LICEUL TEORETIC „SERBAN CIOCULESCU”

DROBETA TURNU SEVERIN

PROIECT PENTRU CERTIFICAREA

CALIFICĂRII PROFESIONALE
NIVEL IV

CALIFICAREA INSTRUCTOR SPORTIV

CLASA A XII-A B

PROFESOR COORDONATOR,
ȚURAI RELU VALENTIN
ELEV,

ZAHARESCU IONELA MIRELA

2017
 LICEUL TEORETIC „SERBAN CIOCULESCU”
DROBETA TURNU SEVERIN

STUDIU PRIVIND PREGĂTIREA FIZICĂ

ÎN JOCUL DE FOTBAL

PROFESOR COORDONATOR,
ȚURAI RELU VALENTIN

ELEV,
ZAHARESCU IONELA MIRELA

2
 CUPRINS

ARGUMENT..............................................................................................................................4

CAPITOLUL 1...........................................................................................................................7

FOTBAL - CUNOȘTIINȚE DE BAZĂ ALE TEORIEI ȘI METODICII JOCULUI DE ȘI

ANTRENAMENTULUI - TERMINOLOGIA SPECIFICĂ FOTBALULUI ROMÂNESC....7

1.1 ISTORIA FOTBALULUI.....................................................................................................7

1.2 CONTINUTUL JOCULUI COMPETIȚIONAL..................................................................7

1.3. SITUAȚIILE FUNDAMENTALE ALE JOCULUI...........................................................8

1.4 CONCEPȚIA DE JOC..........................................................................................................9

1.5 TEHNICA.............................................................................................................................9

CAPITOLUL 2.........................................................................................................................14

ANTRENAMENTUL ÎN SPORTIV ÎN FOTBAL..................................................................14

2.1. DEFINIREA CONCEPTULUI..........................................................................................14

2.2. DEMARCAJUL.................................................................................................................15

2.2.1. MIJLOACE PENTRU ÎNVĂŢAREA DEMARCAJULUI............................................16

2.2.2. ACŢIUNI TACTICE INDIVIDUALE DE APĂRARE.................................................20

BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................25

3
 ARGUMENT
Fotbalul cunoaște o puternică dezvoltare, atât sub aspectul paeametrilor de conținut și
structură , cât și al nivelului de dezvoltare psihică , biotrică , tehnică și tactică.
Invențiile ștințifice, tehnico-materiale, socio-umane și comerciale au contribuit
decisive la realizarea marilor performanțe în fotbalul modern.
În ultimii ani cercetările e specialitate au fost orientate în special spre eficientizarea
pregătiii fizice generale și specifice ale jucătorilor obligați de sistemul competoțional
profesionist să facă față unui mare număr de jocuri într-un sezon și , de asemea, să facă față
solicitărilor fizice e o mare intensitate cerute de către jocul modern de fotbal în care acțiunile
se desfășoară în lipsă de timp și spațiu.
Atenția specialiștilor este orientate și spre aspectele tactice ale jocului modern care
presupun o organizare a jocului perfectăîn care fiecare jucător arew obligația să își aducă
contribuția personal în așa fel încât toate acțiunile individuale să dobândească o semnificație
colectivă.
În vederea realizării sarcinilor sale din ce in ce mai complexe, metodica instruirii
aplicabilă la mivelul jocului competițional, trebuie să țină seama de cunoașterea cerințelor
actuale ale jocului de fotbal, acesta fiind recunoscut ca o ramură sportive cu o dinamică
superioară.
Maniera modernă de intruiere și joc tinde să realizeze perfecțiunea internă de
organizare în care contrângerile privind sarcinile jucătorilor s-au diminiuat în comparație cu
sistemele și variantele de joc precedente.
Jucătorii își modelează activitatea devenind adepții principiilor care le oferă libertatea,
de acțiune și decizie, dar rămân fideli ideilor tactice care le impune ca orice acțiune individual
trebuie să dobândească o semnificație colectivă.
Fotbalul modern,bazat pe principiile fotbalului total, nu reprezintă rezultatul aplicării
unei idei genial, ci o operă colectivă și spontană rezultată ca urmare a acumulării unor soluții
noi privind diversificarea instruirii și a componentelor jocului.
Se cunoaște faptul că de la aparișia sa și până în present, jocul de fotbal a parcurs o
lungă perioadă de dezvoltare și progress, fapt ce a dus la crearea unui spirit competitive de
înaltă clasă cu tendințe și mai mari de afirmare în ierarhia mondială a disciplinelor
sportive.Fotbalul este considerat ca fiind disciplina sportive cu cea mai mare arie de
răspândire, fiind practicat în toate zonele globului.

4
 Consideră că au fost necesare aceste scurte precizări și caracterizări actuale ale jocului
de fotbal pentru a justifica necesitatea introducerii unor elemente specific acestei discipline
sportive în cadrul orelor de educație fizică.
În afară de faptul că prin caracteristicile sale poate fi practicat la orice vârstă, jocul de
fotbal poate contribui la realizarea obiectivelor educației fizice, sporind atractivitatea acestor
lecții.
Acestea sunt o parte din argumentele pentru care susținem folosirea unor elemente
specific jocului de fotbal, în lecția de aducație fizică.
Elaborarea unor material teoretice, în care tenta de cercetare privind tendințele și
perspectivele jocului de fotbal, este una din preocupările de bază ale specialiștilor din
domeniu, care prin această activitate, „împing„ înainte teoria și metodica de intruire în fotbal.
Problematica fotbalului contemporan, perfecționat în toate compartimentele sale, este
mult mai complexă deoarece, în present, jocul în sine este total diferit față de cel practicat
doar cu un deceniu sau două în urmă.
Schimbările survenite în jocul modern, indifferent că vorbim de nivelul juniorilor sau
echipelor de seniori de performanță, se referă la structura și orientarea jocului în ansamblu, pe
linii de jucători ( compartimente) și posture prin dinamismul de trecere de la apărare la atac și
invers.
Evoluția crescândă a fotbalului contemporan este rezultatul aportului adus de cei mai
buni specialiști din fiecare țară în parte, în vederea modelării instririi și jocului, în fucție de
tempetamentul jucătorilor și de tradiția specifică fiecărei școli naționale în parte.
Această angajare a specialiștilor din domeniu nu reprezintă un fenomebn izolat, ci
dimpotrivă, ea se aliniază fenomenului general de cercetare, de găsire a celor mai eficiente
metode care, applicate în practică pot impuldiona fenomenul sportive.
Dialectica procesului înregistreză și în fotbal lupta dintre nou și vechi, între rutină și
pofesionalismul novator.
Întotdeauna, în toate etapele de dezvoltare ale jocului de fotbal, au existat contradicții
vechi și nou.Se poate afirma însă că, nicicând aceste contradicții nu au fost așa de evidente ca
în present.Antrenamentul modern specific activității fotbalistice este supus înnoirilor
permanente și dinamice, împins înainte de către antrenorii și jucătorii care, de multe ori, lasă
în urmă pe specialiștii teoreticieni.
Acest proces de dezvoltare rapidă este promovat de descoperiri în sfera biologică
( fiziologia efortului, tehnici modern și eficace de refacere, biomecanica, etc.), în sfera
5
pedagogiei sportului ( metode și tehnici de antrenament, forme de organizare, mijloace, etc.)
ori în sfera managerială ( dirijarea științifă organizațională). Este firesc ca în câmpul creat de
această diversitate de domenii, să apară noutăți care influențează în system întregul process de
antrenament, în sfera tweoretică și cea practică.
Jocul de fotbal este o disciplină a cărui extindere, dezvoltare și cercetare contribuie la
evoluția general a sportului ca știință.

