HANDBAL - ANTRENAMENTUL DE FORŢĂ

Hantău Cezar, lector univ. dr.,

UNEFS, Bucureşti,
catedra Jocuri Sportive
Abstract

Coaches involved in strength training, a prerequisite of modern training,

are asked to possess knowledge of physiology, anatomy, biomechanics, sports
training theory, as well as a rich practical experience. That is why we tried, in
this article, to systematize this knowledge and to emphasize the general essential
aspects related to strength as a motor capacity, namely to its manifestation
forms, the factors influencing it, the training methods used to develop it, the
evaluation of its parameters and the workout planning and programming.
Cuvinte cheie: metode, antrenament, contracţii, planificare, programare.
1. Introducere
În ultimii ani în antrenamentul de handbal se atribuie o mare importanţă
pregătirii fizice, în general, iar în particular modului de antrenare a forţei. Forţa,
în variatele ei forme de manifestare constituie elementul central în vasta gamă a
capacităţilor motrice cerute agonismului sportiv.
Jucătorii moderni sunt supuşi la antrenamente încărcăturilor calitativ şi
cantitativ mai intense decât în trecut pentru creşterea randamentului în joc.
Metodica pregătirii fizice propune dezvoltarea forţei prin intermediul unor
metode şi mijloace cu sau fără încărcături şi prin intermediul excerciţiilor
pliometrice. Structurile musculare tendinoase sau articulare trebuie să facă faţă
unor solicitări crescute. De aceea orice exerciţiu fizic pe care-l efectuează
sportivul trebuie să ţină cont de o logică legată de vârsta sportivului, de
momentul de pregătire în care se află acesta, precum şi de forma de manifestare
a forţei care urmează a fi dezvoltată. Un alt criteriu de care trebuie ţinut cont în
dezvoltarea forţei pentru jucătorii de handbal este riscul la care se supun aceştia
atunci când execută exerciţii de forţă.
În fizică, forţa reprezintă „ mărimea acţiunii unui corp asupra altui
corp”(Cristea, 1980). Din punct de vedere al exprimării matematice forţa poate
fi definită astfel:
F = m x a = kg x m/s2 = 1N (Newton)
 Forţa este direct proporţională cu masa obiectului asupra căruia se aplică
şi cu acceleraţia imprimată acestui obiect. Ca urmare forţa poate fi mărită fie
prin creşterea masei, fie prin creşterea acceleraţiei, fie prin creşterea ambelor
mărimi. Un alt aspect care poate influenţa mărimea forţei este unghiul sub care
este aplicată asupra obiectului respectiv.
2. Generalităţi privind capacitatea motrică forţa.
În domeniul educaţiei fizice şi sportului forţa reprezintă “ capacitatea
omului de a învinge sau de a se opune unei greutăţi ca urmare a activităţii sale
musculare” (Platonov 2004).
Capacitatea motrică forţa este influenţată de o serie de factori biologici şi
psihologici, aceştia manifestându-se în posibilităţile de dezvoltare, precum şi în
modul de manifestare al forţei în realizarea actelor motrice specifice diverselor
jocuri sportive. M. Pradet (2000) enumeră trei categorii de factori care
influenţează contracţia musculară şi mişcarea rezultată în urma acestei contracţii
musculare:
- factorii morfologici – lungimea pârghiilor osoase, orientarea tendonului în
raport cu pârghia osoasă, unghiul format de articulaţie;
- factorii interni ai muşchiului – secţiunea transversală a muşchiului, compoziţia
procentuală în fibre rapide şi fibre lente, capacitatea de producţie energetică a
celulelor musculare;
- factorii neuromusculari – recrutarea spaţială şi temporală a unităţilor motorii,
coordonarea intra- şi intermusculară.
Alături de aceşti factori mai amintim şi nivelul de dezvoltare a celorlalte
calităţi motrice, factorii psihici (motivaţia, stările emoţionale, voinţa şi
concentrarea atenţiei) precum şi calităţile tehnice ale sportivului. (Hantău C.,
2000)
Platonov (1996) distinge ca forme de manifestare a forţei: forţa maximă,
forţa explozivă şi forţa în regim de rezistenţă.
Forţa maximă reprezintă cea mai mare expresie a forţei pe care individul
este capabil să o realizeze. Nivelul acesteia reprezintă mărimea opoziţiei pe care
sportivul este capabil să o învingă sau să o neutralizeze mobilizând voluntar şi
complet sistemul său neuromuscular. Forţa maximă nu trebuie confundată cu
forţa absolută, aceasta reprezentând posibilităţile de rezervă ale sistemului
neuromuscular. După cum demonstrează diferitele cercetări, aceste posibilităţi
nu pot fi exprimate în totalitate în condiţiile unei stimulări maxime, dar pot fi
relevate doar în condiţiile în care acţionează stimuli externi speciali
(electrostimulare, situaţii de pericol, etc.)
 Prin specificul lui, jocul de handbal nu solicită manifestarea forţei
maxime, ci a puterii, adică o îmbinare optimă a forţei cu viteza de execuţie.
Totuşi dezvoltarea forţei maxime este necesară pentru a putea realiza
