3 15 - 30 ¾ - 4/4 5-6 20 - 30 8 – 9

contra 2 cu secunde secunde minute
finalizare, pornind de
la 40 – 50 m de
poartă

Mijloace de acţionare specifice mai sunt reprezentate de jocuri pregătitoare

cu efective reduse 2 la 2 şi 3 la 3 realizate fără porţi. Aceste acţiuni au ca scop

26
menţinerea mingii în posesia aceleiaşi echipe şi se desfăşoară în viteză mare la
indicaţiile antrenorului.

Mijloacele de creştere a vitezei, pot fi:

 efectuarea unui marcaj strict la om;

 întrecerea dintre cele două echipe pentru realizarea unui număr cât mai mare
de pase consecutive.

Grupele principale de mijloace de acţionare specifice sunt de ordin general şi

special şi ele se pot realiza numai cu minge:

 alergări cu conducerea mingii pe distanţe liniare 50-50m;

 alergări cu conducerea mingii pe distanţe liniare dus întors 10-30m;

 alergări cu conducerea mingii pe distanţe liniare, laterale 10-30m;

 alergări cu conducerea mingii în zigzag 10-50m;

 alergări cu conducerea mingii cu fente 10-30m;

 alergări cu conducerea mingii complexe înainte-lateral, înapoi-înainte;

 alergări cu conducerea mingii intercalate cu acţiuni motrice ca: ca sărituri,

rostogoliri;

 alergări cu conducerea mingii în sensuri şi direcţii indicate în mod spontan

de către antrenor;

 alergări cu conducerea mingii finalizate cu şut la poartă.

Prezentăm un exemplu de folosire a acestor exerciţii în vederea dezvoltării

vitezei în regim de rezistenţă, bazat exclusiv pe conţinutul specific al jocului de
fotbal:

27
  acţiune în viteză ¾ şi 4/4 – conducerea mingii – depăşirea a 3 jaloane – pasă
la panou ( antrenor, coechipier) – preluare – şut la poartă;

 distanţă de parcurs: 25-35m;

 serii de efort în viteză 5-6;

 număr de repetări într-o serie 5-6;

(durata şi caracterul pauzelor. 2-3 min. între serii şi 10-20 sec. între repetări.)

Tabel II.4.4

Durata Pauza Pauza Conţinut

Număr de
Jocul unei dintre dintre pauzelor
repetări
repetări repetări serii între serii

2 la 2 pe un spaţiu de 4 - 5 60-100 10 - 20 3 – 4 Pasiv +

15 x 15 m secunde secunde minute Activ

3 la 3 pe un spaţiu de 4 - 5 100-150 20 - 40 4 – 5 Pasiv +

20 x 20 m secunde secunde minute Activ

4 la 4 pe un spaţiu de 4 - 5 150-300 60 - 100 6 – 7 Pasiv +

40 x 40 m secunde secunde minute Activ

Mijloacele specifice sunt reprezentate de exerciţii cu mingea sau cu diferite

acţiuni tactice, corelate şi combinate:

a) exerciţii efectuate cu mingea:

 conduceri prin toate procedeele cunoscute;

 pase prin procedee variabile;

 fente în manevrarea mingii;

 deposedări frontale, laterale, prin urmărire, prin alunecare;

28
  preluări corelate cu fente, conduceri, pase.

Exemplu de combinare a acestor exerciţii: 8-10 jucători aleargă în viteză

maximă şi submaximă pe o suprafaţă de 100 x 50 m. Pe traseu liber ales,
manevrând concomitent 5-7 mingi prin diferite procedee, într-o succesiune
indiferentă, care poate fi următoarea:

=alergare – preluare – conducere – fentă, pasă – alergare înapoi – întoarcere –

deplasare – fentă – conducerea de mingi – pasă – săritură – reluare etc.

Circulaţii tehnico – tactice simple:

 circulaţie impusă între 2-3 jucători;

 circulaţie liberă în 2-3 jucători;

 circulaţie în 2-3 jucători cu schimb de locuri;

 circulaţie în triunghi între 3 jucători.

Exemplu de combinări a acestor exerciţii: circulaţie bazată pe un schimb

liber de zone între jucători cu formarea desfăşurarea triunghiului. Un jucător poate
avea în cadrul acestei acţiuni următoarea succesiune de activităţi: alergare –
observarea acţiunilor partenerilor – acţiunea de formare a triunghiului – preluare –
conducerea mingii – pasă etc.

Alergările efectuate în diferite variante reprezintă de fapt marcaje,

demarcaje, schimburi de zonă, sprijin etc.

Jocuri fizico – tehnico – tactice:

1. jocuri 2 la 2, 3 la 3, 4 la 4, fără finalizare;

2. circulaţie – joc contra 3,4 contra 4, cu finalizare.

29
 Exemplu de combinare a acestor exerciţii în cadrul unui joc: 4 echipe a câte
4 jucători; fiecare echipă a câte o minge. Echipele circulă îmbrăcate în tricouri
diferite pe o jumătate de teren. Coechipierii îşi pasează mingea în cadrul aceleiaşi
echipe, „căutându-se” printre ceilalţi.

Lucrul se efectuează în cadrul 1-3 serii. Succesiunea seriilor respectă

următoarea ordine de dezvoltare a vitezei în regim de rezistenţă:

seria I: viteza în regim de rezistenţă şi viteza de deplasare şi execuţie;

seria II: viteza în regim de rezistenţă;

seria III: viteza în regim de rezistenţă şi rezistenţa specifică.

O serie cuprinde 4-5-6-7 repetări. Repetările au o durată inegală, variabilă,

cu alternarea lor indiferentă. Durata repetărilor, în fiecare serie, poate fi cuprinsă
între următoarele limite:

pentru seria I – între 10-20 secunde;

pentru seria II – între 20 –30 secunde;

pentru seria III – între 30 – 35 secunde.

Pauzele se introduc între acelaşi serii, durata lor fiind de 8 –10 secunde. Între
serii se intercalează pauze de refacere, pasive sau uşor active, cu o durată de
aproximativ 3-5 minute.

Prezentăm în continuare, în tabelul II.4.5, seriile, repetările, durata efortului

şi a pauzelor, precum şi viteza.