6
 CAPITOLUL 1
FOTBAL - CUNOȘTIINȚE DE BAZĂ ALE TEORIEI ȘI METODICII
JOCULUI DE ȘI ANTRENAMENTULUI - TERMINOLOGIA
SPECIFICĂ FOTBALULUI ROMÂNESC

1.1 ISTORIA FOTBALULUI

Factorii principali care au determinat evoluția fotbalului:

o regulamentul de joc, elaborate în anul 1863 și multiplele sale modificării și
interpretări;
o progresul social-economic al tuturor țărilor în care se joacă fotbal;
o dezvoltarea bazei materiale, ca și a structurilor fotbalului;
o progresul în manieră de conducere a activcității fotbalistice (FIFA,UEFA)
o perfecțiunea și apariția de tehnologii de analiză a fotbalului, dintre care
subliniem efectul calculatorului;
o motivația financiară;
o înmulțirea și amploarea competițiilor de mare anvergură ( campionate
mondiale, europene, campionatele celorlalte continente, pentru echipe
naționale dar și competiții pentru cele mai valoroase echipe de club);
o amploarea mediatizării;
o publicitate;
o caracterul științific din ce in ce mai crescut al pregătirii;
o inovațiile aduse de jucători și antrenori în tehnica sau tactica jocului.

1.2 CONTINUTUL JOCULUI COMPETIȚIONAL

1. Din ce se compune jocul ?
2. Care este esența și părțile lui constitutive ?
3. De ce este necesară cunoașterea conținutului jocului ?
Pentru a răspunde la aceste intrebări, trebuie să ne referim la mai multe aspect, și
anume:
o elemente constitutive ale jocului;
7
 o intensitatea jocului;
o durata jocului;
o corelația dintre elemente constitutive și caracteristicile concepției de
joc.
Jocul se compune din acțiuni întreprinse de jucători în atac sau în apărare, în
condiții de adversitate din partea jucătorilor celeilalte echipe în limitele regulantului de joc.

1.3. SITUAȚIILE FUNDAMENTALE ALE JOCULUI

- DE ATAC
- DE APĂRARE
Acțiunile de joc sunt caracterizate, deci, prin complexitate, cee ace explică și
frecvența greșelilor.
- pregătitoare
- de finalizare
- la momentele fixe ale jocului
- acțiuni de joc fără minge
Acțiunile pregătitoare trebuie să realizeze:
o avansarea în terenul advers apropiindu-se cât mai mult de poartă
o să se elimine unul sau mai mulți adversariîntr-o anumită zonă
o să se creeze unui partener o situație favorabilă de continuare a atacului
o să se realizeze posesia în anumite situații
Acțiunile de finalizare:
o individuale
o colective
Acțiunile de joc fără minge:
- alergările pe distanțe diferite
- alergările cu plecări bruște
- alergări cu schimbări de direcție
- opriri sau porniri bruște
- schimbarea ritmului de alergare

8
 1.4 CONCEPȚIA DE JOC

Conform dicționarului enciclopedic român – prin concepție, se înțelege ansamblu

unitar de idei și principia fiziologice, stiințifice, etice , estetice, etc, ale unei persoane sau ale
unui grup social. Sau, concepția este un mod de înțelegere și interpretare a fenomenelor.
Adapt la fotbal putem spune: concepția de joc reprezintă trăsăturile esențiale care
caracterizează felul în care joacă o echipă. Concepția de joc se elaborează în concordanță cu
particularitățile jucătorilor în pas cu caracteristicile moderne.
Alte noțiuni sunt:
- Concepția unitară de joc – se referă la același mod de aplicare la toate echipele
unui club, sau la nivelul unor echipe reprezentative.
- Concepția tactică – prin care înțelegem particularitățile de aplicare a tacticii proprii
unei echipe.
SCOPURILE CONCEPȚIEI DE JOC:
a) Jalonarea tacticii
b) Precizarea particularităților jucătorilor și găsirea soluțiilor care se impun
c) Orientarea pregătirii
d) Perfecționarea continuă.

