2017 - Curs Bazele Generale Ale Jocului de Fotbal - Simion G

GABRIEL SIMION
BAZELE GENERALE
ALE JOCULUI DE FOTBAL
BRAȘOV
2017
Bazele generale ale jocului de fotbal GABRIEL SIMION
Cuprins
Unitatea de învăţare 1. ............................................................................................................. 6
Descrierea şi conţinutul jocului de fotbal ............................................................................... 7
U.1.1 Introducere.................................................................................................................... 7
U.1.2 Competenţele unităţii de învăţare ................................................................................. 7
U.1.3 Descrierea jocului de fotbal .......................................................................................... 8
U.1.4 Conţinutul jocului de fotbal .......................................................................................... 9
U.1.4.1. Elementele constitutive ale jocului în atac ......................................................... 10
U.1.4.2. Elementele constitutive ale jocului în apărare .................................................... 11
U.1.4.3. Elementele constitutive ale jocului portarului .................................................... 12
U.1.5 Test de autoevaluare ................................................................................................... 13
Unitatea de învăţare 2. ........................................................................................................... 15

Tehnica jocului de fotbal – definiţie, generalităţi, caracteristici, componente,
sistematizare ........................................................................................................................... 15
U.2.1 Introducere.................................................................................................................. 15
U.2.2 Competenţele unităţii de învăţare ............................................................................... 15
U.2.3 Definiţie şi generalităţi ............................................................................................... 16
U.2.4 Caracteristicile tehnicii ............................................................................................... 17
U.2.5 Componentele tehnicii ................................................................................................ 19
U.2.6 Sistematizarea tehnicii ................................................................................................ 21

Elementele tehnice de intrare şi de păstrare a posesiei mingii - definiţie, procedee
tehnice, generalităţi ................................................................................................................ 24
U.3.1 Introducere.................................................................................................................. 24
U.3.3 Elementele tehnice de intrare în posesia mingii ......................................................... 25
U.3.4 Elemente tehnice de păstrare a posesiei mingii .......................................................... 29

Elementele tehnice de transmitere a mingii şi elementele tehnice specifice jocului
portarului - definiţie, procedee tehnice, generalităţi. Metodica învăţării, consolidării şi
perfecţionării tehnicii jocului de fotbal ................................................................................ 36
U.4.1 Introducere.................................................................................................................. 36
U.4.3 Elemente tehnice de transmitere a mingii .................................................................. 37
U.4.4 Elementele tehnice specifice jocului portarului ........................................................ 41
U.4.5 Metodica învăţării, consolidării şi perfecţionării tehnicii jocului de fotbal ............... 46
U.4.7 Temă de casă .............................................................................................................. 51
1

Tactica jocului de fotbal ........................................................................................................ 51
U.5.1 Introducere.................................................................................................................. 51
U.5.3 Definiţie, generalităţi, cerinţe ..................................................................................... 53
U.5.4 Cerinţele tacticii ......................................................................................................... 53
U.5.5 Componentele tacticii ................................................................................................. 54
U.5.6 Sistematizarea tacticii ................................................................................................. 58
Unitatea de învăţare 6.............................................................................................................. 60

Tactica colectivă în atac şi în apărare ..................................................................................... 60
U.6.1 Introducere.................................................................................................................. 60
U.6.3 Tactica colectivă în atac ............................................................................................. 61
U.6.4 Tactica colectivă în apărare ........................................................................................ 67

Tactica individuală în atac şi în apărare. Tactica la momentele fixe ale jocului. Metodica
învăţării, consolidării şi perfecţionării tacticii jocului de fotbal.........................................73
U.7.1 Introducere.................................................................................................................. 73
U.7.3 Tactica individuală în atac .......................................................................................... 74
U.7.4 Tactica individuală în apărare .................................................................................... 76
U.7.5 Tactica la momentele fixe ale jocului ......................................................................... 79
U.7.6 Metodica învăţării, consolidării şi perfecţionării tacticii jocului de fotbal ................ 81
U.7.8 Temă de casă .............................................................................................................. 84
Bibliografie .............................................................................................................................. 85
2
Introducere
Evoluţia jocului de fotbal din ultimii ani se datorează interesului şi preocupărilor

specialiştilor din domeniu care au căutat să aducă schimbări esenţiale, atât în forma generală
de manifestare şi acţionare a jucătorilor în plan tehnic, tactic şi metodic, cât şi în ceea ce
priveşte dinamica jocului. Cerinţele de practicare a unui joc raţional, mai organizat şi din ce în
ce mai dinamic au influenţat tehnica şi tactica jocului şi, ca atare, au determinat o serie de
transformări şi îmbunătăţiri în ceea ce priveşte metodica predării jocului de fotbal.
Acest curs îşi propune să îmbunătăţească nivelul de cunoştinţe al studentului privind
aspecte legate de descrierea jocului de fotbal şi de principalele noţiuni referitoare la tehnica şi
tactica jocului de fotbal. Tehnica jocului de fotbal s-a îmbogăţit permanent şi datorită
cunoştinţelor pe care le oferă biomecanica, în special cele cu privire la determinarea
mecanismului de bază al procedeelor tehnice. Numai prin cunoaşterea legilor mişcării,
profesorii şi antrenorii au posibilitatea să prevadă rezultatul mişcărilor în diferite condiţii, să
evidenţieze cauzele greşelilor de execuţie şi să stabilească modalităţile pentru remedierea
acestora. Ca urmare, cursul se adresează celor interesaţi de problematica instruirii specifice în
jocul de fotbal, profesori, antrenori, studenţi ai Facultăţilor de Educaţie Fizică şi Sport, în
special celor de la forma de învăţământ cu frecvenţă redusă, căutând să clarifice o serie de
noţiuni, concepte şi idei referitoare la pregătirea tehnico-tactică a jucătorilor de fotbal.
Obiectivele cursului
Principalele obiective ale prezentului curs sunt următoarele:
- furnizarea de informaţii primare privind noţiunile de specialitate (descrierea
jocului de fotbal, principalele noţiuni legate de tehnica şi tactica jocului de
fotbal), cu aplicaţie în cadrul orelor de educaţie fizică şcolară;
- formarea de competenţe teoretico-practice privind noţiunile de regulament a
jocului de fotbal;
- dobândirea unei terminologii adecvate şi formarea unor competenţe
metodico-organizatorice privind predarea disciplinei fotbal în învăţământul de
toate gradele.
3
Competenţe conferite
La sfârşitul acestui curs studentul va fi capabil să:
- să definească şi să descrie jocul de fotbal;
- să definească tehnica jocului de fotbal, să enumere şi să argumenteze
caracteristicile ei; să arate care sunt relaţiile dintre componentele tehnicii;
- să definească elementele tehnice şi să arate care sunt procedeele tehnice
prin care se realizează acestea; să identifice utilizarea tactică şi greşelile
frecvente apărute în timpul executării acestor elemente şi procedee tehnice;
- să definească tactica jocului de fotbal, să identifice componentele sale, să
precizeze caracteristicile şi cerinţele realizarii acestora;
- să identifice etapele învăţării tehnicii şi tacticii jocului de fotbal;
- să alcătuiască sisteme de acţionare (exerciţii) destinate învăţării,
consolidării şi perfecţionării elementelor/procedeelor tehnice şi a acţiunilor
tactice specifice jocului de fotbal.
Resurse şi mijloace de lucru

Parcurgerea părţii teoretice din materialul de curs şi a exemplelor
oferite, rezolvarea testelor de autoevaluare şi a temelor de control necesită
efectuarea activităţilor de tip LP programate în semestrul I.
Structura cursului
Cursul este structurat pe 7 unităţi de învăţare, unităţile de învăţare
conţinând atât partea teoretică cât şi exemple, teme de control şi teste de
autoevaluare.
Răspunsurile la Testele de Autoevaluare se regăsesc în materialul
unităţii de învăţare respective.
Materialul de curs conţine două teme de control a căror rezolvare este
obligatorie. Temele de control vor fi predate individual de către fiecare student
în parte cadrului didactic, la activităţile asistate programate pe parcursul
semestrului II, la o dată anunţată ulterior. Comunicarea tematicii acestor teme
de control se face în cadrul activităţilor de tip LP programate în orar.
Cerinţe preliminare
Pentru o percepţie cât mai precisă a disciplinei este necesară parcurgerea
4
şi promovarea activităţilor de tip LP programate în semestrul I.

Discipline deservite
Metodica disciplinelor pe ramuri de sport – Fotbal, an III, pentru
programul de studii Sport şi performanţă motrică.
Durata medie de studiu individual

Fiecare unitate de învăţare este astfel structurată încât, parcurgerea părţii
teoretice şi rezolvarea testelor de autoevaluare să poată fi realizate în 2, maxim
3 ore.
Evaluări pe parcurs şi evaluarea finală

Evaluările pe parcurs sunt reprezentate de cele două teme de control
care reprezintă fiecare 20% din nota finală a disciplinei.
Evaluarea finală constă într-un examen scris dat după încheierea
activităţilor asistate de tip LP, în perioada de sesiune, ponderea acestuia în nota
finală fiind de 40%.
Aşadar, dragi studenţi, nu pierdeţi ocazia de a vă completa cunoştinţele acumulate la

activităţile practice cu cele teoretice prezentate în materialul de curs!
SPOR LA TREABĂ şi MULT SUCCES!
5
Unitatea de învăţare 1.
6
Unitatea de învățare 1
Descrierea şi conţinutul jocului de fotbal
Cuprins
Unitatea de învăţare 1. ............................................................................................................. 6
Descrierea şi conţinutul jocului de fotbal ............................................................................... 7
U.1.1 Introducere.................................................................................................................... 7
U.1.2 Competenţele unităţii de învăţare ................................................................................. 7
U.1.3 Descrierea jocului de fotbal .......................................................................................... 8
U.1.4 Conţinutul jocului de fotbal .......................................................................................... 9
U.1.4.1. Elementele constitutive ale jocului în atac ......................................................... 10
U.1.4.2. Elementele constitutive ale jocului în apărare .................................................... 11
U.1.4.3. Elementele constitutive ale jocului portarului .................................................... 12
U.1.5 TEST DE AUTOEVALUARE .................................................................................. 13
U.1.1 Introducere
Această unitate de învăţare este dedicată descrierii şi conţinutului jocului de
fotbal. Astfel, unitatea este structurată în două părţi, una dedicată descrierii jocului de
fotbal, iar cea de-a doua este orientată pe conţinutul jocului de fotbal.
U.1.2 Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare studentul va fi capabil să:
- să definească şi să descrie jocul de fotbal;
- să identifice şi să clasifice acţiunile de joc în atac, în apărare şi cele specifice
portarului.
Parcurgerea unităţilor de învăţare presupune atât familiarizarea cu noţiunile

teoretice cât şi rezolvarea aplicaţiilor de tip To Do, sau a Testelor de autoevaluare.
Astfel, durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2 ore.
7
U.1.3 Descrierea jocului de fotbal
Jocul de fotbal este un joc sportiv spectaculos bazat pe măiestrie, capacitate biologică
şi stare de sănătate a practicanţilor, având ca scop marcarea golurilor în poarta adversă şi
evitarea primirii lor.
Jocul se desfăşoară în condiţiile unor reguli stabilite de Federaţia Internaţională de
Fotbal Asociaţie, cuprinse în regulamentul de joc.
Fiecare echipă este alcătuită din 11 jucători dispuşi pe compartimente şi posturi,
fiecare jucător având sarcini precise în desfăşurarea jocului:
- un portar;
- o linie de fundaşi (centrali şi laterali);
- o linie de mijlocaşi (centrali şi laterali);
- o linie de atacanţi (extreme sau atacanţi centrali).
Cele două echipe au echipament obligatoriu distinct compus din: tricouri (care au
aplicate numere vizibile), şorturi, jambieri, ghete şi apărători.
Ambele ehipe au dreptul la trei schimbări de jucători indiferent de postul ocupat în
echipă. În fiecare echipă se stabileşte un căpitan de echipă care are anumite atribuţii. Jocul
durează două reprize a câte 45 min. fiecare, cu o pauză de 15 min. între reprize. În unele
competiţii în caz de egalitate se dispută două reprize de prelungiri a câte 15 min. (în care în
unele cazuri funcţionează regula “golului de aur “ sau se joacă până la final) şi dacă egalitatea
se menţine se execută lovituri de pedeapsă pentru stabilirea câştigătorului.
Pentru echipa câştigătoare se acordă trei puncte, pentru echipa învinsă zero puncte, iar
în caz de egalitate se acordă ambelor echipe câte un punct.
Pe baza cumulării acestor puncte la finalul competiţiei se întocmesc clasamentele, care
stabilesc echipa câştigătoare şi echipele retrogradate.
Sistemul competiţional se desfăşoară în diferite modalităţi de organizare:
- campionatul organizat pe tur şi retur pe următoarele eşaloane: campionatul de copii,
campionatul de cadeţi, campionatul de juniori şi campionatul de seniori la diferite eşaloane
(divizia A, B, C, D.);
- Cupa României (sistem eliminatoriu) cu drept de participare a tuturor echipelor
care doresc să se înscrie;
- diferite turnee la nivel de seniori, juniori şi tineret (Campionatul Mondial,
Campionatul European, Turneul Olimpic) care au faze preliminare de calificare.
8
Jocul se desfăşoară pe un teren cu suprafaţa plană la care întâlnim următoarele repere:

terenul are formă dreptunghiulară, cu lungimea de 90-120 m (delimitat de liniile de fund) şi
lăţimea de 45-90 de m (delimitat de liniile de margine); la jumătatea liniilor de fund se află
instalate porţile, care sunt alcătuite din doi stâlpi verticali, având înălţimea de 2,44 m şi o bară
transversală cu lungimea de 7,32 m (dotate cu plase); liniile de demarcaţie ale terenului au o
lăţime de 12 cm; în faţa porţii se află marcată suprafaţa de poartă delimitată de o linie paralela
cu linia porţii, trasată la 5,50 m de linia porţii şi de două linii perpendiculare pe linia de fund
(spaţiul de protecţie al portarului); suprafaţa de pedeapsă este marcată în faţa porţii printr-o
linie paralelă cu linia porţii, trasată la 16,50 m; în interiorul suprafeţei de pedeapsă este marcat
punctul de la 11m, iar în exteriorul suprafeţei de pedeapsă, paralel cu linia de poartă este
marcat un semicerc cu raza de 9,15m; la centrul terenului este trasată o linie paralelă cu liniile
de fund denumită linia de centru, iar în centrul terenului este marcat punctul pentru lovitura de
începere înconjurat de un cerc cu raza de 9,15 m; la colţurile terenului sunt marcate arcuri de
cerc, de unde se execută cornerele, iar la intersecţiile liniilor de fund cu liniile de margine sunt
implantate fanioane; de asemenea, la un metru distanţă lateral faţă de punctul de intersecţie a
liniilor de margine cu linia de centru, se fixează două fanioane.
Mingea este confecţionată din piele sau alte materiale omologate de F.I.F.A, care are
circumferinţa de 68-70 cm şi o greutate de 410-450 g şi este de culoare albă sau confecţionată
din hexagoane de diferite culori.
Jocul de fotbal are două situaţii (faze) tactice fundamentale: atacul şi apărarea. O
echipă este considerată în atac când se află în posesia mingii şi este în apărare când pierde
posesia acesteia.
Pentru realizarea sarcinilor de joc, jucătorii efectuează o mare varietate de acţiuni
motrice specifice şi nespecifice jocului de fotbal, cu sau fără minge, cristalizate în acţiuni
tehnico–tactice de joc, individuale sau colective, specifice atacului sau apărării.
Jocul este condus de o brigadă de arbitrii care au funcţii diferite: un arbitru de centru,
doi arbitrii asistenţi şi un arbitru de rezervă.
U.1.4 Conţinutul jocului de fotbal
Jocul de fotbal are un conţinut bogat şi diversificat, elementele constitutive ale jocului
fiind acţiunile de joc întreprinse de a către jucători în cele două faze fundamentale ale jocului
(atac şi apărare) efectuate în lupta cu adversarul şi în limitele regulamentului de joc.
9
U.1.4.1. Elementele constitutive ale jocului în atac

În orice moment al fazei de atac numai un singur jucător acţionează cu mingea, ceilalţi
coechipieri actionând fără minge. Purtătorul mingii caută să rămână în posesia acesteia, să o
transmită unui coechipier sau în situaţii favorabile să finalizeze prin tras la poartă. Acţiunile
fără minge ale coechipierilor se desfăşoară în scopul sprijinirii, protejării sau colaborării cu
posesorul mingii, creîndu-i acestuia condiţii favorabile în acţiunile sale ofensive. Orice
acţiune de atac, oricât de simplă, cuprinde toţi factorii de antrenament: un complex de
procedee tehnice înlănţuite, deplasări în scop tactic, efort fizic şi efort psihic.
Acţiunile de joc în atac pot fi sistematizate astfel:
a) acţiuni pregătitoare de atac;
b) acţiuni de finalizare;
c) acţiuni de atac la momentele fixe ale jocului;
d) acţiuni de joc fără minge.
a. Acţiunile pregătitoare de atac au drept scop organizarea acţiunilor de atac şi
prefigurarea atacului final; aceste acţiuni pot fi efectuate de către toţi jucătorii (inclusiv
portarul), presupun colaborare şi sprijin reciproc, iar desfăşurarea lor cere respectarea
următoarelor condiţii:
- progresia rapidă în terenul advers şi pe cât posibil pe direcţia porţii adverse;
- eliminarea şi depăşirea apărătorilor adverşi în drumul spre poarta adversă;
- crearea condiţiilor favorabile pentru continuarea acţiunii (atât pentru purtătorul
mingii, cât şi pentru cel care o va primi);
- menţinerea posesiei mingii până la finalizare.
b. Acţiunile de finalizare pot fi realizate de către un singur jucător prin acţiuni
individuale (de iniţiere, continuare şi finalizare propriu-zisă) sau prin acţiunile colective ale
mai multor jucători, dintre care unul execută pasa decisivă, iar ultimul trasul la poartă.
Acţiunile de finalizare se caracterizează prin efectuarea lor în mare viteză, în criză de
timp şi spaţiu, în condiţiile opoziţiei hotărâte şi active ale adversarilor, solicitând jucătorilor
viteză de reacţie şi execuţie, forţă de lovire a mingii şi de învingere a adversarului, simţ
anticipativ, voinţă, dârzenie, tehnică desăvârşită şi precizie în lovirea mingii cu piciorul şi cu
capul.
c. Acţiunile de atac la momentele fixe ale jocului se caracterizează prin:
- efort fizic mai redus;
- timp suficient de execuţie şi plasament pentru jucători;
10
- îngrădirea opoziţiei adversarului prin obligativitatea plasării lui la distanţa de

9,15 m de locul de executare a loviturii;
- posibilitatea pregătirii anticipate a unor combinaţii tactice pregătite în procesul
de antrenament pentru surprinderea adversarului.
Fiecare echipă îşi poate pregăti câteva combinaţii la momentele fixe ale jocului
(cornere, lovituri libere, aruncarea de la margine, lovitura de începere) prin care să încerce să
înscrie sau să realizeze o situaţie avantajoasă.
d. Actiunile de joc fără minge constau în:
- mers şi alergări în diferite tempouri;
- alergări cu schimbări de direcţie;
- variante de alergare;
- sărituri variate de pe loc şi din alergare;
- alergări combinate cu alte acţiuni specifice jocului de fotbal (starturi din
diferite poziţii, accelerări şi deccelerări, opriri, căderi, ridicări, rostogoliri, etc.)
Caracteristicile jocului fără minge sunt:
- lipsa unor poziţii dinainte stabilite;
- permanenta schimbare a direcţiei de alergare;
- ritmuri diferite de execuţie;
- efectuarea unor acţiuni complexe pentru crearea posibilităţii de a intra în
posesia mingii;
- efectuarea unor acţiuni raţionale şi nu întâmplătoare;
- acţiuni efectuate pentru realizarea legăturii dintre jucători şi compartimente.
U.1.4.2. Elementele constitutive ale jocului în apărare
În faza de apărare elementele constitutive ale jocului constau în:

a) acţiuni de organizare a apărării;
b) acţiuni de recuperare a mingii;
c) acţiuni de apărare la momentele fixe ale jocului.
a. Acţiunile de organizare a apărării au ca scop:

- ordonarea activităţilor jucătorilor aflaţi în apărare;
- întârzierea atacului advers;
- asigurarea plasamentului corespunzător al apărătorilor;
11
- asigurarea echilibrului în apărare;

- împiedicarea adversarului să se apropie de poartă;
- dezorganizarea atacului advers;
- canalizarea atacului advers spre zonele laterale ale terenului;
- închiderea culoarelor de pătrundere şi finalizare a adversarului;
- pregătirea recuperării mingii.
Acţiunile de organizare ale apărării se realizează prin efectuarea unor elemente tehnice
specifice jocului fără minge (alergare, sprinturi, accelerări şi deccelerări, întoarceri), prin
acţiuni tactice individuale (marcaj, repliere, tatonare) şi prin acţiuni tactice colective (dublaj,
presing, schimb de adversari).
b. Acţiunile de recuperare a mingii urmăresc reintrarea în posesia mingii prin
intercepţie sau deposedare directă.
Acţiunile de organizare a apărării şi de recuperare a mingii încep în momentul
pierderii posesiei mingii, se desfăşoară pe toată suprafaţa terenului, angrenează toţi jucătorii,
sunt influenţate de acţiunile adversarilor şi solicită jucătorilor echipei în apărare capacitatea
de a-şi modifica spontan acţiunile în funcţie de ripostele adversarilor.
c. Acţiunile de apărare la momentele fixe ale jocului au drept scop:
- prevenirea acţiunilor adversarului;
- împiedicarea adversarului de a combina şi de a se apropia de poartă;
- ajutorarea şi dublarea portarului în apărarea porţii;
- evitarea primirii golului prin mijloace regulamentare.
U.1.4.3. Elementele constitutive ale jocului portarului
Jocul portarului, ca şi al jucătorilor de câmp, se compune din acţiuni de joc în atac şi

apărare.
Acţiunile de joc ale portarului în atac au drept scop:
- repunerea mingii în joc cu mâna sau cu piciorul;
- menţinerea posesiei mingii şi transmiterea ei unui coechipier, în cazurile când
este determinat de prevederile regulamentare, să acţioneze ca un jucător de câmp.
Acţiunile de joc în apărare ale portarului au drept scop împiedicarea mingii să intre în
poartă (evitarea primirii golului), organizarea apărării, recuperarea mingii şi dublarea liniei de
apărători.
12
Rezumat
Fotbalul este un joc sportiv bazat pe capacitate biologică, stare de sănătate a

practicanţilor, având ca scop înscrierea de goluri în poarta adversă şi evitarea
primirii lor.
Jocul de fotbal se desfăşoară conform unor reguli de joc stabilite de către

F.I.F.A. referitoare la: componenţa echipei, la schimbările de jucători, la durata
jocului, la echipamentul de joc, la modul de acordare a punctelor şi întocmirea
clasamentelor, la dimensiunile şi marcajul terenului şi la circumferinţa şi greutatea
mingii.
Sistemul competiţional este organizat pe eşaloane de vârstă şi grad de

pregătire şi cuprinde campionatul (disputat tur-retur), cupa României şi turneele şi
competiţiile locale organizate de diferite organisme şi organizaţii interne şi
internaţionale.
Jocul de fotbal are două situaţii tactice fundamentale: atacul şi apărarea.
Jucătorii sunt dispuşi pe posturi şi compartimente, fiecare jucător având

sarcini precise în desfăşurarea jocului. Pentru realizarea sarcinilor de joc, jucătorii
efectuează acţiuni de joc, cristalizate în elemente şi procedee tehnico-tactice cu sau
fără minge, specifice atacului şi apărării.
Acţiunile de joc pot fi sistematizate astfel: acţiuni de joc în atac (acţiuni

pregătitoare de atac, acţiuni de finalizare, acţiuni de atac la momentele fixe ale
jocului şi acţiuni de joc fără minge) acţiuni de joc în apărare (acţiuni de organizare a
apărării, acţiuni de recuperare a mingii şi acţiuni de apărare la momentele fixe) şi
acţiuni specifice jocului portarului.
Fiecare categorie de acţiuni de joc specifice atacului şi apărării are anumite

sarcini şi caracteristici impuse de cerinţele fazelor de joc la un moment dat.
U.1.5 TEST DE AUTOEVALUARE

1. Definiţi jocul de fotbal.
2. Precizaţi principalele prevederi regulamentare stabilite de către F.I.F.A.
pentru practicarea jocului de fotbal.
13
3. Care sunt eşaloanele de vârstă în practicarea jocului de fotbal?

4. Precizaţi situaţiile tactice fundamentale ale jocului de fotbal.
5. Enumeraţi elementele constitutive ale jocului de fotbal.
6. Sistematizaţi acţiunile de joc în atac.
7. Care sunt sarcinile şi caracteristicile acţiunilor de joc în atac?
8. Sistematizaţi acţiunile de joc în apărare.
9. Precizaţi sarcinile şi caracteristicile acţiunilor de joc în apărare.
10. Care sunt elementele constitutive ale jocului portarului?
Folosiţi drept sursă directă de răspuns paragrafele U.1.3. şi U.1.4.
14
Tehnica jocului de fotbal – definiţie, generalităţi, caracteristici,

componente, sistematizare
Cuprins
Tehnica jocului de fotbal – definiţie, generalităţi, caracteristici, componente,
sistematizare ........................................................................................................................... 15
U.2.1 Introducere.................................................................................................................. 15
U.2.3 Definiţie şi generalităţi ............................................................................................... 16
U.2.4 Caracteristicile tehnicii ............................................................................................... 17
U.2.5 Componentele tehnicii ................................................................................................ 19
U.2.6 Sistematizarea tehnicii ................................................................................................ 21
U.2.1 Introducere
Tehnica jocului de fotbal este factorul antrenamentului prin intermediul
căruia se perfecţionează jocul şi care exercită influenţe asupra celorlalţi factori ai
antrenamentului (mai ales asupra celui tactic). Unitatea de curs îşi propune să
prezinte aspecte generale privind tehnica jocului de fotbal, caracteristicile şi
componentele tehnicii şi să sistemantizeze elementele tehnice specifice jocului de
fotbal.

- să definească tehnica jocului de fotbal;
- să enumere şi să argumenteze caracteristicile tehnicii jocului de fotbal;
- să arate care sunt relaţiile dintre componentele tehnicii;
- să sistematizeze elementele tehnice întâlnite în jocul de fotbal.
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare curente este de 3 ore.
15
U.2.3 Definiţie şi generalităţi
Dintre definiţiile date tehnicii le menţionăm pe următoarele:

- totalitatea mijloacelor care prin forma şi conţinutul lor specific permit
practicarea jocului de fotbal în conformitate cu regulamentul de joc reprezintă tehnica acestui
joc;
- tehnica jocului de fotbal reprezintă totalitatea mijloacelor specifice în formă şi
conţinut, efectuate raţional şi economic, prin care jucătorii realizează acţiunile cu mingea şi
acţiunile fără minge, în vederea cooperării eficiente şi raţionale, pentru atingerea scopului
urmărit (în atac marcarea golului şi în apărare recuperarea mingii şi împiedicarea adversarului
să înscrie).
Se poate considera că în jocul de fotbal tehnica este în principal modalitatea de a te
servi de minge în diferitele situaţii de joc şi de a utiliza acţiunile specifice fără minge pentru
practicarea eficientă a jocului.
Din punct de vedere terminologic, unii autori utilizează termenul de pregătire tehnică,
alţi autori utilizează termenul de factorul tehnic, iar alţii folosesc termenul de tehnică de joc
dând şi următoarele sinonime: tehnomotricitate, comportament tehnico-motric, comportament
tehnic, capacitate tehnică sau tehnică motrică.
Tehnica este factorul antrenamentului prin intermediul căruia se perfecţionează jocul
şi care exercită influenţe asupra celorlalţi factori ai antrenamentului (mai ales asupra celui
tactic).
Tehnica actuală a progresat mult faţă de tehnica din trecut şi dintre factorii care au dus
la progresul său se pot aminti:
- utilitatea (tehnica nu mai reprezintă un scop în sine, un mijloc de etalare
estetică a unui procedeu tehnic, ci ea trebuie să servească scopul jocului);
- plăcerea estetică a jucătorului;
- exigenţa publicului;
- cuceririle ştiinţei şi practicii jocului.
Tehnica actuală este complexă, rapidă, adecvată situaţiilor de joc. Jucătorii abili reduc
la minim timpii morţi sau îi suprimă complet prin utilizarea unei tehnici deosebite,
consolidată şi structurată preponderent pe joc.
Tehnica şi pregătirea tehnică sunt două noţiuni diferite. Prima a fost definită în text,
iar a doua cuprinde totalitatea măsurilor cu caracter metodic şi organizatoric stabilite în cadrul
procesului de antrenament, cu scopul însuşirii tehnicii specifice ramurii de sport.
16
Specific jocului de fotbal este manevrarea mingii cu piciorul (segment mai puţin
îndemânatic), fapt ce determină o dificultate sporită în învăţarea şi perfecţionarea acestui joc
sportiv. Ca urmare, durata însuşirii tehnice poate fi mai mare decât la celelalte jocuri sportive,
iar pentru a ajunge la un înalt nivel de măiestrie tehnică, jucătorul trebuie să treacă prin mai
multe etape de pregătire.
Pentru obţinerea unor bune performanţe în fotbal se impune învăţarea absolut corectă
a mecanismului tehnic de bază, care să-i permită jucătorului să se exprime în condiţiile
diverse ale jocului prin intermediul unor execuţii deosebite şi eficiente.
Pentru învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea elementelor şi procedeelor tehnice este
necesar ca instruirea să înceapă de timpuriu, astfel încât la vârsta de 14-15 ani jucătorii să aibă
un bagaj tehnic cât mai bogat şi mai variat, ţinându-se cont de particularităţile individuale ale
jucătorilor, precum şi de condiţiile în care se însuşesc şi se execută mişcările respective.
U.2.4 Caracteristicile tehnicii
Literatura de specialitate menţionează următoarele caracteristici ale tehnicii:

specificitatea, raţionalitatea, eficienţa, perfectibilitatea şi caracterul evolutiv.
Dintre toţi factorii antrenamentului tehnica are cel mai înalt grad de specificitate şi se
manifestă în acţiunile individuale ale jucătorilor.
Mişcările din aria tehnică a unei discipline sunt uşor de recunoscut şi de regulă nu apar
şi în aria tehnică a altor discipline sau, când apar, poartă amprenta specificului ramurii
respective.
Jocul de fotbal are o mulţime de elemente şi procedee tehnice specifice: lovirea mingii
cu piciorul şi cu capul, preluarea, conducerea mingii, procedeele tehnice de deposedare,
mişcările înşelătoare, aruncarea de la margine.
Raţionalitatea tehnicii rezidă din faptul că gesturile motrice ce alcătuiesc acţiunile cu
caracter tehnic sunt logice, sunt gândite şi sunt orientate spre un scop bine definit.
Raţionalitatea induce sobrietate în execuţie, elimină mişcările de prisos şi foloseşte adecvat
spaţiul şi timpul necesar efectuării procedeelor tehnice. Această caracteristică face tehnica
accesibilă.
Eficienţa tehnicii este legată de faptul că execuţiile urmăresc, dar mai ales realizează
scopul urmărit. Această caracteristică are mai ales caracter de tendinţă şi se realizează prin
abordări sistematice în procesul de pregătire. Perfecţionarea tehnicii trebuie să aibă o orientare
17
practicistă şi trebuie să fie orientată spre realizarea cerinţelor tactice ale diferitelor situaţii de
joc.
Perfectibilitatea tehnicii este dată de faptul că structurile motrice care alcătuiesc
procedeele specifice sunt supuse permanent unui proces de îmbunătăţire, de adecvare la
cerinţele practicii şi la exigenţele regulamentare. Perfectibilitatea tehnicii vizează atât
aspectele legate de forma mişcării, cât mai ales de aspectele legate de conţinutul acesteia. În
jocul de fotbal, obiectivele legate de perfecţionarea tehnicii trebuie să fie prezente în toate
stadiile antrenamentelor şi perioadelor antrenamentului.
Caracterul evolutiv al tehnicii este dat de acţiunea mai multor factori care acţionează
simultan în această direcţie dintre care menţionăm: colaborarea antrenorilor cu alţi specialişti
(medic, psiholog, metodist), noi materiale de mare tehnicitate (ghete, aparatură ajutătoare),
inventivitatea jucătorilor.
Caracteristicile tehnicii moderne remarcate de către specialiştii din domeniul jocului
de fotbal sunt următoarele:
- abilitate tehnică în regim de viteză;
- spectaculozitate, dificultate, precizie, supleţe, subtilitate în execuţii, viteză şi
uşurintă în execuţii, varietatea şi utilitatea tehnicii (execuţia unui procedeu tehnic include şi o
soluţie tactică);
- tehnică mascată efectuată pe suprafeţe mici;
- polivalenţa jucătorilor – a crescut numărul jucătorilor cu calităţi complexe, care fac
faţă situaţiilor complexe de joc şi care pot juca pe mai multe posturi de joc;
- s-a perfecţionat tehnica în atac – jucătorii trebuie să posede controlul perfect al
mingii pe gazon şi în aer, să efectueze mişcări înşelătoare înainte de atingerea mingii, să
acţioneze eficient în condiţii de adversitate directă;
- tehnica în apărare – lovirea mingii cu ambele picioare, deposedarea fără fault,
folosirea avantajului fizic.
Importanţa tehnicii în jocul de fotbal este scoasă în evidenţă astfel:
- tehnica de joc este numită partea de aur a fotbalului (C. Cernăianu, 1995);
- tehnica constituie fundamentul pe care se dezvoltă şi se perfecţionează jocul (M.
Bârsan, 1980);
- jocul în viteză cere jucători polivalenţi sub aspect tehnic (J. Palfai, 1985);
- tehnica este importantă prin economismul mişcărilor şi eficacitatea acesteia (A.
Dragnea, 1996);
18
- în jocurile sportive, tehnica influenţează în mod prioritar soluţionarea situaţiilor

complexe de joc (Nicu A., 1993; I. Motroc, A. Motroc, F. Motroc, 1999);
- importanţa tehnicii se reflectă prin influenţa pe care o exercită asupra celorlalţi
factori ai antrenamentului, mai ales asupra celui tactic (G. Hand, 1963; V. Stănculescu, 1977,
1999);
- calităţile tehnice ale jucătorilor sunt arme principale în depăşirea adversarului
direct, în câştigarea duelurilor cu adversarii şi îşi pun amprenta de o manieră covârşitoare
asupra jocului, aducând emoţii şi apreciere (M. Rădulescu 2004).
U.2.5 Componentele tehnicii
Analiza tehnicii şi a pregătirii tehnice evidenţiază următoarele componente:

elementele tehnice, procedeele tehnice, stilul tehnic, mecanismul de bază al procedeului
tehnic. În literatura de specialitate se mai fac referiri şi la măiestria tehnică.
La definirea elementelor tehnice, deşi se referă la acelaşi aspect, autorii formulează
diferit definiţia. Astfel putem menţiona următoarele definiţii:
- I. Motroc, (1989) – “gesturile motrice specifice jocului“;
- A. Nicu, (1993) – “structuri fundamentale, cele care compun ţesătura concursului
şi care constituie obiectivul procesului de învăţare şi perfecţionare“.
Elementul tehnic este o structură motrică fundamentală ce stă la baza practicării unei
ramuri de sport. Elementele tehnice sunt categorii generale de mişcări care facilitează
rezolvarea scopului şi a sarcinilor globale ale jocului în conformitate cu regulamentul de joc.
Elementele tehnice au o definire abstractă şi strict delimitată de sarcinile globale ale jocului.
Condiţiile de joc care apar sau în care sunt aplicate elementele tehnice au condus la formarea
şi perfecţionarea unor procedee tehnice concrete, operaţionale pentru rezolvarea respectivelor
sarcini.
Privitor la procedeele tehnice, specialiştii consideră că acestea reprezintă:
- “concretizarea şi adaptarea elementelor tehnice la modalităţile concrete de
acţiune”(M. Bârsan, 1980);
- “modalităţile concrete de realizare a elementelor tehnice” (I. Motroc, 1989).
Este cunoscut că un element tehnic poate fi realizat printr-un număr mai mare de
procedee tehnice.
Procedeul tehnic desemnează o structură motrică concretă sau un mod particular de
efectuare a elementului tehnic. Procedeul tehnic se distinge în primul rând prin structura
19
motrică de organizare internă, învăţată şi perfecţionată până la automatism, în cadrul

procesului de antrenament. Deci, în faza de învăţare, această structură internă este însuşită
conştient după care, prin exersare, se supraînvaţă, devenind stereotipă (automatizată).
Procesul de instruire realizează adaptarea unui anumit set de automatisme native
(mersul, alergarea, săritura) la specificul jocului sau formează prin învăţare şi supraînvăţare
automatisme noi, strict particulare pentru un joc sportiv.
Procedele tehnice au o structură motrică simplă sau complexă.
Procedeele tehnice simple sunt gesturi motrice a căror funcţie de execuţie se
încadrează în 3 faze (momente) distincte: poziţia iniţială, mişcarea propriu-zisă şi poziţia
finală. Ritmul de execuţie a acestor momente este foarte important pentru corectitudinea şi
eficienţa procedeelor. În jocul propriu-zis, procedeele tehnice simple apar numai atunci când
opoziţia adversarului este inexistentă, sau la momentele fixe ale jocului (aruncarea de la
margine, lovituri libere, pasa de pe loc, cornerul).
Procedeele tehnice complexe au o mare frecvenţă în joc, iar structura lor motrică leagă
2, 3 sau mai multe procedee. Aici este importantă nu numai acurateţea executării fiecărei
secvenţe în parte, ci mai ales legăturile care se fac între aceste secvenţe. Apoi, datorită
opoziţiei adversarului, unele secvenţe sau întregul lanţ motric îşi pierd caracterul invariabil
(standard), fiind executate cu alt ritm de execuţie, cu întreruperi, cu introducerea altor acte
motrice (fente), cu indici crescuţi de viteză şi forţă, cu valorificarea robusteţii şi a soluţiilor
creative personale sugerate de situaţia de moment.
Stilul constituie modul particular (amprenta personală) de efectuare a unui procedeu
tehnic. Deşi se respectă mecanismul de bază al procedeului respectiv, totuşi, particularităţile
morfologice, funcţionale şi psihice se întipăresc asupra execuţiei. Stilul se manifestă la
sportivii de înaltă clasă şi are drept rezultat efectuarea eficientă a unui anumit procedeu. Stilul
tehnic poate caracteriza chiar şi comportamentul tehnic al unei echipe (şcoala sud-americană,
şcoala saxonă).
Mecanismul de bază reprezintă succesiunea logică de acte motrice necesare efectuării
eficiente a unor acţiuni motrice. El este caracterizat spaţio-temporal şi dinamic. Mecanismul
de bază are următoarele caracteristici:
- caracteristici spaţiale care sunt definite de: poziţii iniţiale, intermediare şi finale,
distanţă, direcţie şi amplitudine a mişcărilor;
- caracteristici temporale care se concretizează în ritmul execuţiei, tempoul şi durata
execuţiei;
20
- caracteristici dinamice care se referă la indicii de forţă, viteză, coordonare,

precizie, echilibru cu care sunt efectuate actele motrice.
Mecanismul de bază se descrie atât la elementul tehnic, cât şi la procedeele tehnice, la
variantele de execuţie a acestora şi în descrierea stilului. Diferenţele ce apar între acestea vin
din particularităţile de desfăşurare a secvenţelor componente ale mecanismului de bază.
Măiestria tehnică este considerată ca un sistem de structuri motrice efectuate
economic în vederea obţinerii unui rezultat maxim în condiţiile dificile ale competiţiei.
Măiestria tehnică caracterizează doar jucătorii cu o înaltă capacitate tehnică
achiziţionată în decursul timpului. Ea este rezultatul instruirii şi autoantrenamentului la care
se adaugă neapărat şi “predispoziţiile vocaţionale” pentru joc.
U.2.6 Sistematizarea tehnicii
Clasificarea tehnicii înseamnă sistematizarea tuturor elementelor şi procedeelor pe

categorii şi grupe bine determinate, pentru a le recunoaşte şi aplica în practică. Înainte de
toate, acestea sunt determinate de antagonismul permanent dintre atac şi apărare, apoi de
poziţia faţă de posesia mingii şi de particularităţile structurii motrice a acestora.
În literatura de specialitate întâlnim mai multe modalităţi de sistematizare a tehnicii:
- V. Stănculescu afirmă că există o tehnică a jocului de fotbal, o tehnică individuală
a jucătorilor şi o tehnică pentru o anumită concepţie de joc;
- M. Bârsan şi C. Cernăianu menţionează o tehnică la mijlocul terenului şi o tehnică
în faţa porţii (proprii sau adverse);
- D. Colibaba şi I. Bota disting două ipostaze ale tehnicii: tehnica lentă şi tehnica în
regim de viteză.
Prof. univ. dr. I. Motroc a realizat o sistematizare corespunzătoare a elementelor
tehnice specifice jocului de fotbal şi anume:
A. Elementele tehnice fără minge (jucători de câmp):
- mers şi alergare (cu toate variantele de alergare);
- săriturile;
- schimbările de direcţie;
- starturi din diferite poziţii;
- sprinturi, accelerări şi deccelerări;
- căderi, ridicări şi rostogoliri;
- porniri şi opriri;
21
- combinarea acţiunilor de mai sus.