Tabel II.4.5

Seria I Durata repetărilor 12 sec 10 sec 16 sec 10 sec 20 sec

Viteza ¾ 4/4 ¾ 4/4 ¾

30
 Pauza 4 sec. 2 sec. 8 sec. 5 sec. 5 sec.

Durata repetărilor 20 sec 20 sec 25 sec 20 sec 30 sec

Seria II Viteza 4/4 4/4 ¾ 4/4 ¾

Pauza 2 sec. 4 sec. 6 sec. 9 sec. 10 sec.

Durata repetărilor 20 sec 25 sec 30 sec 25sec 35 sec

Seria
Viteza 4/4 4/4 ¾ 4/4 ¾
III
Pauza 8 sec. 8 sec. 5 sec. 10 sec. 8 sec.

II.5. Caracterizarea psihofiziologică a vârstei de 16-18 ani

Vârsta pubertară începe odată cu vârsta de 13 - 14 ani la băieţi, când copilul

intră în raporturi noi cu mediul său social.

Punctul culminant al capacităţii biologice de adaptare la copii şi juniori se

atinge în jurul vârstei de 16 ani, într-o perioadă în care solicitările efortului nu au
ajuns la maximum. Cu ajutorul unor probe funcţionale se poate face o analiză mai
amănunţită a capacităţii fizice la copii şi juniori. În acest sens, efortul depinde de
greutatea corpului. La efort relativ egal necesitatea de oxigen va fi mai mare odată
cu creşterea greutăţii copilului.

Până la 12 ani necesitatea de oxigen va fi relativ egală la băieţi şi fete.

Cerinţa maximă de oxigen va fi atinsă la vârsta de 18 - 19 ani.

Volumul de oxigen maxim este mai crescut la copiii şi juniorii antrenaţi.

Dacă în perioada prepubertară creşterea organismului fetelor şi băieţilor se

desfăşoară paralel, în perioada pubertară încep să se observe unele diferenţe.

31
 În cadrul ritmului neuniform de creştere şi dezvoltare, perioada pubertară se
înscrie ca o fază caracterizată printr-un ritm accelerat de creştere atât în privinţa
organelor, aparatelor şi sistemelor din sfera somatică, cât şi a celor din sfera
vegetativă.

Din acest punct de vedere toate organele şi aparatele pot fi împărţite în trei
categorii:

1. organe şi aparate cu creştere rapidă în perioada pubertară;

2. organe cu dezvoltare explozivă în perioada pubertară;

3. organe care cresc până la pubertate şi apoi involuează.

Ritmul accelerat al dezvoltării somatice

În ceea ce priveşte somaticul, perioada pubertară reprezintă o fază de

accelerare a creşterii taliei şi o uşoară încetinire a celei ponderale mai ales la băieţi.

Accelerarea creşterii taliei se referă în special la dezvoltarea în lungime a

membrelor în raport cu trunchiul. Copilul se lungeşte, este subţire şi înalt, slab şi
puţin musculos.

Este o vârsta la care apare piciorul plat, mersul de raţă, precum şi deformări
ale coloanei vertebrale.

Oasele se dezvoltă pe seama creşterii lor în grosime. Înainte de pubertate

procesele de creştere interesează mai ales oasele, iar după pubertate masa
musculară.

În perioada pubertară depunerea de săruri minerale este mai accentuată şi în

consecinţă rezistenţa la deformarea elastică este mai mare.

La nivelul coloanei vertebrale între 16 - 17 ani are loc închiderea canalului

sacral. Mobilitatea activă şi pasivă a coloanei vertebrale creşte mai intens în

32
perioada pubertară la fete, decât la băieţi. Mobilitatea segmentului cervical al
coloanei vertebrale creşte constant până la 16 ani, când se stabilizează.

Toracele se dezvoltă lent în prima parte a perioadei pubertare spre sfârşitul

ei având loc o dezvoltare accentuată.

Sistemul nervos şi analizatorii

Greutatea creierului la 16 ani atinge valori în jurul a 1400-1500 grame. Din

punct de vedere funcţional sistemul nervos central, la vârsta pubertară, prezintă
unele particularităţi de care trebuie ţinut cont atât în practicarea sportului cât şi în
întreg procesul de instruire şi educaţie.

Aceste particularităţi sunt:

a) Marea plasticitate a sistemului nervos central se păstrează, deşi se mai

pierde ceva din eficienţă datorită perturbării hormanale, care duce la instabilitate
afectivă şi comportamentală;

b) Predominanţa excitaţiei faţă de inhibiţie este încă evidentă, dar treptat se

produce o egalizare între forţa şi energia celor două procese corticale, dar nu prin
slăbirea excitaţiei ci prin întărirea proceselor de inhibiţie. Dezvoltarea inhibiţiei
interne, în mod special a inhibiţiei de diferenţiere, favorizează activitatea de
analiză şi sinteză a scoarţei cerebrale şi reflexele condiţionate, astfel stereotipurile
dinamice devin stabile. Fixarea lor este uşurată şi reglarea corticală se manifestă şi
în direcţia preciziei şi coordonării mişcărilor;

c) Tendinţa de scădere a procesului excitaţiei are la bază tot slăbirea relativă

a inhibiţiei, de unde rezultă caracterul neuniform al mişcărilor, elevii fiind
exageraţi şi excesivi.

Toate aceste particularităţi ale sistemului nervs central influenţează în mod

direct viteza de formare a deprinderilor motrice, favorizează apariţia oboselii,
slăbesc voinţa şi perseverenţa.

33
 Sistemul muscular

Musculatura scheletică se dezvoltă în perioada pubertară mai ales prin

alungirea fibrelor musculare.

În privinţa creşterii forţei musculare, studiile au diferenţiat două aspecte:

- între 10 - 12 ani s-a remarcat o creştere în valuri a forţei musculaturii, în special a

extensorilor;

- în cea de a doua etapă, care coincide cu manifestările zgomotoase ale pubertăţii,

creşterea forţei se desfăşoară într-un ritm lent pentru ambele categorii de muşchi.

La această vârstă sunt recomandate exerciţiile pentru flexori, dar sunt

contraindicate eforturile maximale de forţă.

Până la încheierea pubertăţii, concentraţiile scăzute de hormoni anabolizanţi

endrogeni necesari creşterii musculare nu favorizează dezvoltarea forţei.

Cerinţa majoră la această vârstă este dezvoltarea armonioasă a întregului

corp. Încărcătura cu care se lucrează poate fi pusă în concordanţă cu nivelul de
maturizare al fiecărui junior.