1.5 TEHNICA

Tehnica reprezintă un ansamblu de deprinderi motrice, specifice ca formă și conținut

(cunoscute sub denumirea de procedee tehnice) care au la bază legile activitații nervoase
superioare și ale biomecanicii, cu scopul obținerii unui randament maxim.
La baza tehnicii se află ÎNDEMÂNAREA – reprezintă calitatea sau capacitatea care
determină raportul sistemului nostru nervos cu deprinderile. „Regina” dirijării mișcărilor o
reprezintă îndemânarea locomotorie.
Tehnica este ştiinţifică, ţinând cont de interdependenţa acesteia cu alte discipline, cum
ar fi, de exemplu, anatomia şi biomecanica, fiziologia, şi de perfecţionarea permanentă pe
baza corelării datelor furnizate de aceste ştiinţe.
Tehnica este evolutivă, datorită noutăţilor apărute în realizarea execuţiilor tehnice din
jocul de fotbal. Odată cu dezvoltarea jocului de fotbal în ansamblu, implicit s-a perfecţionat şi
tehnica prin apariţia unor noi procedee şi chiar a unor stiluri personale de execuţie.
9
 Tehnica este accesibilă în special pentru copii şi începători, concretizată în reducerea
suprafeţelor de joc şi a numărului de jucători, regulament simplificat, minge mai mică şi mai
uşoară ş.a.
Tehnica presupune necesitatea începerii pregătirii timpurii cu referire la atragerea,
selecţia şi pregătirea generală a copiilor la o vârstă fragedă, permiţând însuşirea corectă a unui
număr mai mare de procedee tehnice.
Tehnica de bază trebuie învăţată absolut corect, ţinând cont de faptul că vârsta
copilăriei favorizează însuşirea mai temeinică a procedeelor tehnice, precum şi corectarea
celor greşit însuşite, aspect care se realizează mai dificil după o anumită vârstă.
Pregătirea tehnică are loc în condiţii diverse climaterice şi de stare a terenului,
conform situaţiilor concrete în care se desfăşoară competiţiile oficiale.
Tehnica jocului de fotbal este precisă, fină şi spectaculoasă, în vederea controlului
mingii în condiţii de criză de spaţiu şi timp, de adversitate sporită, realizând execuţii de
excepţie în timpul competiţiilor oficiale.
Tehnica este totodată şi dificilă, datorită faptului că mingea trebuie controlată cu
ambele membre inferioare alternativ. Complexitatea tehnicii creşte o dată cu apariţia
adversarului şi cu creşterea vitezei de deplasare şi execuţie cu şi fără minge.
Anumite procedee tehnice de bază devin stereotipuri (se automatizează) printr-o
pregătire corespunzătoare, permiţând jucătorului să privească degajat în terenul de joc,
eliberându-l pe acesta de urmărirea şi controlul permanent al mingii.
Sistematizarea tehnicii jocului de fotbal
Tehnica jocului de fotbal se compune din:
1. Elemente tehnice - care sunt forme generale motrice cu şi fără minge, specifice
jocului de fotbal;
2. Procedee tehnice - reprezentate de modalităţile concrete de realizare a elementelor
tehnice. De asemenea, am mai putea defini îndemânarea ca fiind o capacitate
motorie de a găsi rapid soluția corectă pentru a ieși dintr-o situație, sau capacitatea
de arezolva corect o problemă de mișcare.
Tabel 1.
Tehnica jocului cu mingea
Elemente tehnice Procedee tehnice

10
 Cu partea interioară a piciorului
Cu partea exterioară a piciorului
Cu partea interioară a piciorului prin amortizare
Cu şiretul plin, prin amortizare
Preluarea Cu coapsa, prin amortizare
Mingii Cu pieptul, prin amortizare
1. Intrarea în Cu capul, prin amortizare
posesia mingii Cu talpa, din ricoşare
Cu ambele gambe, din ricoşare
Cu abdomenul
Prin atac din faţă
Deposedarea de minge Prin atac din spate şi prin alunecare
Prin atac din lateral şi prin alunecare
De pe loc
Protejarea
Din mişcare (în timpul conducerii)
Cu interiorul piciorului
Cu exteriorul piciorului
Cu şiretul plin
2. Păstrarea Conducerea
Cu talpa
mingii Cu coapsa
Cu capul

Mişcarea Cu trunchiul din poziţie statică şi din deplasare

Cu piciorul din poziţie statică şi din deplasare
înşelătoare
Cu capul (cu privirea)

Cu interiorul piciorului (cu latul)

Lovirea mingii cu piciorul
3. Transmiterea
mingii
Lovirea mingii cu capul
Aruncarea mingii de la margine
Cu exteriorul piciorului
Cu şiretul plin
Cu şiretul exterior
Cu şiretul interior
Cu vârful piciorului (cu şpital)
Cu călcâiul
Prin deviere cu şiretul exterior sau exteriorul piciorului
Prin deviere cu şiretul interior sau interiorul piciorului
Cu genunchiul
Aruncarea mingii cu piciorul
Lovirea mingii din drop (demi-volé)
Lovirea mingii din volé
Lovirea mingii prin forfecare
De pe loc, cu un picior înainte
De pe loc, cu picioarele pe aceeaşi linie
Spre lateral
Spre înapoi
Din săritură cu bătaie pe un picior
Din săritură cu bătaie pe ambele picioare
Din alergare
Din plonjon (de pe loc sau din alergare)
De pe loc
Cu elan

Tabel 2
Tehnica jocului portarului
Elemente tehnice Procedee tehnice

11
 Înaltă
1. Poziţia fundamentală Medie
Joasă
Porniri-opriri
Cu pas adăugat
Cu pas încrucişat
2. Deplasările în teren
Alergări înainte-înapoi (cu spatele)
Schimbări de direcţie din alergare Întoarceri
Sărituri pe un picior sau pe ambele cu şi fără elan ăderi-ridicări (plonjon)
Venită din faţă, pe jos, fără plonjon
Venită din lateral, pe jos, fără plonjon
Venită la înălţimea genunchiului, fără plonjon
Venită la înălţimea abdomenului, fără plonjon
3. Prinderea mingii Venită la înălţimea pieptului, fără plonjon
Venită cu traiectorie înaltă, fără plonjon
Venită pe jos, din lateral, cu plonjon
Venită cu traiectorie înaltă, cu plonjon
La picior
4. Blocarea mingii Din drop
De pe loc şi din săritură de pe loc - cu o mână sau cu două
5. Boxarea mingii Din săritură cu elan şi din plonjon - cu o mână sau cu două

De pe loc, cu o mână sau cu ambele

6. Devierea mingii
7. Repunerea mingii în joc
Din săritură, cu o mână sau cu ambele
Din plonjon, cu o mână sau cu ambele
Cu o mână, prin lansare pe jos
Cu o mână, prin aruncare pe deasupra umărului
Cu o mână, prin lansare laterală
Cu o mână, prin rotarea braţului
Cu piciorul de pe sol-de pe loc, din rostogolire
Cu piciorul din demi-volé
Cu piciorul din volé

