Tema: Contribuţii privind dezvoltarea calităţilor

motrice specifice in sporturile de luptă.

Referat

Chişinău, 2019

1
 Cuprins:

 RAPORTUL DINTRE MIJLOACELE SPORTURILOR DE

LUPTĂ
ŞI CAPACITATEA MOTRICĂ ÎN PERSPECTIVA STUDIULUI
EXPERIMENTAL ŞI AL OBIECTIVELOR CERCETĂRII
ŞTIINŢIFICE
PRIVIND FOLOSIREA MIJLOACELOR SPECIFICE PENTRU
(3-4)

 DEZVOLTAREA CALITĂŢILOR MOTRICE ALE

ELEVILOR(5-7)

 CERCETARI IN BIOMECANICA SPORTURILOR DE

CONTACT(8-9)
 BIOMECANICA ACTIVITATILOR SPORTIVE(9)
 DIRECTII DE CERCETARE IN BIOMECANICA SPORTULUI
DE KARATE(10)

2
Motto „A te lupta cu tine însuţi este lupta cea mai grea. A te învinge pe tine însuţi este
biruinţa cea mai frumoasă.” — (Gottfried Wilhelm von Leibniz )

Adaptare, Pregătire polivalenta, Capacitate de efort

Adaptarea la efort a copiilor, adică felul în care răspund la stimulii de antrenament
subiecţii în curs de maturizare, este corelată cu perioada critică prin care trec. De exemplu,
deseori se consideră că sportivii foarte tineri sunt mult mai sensibili la efectele pozitive ale
antrenamentului în timpul perioadelor de creştere rapidă, adică, în preadolescenţă – adolescenţă.
Referinţa s-a făcut în special la efectele programelor regulate de antrenament asupra dezvoltării
forţei musculare şi a puterii aerobe. Se pare că este aplicabilă şi asupra efectelor dezvoltării
calităţilor motrice şi a învăţării în cazul deprinderilor motrice. Sensibilitatea subiectivă a învăţării
depinde de o varietate de factori ca: vârsta, experienţa anterioară nivelul pre-învăţării sau de pre-
antrenament, forţa şi puterea aerobă, şi posibilele variaţii genetice specifice. Deoarece marea
parte a structurilor nervoase s-au apropiat de forma adultă, şi majoritatea schemelor
fundamentale de mişcare sunt bine structurate, această perioadă poate fi considerată optimă
pentru învăţarea şi consolidarea deprinderilor motrice de bază.
Aspecte metodice privind dezvoltarea calităţilor motrice
Pregătirea atleţilor reprezintă un proces de perfecţionare a deprinderilor motrice, de
dezvoltare a posibilităţilor de funcţionare şi educare a calităţilor motrice. Una din componentele
indispensabile şi de bază a antrenamentului sportiv este pregătirea fizică, care presupune:
• perfecţionarea calităţilor motrice;
• stăpânirea unei mari varietăţi de priceperi şi deprinderi;
• dezvoltarea indicilor morfologici şi funcţionali ai organismului, corespunzător ramurii de
sport.
În concepţia modernă a antrenamentului sportiv asigurarea indicilor superiori de pregătire
fizică a devenit o condiţie de bază a obţinerii randamentului necesar, şi în acelaşi timp a ridicării
continue a nivelului acesteia.
Sfera complexă a pregătirii fizice, ca şi însemnătatea ei în procesul pregătirii sportivilor, au
determinat diferenţierea acestei componente în:
• pregătire multilaterală fizică;
• pregătire fizică specifică.
Pentru antrenamentul sportiv este esenţial să se menţină un echilibru optim între
posibilităţile copilului şi cerinţele de performanţă.