B. Elementele tehnice cu mingea:
a) elemente tehnice de intrare în posesia mingii:
- preluarea mingii;
- deposedarea adversarului de minge;
b) elemente tehnice de păstrare a posesiei mingii:
- protejarea mingii;
- conducerea mingii;
- mişcările înşelătoare;
c) elemente tehnice de transmitere a mingii:
- lovirea mingii cu piciorul;
- lovirea mingii cu capul;
- aruncarea de la margine.
C. Elementele tehnice ale jocului portarului:
1. elemente tehnice fără minge: comune cu cele ale jucătorilor de câmp plus
plonjonul şi poziţia fundamentală;
2. elemente tehnice cu mingea specifice jocului portarului:
- prinderea mingii;
- boxarea mingii;
- devierea mingii;
- blocarea mingii;
- repunerea mingii în joc cu mâna;
- repunerea mingii în joc cu piciorul.
Rezumat
Tehnica reprezintă totalitatea structurilor motrice cu şi fără minge, care prin

forma şi conţinutul lor specific, permit practicarea jocului de fotbal, în conformitate
cu regulamentul de joc.
În jocul de fotbal tehnica a fost definită ca fiind arta de a te servi de minge.
Specificul jocului de fotbal constă în jucarea mingii cu piciorul, segment mai
puţin îndemanatic, fapt ce determină sporirea dificultăţii învăţării şi perfecţionării
acestui joc sportiv.
Caracteristicile tehnicii jocului de fotbal sunt următoarele: specificitatea,
22
raţionalitatea, eficienţa, perfectibilitatea şi caracterul evolutiv.

Tehnica modernă se caracterizează prin: spectaculozitate, precizie,
subtilitate, viteză, uşurinţă, varietate şi utilitate în execuţie.
Conceptele cu care se operează în pregătirea tehnică sunt elementele şi
procedeele tehnice. Elementele tehnice reprezintă structurile fundamentale, formele
generale motrice cu şi fără minge specifice jocului de fotbal, prin care se realizează
acţiunile de joc. Procedeele tehnice reprezintă acţiunile motrice concrete, prin care
se valorifică elementele tehnice. Fiecare element tehnic poate fi realizat printr-un
număr mai mare de procedee tehnice.

1. Enunţaţi definiţia tehnicii jocului de fotbal.
2. În ce constă specificul tehnicii jocului de fotbal?
3. Enumeraţi caracteristicile tehnicii jocului de fotbal.
4. Definiţi noţiunile de element tehnic şi de procedeu tehnic.
5. Sistematizaţi elementele tehnice ale jucătorului de fotbal.
6. Sistematizaţi elementele tehnice specifice jocului portarului.
Folosiţi drept sursă directă de răspuns paragrafele U.2.3.-U.2.6.
23
Elementele tehnice de intrare şi de păstrare a posesiei mingii - definiţie,

procedee tehnice, generalităţi
Cuprins
Elementele tehnice de intrare şi de păstrare a posesiei mingii - definiţie, procedee
tehnice, generalităţi ................................................................................................................ 24
U.3.1 Introducere.................................................................................................................. 24
U.3.3 Elementele tehnice de intrare în posesia mingii ......................................................... 25
U.3.4 Elemente tehnice de păstrare a posesiei mingii .......................................................... 29
U.2.8 Introducere
Prezenta unitate de învăţare este dedicată înţelegerii şi familiarizării cu

elementele tehnice de intrare şi de păstrare a posesiei mingii, cu procedeele lor de
realizare, cu utilitatea tactică şi cu cele mai frecvente greşeli întâlnite în practică.

- să definească elementele tehnice de intrare şi de păstrare a posesiei
mingii;
- să arate care sunt procedeele tehnice prin care se realizează acestea;
- să identifice utilizarea tactică şi greşelile frecvente apărute în timpul
executării acestor elemente şi procedee tehnice.
24
U.2.10 Elementele tehnice de intrare în posesia mingii
Preluarea mingii este elementul tehnic de intrare în posesia mingii prin care jucătorul
modifică direcţia, traiectoria şi viteza de sosire a mingii, în scopul de a o manevra şi utiliza cât
mai eficient în continuarea acţiunii de joc.
Preluarea are la bază două principii: amortizarea şi ricoşarea. Pentru că ricoşarea are
un caracter controlat prin care jucătorul imprimă mingii direcţia şi traiectoria dorită, se
foloseşte termenul de preluare prin contralovitură.
Această preluare se caracterizează prin acţionarea asupra mingii cu segmentul corpului
care efectuează preluarea, imprimându-i acesteia direcţia şi traiectoria dorită. Preluarea prin
contralovitură constă de fapt în lovirea uşoară a mingii pe o nouă direcţie, în care vrea să
acţioneze jucătorul.
Preluarea mingii prin contralovitură se materializează în joc prin următoarele
procedee tehnice:
- preluarea mingii venite la nivelul solului prin contralovitură cu diferite părţi ale
labei piciorului: şiretul plin, şiretul interior, şiretul exterior (fig.1), cu latul (fig.2), cu
exteriorul (fig. 3), cu vârful, cu talpa (fig. 4), cu călcâiul (fig. 5);
Exemple
Fig. 1 Fig.2 Fig.3
25
Fig. 4 Fig. 5
- preluarea mingii prin contralovitură cu tibia (fig. 6);

- preluarea mingii prin contralovitură cu coapsa (fig. 7);
- preluarea mingii prin contralovitură cu pieptul (fig. 8);
- preluarea mingii prin contralovitură cu capul.
Exemple
Fig. 6 Fig. 7 Fig. 8
Preluarea prin amortizare se realizează prin aceleaşi procedee tehnice ca la preluarea

prin contralovitură, dar efectuarea procedeului tehnic se bazează pe întâmpinarea mingii şi
retragerea segmentului executor cu aceeaşi viteză cu care soseşte mingea, realizând astfel
amortizarea ei.
Procedeele de preluare prin amortizare sunt următoarele:
- preluare prin amortizare cu diferite părţi ale labei piciorului: cu şiretul exterior,
interior, plin (fig. 9); cu latul (fig. 10 );
26
- preluare prin amortizare cu coapsa;

- preluare prin amortizare cu abdomenul (fig. 11);
- preluare prin amortizare cu pieptul (fig. 12);
- preluare prin amortizare cu capul.
Exemple
Fig. 9 Fig. 10
Fig. 11 Fig. 12
Utilizare tactică: intrarea în posesia mingii.

Greşeli frecvente:
- aprecierea greşită a direcţiei, traiectoriei şi vitezei de sosire a mingii;
- aprecierea greşită a distanţei faţă de minge;
- echilibru instabil al jucătorului;
- nesincronizarea mişcărilor;
- rigiditatea segmentului corpului cu care se efectuează contactul cu mingea;
27
- poziţia incorectă a piciorului de sprijin.

În cadrul jocului sunt frecvente cazurile când apar preluări înlănţuite cum ar fi de
exemplu: preluare pe piept continuată cu o preluare pe picior sau preluare greşită cu capul
completată şi corectată de o preluare cu piciorul.
Deposedarea adversarului de minge este elementul de intrare în posesia mingii prin

interceptare sau prin recuperarea ei de la adversar, când aceasta se află în posesia mingii.
Fiind un mijloc principal de scoatere a mingii de la adversar, necesită execuţii corecte din
punct de vedere tehnic şi regulamentar.
Procedeele tehnice de deposedare sunt următoarele:
- deposedarea prin intercepţie;
- deposedarea în momentul preluării mingii;
- deposedarea în contact direct cu adversarul (cu atac din faţă, din lateral şi din
spate);
- deposedarea prin alunecare.
Deposedarea prin intercepţie se realizează prin preluarea sau respingerea mingii care
se îndreaptă spre adversar; adversarul nefiind în posesia mingii, ci aşteaptă primirea ei.
Deposedarea prin intercepţie este precedată de o ţâşnire, de un sprint, sau de o săritură, care
trebuie să asigure prim-planul la minge şi posibilitatea de a juca mingea înaintea adversarului.
Deposedarea în momentul preluării mingii se realizează când adversarul este
concentrat asupra intrării în posesia mingii şi este condiţionată de rapiditatea şi
promptitudinea execuţiei apărătorului.
Deposedarea în contact direct cu adversarul are 5 faze: tatonarea adversarului,
contactul direct cu adversarul şi folosirea forţei corporale, declanşarea atacului de deposedare,
luarea contactului cu mingea şi repetarea atacului de deposedare în caz de nereuşită. (fig. 13).
28
Exemple
Fig. 13 - Deposedarea în contact direct cu adversarul
Deposedarea prin alunecare se poate realiza din direcţie oblică sau din spatele
adversarului, jucătorul alunecând pe partea laterală a piciorului de sprijin, iar piciorul
executant caută să scoată mingea de la adversar.
Utilizarea tactică a deposedării: la intrare în posesia mingii, la recuperări, la
împiedicarea finalizării adversarului.
Greşeli frecvente: indecizie, viteză scăzută, acţiune întârziată, folosirea insuficientă a
forţei corporale, atenţia concentrată la adversar şi nu la minge, poziţie şi acţiune incorectă a
braţelor.
U.2.11 Elemente tehnice de păstrare a posesiei mingii
Protejarea mingii este elementul de păstrare a posesiei mingii prin care jucătorul aflat
în posesia mingii o fereşte de intervenţia adversarului, prin interpunerea corpului sau a unor
segmente ale sale între minge şi adversar, punându-l pe acesta în imposibilitatea de a intra în
posesia ei.
Protejarea mingii se combină cu alte elemente tehnice şi este utilizată în joc în cazul în
care posesorul mingii este atacat de unul sau mai mulţi adversari şi nu are posibilitatea
transmiterii ei la coechipieri.
Procedeele tehnice de protejare a mingii sunt:
29
- protejarea mingii de pe loc (fig.14);

- protejarea mingii în timpul conducerii fig.15).
Exemple
Fig. 14 Fig. 15
În cazul protejării mingii de pe loc jucătorul având picioarele depărtate, cu greutatea

corpului egal repartizată pe ambele picioare, cu genunchii flexaţi, trage mingea cu talpa
concomitent cu o pivotare pe piciorul de sprijin şi interpune corpul între minge şi adversar,
ajutându-se şi de braţe, care sunt depărtate de corp, împiedicându-l pe adversar să intervină la
minge.
Protejarea mingii în timpul conducerii presupune manevrarea mingii cu piciorul opus
direcţiei de intervenţie a adversarului şi interpunerea unor segmente ale corpului (trunchi,
braţe) între minge şi adversar.
Utilizare tactică: la menţinerea posesiei mingii.
Greşeli frecvente: poziţii dezechilibrate, pivotări insuficiente, pierderea controlului
mingii, poziţii prea înalte ale corpului, folosirea neregulamentară a braţelor, conducerea
mingii cu piciorul de pe partea de unde atacă adversarul.
Conducerea mingii este elementul tehnic de păstrare a posesiei mingii care constă în
dirijarea mingii pe anumite direcţii şi zone ale terenului, păstrând permanent controlul asupra
ei, în scopul continuării eficiente a acţiunii. Acest element se realizează prin loviri succesive
şi repetate aplicate mingii, imprimând acesteia direcţia dorită şi ferind-o de intervenţia
adversarului. Conducerea mingii este permanent însoţită de protejarea ei.
Procedeele tehnice de conducere a mingii sunt următoarele:
30
- conducerea mingii cu şiretul plin, interior, exterior (fig. 16,);

Exemplu
Fig. 16
- conducerea mingii cu interiorul labei piciorului;

- conducerea mingii cu exteriorul labei piciorului;
- conducerea mingii cu vârful pe terenuri grele;
- conducerea mingii cu latul (fig.17);
Exemplu
Fig. 17
- conducerea mingii cu ambele picioare prin lovituri alternative;

- conducerea mingii prin lovirea ei în aer (fără să atingă solul).
31
Utilizare tactică: menţinerea posesiei mingii, schimbarea direcţiei de atac, finalizare,

pregătirea unor combinaţii tactice, facilitarea demarcării coechipierilor, avansarea în terenul
advers, scoaterea adversarului din dispozitiv, depăşirea adversarului.
Greşeli frecvente: glezna piciorului de execuţie prea încordată, depărtarea mingii de
picior, trunchi drept şi rigid, ritmul alergării sacadat şi lent, privirea îndreptată numai la
minge, protejare necorespunzătoare.
Mişcarea înşelătoare este elementul tehnic de păstrare a posesiei mingii care constă
în efectuarea unor acţiuni surprinzătoare, cu întreg corpul sau cu anumite segmente ale sale,
cu scopul de a camufla adevăratele intenţii ale posesorului mingii şi de a deruta adversarul, în
vederea creerii unui avantaj în faţa lui şi punerea acestuia în imposibilitatea de a recupera
mingea.
Mişcarea înşelătoare este elementul tehnic a cărui execuţie se bazează pe existenţa şi
corelarea a numeroase calităţi motrice, psihice şi deprinderi tehnico-tactice.
Mişcările înşelătoare pot fi sistematizate astfel:
- mişcări înşelătoare bazate pe schimbarea ritmului de execuţie;
- mişcări înşelătoare bazate pe trecerea greutăţii de pe un picior pe celălalt şi pe
schimbări de direcţie (fig. 18);
Exemplu
Fig. 18
- mişcări înşelătoare efectuate cu diferite segmente ale corpului (fenta de şut,

“călcarea mingii“, etc. - fig. 19, trecerea piciorului peste minge şi conducerea ei în altă
direcţie - fig. 20);
32
Exemplu
Fig. 19 Fig. 20
- înlănţuiri de mişcări înşelătoare;

- mişcări înşelătoare combinate cu diferite procedee tehnice în sensuri şi ritmuri
diferite (fig. 21, 22).
Exemplu
Fig. 21 Fig. 22
Utilizare tactică: la menţinerea posesiei mingii, la depăşirea adversarului, la

favorizarea transmiterii mingii, la protejarea mingii, la schimbarea direcţiei jocului, la crearea
superiorităţii numerice.
33
Greşeli frecvente: poziţii înalte ale corpului, viteză insuficientă, nesesizarea

momentului de dezechilibru al adversarului, mişcări neconvingătoare.
Rezumat
Preluarea mingii este elementul tehnic de intrare în posesia mingii prin care
jucătorul modifică direcţia, traiectoria şi viteza de sosire a mingii, în scopul de a o
manevra şi utiliza cât mai eficient în continuarea acţiunii de joc. Preluarea are la
bază două principii: amortizarea şi ricoşarea.
Deposedarea adversarului de minge este elementul de intrare în posesia
mingii prin interceptare sau prin recuperarea ei de la adversar, când aceasta se află în
posesia mingii. Procedeele tehnice de deposedare sunt următoarele: deposedarea prin
intercepţie, deposedarea în momentul preluării mingii, deposedarea în contact direct
cu adversarul (cu atac din faţă, din lateral şi din spate), deposedarea prin alunecare.
Protejarea mingii este elementul de păstrare a posesiei mingii prin care
jucătorul aflat în posesia mingii o fereşte de intervenţia adversarului, prin
interpunerea corpului sau a unor segmente ale sale între minge şi adversar, punându-
l pe acesta în imposibilitatea de a intra în posesia ei.
Protejarea mingii se combină cu alte elemente tehnice şi este utilizată în joc
în cazul în care posesorul mingii este atacat de unul sau mai mulţi adversari şi nu are
posibilitatea transmiterii ei la coechipieri. Procedeele tehnice de protejare a mingii
sunt: protejarea mingii de pe loc, protejarea mingii în timpul conducerii.
Conducerea mingii constă în dirijarea mingii pe anumite direcţii şi zone ale
terenului, păstrând permanent controlul asupra ei, în scopul continuării eficiente a
acţiunii. Acest element se realizează prin loviri succesive şi repetate aplicate mingii,
imprimând acesteia direcţia dorită şi ferind-o de intervenţia adversarului.
Conducerea mingii este permanent însoţită de protejarea ei.
Mişcarea înşelătoare este elementul tehnic de păstrare a posesiei mingii care
constă în efectuarea unor acţiuni surprinzătoare cu scopul de a camufla adevăratele
intenţii ale posesorului mingii şi de a deruta adversarul, în vederea creerii unui
avantaj în faţa lui şi punerea acestuia în imposibilitatea de a recupera mingea.
Mişcarea înşelătoare este elementul tehnic a cărui execuţie se bazează pe existenţa şi
corelarea a numeroase calităţi motrice, psihice şi deprinderi tehnico-tactice.
34
1. Enunţaţi definiţia elementelor tehnice intrare în posesia mingii: preluarea şi

deposedarea.
2. Specificaţi care este diferenţa dintre preluarea prin amortizare şi preluarea prin
contralovitură.
3. Enunţaţi definiţia elementelor tehnice de păstrare a posesiei mingii: protejarea,
conducerea şi mişcarea înşelătoare.
4. Enumeraţi procedeele tehnice ale elementelor tehnice de păstrare a posesiei
mingii?
5. Specificaţi utilizarea tactică şi greşelile care pot apare la protejarea mingii.
6. Care sunt categoriile în care se împart mişcările înşelătoare?
35
Elementele tehnice de transmitere a mingii şi elementele tehnice specifice

jocului portarului - definiţie, procedee tehnice, generalităţi. Metodica
învăţării, consolidării şi perfecţionării tehnicii jocului de fotbal
Cuprins
Elementele tehnice de transmitere a mingii şi elementele tehnice specifice jocului
portarului - definiţie, procedee tehnice, generalităţi. Metodica învăţării, consolidării şi
perfecţionării tehnicii jocului de fotbal ................................................................................ 36
U.4.1 Introducere.................................................................................................................. 36
U.4.3 Elemente tehnice de transmitere a mingii .................................................................. 37
U.4.4 Elementele tehnice specifice jocului portarului ........................................................ 41
U.4.5 Metodica învăţării, consolidării şi perfecţionării tehnicii jocului de fotbal ............... 46
U.4.7 TEMĂ DE CASĂ ....................................................................................................... 51
U.3.1 Introducere
Prezenta unitate de învăţare este dedicată prezentării noţiunilor referitoare
la elementele tehnice de transmitere a mingii şi la elementele tehnice specifice
jocului portarului, la procedeele lor de realizare, la utilitatea tactică şi la cele mai
frecvente greşeli întâlnite în practică.