"Furtuna vegetativă" din perioada pubertară, mecanismul neuro-endocrin al

declanşării şi desfăşurării în condiţii fiziologice a procesului pubertăţii implică
intensificarea activităţii a trei zone cerebrale:

a) scoarţa din regiunea frontală anterioară;

b) unele structuri subcorticale encefalice;

c) hipotalamusul anterior lateral.

34
 Apariţia pubertăţii se datorează modificărilor funcţionale care duc la
instalarea unui echilibru între diferitele mecanisme de control neuro-hormonal.
Zonele hipotalamice emit mesaje spre hipofiză, care la rândul ei eliberează
cantităţi crescute de hormoni gonadotropi care declanşează şi maturizarea
glandelor sexuale, dând acel impusl iniţial pubertăţii.

Aparatul cardio-vascular

Se dezvoltă lent şi continuu cu unele diferenţe între sexe. Creşterea în

volum a inimii şi a vaselor sanguine este urmată mai târziu de îmbunătăţirea stării
funcţionale a acestora.

Volumul inimii la vârsta pubertară creşte mai lent la fete, rămânând mult în
urmă faţă de cel a băieţilor. Dimensiunile cordului cresc şi ele în această perioadă,
lungimea ajungând în medie la 10,3 cm la 12 ani, iar diametrul transversal având,
tot la aceată vârstă, în medie 9,6 cm.

Arterele au un diametru proporţional mai mare decât la adult. Sistemul

arterial şi venos al părţii superioare a trunchiului este mai bine dezvoltat decât cel
al extremităţii inferioare.

Sistemul limfatic este bogat la puberi, iar ganglionii axilari şi sub axilari, se
dezvoltă intens în această perioadă.

Frecvenţa cardiacă este de 90-100 bătăi pe minut la începutul perioadei.

Volumul sistolic la 13 ani este în medie de 45 ml la băieţi şi 40 ml la fete,

ajungând la 70 ml la băieţi, respectiv 50 ml la fete în jurul vârstei de 17 ani.

În timpul efortului fizic, debitul cardiac la pubertari ajunge la 12-20 litri pe

minut, pe baza măririi frecvenţei cardiace şi a volumului sistolic.

Tensiunea arterială este încă mică, cea sistolică 90-100 mm/hg, iar cea
diastolică 40-50 mm/hg.

35
 n efort tensiunea arterială maximă este de150 -160 mm/hg, iar cea minimă
30-40 mm/hg.

Dezvoltarea aparatului cardiac este în curs de desfăşurare atât la nivelul

miocardului cât şi a vaselor periferice. Din punct de vedere funcţional aparatul
cardiovascular prezintă o labilitate pronunţată, adaptarea lui la cerinţele impuse de
efortul intens şi de lungă durată fiind deficitară.

Aparatul respirator

În perioada pubertară se realizează o dezvoltare morfologică însemnată a

tuturor verigilor aparatului respirator. Aceasta asigură substratul morfologic al
funcţiei respiratorii externe, cunoscând o dezvoltare rapidă şi continuă pe toată
durata vârstei pubertare. Cea de a doua verigă a funcţiei respiratorii, care asigură
transportul gazelor este îndeplinită de sânge şi aparatul cardiovascular.

Ultima şi cea mai importantă verigă a funcţiei respiratorii este îndeplinită de

la nivelul tisular, celular şi subcelular, unde se asigură utilizarea oxigenului
procurat şi transportat de cele două verigi anterioare.

Plămânii se dezvoltă intens atât în greutate, cât şi în volum. Acum, în

această perioadă, au loc cele mai importante modificări anatomice la nivelul
plămânului.

Respiraţia externă sau ventilaţia pulmonară creşte. În prima parte a perioadei

pubertare toracele continuă să se dezvolte lent.

În a doua parte a acestei perioade capacitatea vitală se dezvoltă rapid, sporul

anual la 14 - 15 ani atinge valori de 400-500 ml. În medie, capacitatea vitală la
sfârşitul perioadei pubertare se ridică la 4500 ml.

Î n cazul practicării sportului, respiraţia prezintă unele modificări faţă de

activitatea obişnuită şi trebuie să rezolve următoarele sarcini:

36
- alimentarea cu oxigen a sistemului nervos central în vederea realizării unei
concentrări optime a atenţiei;

- recuperarea datoriei de oxigen din efortul anaerob.

Asigurarea unei respiraţii corecte la toate poziţiile, pentru a menţine o stare

fizică şi psihică bună este o sarcină de primă importanţă.

Exerciţiile de respiraţie se urmăresc în mod serios pe tot parcursul instruirii,

până când ciclul respirator devine reflex, ne mai fiind necesară concentrarea
atenţiei în mod deosebit asupra ei.

Dozarea efortului fizic

Activitatea sportivă la această vârstă este un excitant biologic de mare

valoare, care asigură accelerarea creşterii şi dezvoltării copiilor.

Sportul reprezintă un factor de dirijare a proceselor de creştere şi dezvoltare,

asigurând perfecţionarea lor şi îmbunătăţind motricitatea. Practicarea sistematică a
exerciţiilor fizice constituie, poate, unicul factor de prevenire şi combatere a
deficienţelor fizice.

Dezvoltarea motricităţii îmbracă două aspecte:

1. Ridicarea nivelului calităţilor motrice;

2. Formarea unor deprinderi motrice noi.

În această perioadă calitatea motrică care se poate dezvolta cel mai bine este
viteza.

Forţa se poate dezvolta, dar folosind încărcături mici, punându-se accent pe

dezvoltarea musculaturii extensoare.

Rezistenţa se dezvoltă numai prin metoda antrenamentului continuu,

putându-se folosi totuşi şi metoda repetărilor cu intervale.

37
 O atenţie foarte mare trebuie acordată în această perioadă refacerii
organismului.

Caracterizarea psihologică

Vârsta luată în studiu este perioada cea mai complexă, precedând tinereţea,
care reprezintă împlinirea personalităţii umane.

Adolescenţa este continuarea copilăriei şi se întinde de la 12 la 18/20 de ani,

având ca primă subetapă preadolescenţa sau adolescenţa pubertară (12-16 ani) şi ca
etapă secundă adolescenţa juvenilă (16-18 ani) - (Debesse).

În condiţiile societăţii evoluate din zilele noastre adolescenţa se prelungeşte

şi peste 18 ani, chiar după 24 de ani în ceea ce priveşte atitudinea faţă de viaţă,
structura de caracter şi temperamentul.