3
 RAPORTUL DINTRE MIJLOACELE SPORTURILOR DE LUPTĂ
ŞI CAPACITATEA MOTRICĂ ÎN PERSPECTIVA STUDIULUI
EXPERIMENTAL ŞI AL OBIECTIVELOR CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE
PRIVIND FOLOSIREA MIJLOACELOR SPECIFICE PENTRU
DEZVOLTAREA CALITĂŢILOR MOTRICE ALE ELEVILOR

Cuvinte cheie: capacitate motrică, sporturi de luptă, acţiunile tehnico-tactice, studiu

experimental, profil biomotric.
Abstract: Cerințele preliminare obiective trebuie să fie reflectate de parametrii
metodologici de luptă: stabilitatea coeficientul de atac, coeficientul de stabilitate al
apărării, media atacului, coeficientul de stabilitate al apărării, media intervalului de atac,
timpul mediu de luptă și nivelul calităților psihomotrice. Aceste soluții sunt automatizate la
un nivel foarte ridicat datorită automatizării și învățării. Există a specificat
interdependența dintre acești parametri care reprezintă baza în realizarea unor
performanțe deosebite.
Dezvoltarea capacităţii motrice a elevilor se realizează în lecţiile de educaţie fizică şi sport
unde se pot folosi mijloace ce aparţin unor discipline sportive alternative.
Sporturile de luptă au mijloace specifice prin care se dezvoltă capacitatea motrică a elevilor.
Conţinutul adecvat al mijloacelor specifice sporturilor de luptă permite elevilor să participe cu
success la activităţile fizice practicate atât în timpul liber, cu scop recreativ, cât şi în cadrul
performanţei sportive. Cu ajutorul mijloacelor specifice sporturilor de luptă se poate îmbunătăţi
pregătirea fizică şi psihică în toate ciclurile de învăţământ, selecţionarea şi metodica predării este
legată de sarcinile şi obiectivele procesului didactic, de vârstă şi gradul de dezvoltare al elevilor
şi de condiţiile materiale. Sporturile de luptă cuprind exerciţii utile vieţii cotidiene, conţinutul
acestora adaptându-se la particularităţile de vârstă şi sex ale elevilor. Folosirea mijloacelor
specifice sporturilor de luptă permite dozarea efortului prin lucru în perechi, iar dozarea efortului
se face prin mărirea sau micşorarea volumului, intensităţii şi pauzelor de refacere. Folosirea
mijloacelor din sporturile de luptă poate contribui la eficientizarea procesului instructiv-educativ,
prin interesul manifestat de elevi faţă de temele interactive care facilitează dezvoltarea calităţilor
motrice, formarea priceperilor şi deprinderilor motrice, precum şi a unor capacităţi moral-
volitive, necesare oricărui elev în vederea integrării în viaţa socială. Întrecerile de luptă
reprezintă un mijloc specific pentru sporirea atenţiei şi concentrării ceea ce poate duce la
eficientizarea lecţiei de educaţie fizică şi sport.