Priorități metodice privind învățarea tehnicii sportive ( MIRCEA RĂDULESCU –

„FOTBAL Tehnica factor prioritar” ):
- Stabilirea, pentru fiecare eșalon de instruire ( începători, avansați și perfomeri) a
fondului pregătirii tehnice, acțiune echivalentă cu precizarea principiilor procedee
tehnice care vor forma obiectul instruirii subiecților respectivi;
- La toate nivelurile de instruire, concomitent ce însușirea temeinică a procedeelor
tehnice programate, se va ține seama și de înclinațiile și opțiunile personale ale
subiecților fată de unele execuții tehnice, favorizându-se astfel valorificarea
maximă a disponibilităților acestora pentru obținerea virtuozității tehnice;
- La nivelul tuturor eșaloanelor de instruire, însușirea tehnicii se conjugă strâns cu
exigențele complexe ale competițiilor;
- Individualizarea instruirii este calea cea mai bună pentru însușirea și
perfecționarea tehnicii;
12
 - La toate nivelurile instruirii să fie stabilite tendințele subiecților spre execuții
lipsite de aplicativitate în competiții;
- Stabilirea, de către antrenori, a sistemului de acționare necesar fiecăriu procedeu
tehnic;
- Exersarea independentă a procedeelor tehnice dublată de execuții analoage
concursului (la jocuri în relație de adversitate);
- Evaluarea periodică a pregătirii tehnice cu ajutorul unei probe și norme de control.
Elementele tehnice ale jucătorului de câmp sunt:
- lovirea mingii cu piciorul
- lovirea mingii cu caoul
- preluarea mingii
- conducerea mingii
- mișcarea înșelătoare sau fenta
- deposedarea adversarului de minge
- protejarea mingii
- aruncarea mingii de la margine
Elementele tehnice ale portarului sunt:
 poziția fundamentală
 prinderea mingii
 plonjonul
 boxarea mingii
 devierea mingii
 ieșirea din poată
 degajarea cu piciorul
Procedee tehnice specifice posturilor, situațiilor sau zonelor, cum ar fi: degajarea,
centrarea, trasul la poartă.

13
 CAPITOLUL 2
ANTRENAMENTUL ÎN SPORTIV ÎN FOTBAL

2.1. DEFINIREA CONCEPTULUI

Antrenamentul sportive reprezintă un proces instructive-educativ desfășurat sistematic

și contunuu gradat de adaptare a organismului omenesc la eforturile fizice și psihice intense,
în scopul obținerii de rezultate înalte întruna din formele de practicare competitive a
exercițiilor fizice(din Terminologia educatiei fizice și sportului).
Din definiție, se desprinde caacteristica principală, de process complex, data de mai
multe trăsături:
 activitatea de antrenament este organizată sub forma unui sistem cu cel puțin două
elemente: antrenorul și sportivul;
 se desfășoară, în majoritatea cazurilor, într-un cadru instituționalizat, de regulă în
cluburi și asociații sportive;
 se realizează pe baza unor principia, cerințe și reguri cu caracter pedagogic,
biologic și psihologic, care creează un cadru normative original, concretizat,de
regulă, în programe pe termen lung și scurt;
 se desfășoară după strategii originale elaborate pe baze interdisciplinare;
 este un proces condus pe baza unor obiective de instruire și de performanță,
componente ale proiectelor de tip managerial;
 se realizează diferențiat pe stadia, etape sau trepte,fiind un process de lungă durată;
 este o activitate ce poate fi interpretată din punct de vedere cybernetic,
dezvoltându-se pe baza legilor sistemelor dinamice complexe.
Având in vedere complexitatea pe care a căpătat-o pregătirea sportivilor , ca rezultat al
creșterii performanțelor, menționăm că optimizarea acestui proces inplicând numeroși alți
factori de natură organizatorică, medicala si bază materială care au menirea de ai amplifica
sfera, depășind-o net pe cea proprie unui proces instructiv-educativ.
În aceste condiții, activitatea sportivă poate fi privită ca sistem, în care un rol
primordial îl au subsistemele, antrenament și competiție, care se condiționează reciproc; prin

14
antrenamente sportivii sunt pregătiți pentru concurs, iar în competiție se constată ce și-a
însușit sportivul în procesul de pregătire.
Antrenamentul sportiv reprezintă „ LABORATORUL” de pregătire a acelor indivizi
apți și talentați pentru obținerea de performanțe maxime în sport, prin competiție.Deci, să nu
se confunde „antrenamentul” cu „sportul”. Spotivul care însă nu înțelege că antrenamentul
sportiv constituie o muncă plină de responsabilitate personală, de interes și susținută
colaborare cu modelatorul pregătirii sale ( antrenorul) nu va reuși să devină coautor al propriei
sale perfecționări și implicit nu va putea urca nici pe treptele superioare ale măiestriei
sportive.
Antrenamentul sportiv are la bază adeunea voluntară a subiecților fiind precetat de
selecția acestora ceea ce înseamnă că cuprinde un număr relativ mic de subiecți, față de
educația fizică.
BENEFICIAZĂ, dar nu pe ansamblu, ci la nivelul disciplinelor, ramurilor sau
probelor, de un număr mai mic de exerciții fizice față de educația fizică. Dar aceste exerciții
sunt mijloace specializate și perfecționate, uneori până la virtozitate.