Adolescenţa propriu-zisă va contiuna deci procesul dezvoltării psihice al

perioadelor anterioare, va da contur unor conduite care începeau să se manifeste
atunci, va echilibra unele fenomene şi va desăvârşi însuşiri de mare însemnătate
pentru viaţa social-productivă a individului.

Personalitatea individului se va forma sub influenţa complexă a şcolii,

familiei şi societăţii, ponderea acesteia crescând datorită faptului că un adolescent
este angrenat concomitent în mai multe activităţi (şcoală, sport, distracţii, cercuri
ştiinţifice).

Din stadiul primei copilării, individul a traversat succesiv medii diferite, care
l-au solicitat diferenţiat şi discontinuu şi în care a deţinut roluri diverse. Treptat s-
a produs schimbarea de optică - de la raportarea lumii la sine, la raportarea eului
propriu la lume şi la cunoaşterea şi afirmarea de sine.

Dobândirea independenţei conduitei şi a capacităţilor profesionale, care se

realizează în acestă perioadă, asigură premisele integrării sociale a tânărului.

38
 Adolescenţa are nenumărate caracteristici, atât situaţiile cât şi
individualităţile fiind foarte complexe. Ea pune, de asemenea, numeroase
probleme psiho-pedagogice reprezentând vârsta la care formarea individului este
hotărâtoare pentru viaţă.

Maurice Debesse caracterizează adolescenţa, inclusiv preadolescenţa prin:

 elanul corpului;

 elanul inimii, în care se îmbină hiperemotivitatea cu pasiunile exclusive şi

excesive şi cu prietenia juvenilă;

 afirmarea eului;

 naşterea gândirii personale şi descoperirea lumii valorilor.

Pentru S. Zisulescu caracteristicile adolescenţei sunt:

 dezvoltarea conştiinţei de sine;

 afirmarea propriei personalităţi;

 integrarea treptată în valorile vieţii.

Ceea ce merită subliniat în tabloul dezvoltării psihice a adolescentului este

structura personalităţii, sintetizarea şi gruparea tuturor caracteristicilor psihice în
această unitate a existenţei individuale. Dezvoltarea intelectuală, cea afectivă,
motivaţia şi interesele se întrepătrund în originalitatea personalităţii adolescentului.

Pe plan intelectual adolescentul a atins un bun nivel al cunoaşterii realităţii,

funcţiile de recepţie şi prelucrare a informaţiei fiind bine dezvoltate, bazate pe o
bună capacitate de mobilizare a atenţiei, pe o satisfăcătoare rezistenţă la efortul
intelectual şi mai ales pe prezenţa unor variate interese cognitive.

39
 Adolescentul citeşte mult, pentru a-şi satisface curiozitatea, care vizează diferite
domenii ( uneori nu selectează critic şi nu reţine, deoarece citeşte pentru a se distra
sau pentru o anumită evadare).

Gândirea care a dobândit nivelul abstractizării şi logicului este critică, înclinată

spre problematizare.

Adolescentul este "rezoneur", îi place să discute probleme de viaţă, este

frământat de idei în legătură cu sine, cu societatea şi cu existenţa în general. În
adolescenţă se cristalizează concepţia despre lume, atitudinile fundamentale faţă de
oameni, muncă, societate.

Conştiinţa de sine constituie una din dimensiunile fundamentale ale

personalităţii intelectuale şi morale ale individului. Formarea ei este un proces
îndelung, care începe cu schiţarea schemei corporale din prima copilărie şi se
încheie în adolescenţă, când cuprinde atât raportarea individului la sine însuşi cât şi
la ceilalţi, nu numai într-un anumit moment, într-o ipostază izolată, ci în dinamica
activităţii sociale.

Evident că imaginea de sine este dinamică în timp atât ca structură, cât şi ca

profunzime, având în vedere trecerea succesivă a anilor şi maturizarea
corespunzătoare pe care o determină, precum şi influenţele sociale multiple şi
variate. Comparaţia cu alţii, aprecierile, analizele critice mai ales, ale acţiunilor şi
rezultatelor conduc la formarea unei imagini despre sine pe care însuşi
adolescentul urmăreşte să o transforme după un model ales.

Retragerea în solitudine poate fi o manifestare a adolescenţei, căci în ea

adolescentul îşi poate adânci şi depăna gândurile. De altfel, vârsta cere şi
înregistrează cu satisfacţie destinarea camerei personale. Alături însă de retragerea
în sine ca moment important al autoanalizei şi meditaţiei despre lume, se impune
şi cealaltă trăsătură corelativă - nevoia de manifestare în societate, strâns legată
de ceea ce Zisulescu numeşte "afirmarea de sine", iar Debesse, "afirmarea eului".

40
 Evidenţierea propriei personalităţi este legată de formarea caracterială şi
reprezintă manifestarea independenţei şi eliberarea de sub tutelă, premise ale
activităţii creatoare ulterioare.

Adolescentului îi place să fie apreciat, remarcat, el acordă atenţie înfăţişării

exterioare şi de cele mai multe ori conştiinţa de sine, amorul propriu de tip
narcisist îl face să se autocontemple şi să se supraevalueze. Obstacolele din calea
afirmării de sine vor provoca revolte exprimate în conduită, vestimentaţie, limbaj.

Pe planul afectivităţii, viaţa psihică a adolescentului este foarte bogată. În

adolescenţa propriu-zisă continuă să se manifeste erotizarea conduitei, însă
echilibrul emoţional este ceva mai bun decât în perioada anterioară. Sentimentele
adolescentului sunt puternice, în mare măsură interiorizate şi exclusive. Ele sunt
ceva mai conştientizate, deşi stau încă sub influenţa imaginaţiei. Sentimentul
prieteniei este foarte dezvoltat, în cele mai multe cazuri dezinteresat, dar nu lipsit
de posibilitatea înclinării spre posibilitatea iniţierii unor acţiuni mai puţin morale,
incorecte.

La adolescent se manifestă sentimentul onoarei personale, al prestigiului

grupului, sentimentul patriotic şi altele. El este capabil de abnegaţie şi sacrificiu.
Sunt nenumărate cazurile de adolescenţi citate în tratate sau lucrări literare care au
făcut sacrificii până la primejduirea propriei vieţi pentru cauze nobile, patriotice
sau umanitare.

Manifestările integrale ale personalităţii individului sunt determinate de

începuturile integrării lui sociale, de descoperire a lumii valorilor şi a posibilităţilor
de a participa efectiv şi cu folos la ea.