- să definească elementele tehnice de transmitere a mingii: lovirea mingii
cu piciorul, lovirea mingii cu capul şi aruncarea de la mrgine;
- să definească şi să clasifice elementele tehnice specifice jocului
portarului;
- să arate care sunt procedeele tehnice prin care se realizează acestea;
- să identifice utilizarea tactică şi greşelile frecvente apărute în timpul
executării acestor elemente şi procedee tehnice.
36
U.3.3 Elemente tehnice de transmitere a mingii
Lovirea mingii cu piciorul este elementul tehnic de transmitere a mingii cel mai
important şi cel mai frecvent utilizat în jocul de fotbal. Acest element se realizează prin
lovirea mingii cu diferite părţi ale membrului inferior, dându-i acestuia direcţia, traiectoria şi
viteza dorită de executant.
Lovirea mingii cu piciorul are următoarele faze:
- elanul;
- fixarea piciorului de sprijin;
- pendularea posterioară a piciorului de execuţie;
- pendularea anterioară a piciorului.de execuţie;
- luarea contactului cu mingea;
- imprimarea forţei corporale;
- faza de acţiune de după lovirea mingi (fig. 23).
Exemplu
Fig. 23 – Fazele lovirii mingii cu piciorul
37
Principalele procedee tehnice de lovirea mingii cu piciorul sunt:

- lovirea mingii cu şiretul plin, şiretul interior şi şiretul exterior;
- lovirea mingii cu latul;
- lovirea mingii cu exteriorul;
- lovirea mingii cu vârful labei piciorului;
- lovirea mingii cu călcâiul;
- lovirea mingii prin deviere;
- lovirea mingii din demi-vole (drop);
- lovirea mingii din vole;
- lovirea mingii prin forfecare;
- lovirea mingii cu genunchiul;
- aruncarea mingii cu piciorul (lobarea mingii).
Utilizare tactică: la transmiterea mingii, la finalizare, la lovituri libere, la degajări, la
schimbarea direcţiei de atac, la combinaţii tactice, la circulaţii tactice.
Greşeli frecvente: elan insuficient, picior de sprijin pus prea departe de minge, poziţie
defectuoasă a piciorului de sprijin, genunchi insuficient flexat, pendulare insuficientă, trunchi
înclinat pe spate, gleznă insuficient încordată şi orientată greşit, braţe pe lângă corp.
Lovirea mingii cu capul este elementul tehnic de transmitere a mingii specific jocului
de fotbal. Apare foarte frecvent în joc şi stă la baza realizării unor importante acţiuni tehnico-
tactice.
Eficienţa lovirii mingii cu capul este condiţionată de câteva cerinţe din punct de
vedere biomecanic: extensia trunchiului simultan cu ducerea brațelor spre înainte, ușoară
extensie urmată de ducerea capului spre înainte în întâmpinarea mingiii, lovirea mingii cu
partea frontală a capului (fig. 24).
38
Exemplu
Fig. 24 – Lovirea mingii cu capul de le loc, cu picioarele pe aceeaşi linie
Procedeele tehnice prin care se realizează acest element tehnic sunt:

- lovirea mingii cu capul de pe loc cu picioarele pe aceeaşi linie sau cu un picior in
faţă;
- lovirea mingii cu capul de pe loc precedată de o săritură;
- lovirea mingii cu capul din alergare;
- lovirea mingii cu capul din săritură cu desprindere de pe un picior sau pe două
picioare (precedată de elan);
- lovirea mingii cu capul din plonjon.
La lovirea mingii cu capul din săritură există următoarele faze: elanul, desprinderea,
acţiunea corpului de pregătire a lovirii, aplicarea loviturii, aterizarea (fig. 25).
Exemplu
Fig. 25 - Lovirea mingii cu capul din săritură
39
După direcţia pe care o va urma mingea după aplicarea loviturii există:

- lovirea mingii cu capul spre înainte;
- lovirea mingii cu capul spre lateral;
- lovirea mingii cu capul spre înapoi (peste cap).
Întâlnim în joc situaţii în care nu există o lovire propriu-zisă a mingii, ci o deviere a ei.
Utilizare tactică: la transmiterea mingii, la finalizare, la momentele fixe ale jocului, la
combinaţii tactice, la respingerea atacului advers.
Greşeli frecvente: extensie insuficientă a trunchiului, pendulare insuficientă a capului,
mingea se loveşte având ochii închişi, mingea nu se loveşte cu partea frontală, nu se apreciază
corect traiectoria şi viteza mingii, nu se calculează corespunzător timpul de coincidenţă cu
mingea, aterizări defectuoase.
Aruncarea de la margine este elementul tehnic de transmitere a mingii cu ajutorul

braţelor, având ca scop repunerea mingii în joc în situaţia în care aceasta părăseşte terenul
prin depăşirea liniilor laterale. De menţionat este faptul că aruncarea de la margine este
singurul element tehnic de manevrare a mingii cu mâna permis de regulamentul de joc.
Prevederile regulamentare de care trebuie să se ţină cont în executarea acestui element
tehnic sunt următoarele:
- mingea se repune în joc din locul în care a părăsit terenul;
- obligativitatea menţinerii ambelor picioare în contact cu solul în momentul
execuţiei;
- ducerea mâinilor numai pe deasupra capului.
Procedeele tehnice prin care se realizează acest element sunt:
- aruncarea mingii de la margine de pe loc cu picioarele pe aceeaşi linie sau cu un
picior în faţă (fig. 26);
- aruncarea mingii de la margine cu elan.
40
Exemplu
Fig. 26 - Aruncarea mingii de la margine de pe loc cu picioarele pe aceeaşi linie
U.3.4 Elementele tehnice specifice jocului portarului
Elementele tehnice specifice portarului se împart în două categorii:

1. elemente tehnice fără minge: comune cu cele ale jucătorilor de câmp plus
2. elemente tehnice cu mingea specifice jocului portarului:
- prinderea mingii;
- boxarea mingii;
- devierea mingii;
- blocarea mingii;
- repunerea mingii în joc cu mâna;
- repunerea mingii în joc cu piciorul.
Poziţia fundamentală trebuie să fie convenabilă şi să ofere posibilitatea efectuării
rapide şi eficace a celorlalte elemente tehnice specifice. De remarcat este faptul că poziţia
fundamentală nu este menţinută permanent în tot cursul jocului, ci numai în anumite faze.
Poziţia fundamentală se caracrerizează prin: greutatea egal repartizată pe ambele
picioare, picioarele depărtate la nivelul umerilor, genunchii flexaţi, trunchiul uşor aplecat în
41
faţă, braţele uşor depărtate de corp, privirea urmăreşte mingea sau acţiunile coechipierilor şi
adversarilor.
Poziţia fundamentală are trei variante: înalta, medie şi joasă care sunt utilizate
alternativ în funcţie de solicitările fazelor de joc. Diferenţa între aceste variante constă în
gradul mai pronunţat sau mai puţin pronunţat a flexării genunchilor şi a trunchiului.
Exemplu
Fig. 27 – Poziţia fundamentală
Plonjonul este elementul tehnic specific jocului portarului care constă în aruncarea
corpului în diferite direcţii în scopul prinderii, boxării, devierii sau blocării mingii. În funcţie
de direcţia de execuţie plonjonul poate fi: înainte, lateral sau înapoi (pe spate), fiecare având
particularităţi de execuţie. Toate aceste variante cuprind următoarele faze: desprinderea,
zborul, contactul cu mingea, aterizarea şi ridicarea de la sol. (fig. 28).
Exemplu
Fig. 28 – Plonjonul
42
Prinderea mingii este un element de bază foarte des utilizat în jocul portarului. În
toate situaţiile în care portarul realizează prinderea mingii apar trei aspecte asemănătoare:
priza la minge, ducerea imediată a mingii la piept în scopul protejării ei şi interpunerea
corpului pe traiectoria mingii când acest lucru este posibil. După orientarea degetelor de la
mâini, există două prize la minge: “o priza de sus“ (când palmele sunt orientate cu degetele în
sus) şi “o priză de jos“ (când palmele sunt orientate cu degetele în jos).
Prinderea mingii se poate executa de pe loc, din deplasare, din săritură şi din plonjon.
După traiectoria mingii care urmează să fie prinsă distingem următoarele procedee de
prindere:
- prinderea mingii venite pe jos direct din faţă sau din lateral (fig. 29);
Exemplu
Fig. 29 Fig. 30
- prinderea mingii venite la înălţimea solului, a gambei şi a genunchiului;

- prinderea mingii venite la înălţimea abdomenului (fig. 30);
- prinderea mingii venite la înălţimea pieptului (fig.31);
- prinderea mingii cu traiectorie înaltă (fig. 32);
- prinderea mingii din plonjon înainte, lateral sau înapoi.
43
Exemplu
Fig. 31 Fig. 32
Boxarea mingii este elementul tehnic utilizat de către portar în situaţia în care
prinderea nu se poate efectua cu siguranţă sau când portarul este atacat de către adversari în
momentul interceptării mingii.
Procedeele de boxare a mingii pot fi clasificate astfel:
- după modul de execuţie – boxarea mingii cu o mână sau cu două mâini (fig.
33,34);
- după dinamica mişcării portarului – boxarea mingii de pe loc, din deplasare, din
săritură şi din plonjon;
- în funcţie de contactul cu adversarul – boxarea mingii în contact cu unul sau mai
mulţi adversari şi fără prezenţa adversarului.
Exemplu
Fig. 33 Fig. 34
44
Devierea mingii este elementul tehnic specific jocului portarului care constă în
prelungirea sau schimbarea traiectoriei mingii în afara suprafeţei porţii şi a zonelor
periculoase din imediata apropiere a porţii.
Procedeele de deviere a mingii se pot clasifica astfel:
- după modul de execuţie – devierea mingii cu o mână sau cu două mâini;
- după dinamica jocului – devierea mingii de pe loc, din deplasare, din plonjon;
- după direcţia şi traiectoria mingii – devierea mingilor venite lateral, devierea
mingilor venite cu traiectorie înaltă deasupra capului portarului.
Blocarea mingii este un element tehnic specific jocului portarului care se execută în
două situaţii: când un atacant a scăpat singur spre poartă şi la pasele trimise în adâncime pe
direcţia porţii.
Ieşirea la blocaj dă posibilitatea portarului să micşoreze unghiul de finalizare a
atacantului şi să acopere suprafaţa porţii. Blocarea mingii se execută în aşa fel încât corpul
portarului să se interpună între minge şi poarta proprie, evitând posibilitatea trecerii mingii pe
sub corpul portarului. Blocarea mingii de pe loc se face prin rularea corpului (coapsă, şold,
trunchi, braţe) sau din deplasare situaţie când este precedată de plonjon (fig.35).
Exemplu
Fig. 35
Repunerea mingii în joc este un element tehnic specific jocului portarului frecvent
întâlnit în joc şi se realizează prin următoarele procedee tehnice:
- repunerea mingii în joc cu mâna prin lansarea ei pe jos (ca la popice), prin lansarea
laterală a mingii (ca la disc), prin rotarea braţului (ca la volei);
45
- repunerea mingii în joc prin aruncare azvârlită de deasupra umărului (ca la handbal);
- repunerea mingii în joc prin lovirea ei cu piciorul, în minge statică sau rostogolită pe sol;
- repunerea mingii în joc din demi-vole sau vole (din autopasă în cazul în care a prins
mingea).
U.3.5 Metodica învăţării, consolidării şi perfecţionării tehnicii jocului de

fotbal
Tendinţe şi orientări metodice în predarea jocului de fotbal
În metodica predării jocului de fotbal există rezolvări moderne care urmăresc
reducerea timpului necesar învăţării, creşterea eficienţei procesului de instruire în sensul
apropierii lui de condiţiile organizării şi desfăşurării jocului.
Orientarea metodică modernă cere ca subiecţii să fie iniţiaţi pentru a practica jocul de
fotbal şi nu elementele tehnice disparate ale acestui joc, iar această orientare solicită
respectarea următoarelor aspecte:
- învăţarea elementelor şi procedeelor tehnice de bază în cadrul unor structuri
complexe;
- predarea elementelor şi procedeelor tehnice de bază în condiţii apropiate de joc;
- predarea elementelor şi procedeelor tehnice de bază în condiţii de efort.
Învăţarea procedeelor tehnice în cadrul unor structuri complexe este determinată de
necesitatea însuşirii mecanismului de bază în condiţiile legării şi combinării lor în structuri şi
acţiuni de joc asemănătoare, sau chiar identice celor din joc.
Jocul de fotbal are caracter complex, constă într-o succesiune de acţiuni specifice în
fazele de atac şi apărare, în luptă permanentă cu adversarul şi în limitele regulamentului. Deci
jocul nu este constituit din elemente tehnice separate ci din faze de joc care leagă procedeele
tehnice în acţiuni de joc.
Această caracteristică a jocului solicită în învăţarea şi perfecţionarea tehnicii jocului
de fotbal respectarea următoarelor cerinţe metodice:
- învăţarea izolată a procedeelor tehnice se face numai în faza iniţială şi numai în
cazuri speciale;
- conceperea structurilor complexe înlănţuind procedeele tehnice în conformitate cu
structura firească a jocului;
- conceperea structurilor complexe în funcţie de nivelul de pregătire al colectivului
cu care se lucrează;
46
- paralel cu învăţarea procedeelor tehnice se învaţă şi elementele de tactică pentru a

se trece cât mai rapid la practicarea jocului.
Necesitatea predării procedeelor tehnice în condiţii de efort este determinată de faptul
că aplicarea lor în joc se realizează în condiţiile solicitării crescute a organismului, fapt ce
influenţează calitatea şi precizia execuţiei.
Metodica pregătirii tehnice trebuie să cuprindă instruirea simultană a factorilor de joc
şi să urmărească corelarea metodelor de instruire tehnică cu cele ale pregătirii fizice şi tactice,
realizând astfel modelarea tehnicii la conţinutul şi structura jocului.
Etapele învăţării tehnicii
Etapele învăţării tehnicii urmează în general etapele formării deprinderilor motrice, cu
unele note diferenţiale determinate de specificitatea şi particularităţile ramurilor de sport.
Schema generală de învăţare a tehnicii urmează următorul traseu:
1. Etapa informării şi a formării reprezentării, în care sportivul îşi creează, pe baza
explicaţiilor şi a mijloacelor intuitive, concepţia şi bazele procedeului ce urmează a se învăţa.
Ca urmare a acestora, subiectul îşi elaborează un proiect de acţiune, determinat de experienţa
sa motrică anterioară, de nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice, de capacitatea de efort şi
de spiritul de observaţie pe care îl are. (aceasta este etapa învăţării iniţiale).
În această etapă ca metode şi procedee metodice se utilizează expunerea verbală
(explicaţia, convorbirea), demonstraţia (demonstraţia profesorului, video, chinograme, desene,
fotografii, observarea execuţiei altor jucători).
2. Etapa mişcărilor grosiere sau insuficient diferenţiate.
Etapa mişcărilor grosiere sau insuficient diferenţiate este caracterizată de primele
execuţii practice ale procedeelor tehnice respective, în care informaţia principală a subiectului
e constituită de indicaţiile verbale. Fenomenele aferente ale acestei etape sunt: efort excesiv,
ritm sacadat, amplitudine şi precizie scăzute. Aceasta este o etapă hotărâtoare în învăţarea
corectă. Dacă se însuşesc actele motrice neadecvate, sau amplitudini necorespunzătoare, ele
constituie greşeli care vor fi greu de corectat mai târziu. În această etapă se impun măsuri
motrice deosebite (folosirea mijloacelor ajutătoare, efectuarea cu restricţie a procedeelor) şi
metode care să favorizeze exersarea corectă. Acestea se vor referi, în principal, la
componentele mecanismului de bază al procedeului tehnic.
Ca metode şi procedee metodice utilizate în această etapă menţionăm: exersarea
nemijlocită şi combinată cu exerciţii ajutătoare (pentru calităţi motrice, pentru dezvoltarea
indicilor morfo-funcţionali, pentru capacitate de efort), efectuarea unor exerciţii pentru
47
precizarea unor detalii ale procedeelor tehnice, explicaţii cu precizarea momentelor cheie,
observaţia participativă, demonstraţia.
3. Etapa coordonării fine şi a consolidării procedeelor tehnice (etapa fixării şi
consolidării) are ca trăsături esenţiale:
- efectuarea corectă a mişcării, de regulă în condiţii standard sau stereotip variate;
- executarea cu indici crescuţi de forţă, viteză şi în condiţii de rezistenţă;
- execuţie fluentă, cu ritm, precizie şi amplitudine corecte.
În această fază informaţiile date de antrenor se vor referi la perfecţionarea unor detalii
de execuţie care determină execuţia cu fineţe a procedeului tehnic.
Ca metode şi procedee metodice în această etapă menţionăm: exersarea globală a
procedeului integrat în diferite structuri tehnico-tactice, exersarea procedeului tehnic cu indici
sporiţi de viteză, forţă, rezistenţă, exersarea în condiţii standard (redus ca număr), explicarea
unor detalii de execuţie (de fineţe).
4. Etapa perfecţionării şi supraînvăţării procedeului tehnic este caracterizată de
efectuarea acestuia în condiţii variate cu indici superiori de eficienţă (coordonare, precizie,
ritm, cursivitate). Jucătorul este capabil să-şi adapteze execuţiile oricând la cele mai variate
condiţii externe create de adversar, de teren, condiţii atmosferice. Supraînvăţarea este un efect
şi o condiţie determinată de necesitatea unui număr mare de repetări. În jocul de fotbal
supraînvăţarea are o masivă participare intelectuală, deoarece necesită pentru punerea sa în
valoare o profundă analiză (mentală) a situaţiei concrete.
În această etapă se utilizează următoarele metode şi procedee metodice: exersarea
integrală şi în sisteme tehnico-tactice sau structuri complexe, exersarea procedeului în condiţii
de întrecere, exersarea cu maxim de eficienţă oricând şi în orice condiţii, exersarea
automatizată.
În mod concret demersul metodic al predării unui procedeu tehnic în jocul de fotbal
este următorul:
- explicaţie – demonstraţie – explicaţie (cu detalii şi greşeli frecvente);
- imitarea mişcărilor componente ale procedeului tehnic;
- execuţia analitică a procedeului tehnic;
- execuţia procedeului tehnic în cadrul unor structuri complexe care cuprind mai
multe procedee tehnice;
- execuţia procedeului tehnic cu indici sporiţi de viteză, de forţă şi rezistenţă, de
precizie;
- exersarea procedeului tehnic cu partener;
48
- exersarea procedeului tehnic în condiţii de adversitate;

- exersarea procedeului tehnic în cadrul unor suveici şi ştafete;
- exersarea procedeului tehnic în cadrul unor jocuri;
- exersarea procedeului tehnic în cadrul unor jocuri specifice jocului de fotbal: cu
număr redus de jucători, cu număr egal sau inegal de jucători, jocuri cu temă, jocuri pe diferite
suprafeţe de joc, etc.
- joc bilateral 11.11 pe teren normal.
Priorităţi metodice privind învăţarea tehnicii în jocul de fotbal:
- stabilirea principalelor procedee tehnice care vor forma obiectul instruirii pentru
fiecare eşalon în parte;
- concomitent cu însuşirea temeinică a procedeelor tehnice programate, se va ţine
seama de înclinaţiile şi opţiunile personale ale subiecţilor faţă de unele execuţii tehnice,
favorizându-se valorificarea maximă a posibilităţilor acestora pentru obţinerea virtuozităţii
tehnice;
- însuşirea tehnicii în corelaţie strânsă cu exigenţele complexe ale competiţiei (în
condiţii de adversitate, pe orice fel de terenuri şi condiţii atmosferice, echipament adecvat,
mingi, etc.)
- individualizarea instruirii;
- reducerea execuţiilor lipsite de aplicativitate în jocul competiţional (jonglerii
lipsite de sens);
- respectarea demersului metodic stabilit pentru fiecare procedeu tehnic în parte;
- îmbinarea execuţiilor analitice şi a exersărilor destinate unui învăţării, consolidării
şi perfecţionării unui procedeu tehnic cu repetări analoage jocului (condiţii de joc sau
apropiate de joc);
- evaluarea periodică a pregătirii tehnice cu ajutorul unor probe şi norme de control
şi prin înregistrarea unor parametrii tehnici de joc: procent de număr de procedee reuşite în
comparaţie cu cele nereuşite.
Cauze care determină stagnarea evoluţiei tehnice: demers metodic necorepunzător,
oboseala subiecţilor, metode de instruire aplicate necorespunzător, lipsa de motivaţie a
subiecţilor, particularităţile de vârstă, aparatură ajutătoare necorespunzătoare.
Rezumat
Lovirea mingii cu piciorul este elementul tehnic de transmitere a mingii cel
49
mai important şi cel mai frecvent utilizat în jocul de fotbal. Acest element se
realizează prin lovirea mingii cu diferite părţi ale membrului inferior, dându-i
acestuia direcţia, traiectoria şi viteza dorită de executant.
Lovirea mingii cu piciorul are următoarele faze: elanul, fixarea piciorului de
sprijin, pendularea posterioară a piciorului de execuţie, pendularea anterioară a
piciorului.de execuţie, luarea contactului cu mingea, imprimarea forţei corporale,
faza de acţiune de după lovirea mingi. Lovirea mingii cu capul este elementul
tehnic de transmitere a mingii specific jocului de fotbal. Apare foarte frecvent în
joc şi stă la baza realizării unor importante acţiuni tehnico-tactice.
Aruncarea de la margine este elementul tehnic de transmitere a mingii cu
ajutorul braţelor, având ca scop repunerea mingii în joc în situaţia în care aceasta
părăseşte terenul prin depăşirea liniilor laterale. Prevederile regulamentare de care
trebuie să se ţină cont în executarea acestui element tehnic sunt următoarele:
mingea se repune în joc din locul în care a părăsit terenul, obligativitatea menţinerii
ambelor picioare în contact cu solul în momentul execuţiei, ducerea mâinilor numai
pe deasupra capului.
Elementele tehnice specifice portarului se împart în două categorii:
- elemente tehnice fără minge: comune cu cele ale jucătorilor de câmp plus
- elemente tehnice cu mingea specifice jocului portarului: prinderea mingii,
boxarea mingii, devierea mingii, blocarea mingii, repunerea mingii în joc cu mâna,
repunerea mingii în joc cu piciorul.
Etapele învăţării tehnicii urmează în general etapele formării deprinderilor
motrice, cu unele note diferenţiale determinate de specificitatea şi particularităţile
ramurilor de sport. Schema generală de învăţare a tehnicii urmează următorul
traseu:
1. etapa informării şi a formării reprezentării, în care sportivul îşi creează, pe
baza explicaţiilor şi a mijloacelor intuitive, concepţia şi bazele procedeului ce
urmează a se învăţa;
2. etapa mişcărilor grosiere sau insuficient diferenţiate;
3. etapa coordonării fine şi a consolidării procedeelor tehnice (etapa fixării şi
consolidării);
4. etapa perfecţionării şi supraînvăţării procedeului tehnic este caracterizată
de efectuarea acestuia în condiţii variate cu indici superiori de eficienţă
50
(coordonare, precizie, ritm, cursivitate).