2.2. DEMARCAJUL

Demarcarea este acţiunea pe care jucătorul în atac o efectuează pentru a scăpa de sub
marcajul adversarului şi de a ocupa o poziţie nouă în care poate acţiona mai liber. Demarcarea
este directă şi indirectă.
- Demarcarea directă este o formă activă de acţiune a atacantului, determinată de
voinţa sa de a se desprinde de adversar.
- Demarcarea indirectă se realizează fără voinţa activă a atacantului, datorită unei
acţiuni reuşite a altuia dintre atacanţii învecinaţi, care atrage spre el pe apărătorul
care marcase până atunci pe coechipierul său.
Cerinţele pentru reuşita demarcării sunt:
 atacantul să fie în permanenţă atent la joc;
 viteza de demarcare să crească pe măsură ce mingea intră în posesia coechipierului
şi se apropie de poarta adversă;
 deplasarea să se facă în spaţiile libere, în vederea sprijinirii coechipierului cu
mingea;

15
  să se facă la momentul oportun, pentru a nu trăda intenţia, realizând desprinderea
de adversar prin surprindere;
 să fie precedată de fentă.
Pentru executarea şi reuşita demarcării, se cere din partea jucătorului să posede o serie
de calităţi, şi anume:
 un start brusc şi rapid, precum şi o rezistenţă în regim de viteză bună;
 temeinică însuşire a procedeului;
 hotărâre şi perseverenţă;
 spirit de colaborare şi clarviziune.
Demarcarea este o armă indispensabilă a atacului. Ea este necesară, deoarece asigură
spectaculozitatea jocului, îi dinamizează, îi măreşte ritmul, îl face mai viu. Ea măreşte
posibilităţile jucătorilor echipei în atac, mărind şansele de reuşită în acţiunile lor ofensive.
Prin demarcarea jucătorilor, se creează o continuitate a acţiunilor ofensive fără a fi stânjeniţi
de adversar.
În lupta dintre atac şi apărare se urmăreşte permanent crearea superiorităţii numerice.
Acesta se realizează în primul rând prin demarcare. În afară de aceasta, o bună demarcare a
atacanţilor are un efect psihologic nefavorabil asupra apărătorilor adverşi. Ea creează derută,
confuzie în apărarea adversă.
Demarcarea trebuie însuşită de către toţi jucătorii, pentru a şti să o folosească atunci
când echipa este în atac. Jucătorii apărători se demarcă, în special, pentru a primi mingea de la
portar şi pentru a iniţia şi continua acţiuni ofensive. Jucătorii înaintaşi se demarcă, în primul
rând, pentru a primi mingea de la coechipieri şi pentru a finaliza, dacă se poate, printr-un
număr cât mai mare de goluri.

2.2.1. MIJLOACE PENTRU ÎNVĂŢAREA DEMARCAJULUI

1. Jucătorii sunt dispuşi pe perechi faţă în faţă la o distanţă de 2m, pe o suprafaţă de

teren delimitată; aceştia aleargă umăr la umăr, iar la semnal sonor unul dintre ei
va executa demarcări succesive, iar celălalt va încerca să contracareze aceste
acţiuni (marcaj). Se execută 20-25 repetări pentru fiecare, cu apărător pasiv.
2. Acelaşi exerciţiu, în care se introduce mingea.

16
 3. Jucătorii sunt dispuşi câte 3, doi pe linia suprafeţei de pedeapsă (un atacant şi un
apărător), iar un alt atacant se află la 30-35 m de poartă cu mingea; acesta trimite
mingea către coechipier, care execută o demarcare urmată de intrarea în posesie
şi finalizare (alternativ, 10-15 repetări pentru fiecare atacant, apărător pasiv).
4. Acelaşi exerciţiu, dar cu 5 jucători (rezolvarea acţiunii de finalizare 3 contra 2).
5. În suprafaţa de pedeapsă, 3 perechi de jucători în care atacanţii încearcă să se
demarce pentru finalizare, iar apărătorii să îi marcheze pe aceştia (din corner,
lovituri libere, apărători pasivi, 20-25 repetări pentru fiecare pereche de
jucători).
Indicaţii metodice
Jucătorii vor pune accent atât pe învăţarea demarcajului (atacanţii), cât şi pe învăţarea
marcajului (apărătorii).
Depăşirea individuală
Depăşirea individuală este acţiunea tactică individuală prin care posesorul mingii,
folosind diferite procedee tehnice, trece de unul sau mai mulţi adversari, în scopul realizării
unei sarcini ofensive.
Depăşirea constă din complexe de procedee tehnice şi se realizea¬ză prin valorificarea
unor calităţi motrice, în special viteză, îndemânare, mişcări fără minge (deplasări în vederea
controlului mingii) şi forţă. Complexele de procedee tehnice care se execută în lanţ cuprind
mişcări cu mingea (conducere, fente simple sau înlănţuite, protejare).
Reuşita depăşirii este condiţionată de:
♦ varietatea şi gradul de însuşire a procedeelor tehnice;
♦ viteza de execuţie a acestor procedee;
♦ gândirea tactică a jucătorului;
♦ valoarea adversarului împotriva căruia se efectuează.
Nu trebuie uitat faptul că depăşirea individuală nu reprezintă decât o acţiune parţială a
jocului în atac, care trebuie să se încadreze în tactica colectivă. De aceea, depăşirea poate fi
considerată ca reuşită numai dacă executantul ei a valorificat situaţia favorabilă ce s-a creat
după executarea ei.

17
 Mijloace pentru învăţarea depăşirii individuale
1. Din alergare uşoară, fără minge, în linie dreaptă, la semnal sonor, jucătorii
execută schimbări de direcţie, simulând depăşirea adversarului (20-25 repetări).
2. Acelaşi, dar se introduce mingea.
3. Jucătorii sunt dispuşi câte 3 în şir pe linia de poartă; aceştia vor conduce
mingea printre jaloane (aşezate la 2 m unul de altul), pe o distanţă de 10 m,
simulând depăşirea individuală a adversarului, iar la întoarcere vor conduce
mingea în linie dreaptă, în viteză maximă, lăsând mingea următorului executant
şi se deplasează la coada şirului (10 repetări pentru fiecare).
4. Jucătorii sunt dispuşi pe perechi unul lângă celălalt, pe linia de poartă; unul
dintre jucători va conduce mingea accelerând în linie dreaptă până la 15 m,
executând depăşirea adversarului în viteză, după care partenerul îl urmăreşte, la
întoarcere schimbând rolurile (apărător pasiv, se execută 10 repetări pentru
fiecare).
5. Jucătorii sunt dispuşi pe perechi, faţă în faţă, cel cu mingea la 25-30 m de
poartă, iar apărătorul în marginea suprafeţei de pedeapsă; se execută
conducerea mingii, depăşirea apărătorului pasiv şi finalizare (10-15 repetări
pentru fiecare, alternativ).