Piaget consideră că adolescenţa se caracterizează tocmai prin inserţia

individului în societatea adulţilor. Încheierea şcolii obligatorii, însuşirea unor
profesiuni, încadrarea în câmpul muncii primirea buletinului de identitate la 14 ani
şi a dreptului de vot la 18 ani - semnul capacităţilor sociale, sunt elementele

41
hotărâtoare pentru o corespunzătoare integrare socială cu atât mai mult cu cât
adolescenţii societăţii noastre au o concepţe justă despre lume şi societate.

Dacă în perioada anterioară interesele pentru profesiuni erau numai schiţate

acum ele sunt mai net exprimate, aprecierea de sine operând selectiv şi prospectiv.

Conştiinţa socială a adolescentului acţionează în direcţia înţelegerii obligaţiilor

şcolare şi profesionale, a susţinerii eforturilor de realizare a unor scopuri precise,
chiar dacă uneori acestea nu sunt suficient susţinute din punct de vedere afectiv.

Dezvoltarea conştiinţei morale a adolescentului marchează descoperirea lumii

valorilor. Până acum conştiinţa morală a copilului sau a preadolescentului
înregistra o serie de convingeri şi sentimente formate, însuşite sub influenţa
factorilor educaţionali, fără manifestarea spiritului critic şi analitic.

În adolescenţă este vorba de conştientizarea sentimentelor.

Convingerile se impun prin logică şi mai puţin prin adeziune sentimentală. Deşi
idealist-moral, adolescentul este obiectiv în judecăţile sale, criteriul social
acţionând ca un filtru critic al atitudinilor faţă de alţii, faţă de muncă şi profesiune.

Însemnătatea perioadei adolescenţei în formarea omului, măreşte răspunderea

tuturor factorilor educaţionali. Setea de cunoaştere, curiozitatea pentru nou şi
înclinaţia pentru ceea ce este deosebit sau spectaculos, ca şi dinamismul afectiv şi
comportamental fac din adolescent un receptor foarte reactiv şi versatil. Dorinţei
lui de afirmare, autoperfecţionare şi integrare socio-profesională trebuie să i se
adauge un climat educaţional, şi cultural corespunzător şi o bună organizare a
activităţii practice şi de învăţământ.

42
 CAPITOLUL III.
PREMIZELE, IPOTEZELE ŞI METODELE DE CERCETARE
FOLOSITE

III.1. Premizele cercetării

Valoarea performanţelor obţinute de sportivii din elita fotbalului mondial,

sportivi ca re stăpânesc un înalt grad de măiestrie tehnică şi prezintă indici deosebit
de crescuţi la toate componentele antrenamentului, este determinată, din ce în ce
mai mult în fotbalul mondial actual de componenta fizică a antrenamentului
sportiv.

Atingerea acestui nivel a fost posibilă datorită acestui fapt că procesul de

selecţie şi de instruire s-a desfăşurat pe baze ştiinţifice. S-a urmărit continua
creştere, modernizare a antrenamentului sportiv prin optimizarea sistemului de
planificare curentă şi de perspectivă, prin folosirea celor mai eficiente metode şi
mijloace pentru perfecţionarea calităţilor motrice în general.

În acest context se apreciază că printre cei mai importanţi factori de progres

ai performanţei, se numără dirijarea optimă a complexităţii efortului, realizarea şi
standardizarea mijloacelor de pregătire.

Iată de ce tema cercetată se înscrie în actualitate şi urmăreşte realizarea unui

model de instruire pentru pregătirea fizică a jucătorilor de fotbal (atacant) la
nivelul juniorilor A, de 16-18 ani.

Modelul de instruire pentru pregătirea fizică a juniorilor A ce se

specializează pe postul de atacant va fi structurat pe trei modele intermediare, în
cadrul fiecărui model intermediar fiind prezentate o serie de mijloace de acţionare
specifice jocului de fotbal cu ajutorul cărora, considerăm noi, se pot dezvolta
principalele calităţi motrice ale unui jucător de fotbal specializat pe postul de
atacant: supleţe (mobilitate), forţă şi viteză.

43
 III. 2. Ipotezele cercetării

Pentru a obţine rezultate notabile în ceea ce priveşte pregătirea fizică la nivelul

juniorilor A (atacant) în jocul de fotbal, plecând de la faptul că antrenamentul modern
al jucătorului de fotbal constituie o alternanţă de efort şi de odihnă, ne-am stabilit
pentru prezenta cercetare următoarele ipoteze:

În cadrul pregătirii fizice la juniorii A care se specializează pe postul de

atacant o importanţă deosebită trebuie acordată calităţii motrice supleţe musculară
şi mobilitate articulară, calităţi necesare în primul rând execuţiilor surpriză dar şi
evitării accidentelor musculare şi articulare;

Având în vedere tendinţa de selecţie a jucătorilor de fotbal din ce în ce mai

masivi şi lupta din careu pentru recuperarea sau respingerea mingii, considerăm
necesar ca antrenamentele specifice pentru dezvoltarea forţei să nu lipsească din
pregătirea atacanţilor;

Datorită caracteristicilor fotbalului actual în cadrul pregătirii fizice este

indicat să se pună accent numai pe dezvoltarea vitezei în regim de rezistenţă în
cadrul procesului de antrenament.

III. 3. Metodele de cercetare folosite

1. Studiul bibliografic

În decursul acestei metode am studiat o serie de materiale bibliografice care

au dus la aprofundarea teoretică a domeniului supus cercetării.

Cu ajutorul acestei metode de cercetare, am reuşit să ne îmbunătăţim

„bagajul informaţional” cu informaţii noi apărute în literatura de specialitate cu
privire la subiectul acestei lucrări.

2. Analiza pe baza imaginilor video

44
 Metoda s-a bazat pe analiza imaginilor video a antrenamentelor, jocurilor
amicale şi oficiale, adoptate de marile echipe de club din Europa.

Analiza imaginilor video a avut drept scop principal formarea unei imagini
cât mai clare asupra importanţei deosebite care i se acordă calităţii motrice, viteza
în regim de rezistenţă, la echipele de club şi naţionale mari din lume.

3. Observaţia

Observaţia, ca „tehnică de investigaţie” este contemplarea intenţionată a

unui obiect, fenomen sau proces este cunoaşterea ştiinţifică a unei realităţi prin
contemplare intenţionată şi metodică.