4
 Studierea posibilităţii de introducere a unor elemente din sporturile de luptă în programa de
educaţie fizică şi sport în vederea îmbunătăţirii conţinutului acesteia este o necesitate obiectivă.
Capacitatea motrică a elevilor reprezintă suportul direct al obţinerii victoriei în sporturile de
luptă. Pentru realizarea unui rezultat favorabil în sportul luptelor este nevoie de o pregătire fizică
generală şi specifică de nivel superior. Fiecare calitate motrică trebuie dezvoltată corespunzător,
infuienţând mai mult sau mai puţin rezultatul întrecerii. Calităţile motrice se vor dezvolta
continuu pentru că de ele depinde reuşita pregătirii tehnico-tactice. Mijloacele sunt diferite în
funcţie de vârstă, acestea urmăresc dezvoltarea calităţilor motrice specifice de care au nevoie cei
care practică acest gen de întreceri sportive. Dacă analizăm procedeele tehnice observăm că
segmentele corpului luptătorului execută în cadrul aceluiaşi procedeu mişcări diferite, fiecare
având la bază un anumit grad de contracţie musculară, o viteză diferită de deplasare pe fondul
unui grad de mobilitate ridicat cât şi durată de manifestare diferită privind eficienţa procedeului
tehnic. Având în vedere numărul crescut de procedee tehnice cât şi nivelul tehnic ce trebuie
atins, ne putem da seama de importanţa calităţilor motrice în ceea ce priveşte complexitatea
pregătirii tehnicotactice. Sporturile de luptă sunt caracterizate prin folosirea puterii ca mijloc de
realizare al succesului. În sporturile de lupte puterea reprezintă o îmbinare între forţă şi viteză,
sinonim detentei musculare din alte ramuri de sport. Raportând mijloacele specifice sporturilor
de luptă la capacitatea motrică şi aceasta la calităţile motrice observăm că acestea se află într-un
raport direct de intercondiţionare. Valoarea calităţilor motrice determină nivelul capacităţii
motrice care condiţionează nivelul pregătirii tehnico-tactice ce cuprind procedee şi combinaţii
care reprezintă de fapt mijloacele specifice ale sporturilor de luptă folosite pentru dezvoltarea
capacităţii motrice a elevilor în orele de educaţie fizică şi sport, care devin mai atractive şi prin
care se realizează obiectivele programei de educaţie fizică şi sport privind dezvoltarea calităţilor
motrice a elevilor. După părerea specialiştilor mijloacele specifice luptelor “Din punct de vedere
al modalităţii de eliberare a energiei, procedeele şi acţiunile tehnico-tactice specifice luptelor se
desfăşoară în condiţii de înaltă anaerobioză iar din punct de vedere al calităţilor motrice
ponderea cea mai mare o are forţa maximă, precum şi combinaţia între forţă şi celelalte calităţi
psiho-motrice” aceasta întăreşte faptul că mijloacele specifice sporturilor de luptă infuenţează
pozitiv dezvoltarea motrică a elevilor.Scopul studiului experimental privind utilizarea
mijloacelor specifice sporturilor de luptăCercetarea experimentală privind utilizarea
mijloacelor specifice sporturilor de luptă are drept scop elaborarea unui model necesar programei
de educaţie fizică şi sport pentru realizarea obiectivelor ce vizează optimizarea capacităţii
motrice a elevilor prin folosirea unor mijloace specifice sporturilor de luptă ca alternative ce sunt
prevăzute în programa şcolară la capitolul discipline sportive alternative.
5
Scopul studiului experimental este de a îmbunătăţii conţinutul programei şcolare şi de eficientiza
activitatea de educaţie fizică şi sport prin folosirea mijloacelor specifice sporturilor de luptă.
Conform (Thomas, Nelson), “Cercetarea experimentală încearcă să stabilească relaţiile dintre
cauză şi efect. Aceasta înseamnă că variabila independentă este orientată pentru a aprecia
efectele sale asupra variabilei dependente.” Prin variabilă (Epuran) “înţelege orice cantitate sau
mărime care are caracteristica schimbării, faţă de altele care rămân nemodificate”. Astfel că
(Epuran, 2005) adaugă: “Una din problemele centrale ale experimentului este aceea de a stabili
acele variabile pe care manevrându-le, să indice cu acurateţe relaţia cauzală pe care ipoteza o
formulează. Aşa cum am mai spus variabila independentă se numeşte acea variabilă ale cărei
efecte cercetătorul doreşte să le cunoască, modificându-le, în anumite limite. Variabila
dependentă este aceea care exprimă infuenţa variabilei independente. Cum în realitate există o
mulţime de mari posibilităţi de a alege şi a pune în relaţie variabilele independente şi
dependente, problema cercetătorului constă tocmai din a stabili variabilele cele mai potrivite
pentru verificarea ipotezei şi rezolvarea problemelor specifice”. Aşadar scopul studiului
experimental este de a desfăşura o cercetare experimentală la nivelul învăţământului
preuniversitar ce are la bază un experiment preliminar desfăşurat la nivelul cluburilor sportive
şcolare. În Clubul Sportiv Şcolar 4 în perioada 01.11.2006 – 31.10.2007 în care s-a investigat
capacitatea mijloacelor de antrenament, ameliora anumite componente ale capacităţii motrice a
elevilor sportivi care practică sporturi de luptă faţă de elevii sportivi care practică alte ramuri
sportive.Având bază de pornire concluziile experimentului preliminar ce vizează anumite
particularităţi ale indicilor morfofuncţionali precum şi ale calităţilor motrice a elevilor sportivi
din învăţământul preuniversitar exprimate prin profilul biomotric al elevilor şi elevelor de
gimnaziu şi liceu prin care se arată că cei care practică diferite ramuri sportive şi în mod special
cei care practică sporturi de luptă au un profil biomotric cu valori mai ridicate faţă de profilul
biomotric general al populaţiei şcolare din învăţământul preuniversitar. Am împins cercetarea
către şcoala de bază unde se desfăşoară ora de educaţie fizică şi sport pe baza unei programe
şcolare avizate de către Ministerul Educaţiei Cercetării şi Inovării. Scopul experimentului este de
a stabili prin două variabile, dependentă şi independentă, relaţia dintre cauză şi efect. Variabila
dependentă este stabilită printr-o grupă alcătuită din 16 băieţi şi 16 fete din învăţământul
preuniversitar care vor parcurge un program de pregătire special pentru dezvoltarea capacităţii
motrice prin mijloace specifice sporturilor de luptă. Variabila independentă este stabilită printr-o
grupă alcătuită din 16 băieţi şi 16 fete de aceeaşi vârstă care parcurg programul normal pentru
dezvoltarea capacităţii motrice.