Indicaţii metodice
Se va pune accent pe depăşirea apărătorului în mare viteză şi prin folosirea unui
procedeu tehnic corespunzător.
Deplasarea pe poziţie viitoare
În jocul modern, pentru a oferi cursivitate şi eficienţă atacului, jucătorii trebuie să
înţeleagă, în primul rând, importanţa şi eficienţa acestei acţiuni tactice individuale fără minge.
Cerinţe:
 gândire tactică clară;
 intuirea acţiunilor apărării;
 capacitatea de apreciere în ansamblu a situaţiei concrete din teren (vedere de
ansamblu);
 alegerea spontană a culoarului cel mai favorabil de pătrundere (pe diagonală
sau perpendicular pe poartă) pentru a prelua mingea, conducere şi pasă tot pe o

18
 poziţie viitoare (condiţie ideală) sau pentru finalizare, dacă jucătorul se află în
această posibilă fază.
Mijloace pentru învăţarea deplasării pe poziţie viitoare
1. Jucătorii dispuşi liber în teren fără minge execută deplasări în alergare
accelerată pe distanţe de 5-10 m.
2. Acelaşi exerciţiu, dar cu partener, în care unul dintre jucători execută o
deplasare pe poziţie viitoare la semnal sonor (alternativ, 8-10 repetări pentru
fiecare).
3. Acelaşi exerciţiu, în care se introduce mingea (distanţă între parteneri de 3-4 m,
alternativ, 10-15 repetări pentru fiecare).
4. Jucătorii sunt dispuşi pe perechi, la o distanţă de 15-20 m; jucătorul cu mingea
aflat pe linia de centru va transmite mingea la întâlnire coechipierului care se
va deplasa pe poziţie viitoare, pentru intrarea în posesia mingii şi finalizare
(alternativ, 10-15 repetări pentru fiecare).
5. Acelaşi exerciţiu, în care se introduce un apărător pasiv (alternativ, 10-15
repetări pentru fiecare).

Indicaţii metodice
Mingea va fi transmisă folosind procedeul tehnic şi piciorul corespunzător situaţiilor
apărute în cadrul exerciţiilor.
Se va pune accent pe respectarea cerinţelor de bază ale executării paselor şi deplasării
jucătorilor pe poziţie viitoare.

Loviturile libere
Ca acţiuni tactice individuale pentru atac, executate în zonele de la mijlocul terenului,
nu au o importanţă atât de mare ca celelalte de care depind în mare măsură pregătirea şi
finalizarea atacului. Putem reţine, însă, că loviturile libere executate din preajma liniei de 16
m (lovituri directe) sau cele executate din interiorul suprafeţei de pedeapsă (lovituri indirecte)
prezintă o importanţă deosebită. Din acest punct de vedere, trebuie să ne referim nu numai la
executantul în sine, de a cărui tehnică depinde finalizarea, ci şi la ceilalţi atacanţi care prin
plasament sau acţiuni fără minge pot influenţa decisiv marcarea golului.
Din lipsa unui foarte bun şi constant executant al loviturilor libere, trebuie formaţi cel
puţin 3-4 jucători care să participe cu eficienţă la schemele învăţate şi să poată finaliza.
19
Pregătirea şi gândirea tactică a fiecărui participant la loviturile libere vor determina eficienţa
execuţiei lor (cu sau fără minge).

2.2.2. ACŢIUNI TACTICE INDIVIDUALE DE APĂRARE

Jocul actual cere din partea jucătorilor să acţioneze cu eficienţă atât în atac, cât şi în
apărare, indiferent de postul pe care îl ocupă în echipă.
Revenirea rapidă în zona de mijloc sau în propria jumătate de teren (în faţa porţii),
tatonarea, deposedarea adversarului de minge şi marcajul solicită pe lângă o pregătire fizico-
tehnică corespunzătoare şi o bună pregătire tactică.
Tactica colectivă de apărare a unei echipe nu va putea fi aplicată cu succes, dacă
jucătorii ei nu vor avea însuşite elementele tacticii individuale în apărare. Elementele tacticii
individuale sunt:
 marcajul;
 tatonarea;
 recuperarea mingii.

Marcajul
Marcajul adversarului reprezintă acţiunea tactică individuală prin care un jucător al
echipei în apărare împiedică adversarul direct să primească mingea sau să se îndrepte direct
spre poartă.
Calitatea unui jucător în acţiunile de apărare nu este apreciată numai după felul în care
deposedează adversarul de minge, ci, mai ales, şi după cum el ştie să joace fără minge, adică
să se aşeze corespunzător în teren, în funcţie de poziţia adversarului, poziţia mingii şi poarta
proprie.
În tot timpul jocului, apărătorul trebuie să se plaseze în aşa fel în teren, încât şansa de
a intercepta mingea să fie mai mare, închizând sau deviind drumul adversarului spre poartă.
Pentru realizarea unui bun marcaj, apărătorul trebuie să respecte următoarele reguli:
 să se plaseze între adversar şi poarta proprie pe linia imaginară dintre adversar
şi mijlocul porţii, corectându-şi neîncetat poziţia, în aşa fel încât să poată
cuprinde în câmpul său vizual atât mingea care circulă în diferite părţi ale
terenului, cât şi pe adversar;