Sarcina sau scopul observaţiei noastre a fost culegerea de date concrete a

căror analiză ştiinţifică să ne permită în finalul cercetării, generalizarea. De aici s-a
desprins şi caracteristica observaţiei ştiinţifice care nu este o „vizionare pasivă”, ci
un proces intelectual activ în care cercetătorul face efortul de a fi precis şi obiectiv
în acelaşi timp, chiar dacă experimentele observate sunt conduite umane încărcate
de subiectivitate.

CAPITOLUL IV.
ORGANIZAREA CERCETĂRII

45
 În anul universitar 2009-2010 ne-am ales pentru a studia şi cerceta
următoarea temă de licenţă: „Metode şi mijloace pentru pregătirea fizică a
jucătorilor de fotbal (atacant) la nivelul juniorilor A, de 16-18 ani”.
Prin această lucrare de licenţă se va încerca construirea unui model de
instruire ce va fi structurat pe trei modele intermediare, în cadrul fiecărui model
intermediar fiind prezentate o serie de mijloace de acţionare specifice jocului de
fotbal cu ajutorul cărora, considerăm noi, se pot dezvolta principalele calităţi
motrice ale unui jucător de fotbal specializat pe postul de atacant: viteza, forţa şi
supleţe (mobilitate).
Aceste mijloace de acţionare au fost culese din diferite publicaţii de
specialitate din ţară şi străinătate.
În perioada în care am adunat aceste date am ţinut permanent legătura cu
antrenori de fotbal din Galaţi şi cu domnul lector universitar doctor Manolache
Gabriel, antrenor al echipei de juniori A, la clubul F.C.Dunărea Galaţi.
Cu tot respectul pentru actualii antrenori, consider că pregătirea prin
mijloace de acţionare specifice utilizate în antrenamentul juniorilor A este
neglijată, ţinând cont de exigenţele fotbalului internaţional actual.
.
IV.1.Prezentarea modelului de instruire
Având în vedere cele prezentate în paginile anterioare şi ipotezele de la care
am plecat în elaborarea acestui model de instruire pentru pregătirea fizică a
jucătorilor de fotbal (atacant) la nivelul juniorilor A, am construit un model de
instruire structurat pe trei modele intermediare, fiecare model intermediar având
drept scop dezvoltarea unei anumite calităţi motrice pe care noi o considerăm
indispensabilă pentru atacant având în vedere cerinţele fotbalului internaţional
actual.
Pentru a ne face mai bine înţeleşi vom prezenta o schemă grafică a acestui
model:

46
 Modelul de instruire pentru pregătirea fizică a atacanţilor
juniori I - A

Mijloace de
Mijloace de Mijloace de
acţionare pentru
acţionare pentru acţionare pentru dezvoltarea vitezei
în regim de
dezvoltarea supleţei dezvoltarea forţei
rezistenţă
(mobilităţii)

Fig.IV.1. Model de instruire

IV.2. Mijloace de acţionare pentru dezvoltarea supleţei (mobilităţii)
Pentru dezvoltarea supleţei (mobilităţii) vom prezenta câteva exerciţii de tip
stretching, deoarece noi considerăm metoda stretching drept cea mai actuală
metodă, utilizată de toţi marii antrenori ai fotbalului internaţional.
Există foarte multe tehnici cât şi teorii asupra stretchingului. Două metode
fac totuşi dovada eficacităţii lor în jocul de fotbal :
 Întindere cu rotaţie şi contracţie
Originalitatea acestei tehnici, descrisă de Esnault Michel în 1986, constă în
plasarea membrelor în rotaţie la începutul întinderii, datorită acestui fapt tensiunea
musculară este importantă atunci când există puţină mişcare, apoi întinderea este
declanşată plecând de la bazin, de fapt tensiunea este maximă când piciorul este
întors spre interior sau spre în afară cu o mai mare participare a braţelor în
întinderea membrelor inferioare.
Întinderea activă trebuie să fie condusă şi uşor lentă până la perceperea unei
tensiuni maxime.
La încălzire această întindere trebuie să dureze 6 secunde, în cadrul recuperării
ea poate fi menţinută mai mult timp până la 10 secunde şi să urmeze unei contracţii
izometrice prealabile, pe de altă parte este de dorit după ce s-au realizat trei patru
întinderi să se execute cicluri respiratorii abdomino-diafragmatice în poziţie de
destindere abdominală.

47
 După 15 minute de încălzire cardio-respiratorie, 5-10 minute de întinderi
înlănţuite în poziţie exclusiv în picioare. Rotaţia membrului trebuie sa fie
menţinută pe tot timpul întinderii, bazinul declanşează întinderea din momentul în
care tensiunea maximă este atinsă, întinderea este terminată şi realizată pe celalalt
picior.
Este bine să se înlănţuie întinderile cu exerciţiile de sărituri şi de fentă verticală.
Stretching după meci, 5-10 minute în poziţia aşezat culcat, întinderile sunt mai
puţin viguroase ca înaintea meciului dar sunt menţinute 10 secunde. Se poate folosi
şi tehnica de contractare relaxare întindere asupra muşchilor ischiogambieri.
Pentru programul de întindere de după meci muşchiul trebuie să fie relaxat,
jucătorul căută o alungire musculară chiar excesivă, întinderea este realizată atunci
în tensiune pasivă cu rotaţie internă şi externă a piciorului.
Programul dinaintea efortului – întinderile trebuie să fie practicate pe un muşchi
deja în contracţie, ele vor permite obţinerea unui muşchi pregătit pentru efort,
această întindere pregătitoare la efort este numită în tensiune activa, şi are drept
scop căutarea mobilităţii musculare şi prevenirea lombalgiilor.
Înlănţuire, contracţie, relaxare, întindere.
Această tehnică a fost propusă de Ekstrand în 1982, Solveborn în 1984 şi
constă în a se produce o contracţie statică maximală a grupului de muşchi care
trebuie întins.
Această contracţie izometrică este menţinută 6 secunde cu o intensitate
maximă. Muşchii se vor relaxa în timpul unei perioade de mai puţin de 4 secunde,
rămânâd perfect imobili pentru ca o contractare completă să se stabilească la
nivelul muşchiului.
Se câştigă în amplitudine cu viteză lentă, acest câştig trebuie să se facă cu
viteză lentă pe o durată de 6 la 30 de secunde pentru a nu redeclanşa reflexul de
tensionare a muşchilor în răspuns la o întindere bruscă. Pe timpul întinderii
prelungite respiraţia trebuie să fie lentă şi amplă, întinderea fiind facilitată prin
faptul că faza de contracţie izometrică este urmată de o perioadă de inhibiţie
musculară în timpul căreia întinderea câştigă mai uşor în amplitudine.