1. Enunţaţi definiţia lovirii mingii cu piciorul.
2. Enumeraţi fazele lovirii mingii cu piciorul?
3. Care sunt procedeele tehnice de lovire a mingii cu piciorul?
4. Definiţi lovirea mingii cu capul şi enumeraţi procedeele tehnice prin care se
realizează.
5. Specificaţi utilizarea tactică şi greşelile care pot apare la lovirea mingii cu
piciorul şi cu capul.
6. Definiţi poziţia fundamentală a portarului şi specificaţi tipurile ei.
7. Care sunt elemente tehnice cu mingea specifice jocului portarului?
Folosiţi drept sursă directă de răspuns paragrafele U.3.3. şi U.3.4..
U.3.7 TEMĂ DE CASĂ

Alcătuiţi unui complex de minim 15 sisteme de acţionare (exerciţii) metodice pentru
învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea unui element tehnic, la alegere.
Tactica jocului de fotbal
Cuprins
Tactica jocului de fotbal ........................................................................................................ 51
U.5.1 Introducere.................................................................................................................. 51
U.5.3 Definiţie, generalităţi, cerinţe ..................................................................................... 53
U.5.4 Cerinţele tacticii ......................................................................................................... 53
U.5.5 Componentele tacticii ................................................................................................. 54
U.5.6 Sistematizarea tacticii ................................................................................................. 58
U.3.8 Introducere
Tactica jocului de fotbal reprezintă succesiunea şi dinamica în acţiunile
jucătorilor impuse de jocul în sine, totalitatea fazelor şi variantelor de aşezare în
teren, cu ajutorul cărora acţionează fiecare jucător sau echipă, atât în atac, cât şi în
51
apărare.
Unitatea de învăţare este dedicată prezentării noţiunilor referitoare la tactica
jocului de fotbal, la cerinţele acesteia în fotbalul modern şi la aspecte privind
componentele tacticii.

- să definească tactica jocului de fotbal;
- să arate care sunt cerinţele tacticii în fotbalul modern;
- să identifice componentele tacticii.
52
U.3.10 Definiţie, generalităţi, cerinţe

Tactica reprezintă modalitatea de organizare a jocului echipei, de desfăşurare şi
coordonare a acţiunilor individuale şi colective ale jucătorilor în fazele de atac şi apărare, în
limitele regulamentului de joc şi a eticii sportive, în vederea obţinerii unui rezultat favorabil în
confruntarea cu adversarul, valorificând calităţile şi particularitatile jucătorilor proprii,
precum şi lipsurile din pregătirea echipei adverse.
Tactica reprezintă succesiunea şi dinamica în acţiunile jucătorilor impuse de jocul în
sine, totalitatea fazelor şi variantelor de aşezare în teren, cu ajutorul cărora acţionează fiecare
jucător sau echipă, atât în atac, cât şi în apărare.
Pregătirea tactică este o componentă a concepţiei de pregătire, face parte din strategia
instrucţională şi se referă la ansamblul de măsuri şi metode folosite pentru însuşirea tacticii
specifice fiecărei ramuri sportive.
De foarte multe ori tactica are o contribuţie determinantă în obţinerea unor rezultate
favorabile, la indici relativi egali de pregătire fizică şi tehnică, victoria fiind determinată de
superioritatea tactică.
Tactica se fundamentează pe capacitate cognitivă, abilitate tehnică, pregătire fizică,
capacitate de discernământ şi decizie, este condiţionată de principii, idei, norme, regulamente
şi se materializează în comportament optim în jocurile oficiale pentru obţinerea succesului.
În jocul de fotbal pregătirea tactică presupune:
- stabilirea direcţiilor valorificării în condiţii de joc a potenţialului somatic,
funcţional, motric şi tehnic a jucătorilor şi echipei;
- elaborarea sistemelor de acţionare (a planului tactic), care vor sta la baza
organizării şi pregătirii evoluţiei jucătorilor în jocurile oficiale , în funcţie de particularităţile
adversarilor;
- pregătirea mentală a jucătorilor pentru înţelegerea eficienţei modelului tactic;
- automatizarea execuţiei în condiţiile jocului oficial, ţinând cont de situaţiile
anticipate sau neprevăzute ce pot apărea în jocul oficial.
U.3.11 Cerinţele tacticii

Pentru a fi eficientă tactica trebuie să răspundă la următoarele cerinţe:
- să fie accesibilă, armonizată cu nivelul pregătirii fizice şi tehnice, cu
particularităţile jucătorilor;
53
- să fie maleabilă, să facă faţă situaţiilor variate apărute în joc şi să permită

intervenţii creatoare din partea jucătorilor;
- să fie într-un continuu proces de evoluţie, valorificând optim cuceririle realizate în
ceilalţi factori de antrenament.
U.3.12 Componentele tacticii

Componentele tacticii în jocul de fotbal sunt următoarele:
- principiile tactice;
- concepţia tactică;
- sistemul de joc;
- planul tactic;
- acţiunea tactică.
PRINCIPIILE TACTICE
Principiile tactice constituie liniile directoare ale jocului, stabilesc modul de acţiune a
jucătorilor în atac şi apărare, fără a frâna imaginaţia creatoare şi personalitatea lor în joc.
Respectarea principiilor tactice asigură organizarea acţiunilor jucătorilor, îmbunătăţeste
coordonarea şi înţelegerea între jucători pentru rezolvarea favorabilă a situaţiilor de joc.
În literatura de specialitate întâlnim următoarele principii tactice ale jocului de fotbal:
1. Concentrarea permanentă a atenţiei tuturor jucătorilor la toate acţiunile din teren şi
pe toată durata jocului (starea de permanentă alertă).
2. Preocuparea permanentă pentru realizarea superiorităţii numerice în atac şi apărare.
3. Asigurarea sprijinului reciproc în atac şi apărare.
4. Reorganizarea rapidă a dispozitivului defensiv sau ofensiv.
5. Colaborarea eficientă între compartimente şi liniile de jucători.
6. Principiul jocului total (participarea tuturor jucătorilor în egală măsură atât în atac
cât şi în apărare).
7. Păstrarea posesiei mingii.
8. Reducerea numărului de greşeli tehnico-tactice pe toată durata jocului.
9. Determinarea adversarului să greşească.
10. Efectuarea tuturor acţiunilor în timp util.
Principiile tactice nu sunt de sine stătătoare, ele se îmbină armonios, se completează
reciproc, contribuind cu succes la realizarea sarcinilor pe care le au de îndeplinit jucătorii în
timpul jocului.
54
CONCEPŢIA TACTICĂ SAU CONCEPŢIA DE JOC

În literatura de specialitate concepţia tactică este definită ca fiind un ansamblu de idei
şi norme rezultate din analiza modelelor de concurs cele mai performante şi adaptate la
specificul propriu. Cu alte cuvinte din tot ce etalează competiţia la cel mai înalt nivel, se
încearcă să se selecteze şi să se adapteze în mod creator acele aspecte ce ar putea ridica
performanţa proprie la cote superioare.
În jocul de fotbal concepţia de joc reprezintă sistemul cunoştinţelor şi deprinderilor,
precum şi interpretarea specifică a factorilor de joc, printr-o atitudine şi acţiune convergentă a
jucătorilor, în vederea randamentului competiţional.
Concepţia de joc exprimă înţelegerea, interpretarea şi atitudinea comună a jucătorilor,
antrenorilor şi factorilor de conducere faţă de joc.
Concepţia de joc a unei echipe se formează datorită trăsăturilor şi activităţii interne a
jucătorilor şi antrenorului.
Principiile de joc ale concepţiei de joc sunt următoarele:
1. în atac:
- joc orientat permanent în adâncime, penetrant, direct pe poarta adversă;
- desfăşuraea atacului pe toată lărgimea terenului de joc;
- mobilitatea atacului prin folosirea schimbărilor rapide de pe o parte pe cealaltă a
terenului;
- improvizarea permanentă pentru a surprinde adversarul;
2. în apărare:
- întârzierea jocului adversarului (împotriva jocului în adâncime);
- concentrarea apărătorilor pe direcţia atacului advers (împotriva jocului direct);
- realizarea echilibrului în apărare prin acoperirea tuturor zonelor şi părţilor laterale
ale terenului;
- controlul retragerii, organizarea şi reorganizarea recuperării mingii şi oprirea
atacului advers.
Concepţia de joc nu poate fi limitată, finită, ci ea rămâne un proces de dezvoltare
cauzată de reacţii necunoscute şi diferite ale jucătorilor, faţă de replicile adversarilor.
SISTEMUL DE JOC
Conceptul de sistem de joc este propriu sporturilor de echipă şi presupune dispunerea
jucătorilor în teren, precum şi valorificarea diferită a potenţialului acestora în fazele de atac şi
apărare, în vederea obţinerii superiorităţii concretizate în goluri marcate, menţinerea posesiei
55
mingii şi iniţiativei în joc (în faza de atac) şi recuperarea cât mai rapidă a mingii şi evitarea
primirii golului (în faza de apărare).
Sistemul de joc poate fi definit ca fiind cadrul de organizare a jocului, cu delimitarea
precisă a sarcinilor principale şi suplimentare, a zonelor de acţiune (de bază şi învecinate)
pentru fiecare jucător, precum şi forma generală de aşezare a jucătorilor, de organizare şi
coordonare a acţiunilor lor. Acest dispozitiv asigură organizarea jocului conform concepţiei
tactice a echipei, prin modul de organizare a jucătorilor pe posturi, linii, compartimente,
devenind mobil, elastic şi permanent adaptat situaţiilor de joc.
Sistemul de joc impune o aşezare funcţională a jucătorilor pe linii (compartimente):
fundaşi, mijlocaşi, atacanţi, iar în cadrul acestora ei ocupând posturi de bază: fundaşi centrali
şi laterali, libero, fundaş la marcaj, mijlocaş central de acoperire, atacant central, etc.
De asemenea sistemul de joc impune şi o anumită organizare şi coordonare a
acţiunilor jucătorilor, aceştia având sarcini şi atribuţii specifice compartimentului ocupat. În
îndeplinirea acestor sarcini, sistemul impune jucătorilor să acţioneze individual şi colectiv, în
baza unor principii, acţiunile şi circulaţiile acestora desfăşurându-se logic, organizat şi perfect
coordonat. În lipsa acestor reglementări tactice, acţiunile jucătorilor şi colaborarea lor ar
deveni haotice, improvizate, jocul ar fi dezorganizat, cu aglomerări nejustificate şi cu carenţe
în atac şi apărare.
Jocul în cadrul unui sistem valorifică cunoştinţele jucătorilor, elimină risipa de
energie, avantajează acţiunile de organizare şi finalizare a atacului.
Cerinţele unui sistem de joc eficient:
- să urmeze calea evoluţiei generale a fotbalului;
- să deservească o concepţie de joc modernă, precis conturată, cunoscută şi asimilată
de către jucători;
- să fie elastic, permiţând jucătorilor frecvente şi rapide sprijiniri ale atacului,
frecvente şi rapide adaptări la jocul adversarului, ajungând pe parcursul aceluiaşi joc la
adaptarea pentru echipă, a unor variante ale sistemului, în scopul răspunderii eficiente la
acţiunile adversarului;
- să deservească în egală măsură atacul şi apărarea;
- să favorizeze o bună sincronizare între acţiunile individuale şi cele colective;
- să valorifice eficient posibilităţile şi iniţiativele creatoare ale jucătorilor, mai ales a
celor de excepţie;
- să fie echilibrat ca posibilităţi şi sarcini date pe jucători;
- să ofere posibilitatea desfăşurării unui joc echilibrat;
56
- să fie aplicabil la nivelul posibilităţilor jucătorilor echipei proprii.

Caracteristicile sistemului cu 4 fundaşi sunt următoarele:
- forţa de joc este dată de axul longitudinal prin sistemul de aşezare şi acţionare a
jucătorilor: doi fundaşi centrali, doi mijlocaşi centrali, doi atacanţi centrali, toţi acţionând pe
culoarul central, dând posibilitatea echipei să acţioneze prompt în atac şi apărare;
- existenţa a 3 linii de jucători: linia fundaşilor (centrali şi laterali), linia mijlocaşilor
(3-4 jucători), linia de atac (2-3 jucători pe posturi de atacanţi centrali şi extreme);
- dispunerea jucătorilor pe toată lungimea terenului, acesta fiind împărţit în 3 zone,
în care jucătorii au sarcini principale şi secundare.
În cadrul sistemului de joc se stabilesc şi unele reguli tactice obligatorii pentru toţi
jucătorii.
Dinamica jucătorilor în sistemul de joc 4-4-2
Sarcinile jucătorilor pe linii (compartimente):
a) Sarcini pentru apărare:
Linia de fundaşi – prin plasamentul lor vor închide culoarele de pătrundere atât a
posesorului mingii cât şi a celor care se demarcă pentru a o primi; marcajul strict al atacanţilor
adverşi; organizarea apărarii; blocarea şuturilor spre poartă; împiedicarea efectuării
centrărilor; evitarea primirii golului; asigurarea dublajului.
Linia de mijlocaşi – asigură prin plasament echilibrul defensiv; organizarea jocului de
apărare la centrul terenului; întîrzierea atacului advers; încercarea de recuperare cât mai
rapidă a mingii; sprijinirea liniei de fundaşi în apărarea porţii.
Linia de atacanţi – încercarea de recuperare rapidă a mingii în cazul pierderii ei;
împiedicarea declanşării contraatacului advers; marcarea fundaşilor laterali adverşi când
aceştia participă la acţiunile ofensive.
b) Sarcini pentru atac:
Linia de fundaşi – declanşarea contraatacului sau a atacului rapid când este posibil;
participarea la fazele fixe; participarea la acţiunile de atac mai ales prin fundaşii laterali
susţinând linia de mijlocaşi; schimbarea direcţiei de atac; participarea la combinaţiile tactice
specifice echipei; efectuarea pasei decisive sau chiar a finalizării.
Linia de mijlocaşi – asigurarea legăturii între linia de fundaşi şi linia de înaintaşi;
participarea la toate formele de atac; crearea superiorităţii numerice; participarea la finalizare;
participarea la momentele fixe ale jocului; realimentarea atacanţilor când mingea a fost pasată
înapoi de către atacanţi; urmărirea mingilor şutate spre poartă în scopul finalizării.
57
Linia de atacanţi – pătrunderi incisive şi finalizări rapide; marcarea golurilor;

participarea la toate formele de atac; participarea la momentele fixe; urmărirea mingii şutate
la poartă; încadrarea porţii; în caz de nereuşită a finalizării “conservarea“ (menţinerea posesiei
mingii) prin pasarea ei înapoi la mijlocaşi sau la fundaşi.
Un alt sistem de joc frecvent folosit în fotbalul actual este sistemul cu trei fundaşi.
Acest sistem de joc în varianta 1-3-4-3 se caracterizează printr-o serie de aspecte.
Aşezarea jucătorilor pe 3 compartimente este caracterizată de o dublă linie de atac,
formându-se astfel 4 linii în sensul vertical.
Linia defensivă este compusă din 3 apărători centrali aşezaţi în zona cu
responsabilitate, în faza defensivă asigurând adâncimea şi dublajul.
Linia de mijloc este compusă din 4 jucători: 2 interni care sunt de echilibru, iar cei 2
externi sunt de mişcare.
Compartimentul ofensiv este compus din 3 jucători cu responsabilitate în amplitudine
şi profunzime, cu vârful central care se poziţionează înaintea celorlalte două, încât să se
formeze două linii pe verticală.
Structural în sens longitudinal sistemul se extinde pe patru părţi:
- centrală internă (3 apărători centrali plus cei 2 interni din mijlocul terenului) care
se ocupă de echilibrul echipei;
- două părţi externe formate din externii din mijlocul terenului şi de externii din
atac (pe dreapta şi pe stânga) care constituie mişcarea verticală în cele două faze ale jocului,
- una internă a vârfului central care este în poziţia cea mai avansată din echipă şi
îndeplineşte funcţia de pivot de sprijn şi caută adâncimea.
Referiri la celelalte componente ale tacticii (planul tactic şi acţiunea tactică) se vor
face la cursul de specializare din anul II şi la sistematizarea tacticii.
U.3.13 Sistematizarea tacticii

Specialiştii în teoria jocului de fotbal au realizat o sistematizare a tacticii care, în afara
principiilor tactice, concepţiei de joc, sistemului de joc descrise anterior, mai cuprinde:
- tactica colectivă în atac;
- tactica colectivă în apărare;
- tactica la momentele fixe ale jocului;
- tactica individuală în atac;
- tactica individuală în apărare.
58
Rezumat
Tactica reprezintă modalitatea de organizare a jocului echipei, de

desfăşurare şi coordonare a acţiunilor individuale şi colective ale jucătorilor, în
fazele de atac şi apărare, în limitele regulamentului de joc, în vederea obţinerii unui
rezultat favorabil în confruntarea cu adversarul, valorificând calităţile şi
particularităţile jucătorilor proprii şi lipsurile din pregătirea echipei adverse.
Cerinţele tacticii sunt următoarele: să fie accesibilă jucătorilor, să fie
maleabilă şi evolutivă.
Principalele elemente de conţinut ale tacticii sunt următoarele: principiile
tactice, concepţia tactică, sistemul de joc, planul tactic, tactica colectivă în atac şi
apărare, tactica individuală în atac şi apărare, tactica la momentele fixe ale jocului
şi acţiunea tactică.
Pregătirea tactică vizează două aspecte: un aspect teoretic, care se referă la
principiile tactice, la sistemul de joc, la fazele şi formele atacului şi apărării şi un
aspect practic, care se referă la acţiunile tactice individuale şi colective în atac şi
apărare (prin acţiunile tactice se realizează cerinţele concepţiei tactice, cerinţele
sistemului de joc, se realizează fazele şi formele atacului şi apărării).