20
  să se aşeze permanent în aşa fel, încât adversarul să nu se poată îndrepta direct
spre poartă, ci numai ocolindu-l;
 să se plaseze şi să acţioneze astfel, încât să oblige pe adversar să se deplaseze
spre marginea terenului;
 să se plaseze şi să acţioneze de aşa manieră, încât să se afle în permanenţă de
partea piciorului cu care adversarul conduce mingea, iar în apropierea porţii de
partea piciorului cu care acesta şutează, încercând să scoată mingea, să o
blocheze sa să o devieze din traiectoria ei către poartă.
În anumite faze ale jocului, se va putea îndepărta de la linia imaginară dintre adversar
şi poartă, dacă îndepărtarea este justificată de considerente speciale. De exemplu, mingea se
găseşte pe partea opusă terenului de joc. În acest caz, apărătorul trebuie să se plaseze mai spre
mijlocul terenului, pentru a putea interveni mai uşor în sprijinul vreunui coechipier al său.
Marcajul poate fi: strict sau om la om, de intercepţie şi de supraveghere.
Marcajul strict sau om la om este atunci când adversarul se găseşte între minge şi
apărător şi distanţa dintre atacant şi apărător este de până la un metru. Această formă de
marcaj se aplică, de regulă, numai în jumătatea de teren proprie, este caracteristică apărării om
la om şi se mai aplică în cadrul apărării combinate, în apropierea porţii proprii. Se foloseşte cu
succes şi la fazele fixe ale jocului.
Marcarea strictă se recomandă să se aplice când adversarul direct este lipsit de viteză
şi de tehnica corespunzătoare depăşirii apărătorului.
Marcajul la intercepţie presupune situarea apărătorului între adversar şi minge în
aceeaşi linie sau în lateral faţă de adversar, la o distanţă de circa 5 metri. Se foloseşte la pasele
lungi ale adversarilor şi în situaţiile de inferioritate numerică - unu contra doi. Solicită din
partea jucătorului capacitate de anticipare, clarviziune, viteză de reacţie şi de deplasare pe
distanţe mici.
Marcajul la supraveghere. La această formă de marcaj, apărătorul se plasează pe linia
care îl uneşte pe atacant cu poarta, la o distanţă mai mare faţă de atacant, la mijlocul terenului
şi din ce în ce mai mică cu cât se apropie de poartă.
În marcajul de supraveghere, apărătorul are posibilitatea să observe acţiunile şi
mişcările adversarilor şi ale partenerilor, intenţiile şi modul de desfăşurare a atacului advers.

21
 Mijloace pentru învăţarea marcajului
1. Din deplasare uşoară pe teren, jucătorii dispuşi pe perechi, fără minge, unii
execută la semnal sonor marcajul, iar ceilalţi se demarcă (alternativ, 10-15
execuţii pentru fiecare).
2. Acelaşi exerciţiu în care se introduce mingea.
3. Centrări de pe marginea terenului şi executarea unor momente fixe de joc
(lovituri libere, corner) în suprafaţa de pedeapsă pentru finalizare (1 contra 1, 2
contra 2, alternativ, 10-15 execuţii pentru fiecare).
4. Lansarea contraatacului de către portar cu mâna sau cu piciorul şi finalizare în
condiţiile executării marcajului de către apărători (1 contra 1, 2 contra 2,
alternativ, 10-15 execuţii pentru fiecare).

Indicaţii metodice
Se va ţine cont în elaborarea mijloacelor de faptul că marcajul se învaţă împreună cu
demarcajul.
Apărătorii vor urmări permanent adversarul, fiecare dintre ei având un plasament
optim între poartă şi atacant.

Tatonarea
Este o acţiune specifică apărătorului şi constă din executarea unor mişcări de simulare
a atacului de deposedare, prin care se urmăreşte împiedicarea adversarului cu mingea de a-şi
crea situaţii favorabile de atac sau de pătrundere spre poartă. Scopul acţiunii de tatonare
rezidă în împiedicarea adversarului cu mingea de a avansa spre poartă, dar şi de a întârzia
atacul advers să progreseze şi să acţioneze liber.
Tatonarea mai poate fi considerată ca o acţiune pregătitoare deposedării, în sensul că
înainte de a ataca decisiv, jucătorul trebuie să efectueze o serie de mişcări şi să acţioneze în
aşa fel, încât să ghicească intenţiile adversarului.
Chiar dacă jucătorul care execută tatonarea nu reuşeşte să-l deposedeze pe adversar de
minge, ceea ce se întâmplă destul de frecvent, apărătorul realizează totuşi două lucruri
esenţiale: contribuie la organizarea apărării imediate şi uşurează atacaţilor posibilitatea de a
sprijini apărarea. Dacă aceste acţiuni reuşesc, şansele atacului advers sunt mai diminuate.

22
 Tatonarea se compune dintr-o serie de deplasări ale apărătorului: înainte, lateral,
înapoi, oblic, înainte şi înapoi, executate cu mişcări scurte şi repezi.
Pentru ca tatonarea să-şi atingă scopul, este necesar ca:
 apărătorul să se interpună pe direcţia de atac a adversarului, adică între poarta
proprie şi adversar;
 apărătorul să nu se lase înşelat de fentele adversarului şi să nu rişte un atac
decisiv sau să acţioneze prea decis la mişcările înşelătoare;
 apărătorul să urmărească cu privirea mai întâi mişcările picioarelor şi ale
corpului executate de adversar şi pe urmă mingea.

Mijloace pentru învăţarea tatonării

1. Jucătorii dispuşi liber pe teren simulează ieşirea la minge pentru deposedare şi
retragere (10-15 repetări pentru fiecare).
2. Acelaşi exerciţiu, în care jucătorii înaintează 2-3 m până în apropierea unul
jalon, simulând deposedarea, şi se retrag (10-15 repe¬tări pentru fiecare).
3. Pe perechi faţă în faţă, distanţă 3-4 m între jucători, unul înaintează cu mingea
la picior, celălalt se retrage cu spatele, executând 3-4 mişcări de tatonare pe o
distanţă de 20 m (alternativ, 10-15 repe¬tări pentru fiecare).
4. Acelaşi exerciţiu, în care avem doi atacanţi şi un apărător în faţa lor la 2-3 m;
atacanţii se deplasează spre poartă cu pase scurte, iar apărătorul se retrage cu
spatele, executând tatonarea alternativă a celor doi adversari (10-15 repetări
pentru fiecare).
5. Variante ale exerciţiilor 3 şi 4, în care, după 3-4 mişcări de tatonare, apărătorul
execută deposedarea adversarului de minge.

Indicaţii metodice
Jucătorii care execută mişcările de tatonare trebuie să încerce să pună accent pe
derutarea adversarului, în vederea depărtării mingii de piciorul acestuia, moment în care pot
executa deposedarea.