6
Scopul studiului experimental este de a confirma sau infirma
importanţa utilizării mijloacelor specifice sporturilor de luptă privind dezvoltarea atât a calităţilor
motrice, cât şi a capacităţii motrice a elevilor din învăţământul preuniversitar. În ceea ce priveşte
importanţa secundară a folosirii metodelor şi mijloacelor specifice sporturilor de luptă,
concluziile stabilite în urma desfăşurării experimentului vizează şi alte componente ce se întind
pe un palier vast şi vizează următoarele scopuri:
• Sporturile de luptă reprezintă o noutate de mare interes pentru elevi şi eleve;
• Stoparea violenţei prin organizarea unor competiţii locale de lupte la nivelul şcolii;
• Izvor de selecţie pentru sportul de performanţă ;
• Educarea încrederii în sine şi în forţele proprii în vederea autoapărării în afara şcolii în
condiţiile creşterii violenţei juvenile manifestate prin acte de tâlhărie, viol, abuz fizic ;
• Dezvoltarea conştiinţei privind evitarea violenţei ;
• Dezvoltarea relaţiilor de colaborare, întrajutorare;
• Dezvoltarea respectului pentru sine şi pentru semenii săi;
• Dezvoltarea interesului pentru vizionarea competiţiilor sportive ce includ sporturi de luptă prin
cunoaşterea regulamentului competiţional;
• Dezvoltarea interesului pentru arbitrarea competiţiilor ce includ sporturi de luptă, înscrierea în
activităţi de arbitraj ce oferă satisfacţii profesionale şi materiale.
Obiectivele raportului de cercetare ştiinţifică
Obiectivele raportului de cercetare ştiinţifică se referă la formarea cognitivă sau atitudinală
(Epuran, 2005) “În mod obişnuit, obiectivele cognitive sunt mai uşor de formulat şi
operaţionalizat şi chiar de evaluat (dacă există intenţie şi competenţă). În schimb, obiectivele
numite generic afective sunt mai puţin precise şi incluse în termenul general de educaţie.”
În metodologia cercetării (Epuran, 2005)“Categoriile mari de obiective cognitive
după, Bloom (1968):
• Cunoaşterea
• Comprehensiunea
• Aplicarea
• Analiza
• Sinteza
• Evaluarea