48
 Aceasta tehnică în cazul unei realizări corecte a exerciţiilor, îşi găseşte
justificarea în două cazuri :
 pe de o parte, în perioada în care urmează efortul, după antrenament, după
meci, în timpul cărora musculatura are tendinţa de a pierde din mobilitate;
 pe de alta parte, după o leziune musculară pentru a reda muşchiului
lungimea şi mobilitatea dinaintea accidentului.
Un jucător de fotbal trebuie să lucreze 5 grupe musculare diferite :
 muşchii cvadricepşi;
 muşchii ischiogambieri;
 muşchii aductori;
 muşchii fesieri şi aductori gemeni;
 muşchii solari.
Efectele stretchingului durează 90 de minute, în timp ce întinderile sunt
efectuate după o încălzire de 15 minute.
Efectuat după încălzire stretchingul protejează muşchii împotriva accidentelor
musculare din timpul meciului sau ale antrenamentului.
Efectuat după antrenamentul de fotbal stretchingul permite muşchilor scurtaţi
de 5 până la 13 % să-şi regăsească lungimea normală.
Un program de stretching duce la o reducere de 75% a accidentelor musculare
la fotbalişti, a accidentărilor după cum afirma Ekstrand.

Exemple de exerciţii de tip stretching

49
50
51
52
53
54
55
 Mijloace de acţionare pentru dezvoltarea forţei specifice

Muşchiul este constituit din diferite fibre specifice unui anumit tip de
mişcare.
Pentru a atinge totalitatea fibrelor unui muşchi trebuie să se execute un lucru
mecanic ce apelează la diversele tipuri de contracţii musculare :
1. concentrică;
2. excentrică;
3. izometrică;
4. pliometrică.
Fotbaliştii efectuează o întărire musculară pe un ritm de
interval/antrenament şi din acest caz musculatura devine asociată dezvoltării
cardio-pulmonare a jucătorului.
Pentru a dezvolta forţa musculară majoritate antrenorilor utilizează metoda
antrenamentului în circuit, metodă constituită din ateliere în circuit ţi este bazată pe
30 de secunde de efort alternate cu 30 de secunde de recuperare.
În general în antrenamentele de forţă ale fotbaliştilor se constituie ateliere
dinamice bazate pe impulsii, detentă, frecvenţă de sprijin, coordonarea sprijinului,
întinderi, etc.
Exerciţiile se pot efectua cu sau fără încărcătură.
Este indicat ca la fiecare atelier jucătorul să execute o înlănţuire de mai
multe repetiţii la maximul intensităţii sale în 30 de secunde. Înainte de a trece la
atelierul următor, el se recuperează timp de 50 de secunde.
Din momentul în care a efectuat un tur complet, 5, 6 ateliere, jucătorul se
recuperează timp de 3, 4 minute, efectuând întinderi, apoi continuă cu un alt tur de
circuit.

56
 Exemple de exerciţii înlănţuite pentru forţa abdomenului şi a trunchiului

Exemple de exerciţii înlănţuite pentru forţa membrelor inferioare

Este de dorit să programăm în timpul sezonului fotbalistic 3 cicluri de

antrenamente pentru forţă:

57
  primul ciclul de antrenament pentru perioada pregătitoare reluării
campionatului;
 un ciclu de antrenamente în timpul perioadei de pregătire în care să fie
minimum o şedinţă de antrenament pentru dezvoltarea forţei la două zile;
 un ciclu de întreţinere a forţei musculare în timpul perioadei
competiţionale.
Minim o şedinţă pe săptămână.

Mijloace de acţionare pentru dezvoltarea vitezei în regim de rezistenţă

Pentru dezvoltarea calităţii motrice, viteza în regim de rezistenţă, vom folosi

acţiuni practice de mare frecvenţă în joc, numai în condiţii de dificultate maximă:
jocul cu handicap şi jocul bilaterale, mijloace de acţionare specifice fără adversar şi
pe cele în condiţii de adversitate astfel:

„Triadele” se vor realiza în condiţii de adversitate cât mai apropiate de joc:

 cu adversar pasiv;

 cu adversar semiactiv;

 cu adversar activ.

Jocurile 2 la 1; 3 la 2; 4 la 2; se vor utiliza în condiţii cât mai apropiate de joc

astfel:

 cu adversar pasiv;

 cu adversar semiactiv;

 cu adversar activ;

58
  joc cu temă;

 joc şcoală;

 joc cu handicap.

Exemple de exerciţii pentru dezvoltarea vitezei în regim de rezistenţă

Joc 1 la 1

Ambii jucători se deplasează. 2 jucători A şi B aşezaţi la 10 m unul

faţă de celălalt, îşi pasează mingea unul
A altuia pe poziţii viitoare la 5-6 m. Acest
exerciţiu se va desfăşura pe toată
lungimea terenului de fotbal în viteză
maximă.
B

Joc 1 la 1 pe două şiruri.

Jucătorii se vor deplasa în viteză maximă.
Jucătorii aflaţi pe 2 linii faţă în faţă,
plasate pe 2 mingi ale terenului de
fotbal. Cei din partea stângă a terenului
au câte o minge de fiecare. La semnal
trimite o pasă lungă cu boltă
partenerilor din faţă şi aleargă spre
aceştia. Partenerii preiau mingile, le
conduc spre partea opusă

în viteză maximă, schimbându-şi astfel locurile. Exerciţiul poate avea şi o altă

variantă: fiecare preia mingea celui din faţă, apoi îşi schimbă locul în viteză,
mingea rămânând pe loc.

59
 Acţiune de joc finalizată cu şut la poartă

În figura de mai jos, jucătorii execută pase în triunghi, alergând în jurul

terenului şi încercând să finalizeze.

Joc 6 la 6.

La o singură poartă. Jucătorii din apărare se vor deplasa în condiţii

de viteză, în regim rezistenţă.

Pe linia de fund sunt aşezaţi 6 –7

jucători (fundaşi). La comanda
antrenorului pleacă întregul grup în
viteză conducând fiecare câte o minge.
În momentul când ajung fiecare în
dreptul liniei de 16 m, degajează mingea
fiecare câte un jucător aflat în terenul
celălalt (atacanţii).

60
 După ce au şutat, întorc înapoi la linia de fund în viteză maximă.

Se pune accent la ambele echipe la viteză în regim de rezistenţă.