23
 Recuperarea mingii
Deposedarea adversarului de minge este condiţionată de plasament. Deci, dacă este
bine plasat, apărătorul poate deposeda adversarul prin intercepţie, adică înainte ca acesta să
intre în posesia mingii. Acesta este modul de deposedare cel mai clar.
În cazul în care apărătorul îşi dă seama că nu poate efectua deposedarea prin
intercepţie, atunci el va încerca să-şi deposedeze adversarul în momentul când acesta preia
mingea. În momentul preluării, atacantul îşi concentrează cea mai mare parte a atenţiei sale
asupra mingii, a execuţiei tehnice. În acest moment, atacantul nu stăpâneşte încă sigur mingea
şi, de aceea, atacul hotărât şi rapid, prin surprindere, al apărătorului are sorţi de izbândă.
Când marcajul este efectuat de la o distanţă mai mare şi nu este posibilă deposedarea
înainte sau în timpul preluării, atunci apărătorul se va apropia cu prudenţă de atacant, îi va
urmări cu atenţie mişcările şi va trece la atacul pentru deposedare numai în momentul în care
adversarul şi-a depărtat mingea de la picior.
Trebuie să reţinem faptul că deposedarea prezintă două variante: cu rămânere în
posesia mingii şi pentru partener.

Mijloace pentru învăţarea recuperării mingii

Exerciţii şi structuri de exerciţii în care se pune accent pe deplasarea şi lupta
permanentă pentru recuperarea mingii jucătorilor aflaţi în apărare.

Indicaţii metodice
Se va insista pe acţiunile apărătorilor concretizate în lupta pentru recuperarea mingii.

24
 BIBLIOGRAFIE

BÂRSAN, Mihai - Fotbal. Probleme generale. Tehnica jocului. Bucureşti, IEFS, 1980.
BÂRSAN, Mihai - Fotbal. Tactica jocului. Metodica fotbalului în şcoală. Bucureşti,
IEFS, 1980.
BUŞE, ION şi OGODESCU, D.S. - Fotbalul sinergic. Timişoara, Editura Facla, 1982.
CIOLCĂ, Sorin-Mirel - Fotbal - Curs de specializare. Vol I. Bucureşti, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare, 2004.
CIOLCĂ, Sorin-Mirel - Modelul de joc şi modelarea pregătirii juniorilor pentru
fotbalul de performanţă. Bucureşti, Editura Cartea Univer-sitară, 2004.
CIOLCĂ, Sorin-Mirel - Capacitatea de performanţă în fotbal. Bucureşti, Editura
Cartea Universitară, 2005.
CIOLCĂ, Sorin-Mirel şi GRIGORE, Gheorghe - Fotbalul - mijloc asociat al
kinetoterapiei. Bucureşti, Editura Cartea Universitară, 2005.
COLIBABA-EVULEŢ, Dumitru şi BOTA, Ioan - Jocuri sportive - teorie şi metodică.
Bucureşti Editura Aldin, 1998.
COJOCARU, Viorel - Curs de fotbal-specializare. Bucureşti, A.N.E.F.S., 1994.
COJOCARU, Viorel - Fotbal - Noţiuni generale, Bucureşti, Editura Axis Mundi,
2001.
COJOCARU, Viorel - Fotbal de la 6 la 18 ani. Metodica pregătirii. Bucureşti, Editura
Axis Mundi, 2002
COMUCCI, Nicola şi VIANI, Marco - Manualul antrenorului de fotbal. Bucureşti,
C.N.E.F.S., 1988.
Dicţionar enciclopedic. Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996.
Dicţionarul explicativ al limbii române. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic,
1996.
DRAGNEA, Adrian şi MATE-TEODORESCU, Silvia - Teoria sportului. Bucureşti,
Editura FEST, 2002.
EPURAN, Mihai - Metodologia cercetării activităţilor corporale. Bucureşti, FEST,
2005.
Ghidul antrenorului de fotbal - copii şi juniori. (lucrare colectivă). Bucureşti, Editura
Axis Mundi, 2003.

25
 IONESCU, Mihai şi TUDORAN, Mircea - Fotbal de la A la Z. Fotbalul românesc de-
a lungul anilor. Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1984.
LEALI, G. - L’allenamento e l’addesttramento calcistico durante il periodo evolutivo.
Societa Stampa Sportivo, Roma, 1983.
Legile jocului. Bucureşti, FRF, 2005.
MANNO, Renato - Bazele antrenamentului sportiv, Bucureşti, M.T.S.- C.C.P.S.,
S.D.P., 371-374, 1996.
MANUŞARIDE, Chiriac - Regulamentul jocului de fotbal adnotat. Bucureşti, Editura
Sport -Turism, 1977.
MANUŞ ARIDE, Chiriac şi GHEMIGEAN, Chevorc - Aproape totul despre fotbal.
Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1986.
MIU, Ştefan şi VELEA, Florin - Fotbal. Specializare. Bucureşti, Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2002.
MOTROC, ION - Sportul la copii şi juniori - fotbal. Bucureşti, CNEFS, 1989.
MOTROC, ION - Problemele teoriei şi metodicii antrenamentului în fotbal. Bucureşti,
CNEFS, 1989.
MOTROC, Ion - Fotbal de la teorie la practică. Bucureşti, Editura Rodos, 1994.
MOTROC, Ion şi COJOCARU, Viorel - Fotbal. Curs de bază. Bucureşti, ANEFS,
1991.
MOTROC, Florin şi MOTROC, Adrian - Fotbal - curs de bază. Tehnica-tactica.
Bucureşti, Editura Universităţii din Piteşti, 1999.
PETRESCU, Teodor şi DEHELEAN, Ovidiu - Fotbal. Curs de bază. Bucureşti,
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2000.
PETRESCU, Teodor şi DEHELEAN, Ovidiu - Fotbal. Probleme de antrenament şi
joc. Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2001.
Sinteze. Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Învăţământ la distanţă, anul I,
Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005.
Teoria antrenamentului. Bucureşti, M.T.S.-C.C.P.S., S.D.P., 359-361, 1995. Teoria
competiţiei. Bucureşti, M.T.S.-C.C.P.S., S.D.P., 1995. THOMAS, Jerry, R. şi NELSON, Jack,
K. - Metodologia cercetării în activitatea fizică. Bucureşti, C.C.P.S. - S.D.P., 375-377, 1996.
WEIN, H. - Imparare il calcio, Editura Mediteranee, Roma, 1994.

26