7
Taxonomia obiectivelor afective, după Krathwohl (1970):
• Receptarea: conştienţă; voinţa de a recepta; atenţia
• Răspunsul: asentimentul; voinţa de a răspunde; satisfacţia de a răspunde
• Valorizarea: acceptarea unei valori; preferinţa pentru o valoare; angajarea
• Organizarea: conceptualizarea unei valori; organizarea unui sistem de valori
• Caracterizarea printr-o valoare a unui sistem de valori: dispoziţie generalizată
• Caracterizarea filozofiei vieţii.”
Am prezentat aceste aspecte privind părerea specialiştilor în legătură cu obiectivele pentru a
define ce reprezintă stabilirea obiectivelor în cadrul raportului de cercetare ştiinţifică.
Obiectivele reprezintă ţintele principale vizate de cercetarea ştiinţifică. În cazul de faţă cercetarea
ştiinţifică îşi propune stabilirea unor obiective principale cât şi a unor obiective secundare.
Obiectivele principale sunt:
• Selecţionarea sporturilor de luptă ce vizează experimentul.
• Selecţionarea mijloacelor din sporturile de luptă necesare dezvoltării capacităţii motrice a
elevilor.
• Utilizarea experimentului pentru confirmarea sau infirmarea ipotezei privind optimizarea
capacităţii motrice a elevilor prin folosirea mijloacelor specifice sporturilor de luptă.
• Elaborarea unui program special ce cuprinde mijloace specifice sporturilor de luptă selecţionate
prin care se dezvoltă capacitatea motrică a elevilor în lecţia de educaţie fizică şi sport.
Obiectivele secundare sunt:
• Dezvoltarea interesului elevilor faţă de ora de educaţie fizică şi sport prin folosirea mijloacelor
sporturilor de luptă.
• Promovarea sporturilor de luptă prin ora de educaţie fizică şi sport în rândul elevilor ca
alternativă privind integrarea socială.
• Selecţionarea elevilor şi elevelor cu calităţi specifice sporturilor de luptă şi promovarea
acestora în sportul de performanţă.

8
Cercetări în biomecanica sporturilor de contact
Practica sporturilor de contact este o realitate ad ânc ancorată în societatea actuală. Deşi termenul
sporturi de contact este atribuit generic acelor sporturi la care intervine contactul permis sau
accidental între sportivi, cel mai frecvent el este asociat cu sporturile de luptă. Acestea includ
sporturi clasice ca boxul, luptele, precum şi ramuri sportive ale artelor marţi ale tradiţionale,
precum judo, karate, taekwondo, jujitsu, wushu, etc. Dintre acestea, se detaşeaza net ,atât ca
răspândire cât şi ca popularitate, sportul karate. Rolul pe care îl are sportul karate în societatea
contemporană este multiplu. Este foarte ră spândit şi practicat atât ca sport cât şi ca formă de
auto-apărare în cluburi sportive private şi publice şi face parte din programul de pregătire a
forţelor de poliţie şi militare. De asemenea, în unele ţări, instituţii de învăţământ de toate nivelele
inc lud sportul karate în programele de pregătire fizică şi chiar în programa şcolară şi
universitară. Deşi la origine karate-ul a fost practicat doar ca o artă marţială de auto-apărare, în
timp a devenit şi sport de performanţă. Acesta este clasificat ca fiind un sport de contact, datorită
faptului că atât în antrenamente cât şi în competiţie apare contactul fizic între sportivi. De
asemenea, este integrat în sub-categoria sporturilor de luptă non-contact, deoarece regulamentele
competiţionale nu permit contac tele sportivilor la nivelul unor părţi vitale ale corpului, acestea
fiind penalizate foarte drastic, până la eliminarea totală din competitie. Având la bază aceleeaşi
tehnici şi principii fundamentale, dar regulamente de competiţie diferite, karate -ul ca sport a fost
divizat în două discipline sportive, karate traditional şi karate modern, amândouă fiind
recunoscute de forurile olimpice, chiar dacă nu au fost încă introduse în programul acestora.
Antrenamentul de karate, ca în orice alt sport, este factor ul care duce la îmbunătăţirea
performanţei sportive, atunci când este condus şi direcţionat sistematic şi ştiinţific. În sportul
karate, pregătirea tehnică este cea mai responsabilă atât de obţinerea performanţelor sportive cât
şi de prevenirea traumatismelor, în interdependenţă cu ceilalţi factori ai antrenamentului sportiv
(Nakayama,1983). Este relevant faptul că pentru a contribui la creşterea calităţii procesului de
antrenament este fundamentală dezvoltarea de noi cunoştinţe ştiinţifice referitoare la tehnica
sportivă, care să contribuie constructiv în procesul de antrenament. În acest context, în ultimii ani
au luat amploare cercetările ştiinţifice în domeniu prin studierea biomecanicii tehnicilor de
karate în scopul înţelegerii principiilor fizice care stau la baza eficienţei acestora şi a găsirii
factorilor care influenţează performanţa.