Joc cu efectiv redus pe teren redus la 2 porţi mici. Se poate juca dintr-una
din două sau din mai multe atingeri ale mingii. Se vor juca 5 serii a câte 4 min. în
tempo de l şi 4/4, cu pauză între reprize de 20 – 30 sec.

Joc cu handicap 4 la 5 sau 4 la 6.

Jucătorii în număr mai mic sunt forţaţi să joace în condiţii de viteză, în regim
de rezistenţă.

Joc cu efectiv redus pe teren redus la 2 porţi mici. Echipa cu număr mai
mare de jucători va avea voie să joace cu maximum 2 atingeri ale balonului. Se vor
juca 5 serii a câte 3 min. în tempo de 4/4 cu pauze între reprize de 20-5 sec.

Acţiune – joc cu finalizare. Jucătorii se vor deplasa în viteză maximă.

Jucătorii A şi C trimit pase lung, spre jucătorii de pe banda B şi D, care

sprintează şi după o preluare rapidă centrează. Jucătorul C respectiv A, e pasat spre
direcţia porţii. În acest exerciţiu, în cadrul unui antrenament, jucătorii aleargă
aproximativ 30 x 30m.

Acţiune – joc cu finalizare. Jucătorii se vor deplasa în viteză maximă.

Jucătorul A primeşte o minge joasă în adâncime de la B, o preia în viteză,

după care o conduce până la careul de pedeapsă; trage la poartă. Jucătorul C culege
mingea din poartă, o aruncă spre semicercul de la 16 m, execută o preluare,
conduce mingea, apoi o pasează jucătorului B continuându-şi alergarea până la
marginea careului din mijlocul terenului. Aici, jucătorul B îi pasează mingea lui C
care îşi continuă alergarea luându-i locul lui B. După fiecare alergare, jucătorii îşi
schimbă locurile: A – A , C- B, B-A.

61
62
 CAPITOLUL V.

CONCLUZII ŞI PROPUNERI

Studiul bibliografiei de specialitate, vizionarea unor casete video precum şi

vizionarea unor antrenamente cu privire la procesul de pregătire fizică a atacanţilor
juniori A în jocul de fotbal au permis conturarea câtorva concluzii, prezentate în
rândurile ce urmează.

Pentru a obţine rezultate notabile în ceea ce priveşte pregătirea fizică la nivelul

juniorilor A (atacant) în jocul de fotbal, plecând de la faptul că antrenamentul modern
al jucătorului de fotbal constituie o alternanţă de efort şi de odihnă, considerăm că:

 importanţă deosebită trebuie acordată calităţii motrice supleţe (mobilitate);

 antrenamentele specifice pentru dezvoltarea forţei să nu lipsească din

pregătirea atacanţilor, având în vedere tendinţa de selecţie a jucătorilor de
fotbal din ce în ce mai masivi şi lupta din careu pentru recuperarea sau
respingerea mingii;

 este indicat să se pună accent numai pe dezvoltarea vitezei în regim de

rezistenţă în cadrul procesului de antrenament datorită caracteristicilor
fotbalului actual în cadrul pregătirii fizice.

În urma prezentării modelului de instruire propus de noi şi a mijloacelor de

acţionare din cadrul acestui model, suntem în măsură să afirmăm că folosirea
mijloacelor de acţionare prezentate va conduce în mod cert la creşterea capacităţii
de efort şi la îmbunătăţirea, în general, a capacităţii fizice a atacanţilor juniori A.

63
 Totodată, aceste mijloace trebuie standardizate, tipizate în vederea aplicării
lor cu o eficienţă maximă (printr-o solicitare compatibilă cu cea a partidei oficiale).

Odată efectuate aceste operaţii, trebuie să se efectueze algoritmizarea

mijloacelor respective, să se stabilească paşii metodici care să ducă obligatoriu la
realizarea obiectivului de instruire stabilit.

64
 BIBLIOGRAFIE

1. Alexe N. Antrenamentul sportiv modern, Ed. Editis, Bucureşti,

1993

2. Alexe N. Studii privind pregătirea copiilor şi juniorilor, Ed. Stadion,

Bucureşti 1970

3. Avram S. Fotbal. Exerciţii pentru pregătirea fizică şi tactică, Ed. Sport –

Turism, Bucureşti, 1980

4. Avramof E. Probleme fiziologice ale antrenamentului sportiv, IEFS,

Bucureşti, 1980

5. Balint Gh. Bazele jocului de fotbal, Ed. Alma mater, Bacău, 2002

6. Benedek E., Palfai I. Fotbal – 600 de exerciţii, vol I şi II, CNEFS ,

Bucureşti, 1982

7. Buşe I.; Ogodescu D.S. Fotbalul sinergic, Ed. Facla, Timişoara, 1982

8. Cârstea Ghe. Teoria şi metodica Educaţiei Fizice şi Sportului, Ed.

Universul, Bucureşti , 1993

9. Cojocaru V. Jocul de fotbal. Elemente de strategie şi tactică, Ed. Ag.

Topaz, Bucureşti 1995

10.Dragnea A. Antrenamentul sportiv, E.D.P., Bucureşti, 1996

11.Drăgan I. şi colab. Medicină sportivă aplicată, Ed. Editis, Bucureşti

1994

12.Epuran M. Psihologia sportivă, Ed. U.R. Ştiinţă şi Artă, Bucureşti 1993

13.Esnault M. Fotbal şi stretching, Ed. Robert Laffont, Paris, 1986

65
14.Ghenadi V. Model şi modelare în voleiul de performanţă, Ed. Plumb,
Bacău, 1994

15.Herbin R., Rethacker J.PH. Football. La technique, la tactique,

l entrainement, Editura Robert Laffont,
Paris, 1976;

16.Ionescu I. ; Dinu C. Fotbal, concepţia de joc, Ed. Sport-Turism,

Bucureşti, 1982

17.Ionescu I. V. Football, Ed. Helicon, Timişoara, 1995

18.Motroc I.; Motroc F. Fotbalul la copii şi juniori, E.D.P., Bucureşti, 1996

19.Motroc I. Fotbalul la copii şi juniori, CNEFS, Bucureşti, 1989

20.Rădulescu M.; Cristea E. Aspecte morale ale pregătirii juniorilor, Ed.

Sport – Turism, Bucureşti, 1984

21.Stănculescu V. Ghidul antrenorului de fotbal, Ed. Sport – Turism,

Bucureşti, 1982

66