1. Enunţaţi definiţia tacticii.
2. Care sunt cerinţele tacticii?
3. Redaţi sistematizarea tacticii.
4. Enunţaţi definiţia sistemului de joc şi precizaţi cerinţele unui sistem de joc
corespunzător.
Folosiţi drept sursă directă de răspuns paragrafele U.5.3. - U.5.6.
59
Tactica colectivă în atac şi în apărare
Cuprins
Unitatea de învăţare 6.............................................................................................................. 60
Tactica colectivă în atac şi în apărare ..................................................................................... 60
U.6.1 Introducere.................................................................................................................. 60
U.6.3 Tactica colectivă în atac ............................................................................................. 61
U.6.4 Tactica colectivă în apărare ........................................................................................ 67
U.3.15 Introducere
În unitatea de învăţare anterioară au fost prezentate aspecte referitoare la
tactica jocului de fotbal, la cerinţele acesteia în fotbalul modern şi la aspecte
privind componentele tacticii.
Prezenta unitatea de învăţare tratează aspecte legate de tactica colectivă în
atac şi în apărare şi problematica acesteia în jocul de fotbal.

- să definească tactica colectivă în atac şi în apărare;
- să precizeze care sunt fazele şi formele atacului şi apărării;
- să identifice acţiunile tactice colective în atac şi în apărare şi să
argumenteze cerinţele realizărilor lor eficiente.
60
U.3.17 Tactica colectivă în atac
Tactica colectivă în atac reprezintă ansamblul relaţiilor de joc orientat spre

îndeplinirea unor obiective, în situaţia de joc în care echipa aflată în posesia mingii are
posibilităţi reale de a desfăşura acţiuni ofensive.
Tactica colectivă în atac se referă la următoarele aspecte:
- fazele atacului;
- formele atacului;
- acţiunile tactice colective în atac.
Fazele atacului reprezintă succesiunea distinctă a momentelor ofensive ale echipei,

având la bază acţiunile individuale şi colective intreprinse de către jucători precum şi relaţiile
dintre aceştia, de la intrarea în posesia mingii până la finalizare sau pierderea ei.
În mod convenţional desfăşurarea jocului în atac se realizează în trei faze:
- intrarea în posesia mingii şi trecerea din apărare în atac – imediat după
recuperarea mingii, jucătorii pot hotărî ce formă de atac pot folosi în funcţie de: zona în care
se recuperează mingea, de dispunerea momentană a apărării adverse, de acţiunile adversarilor,
de plasamentul şi direcţiile de deplasare a jucătorilor proprii, de modul de gândire şi acţiune a
jucătorului care a intrat în posesia mingii;
- pregătirea şi desfăşurarea atacului – acţiunile prezente în această fază au ca scop
depăşirea adversarului şi pregătirea atacului final, pot fi efectuate de către toţi jucătorii, sunt
concepute pe toată suprafaţa terenului; pentru a avea eficienţă acţiunile desfăşurate în această
fază trebuie să ţină cont de următoarele cerinţe: ritm convenabil, siguranţa şi precizia paselor,
schimbarea direcţiei de atac, progresia în teren fără pierderea mingii, eliminarea adversarului
în drumul spre poartă, menţinerea posesiei mingii, conceperea şi desfăşurarea unor acţiuni
bine gândite, colaborare judicioasă cu coechipierii;
- finalizarea atacului – acţiunile de finalizare prezintă cele mai mari dificultăţi
deoarece se desfăşoară în condiţii de opunere dârză a apărătorilor, pe spaţii aglomerate, în
condiţii de viteză maximă, cu solicitare fizică şi psihică intensă.
Formele atacului reprezintă aspectele de manifestare ale echipei referitoare la

conţinutul, modul de organizare şi acţionare în diferite momente ale jocului, folosind o mare
varietate de mijloace tehnico-tactice în scopul realizării sarcinilor de joc în atac.
Formele atacului sunt următoarele:
61
- contraatacul;
- atacul rapid;
- atacul poziţional;
- atacul în circulaţie de minge şi jucători.
Contraatacul reprezintă acţiunea individuală sau colectivă executată prin surprindere,
precizie şi mare viteză, imediat după intrarea în posesia mingii, cu scopul finalizării rapide
înainte ca adversarul să se poată replia sau interveni. Contraatacul poate fi iniţiat de către
orice jucător (inclusiv portarul), în funcţie de situaţia concretă de joc.
Caracteristicile contraatacului sunt următoarele:
- trecerea rapidă din apărare în atac;
- surprinderea adversarului pe poziţii avansate şi în momentele de dezorganizare a
apărării acestuia;
- rapiditatea ajungerii la poarta adversă;
- caracterul organizat şi nu întâmplător al acţiunilor.
Contraatacul organizat prezintă trei faze: iniţierea, desfăşurarea şi finalizarea.
Iniţierea contraatacului are loc când echipa adversă nu este organizată în apărare, este
mult avansată în teren şi este concentrată asupra atacului propriu. Contraatacul se iniţiază de
obicei din terenul propriu în situaţia recuperării mingii de la adversar, mai ales când acesta
atacă supranumeric.
Iniţierea contraatacului trebuie să se realizeze rapid, prin surprindere, cu mare
precizie a pasei şi pe momentele de dezorganizare ale echipei adverse.
Desfăşurarea contraatacului constă în acţiunile sincronizate, desfăşurate în maxim de
viteză şi precizie între doi – trei jucători, având ca scop mărirea derutei în echipa adversă şi
crearea pentru echipa proprie a posibilităţii de finalizare rapidă şi eficace.
Din punct de vedere al desfăşurării contraatacul are 2 forme:
- contraatac în adâncime, realizat prin transmiterea directă a mingii la atacanţi, în
zone cât mai apropiate de poarta adversă;
- contraatac cu intermediar prin pasarea mingii unui jucător intermediar.
Desfăşurarea contraatacului solicită atacanţilor să valorifice la maxim situaţia creată
şi solicită coechipierilor să urmărească acţiunea jucătorului cu mingea; la desfăşurarea
contraatacului pot participa jucători din toate compartimentele.
Finalizarea contraatacului trebuie să se caracterizeze prin simplitate şi rapiditate; la
finalizare pot participa jucători din toate compartimentele.
62
Cerinţe privind realizarea contraatacului:

- gândire tactică evoluată pentru a sesiza situaţiile favorabile de declanşare a
contraatacului;
- promptitudine şi precizie în efectuarea pasei de contraatac;
- demarcare oportună pe culoarele de pătrundere;
- tehnică bună în regim de viteză;
- pregătire fizică la nivel superior;
- prezenţa unor atacanţi cu forţă de pătrundere.
Atacul rapid reprezintă desfăşurarea într-un timp cât mai scurt a unor acţiuni tactice
individuale şi colective simple, orientate incisiv spre poarta adversă, prin folosirea unui număr
mic de pase. Spre deosebire de contraatac, atacul rapid se realizează când apărarea adversă
este bine aşezată în dispozitiv, este organizată şi nu se află pe poziţii avansate. Atacul rapid se
caracterizează prin trecerea imediată şi în viteză din apărare în atac după recuperarea mingii.
Desfăşurarea eficientă a atacului rapid presupune o gândire tactică corespunzătoare şi
prezenţa în echipă a unor jucători cu mare viteză de deplasare, cu abilitate în manevrarea
mingii în viteză maximă şi pe spaţii aglomerate în condiţii de marcaj strict.
Atacul rapid se poate realiza prin două forme:
- atacul simplu care se realizează prin pase transmise la distanţe lungi şi medii, prin
lansări şi pătrunderi cu finalizări rapide;
- atacul prin acţiuni combinative, care se caracterizează prin număr mic de pase
efectuate pe jos, directe, prin deviere, susţinute de demarcări multiple şi simultane şi de
demarcări pe poziţii viitoare; o particularitate a acestei forme de atac este surprinderea
adversarului prin cursivitatea şi viteza acţiunilor; acţiunile trebuiesc astfel concepute încât să
permită pătrunderi rapide, mingea să ajungă pe traseul cel mai scurt, mai liber şi cât mai rapid
la pasa decisivă.
Atacul poziţional este forma la care se recurge în cazul în care echipa nu a reuşit un
contraatac sau un atac rapid. Atacul poziţional este forma în care jucătorii se organizează pe
cât posibil supranumeric, acţionând pe un front cât mai larg prin pase precise şi combinaţii în
2-3 jucători, cu scopul de a găsi o breşă în dispozitivul defensiv advers, prin care să se poată
pătrunde spre poartă, se poate efectua o pasă decisivă sau se poate finaliza; această formă de
atac este mai precisă, mai cursivă şi mai plăcută, dar este lentă dând posibilitate apărării să se
organizeze.
63
Cerinţe ale atacului poziţional:

- utilizarea celor mai indicate procedee tehnico–tactice de pasare, şi menţinerea
posesiei mingii în condiţii de luptă directă cu adversarul;
- surprinderea apărării prin pase, pătrunderi, demarcări, schimbarea direcţiei de atac
şi acţiuni tactice colective;
- efectuarea a numeroase centrări şi pase spre înapoi pentru a surprinde adversarul
pe picior greşit;
- evitarea aglomerărilor inutile de jucători pe unele zone;
- căutarea cu insistenţă a unei breşe în apărarea adversă;
- menţinerea posesiei mingii prin scoaterea ei spre înapoi şi reluarea atacului
poziţional.
Acţiunile tactice colective în atac

Acţiunile tactice colective în atac reprezintă acţiunile coordonate a doi sau mai mulţi
jucători, care urmăresc depăşirea adversarului, în vederea creării superiorităţii numerice prin
obţinerea unui jucător liber care să finalizeze. Ele urmăresc realizarea scopului final al
atacului–marcarea golului şi au la bază efectuarea mişcării în teren (jocul fără minge) şi
folosirea procedeelor tehnice în scop tactic.
Acţiunile tactice colective în atac sunt următoarele:
- pasa;
- schimbul de locuri;
- combinaţia tactică;
- circulaţia tactică.
Pasa este componenta tactică cea mai importantă în organizarea şi desfăşurarea

jocului.
Pasa constă în transmiterea conştientă a mingii de la un coechipier la altul, în timp util
şi în aşa fel, încât, acesta să o poată juca imediat, fără să-şi modifice viteza şi direcţia de
deplasare şi fără să fie nevoit să execute mişcări în plus pentru a intra în posesia mingii, sau
pentru a executa transmiterea ei unui alt partener.
Pasa este acţiunea tactică colectivă în atac cea mai frecvent utilizată în joc şi prezintă o
gamă foarte variată de procedee de realizare determinate de:
- prezenţa, viteza şi direcţia de deplasare a coechipierului;
- tehnica executantului;
64
- specificul acţiunii tactice într-o anumită fază;

- plasamentul, numărul şi modul de acţiune al adversarului;
- starea terenului şi condiţiile atmosferice;
- concepţia şi sistemul de joc practicat de echipă.
Ţinând cont de marea diversitate a acestei acţiuni tactice colective clasificarea paselor
se poate face după următoarele criterii:
- după poziţia partenerului: pasa la picior şi pasa pe poziţie viitoare;
- după traiectorie: pasa joasă, pasa semiînaltă şi pasa înaltă;
- după direcţie: pasa înainte (în adâncime), pasa laterală, pasa oblică (diagonală) şi
pasa înapoi;
- după distanţă: pasa scurtă, pasa medie şi pasa lungă.
Pasele lungi la rândul lor se clasifică în:
- degajarea – este specifică apărătorilor şi este efectuată cu scopul îndepărtării
mingii de poarta proprie sau pentru situaţiile de declanşare a contraatacului;
- lansarea – se referă la transmiterea mingii în adâncime pe direcţia porţii adverse
(de multe ori este o pasă decisivă);
- deschiderea – reprezintă transmiterea mingii de pe culoarul central al terenului
spre culoarele laterale (marginile terenului);
- centrarea - reprezintă transmiterea mingii de pe culoarele laterale (de la marginile
terenului) spre interiorul terenului.
Cerinţe pentru creşterea eficacităţii paselor:
- să fie executate cât mai variat şi cu toate procedeele tehnice de lovire a mingii cu
piciorul;
- să fie expediate în timp util;
- să aibă intensitatea necesară pentru a nu fi interceptate de adversar;
- să fie precedate de mişcări înşelătoare pentru a se camufla adevărata intenţie a
pasatorului;
- să fie executate cu procedeul tehnic cel mai adecvat situaţiei de joc respective.
Schimbul de locuri se efectuează în scopul depăşirii marcajului advers şi reprezintă

acţiunea de părăsire voluntară, simultană şi temporară a unor zone din teren, de către o parte a
jucătorilor în cadrul acţiunilor ofensive, corespunzător situaţiei din teren, cu scopul de a creea
situaţii favorabile de joc. Schimbul de locuri trebuie să se realizeze brusc prin deplasări rapide
şi înşelătoare. Purtătorul mingii trebuie să manevreze mingea într-un regim de viteză
65
corespunzător, care să ofere posibilitatea să observe cu uşurinţă plasamentul coechipierilor şi

al adversarilor şi să poată alege soluţia de pasare cea mai indicată în momentul respectiv.
Se recomandă ca schimbul de locuri să se efectueze pe spaţii cât mai largi, pentru a
dezaglomera anumite zone, pe unde să se poată pătrunde spre poarta adversă.
După terminarea fazei jucătorii vor acţiona în funcţie de modul de organizare a jocului
echipei proprii.
Cerinţele jocului cu schimb de locuri:
- buna sincronizare a acţiunilor jucătorilor;
- o bună viteză de reacţie, de deplasare şi de opţiune a jucătorilor;
- demarcări false, pentru a dezorganiza echipa adversă în apărare;
- clarviziune şi gândire tactică corespunzătoare;
- pasarea mingii la momentul oportun
Schimbul de locuri se poate efectua între doi sau mai mulţi jucători, apărând foarte des
sub forma încrucişărilor.
Combinaţia tactică constă în coordonarea acţiunilor a doi sau mai mulţi jucători,
efectuate în scopul realizării unei sarcini parţiale de joc.
Combinaţiile tactice sunt numeroase, ele pot apărea în joc spontan sau ca o aplicare a
pregătirii acestora în procesul de antrenament. Datorită contramăsurilor adversarului,
combinaţiile tactice dinainte pregătite nu pot fi aplicate mecanic, jucătorii trebuind să rezolve
favorabil toate situaţiile neaşteptate, în funcţie de situaţia concretă din teren.
Datorită iniţiativei, creativităţii şi bagajului tehnic bogat al jucătorilor, au apărut
numeroase combinaţii tactice atât în jocul cursiv, cât şi la momentele fixe ale jocului.
Combinaţia tactică poate fi iniţiată de orice jucător, antrenorul contribuind la
dezvoltarea înţelegerii unitare dintre jucători, astfel încât, posesorul mingii să ştie în ce
direcţie vor acţiona partenerii, iar aceştia să anticipeze acţiunile purtătorului mingii.
Este indicat să existe câteva combinaţii tactice de bază ale echipei, să nu se exerseze
un număr foarte mare de combinaţii, care pot duce la confuzii şi la limitarea iniţiativei
creatoare a jucătorilor.
Combinaţiile tactice pot fi pregătite şi realizate în joc prin conlucrarea jucătorilor care
acţionează în zone apropiate de joc (de exemplu fundaş lateral cu extrema), prin conlucrarea
jucătorilor din acelaşi compartiment (înaintaşi centrali), sau prin acţiuni ale jucătorilor din
diferite compartimente.
66
Circulaţia tactică constă din combinaţii tactice şi acţiuni individuale succesive,

efectuate după un anumit plan, cu scopul realizării fazei de pregătire şi de finalizare a
atacului. La realizarea circulaţiei tactice poate participa toată echipa. Pe durata circulaţiei
tactice jucătorii şi mingea circulă succesiv pe locuri dinainte stabilite, cu sarcini precise,
pentru a determina echipa adversă să greşească. Circulaţia tactică trebuie să fie dublată de un
ritm rapid de joc sau de o schimbare de ritm de joc. Fiecare echipă trebuie să aibă câteva
circulaţii tactice de bază.
In stabilirea circulaţiei tactice se vor lua în considerare următoarele aspecte:
- să se ţină cont de particularităţile tehnico-tactice ale jucătorilor echipei proprii;
- să fie accesibilă jucătorilor;
- să aibă aplicativitate asupra mai multor forme de apărare;
- să provoace surpriza pentru apărarea adversă;
- să prezinte atracţie pentru jucători şi să le câştige încrederea în eficacatatea ei;
- să fie aplicabilă pe ambele părţi ale terenului.
Pentru reuşita în jocurile ofociale, circulaţia tactică trebuie exersată în antrenamente şi
aplicată în jocuri şcoală şi jocuri de antrenament.
U.3.18 Tactica colectivă în apărare
Tactica colectivă în apărare însumează principiile, regulile după care se desfăşoară

acţiunile de colaborare între doi sau mai mulţi jucători, în vederea stânjenirii şi opririi
acţiunilor de atac ale adversarilor şi cu scopul de a realiza cât mai rapid recuperarea mingii.
Tactica colectivă în apărare se referă la:

- fazele apărării;
- formele apărării;
- acţiunile tactice colective în apărare;
- tactici speciale în apărare.
Fazele apărării reprezintă succesiunea obiectivă a acţiunilor intreprinse de apărători

precum şi relaţiile dintre aceştia (inclusiv portarul) din momentul pierderii mingii şi până la
recuperarea ei. Aceste faze sunt următoarele:
- faza I – pierderea mingii şi lupta pentru recuperarea ei; în urma pierderii posesiei
mingii prin nereuşita finalizării sau a unei erori tehnico-tactice, echipa se consideră în apărare
67
şi trebuie să acţioneze ferm, acordând prioritate recuperării mingii, întârzierea jocului echipei
adverse şi împiedicarea adversarului să declanşeze contraatacul;
- faza II – replierea rapidă, organizarea apărării şi lupta pentru recuperare; dacă
atacul advers se desfăşoara rapid sau poziţional, apărătorii se repliază rapid, se organizează şi
continuă lupta pentru recuperarea mingii prin: presing, plasament adecvat, marcaj om la om
combinat cu marcaj în zonă, închiderea culoarelor de pătrundere, concentrarea jocului pe
direcţia atacului advers, asigurarea echilibrului defensiv, canalizarea atacului spre marginile
terenului şi pregătirea deposedării pentru recuperarea mingii; această fază poate lipsi în cazul
unui contraatac advers cu o pasă lungă spre un înaintaş central;
- faza III – organizarea apărării imediate, lupta pentru recuperarea mingii şi
apărarea porţii; se referă la totalitatea acţiunilor intreprinse în zona din apropierea porţii
proprii, pentru evitarea primirii golului, prin orice mijloace regulamentare; în această fază se
efectuează următoarele acţiuni: folosirea formei de apărare combinată, aglomerarea zonei în
scopul închiderii culoarelor de pătrundere şi devierea şuturilor spre poartă, marcaj foarte
strâns, asigurarea dublajului corespunzător şi atacuri de deposedare regulamentare pentru
recuperarea mingii; în această fază trebuie să se acorde o mare atenţie momentelor fixe ale
jocului (cornere, lovituri libere, aruncări de la margine, 11 m.) şi cazurilor când mingea este
ricoşată din bară sau este respinsă de portar) în aceste situaţii, echipa aflată în apărare trebuie
să-şi ia toate măsurile pentru a nu fi surprinsă de adversar, reducându-i acestuia posibilităţile
de finalizare.
Formele apărării reprezintă aspectele de manifestare ale echipei, modul de

organizare şi acţionare în diferite momente ale jocului, folosind toată gama de mijloace
tehnico-tactice, în scopul realizării sarcinilor de joc în apărare.
Formele apărării sunt următoarele:
- apărarea om la om;
- apărarea în zonă;
- apărarea combinată.
Apărarea om la om este forma în care fiecare jucător este răspunzător de activitatea
adversarului direct, concomitent urmărind întreaga desfăşurare a jocului, acest lucru
impunând orientare şi plasament corespunzător, în scopul rezolvării şi altor cerinţe de joc.
Această formă de apărare poate deveni foarte eficientă în cazul aplicării presingului.
Folosirea apărării om la om cere din partea jucătorilor o mare capacitate de efort, o bună
68
cunoaştere a formelor de marcaj, abilitate în deposedare, simţ al intuiţiei foarte dezvoltat,