9
 Biomecanica activitătilor sportive
Biomecanica este ştiinţa care se ocupă de studiul forţelor şi a efectelor sale asupra sistemelor si
materialelor biologice folosind mecanica (Yamaguci, 2001). O ramură a biomecanicii o
reprezintă biomecanica mişcării umane, care descrie, analizează şi evaluează mişcarea corpului
uman, atât în cadrul activităţilor sale zilnice cât şi fizice (Winter, 2004). Pentru îndeplinirea
scopurilor sale biomecanica mişcării corpului uman se foloseşte de cele două componente de
bază ale sale, cinematica şi cinetica, orientate către analiza mişcării, precum şi a forţelor şi
efectelor forţelor asociate cu mişcarea respectivă. Cinematica, denumită şi “geometria mişcării”,
descrie caracteristicile fundamentale ale mişcării în termeni de coordonate, viteze şi acceleraţii,
independent de forţele care cauzează mişcarea, iar cinetica este orientată spre studiul forţelor şi a
energiilor (intra şi intersegmentare) asociate unei mişcări specifice a corpului uman. Cinematica,
în mod tipic este cel mai important aspect al oricărei analize biomecanice. Deşi unii cercetători
sunt orientaţi spre studiul forţelelor, a activităţii musculare, a anatomiei funcţionale de bază a
structurii asociate cu mişcarea, pentru a înţelege în tota litate biomecanica mişcării, nici unul din
aceşti factori nu poate fi folositor fără cinematică. Analizele cinematice permit determinarea
datelor de poziţie şi orientare ale reperelor anatomice de interes şi deplasări liniare ale acestora în
timp. Acestea pot fi centre de masa segmentare, centre de rotație ale articulaţiilor, extremităţi ale
segmentelor sau alte proeminenţe corporale importante. Cinetica se referă la studiul forţelor
interne şi externe care produc sau modifică mişcarea. Forţele interne provin din activitatea
muşchilor, ligamentelor sau din frecările existente la nivelul muşchilor şi articulaţiilor. Forţele
externe provin din acţiunea solului sau din alte sarcini externe generate de surse active sau de
surse pasive (vânt, apă, etc.). Analizele cinetice implică calcularea variabilelor cinetice pentru
articulaţii şi segmente corporale, încercând să înţeleagă procesele de bază care duc la obţinerea
miscării studiate. Analizele cinetice sunt extrem de variate ele incluzând determinarea unor
parametri precum:
 momentele forţelor musculare ce traversează o articulaţie;
 puterea mecanică generată sau absorbită de muşchii articulari;
 variaţiile energeticii corporale ce rezulta din fluxurile de putere, etc. Importanța analizelor
cinetice este deosebită pentru că ele oferă posibilitatea determinării cauzelor mişcărilor ce se
studiază precum şi o oarecare înţelegere a mecanismelor implicate şi a strategiilor de mişcare şi
de compensare ale sistemului neural. Dezvoltarea în continuare a biomecanicii este determinată
de analizele cinetice ce se efectuează, informatia astfel obtinută permiţând efectuarea de evaluări
şi interpretări foarte precise ale mişcării.