superioritate în lupta aeriană, calităţi volitive.
Apărarea om la om dă posibilitatea apărătorilor să împiedice pătrunderile spre poartă
ale adversarilor, stânjenirea acţiunilor acestora, posibilităţi de recuperare a mingii, dar este
ineficientă la jocul în viteză şi cu schimburi de locuri ale adversarului, cerând un mare
consum de energie, echipa asumându-şi riscul de a fi surprinsă prin depăşiri realizate de
jucătorii adverşi de mare valoare.
Aplicaţii ale acestei forme de apărare: la recuperea mingii, la oprirea sau întârzierea
lansării contraatacului advers, la marcarea adversarilor de mare valoare, la momentele fixe ale
jocului şi în situaţiile când adversarul se află în posesia mingii.
Apărarea în zonă presupune ca fiecare jucător în apărare să răspundă de o anumită
zonă de teren, urmărind, supraveghind, marcând şi acţionând asupra atacanţilor care intră în
zona sa. Apărătorul îşi păzeşte strict zona sa, dar acţionează şi în zonele vecine dacă situaţia
de joc o cere. Această formă de apărare cere din partea jucătorilor un dezvoltat simţ al
plasamentului, o justă apreciere a intenţiilor şi posibilităţilor adversarului.
Avantaje: eficacitate împotriva atacului în circulaţie şi a combinaţiilor bazate pe
pătrunderi individuale, facilitează interceptarea mingii apărătorul având permanenta
posibilitate de a o urmări, obligă adversarul să tragă la poartă de la distanţă, oferă bune
condiţii pentru efectuarea dublajului.
Dezavantaje: este vulnerabilă la contraatacul advers, ineficace la şutul de la distanţă,
recuperarea mingii se realizează pe greşelile adversarului şi nu pe acţiuni active de
redobândire a mingii şi menţinerea iniţiativei în joc, datorită caracterului colectiv scade
răspunderea individuală în cazul unor greşeli comise.
Apărarea combinată presupune următorul mod de organizare a apărării: o parte din
apărători acţionează conform regulilor tactice specifice apărării în zonă, iar cealaltă conform
regulilor tactice apărării om la om. Această formă de apărare asigură concomitent acoperirea
unor zone mai depărtate de locul unde se dispută mingea, precum şi marcajul strict (om la om)
al atacanţilor apropiaţi de minge. Această disociere a echipei în apărare este doar aparentă,
deoarece jocul echipei este colectiv, acţiunile având acelaşi scop: recuperarea mingii, iar în
caz de nereuşită, întârzierea acţiunilor atacanţilor, şi în ultimă instanţă, apărarea porţii şi
evitarea primirii golului.
Apărarea combinată este cel mai des utilizată, este mai fermă şi mai elastică decât
celelalte forme de apărare, devenind foarte eficientă dacă acţiunile apărătorilor sunt bine
coroborate.
69
Acţiunile tactice colective în apărare reprezintă mijloacele concrete de corelare a

activităţii jucătorilor apărători, efectuate în scopul evitării primirii golului şi a recuperării cât
mai rapide a mingii.
Acţiunile tactice colective în apărare sunt următoarele:
- dublajul (marcajul dublu);
- schimbul de zone şi de adversar în apărare;
- presingul;
- colaborarea jucătorilor apărători cu portarul.
Dublajul (marcajul dublu) reprezintă acţiunea de ajutorare a unui partener care a fost
depăşit, a avut o acţiune greşită sau nu poate face faţă sarcinilor defensive la un moment dat.
Acesta se realizează printr-un plasament adecvat, mai aproape şi înapoia partenerului, pe
direcţia de acţiune a atacantului advers spre poartă. După consumarea fazei jucătorul care a
efectuat dublajul trece în zona sa de acţiune sau lângă adversarul direct. Dublajul poate fi
realizat de către mai mulţi jucători, în scopul stânjenirii şi contracarării atacului advers până la
recuperarea mingii.
În funcţie de zona în care se aplică, dublajul îmbracă mai multe forme: pe culoarele
laterale se foloseşte dublajul “în scară“, iar pe culoarul central se foloseşte dublajul sub formă
unui triunghi de închidere.
Un post cu totul special, care solicită foarte des efectuarea dublajului, este postul de
“libero“, care trebuie să asigure dublarea întregii linii de fundaşi şi pe tot frontul de atac
advers (pe toată lăţimea terenului).
Schimbul de adversari se referă la acţiunea voluntară, raţională, a doi sau mai mulţi
jucători, prin care se efectuează pentru o scurtă perioadă de timp marcaj la un alt atacant decât
cel direct, după care se revine la marcarea atacantului iniţial. Este o acţiune tactică colectivă
eficientă dacă este aplicată adecvat şi în timp util. Se foloseşte cu precădere în propria
jumătate de teren, când echipa utilizează ca forme de apărare zona sau apărarea combinată.
Această acţiune tactică colectivă poate contracara schimbul de locuri şi un- doiurile executate
de către atacanţi.
Presingul este o formă activă a apărării în care jucătorii îmbină atacul în scop de
deposedare a unui jucător cu marcajul strict al celorlalţi adversari, în scopul păstrării
70
iniţiativei în joc, a recuperării rapide a mingii şi a împiedicării atacanţilor adverşi să

primească mingea.
Presingul poate fi efectuat pe tot terenul, pe o jumătate de teren sau pe anumite zone
de teren. Bine executat, presingul este un mijloc de a obosi adversarul, o armă psihologică
prin care se realizează scoaterea echipei adverse din ritmul obişnuit de joc. Folosirea
presingului necesită o pregătire multilaterală a jucătorilor care constă în: pregătire fizică
deosebită, pregătire moral-volitivă superioară, cunoştinţe teoretice, simţul anticipaţiei,
rapiditate în gândire, folosirea eficientă a marcajului, o foarte bună tehnică de deposedare.
Colaborarea apărătorilor cu portarul are multiple forme de manifestare în joc, din

care putem scoate în relief următoarele:
- dublarea liniei de fundaşi de către portar, care acţionează ca un libero;
- portarul are rol de “dirijor“ al apărării (indicaţii verbale);
- dublarea portarului de către apărători în cazul în care acesta iese din poartă;
- protejarea portarului de către apărători când acesta se află în luptă directă cu
atacanţii adverşi;
- urmărirea mingilor respinse de portar sau revenite din bară;
- colaborarea apărătorilor cu portarul la momentele fixe ale jocului (lovituri libere,
cornere, aruncări de la margine).
Rezumat
Tactica colectivă în atac reprezintă ansamblul relaţiilor de joc orientat spre

îndeplinirea unor obiective, în situaţia de joc în care echipa aflată în posesia mingii
are posibilităţi reale de a desfăşura acţiuni ofensive.Tactica colectivă în atac se
referă la următoarele aspecte: fazele atacului, formele atacului, acţiunile tactice
colective în atac.
Acţiunile tactice colective în atac sunt următoarele:
- pasa;
- schimbul de locuri;
- combinaţia tactică;
- circulaţia tactică.
Tactica colectivă în apărare însumează principiile, regulile după care se
desfăşoară acţiunile de colaborare între doi sau mai mulţi jucători, în vederea
stânjenirii şi opririi acţiunilor de atac ale adversarilor şi cu scopul de a realiza cât
mai rapid recuperarea mingii. Tactica colectivă în apărare se referă la: fazele
71
apărării, formele apărării, acţiunile tactice colective în apărare, tactici speciale în

apărare.
Acţiunile tactice colective în apărare sunt următoarele: dublajul (marcajul
dublu), schimbul de zone şi de adversar în apărare, presingul şi colaborarea
jucătorilor apărători cu portarul.
1. Enunţaţi definiţia tacticii colective în atac şi în apărare.

2. Redaţi sistematizarea acţiunilor tactice colective în apărare.
3. Precizaţi fazele atacului şi fazele apărării.
4. Care sunt formele atacului şi formele apărării?
5. Menţionaţi acţiunile tactice colective în atac.
6. Enumeraţi acţiunile tactice colective în apărare.
72
Tactica individuală în atac şi în apărare

Tactica la momentele fixe ale jocului
Metodica învăţării, consolidării şi perfecţionării tacticii jocului de fotbal
Cuprins
Tactica individuală în atac şi în apărare. Tactica la momentele fixe ale jocului. Metodica
învăţării, consolidării şi perfecţionării tacticii jocului de fotbal.........................................73
U.7.1 Introducere.................................................................................................................. 73
U.7.3 Tactica individuală în atac .......................................................................................... 74
U.7.4 Tactica individuală în apărare .................................................................................... 76
U.7.5 Tactica la momentele fixe ale jocului ......................................................................... 79
U.7.6 Metodica învăţării, consolidării şi perfecţionării tacticii jocului de fotbal ................ 81
U.7.8 TEMĂ DE CASĂ ....................................................................................................... 84
U.3.20 Introducere
Prezenta unitatea de învăţare continuă abordarea factorului tactic şi

tratează aspecte legate de tactica individuală în atac şi în apărare, tactica la
momentele fixe ale jocului şi problematica specifică acestora. În partea a doua a
unităţii de învăţare sunt prezenate aspectele metodice referitoare la învăţarea,
consolidarea şi perfecţionarea tacticii jocului de fotbal

- să definească tactica individuală în atac şi în apărare;
- să identifice acţiunile tactice individuale în atac şi în apărare şi să
argumenteze cerinţele realizărilor lor eficiente;
- să precizeze cerinţe care pot contribui la reuşita acţiunilor la momentele
fixe ale jocului.
73
- să identifice etapele învăţării tacticii jocului de fotbal;

- să alcătuiască sisteme de acţionare (exerciţii) destinate învăţării
acţiunilor tactice pe fiecare etapă în parte.
U.3.22 Tactica individuală în atac
Tactica individuală în atac cuprinde acţiunile personale ale jucătorilor îndreptate

spre rezolvarea unor situaţii tactice, pentru construirea unor faze de joc şi pentru realizarea
finalizării.
Acţiunile tactice individuale în atac sunt următoarele:
- demarcarea;
- depăşirea individuală;
- loviturile libere.
Demarcarea este acţiunea prin care un jucător al echipei în atac caută să se desprindă
de marcajul adversarului şi să ocupe o poziţie nouă, în care poate să acţioneze mai liber.
Importanţa demarcării a crescut foarte mult în jocul actual în care se practică un marcaj foarte
strâns.
Demarcarea se efectuează cu dublu scop tactic: fie pentru a scăpa de marcajul strict al
adversarului direct, fie să atragă adversarul după sine, scoţându-l din dispozitiv, pentru a
facilita acţiunile posesorului mingii.
Demarcarea poate fi directă şi indirectă. Demarcarea directă este o formă activă, o
acţiune voluntară a jucătorului, efectuată cu scopul de a se desprinde de adversar, sau de a-l
scoate din dispozitiv. Demarcarea indirectă se realizează involuntar, prin acţiunile reuşite ale
unui coechipier, care determină apărătorul respectiv să acţioneze asupra sa.
Cerinţe pentru reuşita demarcării:
- atenţie permanentă la joc;
- deplasarea jucătorului să se efectueze cu o viteză corespunzătoare, care creşte odată
cu apropierea de poarta adversă şi în momentul în care coechipierul intră în posesia mingii;
- deplasarea să se efectueze pe spaţii libere;
- deplasarea să se efectueze în scopul sprijinirii posesorului mingii;
74
- demarcarea să se efectueze la momentul oportun şi să fie surprinzătoare pentru

adversar;
- demarcarea să fie precedată de mişcări înşelătoare;
- necesitatea efectuării unor demarcări simultane şi multiple.
Realizarea unor demarcari eficiente solicită jucătorului să posede o serie de calităţi:
start brusc şi rapid, însuşirea acţiunii până la perfecţiune, capacitate mare de efort, rezistenţă
în regim de viteză, bogat şi variat bagaj referitor la modalităţile de deplasare în teren, hotărâre
şi perseverenţă, inteligenţă, clarviziune şi spirit de colaborare.
Demarcarea este o acţiune tactică indispensabilă jocului de atac, asigurând
spectaculozitatea, continuitatea, cursivitatea, dinamismul şi ritmul jocului. Demarcarea
măreşte posibilităţile de acţiune ale atacanţilor, asigură libertatea de acţiune, stă la baza
realizării superiorităţii numerice, are efect psihic nefavorabil asupra apărătorilor adverşi,
generând deruta, confuzia şi scoaterea din dispozitiv a apărătorilor. În timpul jocului
demarcarea se poate realiza prin apropierea de purtătorul mingii, prin îndepărtarea de
posesorul mingii sau prin combinarea celor două modalităţi.
Demarcarea trebuie însuşită de către toţi jucătorii, indiferent de compartimentul în
care joacă. Este indicat ca multe demarcări să se realizeze pe poziţii viitoare pentru a se
realiza o bună progresie în teren.
Depăşirea individuală este acţiunea tactică de joc prin care jucătorul aflat în posesia
mingii, folosind diferite procedee tehnice şi acţiuni fără minge, trece de unul sau mai mulţi
adversari, în scopul realizării unor sarcini ofensive. Depăşirea individuală are la baza folosirea
unor complexe de procedee tehnice executate în lanţ (conducere, protejare, mişcări
înşelătoare) coroborate cu deplasări şi acţiuni efectuate în vederea manevrării mingii şi
realizate prin valorificarea superioară a unor calităţi motrice (viteză, forţă, îndemânare).
Reuşita depăşirii individuale depinde de: varietatea şi gradul de însuşire a procedeelor
tehnice, viteza de reacţie la acţiunile adversarului, viteza de execuţie a procedeelor tehnice şi
a acţiunilor aferente, gândirea tactică a jucătorului, valoarea adversarului, fantezia şi
inteligenţa jucătorului.
Este foarte important ca prin depăşirea individuală să se urmărească crearea unei
situaţii favorabile pentru echipă, ea să nu constituie un scop în sine, ci să fie o acţiune parţială
a jocului în atac, care trebuie să se încadreze în tactica colectivă.
Loviturile libere prezintă o importanţă mai mică sau mai mare, în funcţie de locul din
care se execută. Ele pot avea grad mare de periculozitate atât prin acţiunea executantului
75
direct, cât şi prin acţiunile raţionale ale celorlalţi atacanţi, care prin plasament şi acţionări fără
minge, pot influenţa marcarea golurilor.
În funcţie de particularităţile şi calitaţile jucătorilor proprii, în procesul de instruire se
pot pregăti în mod special, executanţi direcţi sau acţiuni comune, sincronizate a 3-4 jucători,
care pot aplica o combinaţie tactică la loviturile libere (directe sau indirecte).
U.3.23 Tactica individuală în apărare
Tactica individuală în apărare reprezintă contribuţia personală a jucătorilor

apărători la rezolvarea unor sarcini parţiale sau totale de apărare. Tactica individuală în
apărare se realizează prin acţiunile tactice individuale în apărare care sunt următoarele:
- marcajul ;
- tatonarea;
- recuperarea mingii ;
- replierea rapidă pe cele mai favorabile culoare.
Marcajul este acţiunea tactică individuală în apărare, prin care un jucător al ehipei în
apărare, împiedică adversarul direct să primească mingea, sau să se îndrepte direct spre
poartă. Calitatea marcajului este condiţionată de plasamentul corespunzător al apărătorului, în
funcţie de poziţia adversarului, poziţia mingii şi poziţia porţii proprii, plasament care oferă
posibilitatea de interceptare facilă a mingii şi de închidere sau deviere a drumului adversarului
spre poartă.
Pentru realizarea unui marcaj corespunzator, apărătorul trebuie să respecte
următoarele cerinţe:
- plasarea permanentă între adversar şi poarta proprie, pe linia imaginară dintre
adversar şi mijlocul porţii, corectându-şi permanent poziţia, în aşa fel, încât, să poată cuprinde
în câmpul vizual atât mingea care circulă în diferite zone ale terenului, cât şi adversarul direct;
- plasamentul apărătorului să nu permită atacantului să se îndrepte direct spre poartă,
ci să-l oblige să-l ocolească;
- plasamentul şi acţiunea apărătorului să determine atacantul să se deplaseze spre
marginile terenului;
- plasamentul şi acţiunile apărătorului să se efectueze pe partea piciorului cu care
atacantul manevrează mingea;
76
- în apropierea porţii să se “acopere“ piciorul cu care atacantul şutează la poartă,

cautând să se scoată mingea de la adversar, să se blocheze, sau să se devieze mingea din
traiectoria ei spre poartă.
În funcţie de fazele de joc, apărătorul poate schimba plasamentul, pentru a putea
efectua şi alte acţiuni cerute de situaţiile concrete de joc, dar acest lucru are loc numai când
acţiunea sa este deplin justificată tactic.
Modalităţile de marcaj sunt următoarele:
- marcajul strict om la om;
- marcajul la intercepţie;
- marcajul la supraveghere.
În situaţia de marcaj om la om atacantul se găseşte între minge şi apărător, distanţa
dintre apărător şi atacant fiind de până la un metru. Această formă de marcaj se aplică de
regulă în propria jumătate de teren, fiind caracteristică formelor de apărare om la om, apărării
combinate, în apropierea propriei porţi şi la momentele fixe ale jocului. Marcajul strict se
aplică atacanţilor lipsiţi de viteză şi cu tehnică slabă.
Marcajul la intercepţie presupune plasarea apărătorului între adversar şi minge, pe
aceeaşi linie sau lateral faţă de adversar, la o distanţă corespunzătoare, care să-i permită
intrarea în posesia mingii cu uşurinţă, prin interceptare. Această formă de marcaj se utilizează
împotriva paselor lungi ale adversarului şi în situaţii de inferioritate numerică a apărătorilor.
Marcajul la intercepţie solicită apărătorului capacitate de anticipare, clarviziune, viteză de
reacţie, viteză de execuţie şi viteză de deplasare pe distanţe scurte.
Marcajul la supraveghere presupune plasamentul apărătorului între adversar şi poarta
proprie, se efectuează la o distanţă mai mare de atacant la mijlocul terenului, distanţă care se
micşorează pe măsură ce atacantul se apropie de poartă. În această formă de marcaj apărătorul
are posibilitatea să observe permanent mişcările mingii, ale partenerilor şi adversarilor, să
intuiască intenţiile şi modul de desfăşurare a atacului advers.
Tatonarea este acţiunea tactică individuală premergătoare deposedării, care constă în
efectuarea unor mişcări de simulare a atacului de deposedare, prin care se urmăreşte: intuirea
intenţiilor adversarului, împiedicarea atacantului cu mingea să-şi creeze situaţii favorabile de
atac, sau de a pătrunde spre poartă şi întârzierea atacantului advers să progreseze şi să
acţioneze liber.
Chiar dacă în urma tatonării nu s-a reuşit recuperarea mingii, se realizează întârzierea
atacului advers, dând posibilitatea apărării să se organizeze, jucătorilor mai avansaţi să se
77
replieze, diminuând mult şansele atacului advers. Tatonarea constă în executarea unor
deplasări scurte şi rapide în diferite direcţii prin care se simulează atacul de deposedare.
Cerinţe pentru realizarea unei tatonări corespunzătoare:
- apărătorul să se interpună pe direcţia de acţiune a atacantului, între acesta şi poartă:
- apărătorul să nu se lase surprins de mişcările înşelătoare ale atacantului, să nu rişte
un atac decisiv, pentru a nu fi scos prea uşor din joc;
- apărătorul să acorde atenţie atât urmăririi mingii cât şi urmăririi acţiunilor efectuate
de către atacant;
- apărătorul să adopte o poziţie care să-i ofere echilibru şi posibilitatea deplasării
rapide în orice direcţie.
Recuperarea mingii este acţiunea tactică individuală în apărare, prin care apărătorul
caută să intre în posesia mingii când aceasta se află în posesia echipei adverse. Această
acţiune tactică se realizează prin efectuarea deposedării la intercepţie, pe momentul preluării,
deposedarea în contact direct cu adversarul şi deposedarea prin alunecare. Indiferent de
procedeul folosit, apărătorul trebuie să rămână în posesia mingii după efectuarea deposedării,
având posibilitatea să continue singur acţiunea, sau să efectueze o transmitere precisă a
mingii, pentru a realiza trecerea echipei din apărare în atac.
Realizarea recuperării depinde de: simţul anticipativ al apărătorului, gândirea lui
tactică, calităţile voliţionale, calităţile motrice pe care le posedă şi gradul de însuşire a tehnicii
de deposedare prin orice procedeu.
Replierea este acţiunea tactică individuală, care constă în revenirea rapidă a
jucătorilor de pe poziţii mai avansate în dispozitivul defensiv al echipei. Această revenire se
referă la ocuparea unei anumite zone de teren, revenirea lângă adversarul direct sau în unele
zone, în care prezenţa apărătorului este determinată de cerinţele fazei în momentul respectiv
(asigurarea dublajului, marcarea temporară a altui adversar decât cel direct).
Replierea trebuie efectuată rapid, pe cele mai favorabile culoare şi pe anumite zone de
teren, sau prin revenirea lângă adversarul direct, în funcţie de forma de apărare folosită de
echipă (om la om, zonă, sau combinată).
Replierea solicită jucătorilor o serie de calităţi: anticiparea jocului, grad înalt de
pregătire fizică, calităţi de voinţă, mare viteza de deplasare, rezistenţă în regim de viteză, etc.
Tactica individuală a portarului constă în următoarele acţiuni:

- în atac: repunerea mingii în joc cu mâna sau cu piciorul la cei mai bine plasaţi
jucători în faza respectivă;
78
- în apărare: - plasament corect şi inspirat;

- dublarea liniei de fundaşi.
U.3.24 Tactica la momentele fixe ale jocului
Momentele fixe ale jocului au devenit foarte importante, rezolvarea acestora prin
mijloace tehnico-tactice, dinainte pregătite în antrenamente, poate determina chiar victoria.
Pregătirea combinaţiilor la momentele fixe se realizează prin îmbinarea a două forme:
teoretică şi practică.
În cadrul pregătirii teoretice se va insista asupra importanţei şi avantajelor ce decurg
din executarea corectă a acţiunilor la momentele fixe (în atac şi apărare) şi se va explica şi
descrie la tablă, la machetă şi chiar pe teren acţiunile, zonele, direcţiile şi modul de acţionare a
jucătorilor.
În cadrul pregătirii practice se recomandă executarea acţiunilor la început fără
adversar, apoi exersarea lor în jocuri şcoală (cu opriri pentru corectare, învăţare şi
perfecţionare) şi urmărirea aplicării lor în jocurile amicale şi oficiale.
Cerinţe care pot contribui la reuşita acţiunilor la momentele fixe ale jocului :
- acţiunea tehnico-tactică să corespundă posibilităţilor de realizare a executanţilor;
- acţiunile să fie simple, dar înşelătoare, pentru a surprinde adversarul;
- acţiunile să fie executate rapid şi prin surprindere;
- acţiunile să fie concepute cu claritate, fără ambiguităţi în realizare, pentru a evita
confuziile.
Momentele fixe ale jocului sunt următoarele: lovitura de începere, loviturile libere,
lovitura de la 11metri (lovitura de pedeapsă), lovitura de colţ (cornerul), aruncarea de la
margine şi mingea de arbitru.
Lovitura de începere se efectuează la începutul fiecărei reprize, sau după înscrierea
unui gol. Dispunerea jucătorilor echipei care are posesia mingii, trebuie să favorizeze o
acţiune prin surprindere şi pe cât posibil să se finalizeze cu tras la poartă. Pentru echipa aflată
în apărare se impune o aşezare judicioasă, în vederea contracarării unei evoluţii surprinzătoare
a atacanţilor adverşi pe zone sau culoare libere din teren.
Loviturile libere sunt acordate de către arbitru de centru pentru infracţiunile prevăzute
de regulament pe toată suprafaţa terenului, cu excepţia suprafeţei de pedeapsă, în care se
poate acorda 11 metri. Loviturile libere pot fi directe şi indirecte.
Recomandări privind executarea loviturilor libere:
79
- să se execute rapid pentru a împiedica echipa adversă să se organizeze în apărare;

- să se execute precis pentru a finaliza sau pentru a se menţine posesia mingii;
- să se execute la partenerul cel mai bine plasat, sau la jucătorul care nu este marcat
de adversar.
Factorii care favorizează sau defavorizează evoluţia portarului la loviturile libere:
- distanţa de la care se execută lovitura;
- numărul de apărători dispuşi în zid;
- infiltrarea unor atacanţi în zid;
- unghiul din care se execută lovitura liberă;
- direcţia, elanul, procedeul tehnic folosit de către executanţi;
- combinaţia tactică prin care se execută lovitura liberă;
- condiţiile atmosferice şi starea terenului.
Lovitura de la 11 m. se acordă de către arbitru de centru în cazul comiterii unei
infracţiuni în suprafaţa de pedeapsă (fault asupra unui atacant, sau un apărător joacă mingea
cu mâna).
Executantul loviturii este de obicei un jucător specializat, care trebuie să execute
lovitura în aşa fel încât să nu dea posibilitatea portarului să sesizeze realele intenţii (procedeul
tehnic sau direcţia în care doreşte să şuteze mingea). Jucătorii aflaţi înapoia executantului pe
semicercul de la 16m., vor urmări să intre în posesia mingii, dacă aceasta ricoşează din barele
porţii, a fost respinsă de portar sau i-a scăpat de sub controlul acestuia.
Lovitura de colţ (cornerul) se acordă de către arbitru în cazul în care mingea fiind
atinsă de către orice apărător iese în afara terenului depăşind linia de fund.
La această lovitură jucătorii echipei în atac se vor plasa în zona din apropierea porţii în
funcţie de: talia şi măiestria jucătorilor proprii de a finaliza cu piciorul sau cu capul, talia şi
numărul apărătorilor, combinaţia preconizată a fi efectuată.
Cerinţe privind efectuarea acestei acţiuni:
- fiecare atacant să atace anumite spaţii pentru a evita aglomerarea;
- demarcarea permanentă a atacanţilor pentru a scăpa de marcajul advers;
- participarea jucătorilor cu gabarit, detentă bună şi bun joc de cap;
- un atacant să aibă un plasament care-i oferă posibilitatea să stânjenească (în mod
regulamentar) intervenţia portarului.
Jucătorii echipei în apărare se vor plasa în funcţie de numărul, talia şi măiestria în
jocul aerian a atacanţilor, cautând să realizeze superioritatea numerică în apărare.
80
Aruncarea de la margine se acordă de către arbitru în cazul în care mingea a părăsit

terenul de joc trecând dincolo de liniile laterale ale terenului. Pentru executarea aruncării de la
margine pot fi pregătiţi jucători cu calităţi speciale, care vor putea transmite mingea la mare
distanţă surprinzând adversarul. La reuşita acţiunii contribuie atât executantul, cât şi
coechipierii aflaţi în zona respectivă, dacă se respectă următoarele cerinţe:
- jucătorii să se demarce pe spaţii libere, prin surprindere, pe poziţii viitoare sau spre
poarta adversă;
- aruncarea de la margine să se execute spre jucătorul cel mai bine demarcat şi aflat
în mişcare;
- aruncarea de la margine să fie executată în direcţie favorabilă şi să fie precedată de
mişcări înşelătoare;
- să se creeze elementul de surpriză;
- alternarea aruncărilor lungi cu aruncări mai scurte.
Pentru echipa în apărare se recomandă plasament în funcţie de locul aruncării, un
apărător plasându-se în faţa celui care aruncă, iar ceilalţi trebuind să efectueze marcaj strict.
Mingea de arbitru se acordă în momentul în care jocul a fost întrerupt din motive mai
speciale (accidentări, intrarea în teren a unor persoane străine, etc.). În această situaţie,
deoarece nu poate fi intuită direcţia şi traiectoria mingii, echipele trebuie să-şi ia măsuri
pentru a-şi crea un avantaj poziţional, pentru a construi şi finaliza (dacă intră în posesia
mingii), sau luarea unor măsuri adecvate pentru înlăturarea pericolului de a primi gol (dacă
echipa nu a reuşit să intre în posesia mingii).
U.3.25 Metodica învăţării, consolidării şi perfecţionării tacticii jocului de

fotbal
Învăţarea şi perfecţionarea tacticii se realizează printr-o pregătire teoretică şi prin

instruire practică, care se întrepătrund.
Pregătirea teoretică contribuie la însuşirea activă şi conştientă de către jucători a
cunoştinţelor tactice şi formează şi dezvoltă la aceştia gândirea tactică.
Prima treaptă a învăţării constă în explicarea şi demonstrarea acţiunilor tactice. În
cadrul acestei etape succesiunea măsurilor alocate este următoarea:
- descrierea şi demonstrarea acţiunii;
81
- scoaterea în evidenţă a părţilor esenţiale, a avantajelor şi importanţei acţiunii

tactice;
- exemplificări ale situaţiilor de joc în care se aplică;
- verificarea înţelegerii execuţiei acţiunii.
Instruirea tactică, din punct de vedere didactic presupune:
- etapa condiţiilor izolate de joc;
- etapa condiţiilor apropiate de joc;
- etapa condiţiilor de joc.
Etapa condiţiilor izolate de joc este mai puţin folosită, totuşi unele acţiuni tactice se
învaţă în formaţii diferite, fără adversar, în ritm mai lent, cu executarea separată a
componentelor acţiunii sau cu înlănţuiri diferite faţă de acţiunile din cadrul jocului (de
exemplu: trasul la poartă, centrarea, degajarea).
Exersarea analitică a acţiunilor tactice reprezintă totuşi un mod eficient de a acţiona în
automatizarea unor relaţii tactice, asigurând condiţii avantajoase pentru stabilirea
deprinderilor tactice.
Exersarea analitică a acţiunilor tactice se recomandă în instruirea începătorilor şi în
instruirea avansaţilor aflaţi în stadiul de învăţare a deprinderilor tactice.
Etapa condiţiilor apropiate de joc are drept scop învăţarea şi perfecţionarea acţiunilor
tactice individuale şi colective în atac şi apărare în prezenţa adversarului. Prezenţa
adversarului face posibilă exersarea unor relaţii reale de joc, într-o dinamică similară jocului
de fotbal şi stimulează iniţiativa creatoare a jucătorilor, le dezvoltă simţul colaborării şi al
improvizaţiei.
Este necesar ca în cadrul acestei etape să se stabilească sarcini precise atât pentru
atacant, cât şi pentru apărător, prin rezolvarea cărora ambii jucători contribuie la
perfecţionarea acţiunii tactice propusă pentru a fi însuşită (de ex. demarcare-marcaj; depăşire
individuală-recuperare; schimb de locuri-schimb de adversari).
Mijloacele de bază ale acestei etape sunt: jocurile cu temă, jocurile cu număr redus sau
inegal de jucători, jocurile la o poartă, jocurile pe anumite zone ale terenului.
Cerinţe metodice ale acestei etape pentru creşterea eficienţei instruirii:
- acţiunile tehnico-tactice lucrate să solicite rezolvarea sarcinilor duble atât pentru
atac, cât şi pentru apărare;
- acţiunile tehnico-tactice exersate să fie încadrate într-un regim de efort optim, să se
desfăşoare în condiţii de viteză crescută, să ducă atât la perfecţionarea tehnico-tactică, cât şi
la dezvoltarea calităţilor motrice specifice jocului de fotbal;
82
- dozarea corespunzătoare a efortului (volum, intensitate, complexitate);

- jucătorii să fie echipaţi distinct;
- să se intervină cu corectări, îndrumări, explicaţii, demonstraţii.
Etapa condiţiilor de joc este etapa în care jocul şcoală, jocul de antrenament şi de
verificare constituie mijlocul principal de perfecţionare a instruirii tactice.
Jocul oferă jucătorilor posibilitatea să realizeze selecţionări şi combinări de acţiuni,
prin care rezolvă eficient cerinţele fiecărei faze de joc, folosind creator procedeele şi
elementele tehnico-tactice însuşite anterior.
Datorită faptului că învăţarea şi perfecţionarea unor elemente de tactică pentru jucători
este plictisitoare, trebuie să se acorde o mare atenţie folosirii unor mijloace variate şi
atrăgătoare pentru realizarea obiectivelor propuse. Să se insiste pe acordarea importanţei
cuvenite însuşirii acţiunilor tactice.
Se recomandă următoarea succesiune de abordare în instruirea tactică:
- acţiuni tactice individuale: demarcare-marcaj, depăşire individuală-recuperarea
mingii, lovituri libere în atac, tatonarea şi replierea în apărare;
- acţiuni tactice colective: pasa, schimbul de locuri, schimbul de adversar,
combinaţia tactică, presingul, colaborarea în apărare, tactica la momentele fixe;
- fazele atacului şi ale apărării, formele atacului şi ale apărării, sistemul de joc,
tactici speciale în atac şi apărare (circulaţia tactică, apărarea aglomerată).
Rezumat
Tactica individuală în atac cuprinde acţiunile personale ale jucătorilor

îndreptate spre rezolvarea unor situaţii tactice, pentru construirea unor faze de joc
şi pentru realizarea finalizării. Acţiunile tactice individuale în atac sunt
următoarele: demarcarea, depăşirea individuală, loviturile libere.
Tactica individuală în apărare reprezintă contribuţia personală a jucătorilor
apărători la rezolvarea unor sarcini parţiale sau totale de apărare. Tactica
individuală în apărare se realizează prin acţiunile tactice individuale în apărare
care sunt următoarele: marcajul, tatonarea, recuperarea mingii, replierea rapidă pe
cele mai favorabile culoare.
În jocul actual tactica la momentele fixe a devenit foarte importantă, putând
să determine chiar obţinerea victoriei prin utilizarea unor mijloace tehnico-tactice
dinainte pregătite. Momentele fixe ale jocului sunt următoarele: lovitura de
83
începere, loviturile libere, lovitura de la 11metri (lovitura de pedeapsă), lovitura de

colţ (cornerul), aruncarea de la margine şi mingea de arbitru.
1. Menţionaţi acţiunile tactice individuale în atac.

2. Enumeraţi acţiunile tactice individuale în apărare.
3. Care sunt momentele fixe ale jocului?
4. Precizaţi cerinţele pentru reuşita acţiunilor la momentele fixe ale jocului.
Folosiţi drept sursă directă de răspuns paragrafele U.7.3., U.7.4. şi U.7.5.
U.3.27 TEMĂ DE CASĂ

Alcătuiţi unui complex de minim 15 sisteme de acţionare (exerciţii) metodice
pentru învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea unei acţiuni tactice, la alegere.
84
Bibliografie
1. Avram S. – “Fotbal. Exerciţii pentru pregătirea fizică şi tactică“ Ed. Sport-

Turism, Bucureşti, 1980.
2. Bârsan M. – “Probleme generale. Tehnica jocului“ I.E.F.S., Bucureşti, 1980, uz
intern.
3. Bârsan M. – “Tactica jocului. Metodica fotbalului în şcoală “ I.E.F.S.,
Bucureşti, 1980, uz intern.
4. Dragnea A. – “Antrenamentul sportiv“ Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1996.
5. Ionescu M. – “Fotbal-Tehnică şi stilul“ Ed.Sport-Turism, Bucureşti, 1976.
6. Miu S. – “Fotbal. Specializare“ Ed. Fundaţiei României de Mâine, Bucureşti,
2001.
7. Motroc I., Cojocaru V. – “Fotbal curs de bază. Bazele Teoretice“
I.E.F.S., vol. I şi II, uz intern.
8. Motroc F., Motroc A. – “Fotbal. Tehnica şi tactica“ Ed. Universităţii din Pitesti,
1999.
9. Motroc I. – “Fotbal de la teorie la practică“ Ed. Rhodos, Bucureşti, 1994.
10. Oancea V. – “Aspecte de antrenament in fotbal“ Ed. Astra Braşov, 1996.
11. Oancea V. – “Factorii antrenamentului în jocul de fotbal” Ed. Univ.
Transilvania, Braşov, 2005.
12. Toth A. – “Tehnica jocului de fotbal. Sisteme de acţionare” Ed. Univ.
Transilvania, Braşov, 2003.
85

2017 - Curs Bazele Generale Ale Jocului de Fotbal - Simion G

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2017 - Curs Bazele Generale Ale Jocului de Fotbal - Simion G

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

GABRIEL SIMION

Unitatea de învăţare 2. ........................................................................................................... 15

Unitatea de învăţare 3. ........................................................................................................... 24

Unitatea de învăţare 4. ........................................................................................................... 36

Unitatea de învăţare 5. ........................................................................................................... 51

Unitatea de învăţare 6.............................................................................................................. 60

Unitatea de învăţare 7. ........................................................................................................... 72

Evoluţia jocului de fotbal din ultimii ani se datorează interesului şi preocupărilor

Resurse şi mijloace de lucru

şi promovarea activităţilor de tip LP programate în semestrul I.

Durata medie de studiu individual

Evaluări pe parcurs şi evaluarea finală

Aşadar, dragi studenţi, nu pierdeţi ocazia de a vă completa cunoştinţele acumulate la

SPOR LA TREABĂ şi MULT SUCCES!

Descrierea şi conţinutul jocului de fotbal

U.1.2 Competenţele unităţii de învăţare

Parcurgerea unităţilor de învăţare presupune atât familiarizarea cu noţiunile

U.1.3 Descrierea jocului de fotbal

Jocul se desfăşoară pe un teren cu suprafaţa plană la care întâlnim următoarele repere:

U.1.4 Conţinutul jocului de fotbal

U.1.4.1. Elementele constitutive ale jocului în atac

- îngrădirea opoziţiei adversarului prin obligativitatea plasării lui la distanţa de

U.1.4.2. Elementele constitutive ale jocului în apărare

În faza de apărare elementele constitutive ale jocului constau în:

a. Acţiunile de organizare a apărării au ca scop:

- asigurarea echilibrului în apărare;

U.1.4.3. Elementele constitutive ale jocului portarului

Jocul portarului, ca şi al jucătorilor de câmp, se compune din acţiuni de joc în atac şi

Fotbalul este un joc sportiv bazat pe capacitate biologică, stare de sănătate a

Jocul de fotbal se desfăşoară conform unor reguli de joc stabilite de către

Sistemul competiţional este organizat pe eşaloane de vârstă şi grad de

Jocul de fotbal are două situaţii tactice fundamentale: atacul şi apărarea.

Jucătorii sunt dispuşi pe posturi şi compartimente, fiecare jucător având

Acţiunile de joc pot fi sistematizate astfel: acţiuni de joc în atac (acţiuni

Fiecare categorie de acţiuni de joc specifice atacului şi apărării are anumite

U.1.5 TEST DE AUTOEVALUARE

3. Care sunt eşaloanele de vârstă în practicarea jocului de fotbal?

Folosiţi drept sursă directă de răspuns paragrafele U.1.3. şi U.1.4.

Tehnica jocului de fotbal – definiţie, generalităţi, caracteristici,

U.2.2 Competenţele unităţii de învăţare

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare curente este de 3 ore.

U.2.3 Definiţie şi generalităţi

Dintre definiţiile date tehnicii le menţionăm pe următoarele:

U.2.4 Caracteristicile tehnicii

Literatura de specialitate menţionează următoarele caracteristici ale tehnicii:

- în jocurile sportive, tehnica influenţează în mod prioritar soluţionarea situaţiilor

U.2.5 Componentele tehnicii

Analiza tehnicii şi a pregătirii tehnice evidenţiază următoarele componente:

motrică de organizare internă, învăţată şi perfecţionată până la automatism, în cadrul

- caracteristici dinamice care se referă la indicii de forţă, viteză, coordonare,

U.2.6 Sistematizarea tehnicii

Clasificarea tehnicii înseamnă sistematizarea tuturor elementelor şi procedeelor pe

- combinarea acţiunilor de mai sus.

Tehnica reprezintă totalitatea structurilor motrice cu şi fără minge, care prin

raţionalitatea, eficienţa, perfectibilitatea şi caracterul evolutiv.

U.2.7 TEST DE AUTOEVALUARE

Folosiţi drept sursă directă de răspuns paragrafele U.2.3.-U.2.6.

Elementele tehnice de intrare şi de păstrare a posesiei mingii - definiţie,

Prezenta unitate de învăţare este dedicată înţelegerii şi familiarizării cu

U.2.9 Competenţele unităţii de învăţare

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare curente este de 3 ore.

U.2.10 Elementele tehnice de intrare în posesia mingii

Fig. 1 Fig.2 Fig.3