10
O solutie de dinamică inversă a cineticii este aceea în care forţele de reacţiune din articulaţii şi
momentele musculare (ale forţelor interne) sunt calculate pe baza cunoaşterii cinematicii, a
parametrilor antropometrici şi a datelor de forţe externe (măsurate cu platforme de forţă,
traductori de forță sau dispozitive de măsurare a presiunii). În contrast, o soluţie de dinamică
directă reprezintă ordinea actuală a evenimentelor aşa cum se întâmplă, începând cu acţionarea
musculară (EMG) şi procedând la generarea momentelor nete musculare, a acceleraţiilor
articulare şi a deplasărilor unghiulare măsurabile. Cercetările în biomecanica mişcării corpului
uman sunt îndreptate spre rezolvarea unor probleme practice, cele mai importante aplicaţii ale
sale fiind:
 analiza performanţei sportivilor de elită;
 proiectarea protezelor şi implantelor;
 ortopedie, reabilitare fizică şi proiectarea de echipamente sportive;
 analiza mişcării corpului uman pentru controlul roboţilor;
 studiul comportamentului corpului uman în situaţii de impact rutier, pentru ocupanţii de
vehicule şi pietoni;
 ergonometrie.
Direcții de cercetare în biomecanica sportului de karate
Karate este cunoscut ca fiind una dintre cele mai faimoase arte marţiale japoneze, fiind
dezvoltată din sisteme de luptă originare din China. Karate a fost la origine un sistem complet de
auto-apărare , bazat pe folosirea eficientă în luptă a corpului neînarmat. Acest sistem constă din
tehnici de blocare sau de respingere şi contra-atacare a adversarului folosind lovituri de pumn,
picior sau alte zone ale corpului. În epoca moderna, karate s-a dezvoltat printr-o sistematizare şi
raţionalizare a acestor tehnici, toate cele trei ramuri ale karate-lui , fizica , de auto-aparare şi
sportivă, fiind bazate pe folosirea acestor tehnici fundamentale (Nishiyama şi Brown, 1960 ) .
Ca modalitate de auto-apărare, antrenamente de karate sunt bazate pe principii ştiinţifice care
asigură o mişcare eficientă a corpului, pe cunoaşterea modului în care lucrează muşchii şi
articulaţiile corpului, precum şi a relaţiei între mişcare şi balans. Toate acestea coroborate permit
practicantului de karate să fie pregătit atât fizic cât şi mental pentru a se apăra cu succes
împotriva unei posibile agresiuni. Ca sport, karate a cunoscut în timp foarte scurt o răspândire şi
acceptare la nivel mondial, acest fapt rezidând în principal din două motive:
 posibilitatea folosirii acestuia ca formă de pregatire fizică pentru îmbunătăţirea condiţiei fizice
individuale, precum şi a stării de sănătate;
 posibilitatea învăţării unei forme de auto -apărare.
11
 Concluzii
Revizuind studiile de specialitate din domeniul sporturilor de contact, în ceea ce priveşte analiza
biomecanică din karate se pot preciza următoarele: Un aspect de menţionat , valabil de altfel şi
pentru celelalte sporturi de contact cercetate, este faptul că până în prezent nu au fost studiate
bazele ştiinţifice ale tuturor tehnicilor fundamentale , ci numai o parte din tehnicile ofensive,
respectiv loviturile cu braţul şi cu piciorulul. În mod specific, deşi competiţiile de karate permit
lovituri şi cu alte părti ale corpului, precum cotul, genunchiul sau palma deschisă, nu au fost,
încă, raportate cercetări legate de acestea şi nici studii referitoare la tehnicile defensive. Acest
fapt se datorează probabil complexităţii acestor tehnici din punct de vedere al mişcării şi a
faptului că în unele cazuri studiul experimental ar implica prezenţa a doi subiecti, iar executarea
tehnicilor cu maxim de efort po ate duce la accidentări grave. Totuşi, acest aspect rămane în
continuare o posibilă ţintă pentru cercetările în domeniul sporturilor de luptă, de maxim interes
fiind coordonarea intersegmentară. Astfel devine evidentă motivaţia acest ei cercetari, , de a
dezvolta un model matematic al biodinamic folosind metoda sistemelor multicorp. Sportul este o
luptă permanentă cu durerea, o luptă corp la corp cu propriul corp, care ne atacă prin oboseală,
greaţă, tensiuni musculare şi senzaţii de sufocare. Antrenamentul, pe lângă rolul pe care îl joacă
în disciplinarea corpului şi în atingerea performanţei, este şi un mijloc de domesticire a durerii,
de cunoaştere şi de control al acesteia. De aceea putem considera o oarecare rezistenţă la durere
ca un atribut pe care orice sportiv trebuie să îl aibă, şi cu atât mai mult luptătorii. A fi dur, o
calitate pe care mulţi o caută şi admiră la un practicant de sporturi de contact, înseamnă, de fapt,
a rezista tentaţiei de a abandona lupta în faţa durerii, de a împinge corpul dincolo de nişte limite
pe care el încearcă să le impună, până la limitele pe care sportivul le construieşte şi
reconstruieşte în timpul antrenamentelor. Durerea, provocată de un antrenament care vizează o
performanţă în continuă creştere, distruge corpul pe care sportul însuşi îl creează, nimicind în
practică cel puţin a doua jumătate a promisiunii „mens sana in corpore sano”. Succesul se
atinge în sportul de contact cu preţul subordonării corpului ca instrument unui scop imposibil de
atins, ignorând de multe ori efectele distructive ale durerii chiar accidentărilor şi mizând pe cele
pozitive onoare şi banii. Luptătorii trebuie să fie duri, iar această duritate capătă o definiţie
corporală foarte utilă pentru subiectul care ne interesează: este vorba despre duritate ca o calitate
interiorizată dată de riscarea corpului în performanţă, ceea ce are drept rezultat direct o
indiferenţă faţă de soarta dureroasă a corpului. Componenta mentală a acestei „durităţi”, dată de
asumarea riscului la care ne supunem corpul în astfel de sporturi ne ajută să înţelegem mai bine
modul în care corpul şi durerea sunt văzute în acest mediu, precum şi de relaţia dintre ele
existentă în sporturile de luptă.
12
 Bibliografie
Avram, I., Muraru, A., 1971, Judo, Editura Stadion, Bucureşti.
Bompa, T., 1990, Theory and methodology of training. Kendall/Hunt Publishing Company,
Yowa.
Chirilă, M., 2003, Contribuţii asupra definirii conceptului de performanţă în lupte şi importanţa
acestea pentru pregătirii luptătorului de mare performanţă, C.S.S.R. – I.N.C.S., Bucureşti.
Cyma, Ghee., Mostoles, F., 2007, Lupte – curs de bază, A.N.E.F.S., Bucureşti.
Dragnet, A., 1996, Antrenamentul sportiv. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Hahn Erwin., 1996, Antrenamentul sportiv la copii, FEST, Bucureşti.
Harre, D., 1973, Teoria antrenamentului sportiv. Editura Stadion, Bucuresti.
Manno, R., 1992, Les bases de l’antreînament sportif. Ediţion Revue E.P.S., Paris.
Tudor, V., Crişan, D. I., 2007, Forţa – aptitudine motrică. Editura BREN, Bucureşti.
Binet ALFRED, Sufletul şi corpul, Ed. IRI, Bucureşti, 1996.
Tony JEFFERSON, Muscle, “Hard Men” and “Iron” Mike Tyson: Reflections on  Desire,
Anxiety and the Embodiment of Masculinity, Body and Society, Vol. 4, No. 1, 1998.
David LE BRETON, Antropologia  corpului şi modernitatea, Ed. Amarcord, Timişoara, 1995.
Zaţiorski, V. M., 2005, Ştiinţa şi practica antrenamentului de forţa. Bucureşti.

13