performanţe notabile în direcţia celorlalte două forme de manifestare ale forţei.
Forţa explozivă reprezintă capacitatea sistemului neuromuscular de
mobilizare a potenţialului funcţional pentru a atinge valori crescute în cel mai
scurt timp. În handbal forţa explozivă are influenţe extrem de importante în
atingerea performanţelor.
În momentul în care se manifestă împotriva unor opoziţii externe crescute
se vorbeşte despre forţă explozivă, această manifestare a forţei fiind importantă
în realizarea săriturilor sprinturilor pe distanţă scurtă, etc. În situaţia în care se
manifestă împotriva unor opoziţii mici sau medii se vorbeşte despre forţă iniţială
(lovitura de atac în volei, aruncările din handbal, etc.)
Manifestarea forţei explozive este condiţionată de serie de factori cum ar
fi: nivelul forţei maxime, viteza de contracţie a fibrelor musculare, puterea
impulsului nervos motor, grosimea fibrelor musculare, coordonarea
intermusculară şi capacitatea de concentrare a atenţiei.
Între nivelul forţei maxime şi cel al forţei explozive există o corelaţie
pozitivă doar dacă intensitatea efortului depăşeşte 25% din Fmax . În eforturile în
care trebuie învinsă o opoziţie foarte mică (lovirea mingii la volei) nu este
necesar un nivel crescut al Fmax , în aceste cazuri corelaţia dintre cele două tipuri
de forţe fiind negativă (Platonov, 2004).
Antrenamentele în care, ca obiective, avem creşterea secţiunii transversale
a muşchiului, coordonarea intra- şi intermusculară determină o influenţare
pozitivă a Fmax asupra forţei explozive.
Forţa în regim de rezistenţă reprezintă capacitatea de menţinere a
parametrilor de forţă un timp cât mai îndelungat.
Trebuie subliniat faptul că, în handbal, aceste tipuri de forţă nu se exprimă
separat, ci într-o interacţiune complexă care depinde de specificul fiecărui
element tehnic, de bagajul tehnico-tactic al sportivului şi de nivelul de
dezvoltare al celorlalte capacităţi motrice. Foarte important este raportul dintre
diferitele forme de manifestare a forţei. Din acest punct de vedere considerăm că
handbalul necesită o bună dezvoltare a forţei maxime şi a celei explozive, în
timp ce dezvoltarea forţei în regim de rezistenţă trebuie realizată atât cât să
susţină celelalte două forme ale forţei pe parcursul jocului. Parametrii de forţă se
manifestă în antrenament şi competiţie prin contracţii musculare. Contracţiile
musculare sunt de trei tipuri:
- izotonice (dinamice) – în care muşchii nu îşi modifică tensiunea ci numai
lungimea;
- izometrice (statice) – în care muşchii nu îşi modifică lungimea ci numai starea
de tensiune;
- auxotonice – în care se modifică atât lungimea cât şi tensiunea intramusculară.
Deoarece în handbal nu există momente de efort izometric considerăm că
metoda de antrenament izometric nu este eficientă pentru acest grup de
discipline sportive.
3. Stadiile de dezvoltare ale forţei.
Procesele de dezvoltare ale forţei sunt strâns legate de fazele de
dezvoltare ale omului. Dintre aceste faze enumerăm: faza prepubertară (8 -12
ani), faza pubertară (12 – 16 ani), faza postpubertară sau adolescenţa (16 – 21
ani) şi maturitatea (după 21 ani). (Cerretelli, 2001).
Antrenarea forţei explozive poate începe la 7 -8 ani atât la fete cât şi la
băieţi, în special pe seama componentei viteză a acesteia.
Dezvoltarea musculară generală poate fi realizată începând cu vârsta de 9
– 11 ani (fete şi băieţi). Începând cu vârsta de 11 – 13 ani fetele şi 12 – 14 ani
băieţii se poate accentua dezvoltarea forţei explozive şi dezvoltarea musculară
generală. Antrenarea coordonării intramusculare şi a forţei în regim de
rezistenţă începe la 13 – 15 ani fetele şi 14 – 16 ani băieţii, pentru ca
accentuarea acestor obiective să se realizeze începând cu 14 – 16 ani fetele şi 16
– 17 ani băieţii. Antrenarea puterii se poate începe la 17 ani iar a forţei maxime
după 18 ani (Bompa, 2001)
Tabelul 1 – Forme de antrenament şi manifestările forţei la diferite vârste.
Forme de antrenament şi forme de forţă Vârstă

fete băieţi
Iniţiere antrenament forţă explozivă 7–8 7–8
Dezvoltare musculară generală 9 – 11 9 – 11
Accentuarea antrenamentului forţei explozive şi a 11 – 13 12 – 14
dezvoltării musculare
Iniţiere antrenament coordonare intramusculară şi forţă 13 – 15 14 – 16
în regim de rezistenţă
Accentuare antrenament coordonare intramusculară şi 14 – 16 16 – 17
forţă în regim de rezistenţă
Putere 17 – 17 -
Forţă maximă 18 - 18 -

4. Tipurile şi metodica antrenamentului de forţă.

În activitatea de antrenare a diverselor forme de manifestare ale forţei
întâlnim următoarea succesiune metodică:
- în prima fază – dezvoltare musculară;
- faza a doua – îmbunătăţirea coordonării intramusculare prin intermediul
“antrenamentului combinat”;
- faza a treia – dezvoltarea forţei explozive amplificată cu coordonare
intramusculară.
Alte reguli de organizare a antrenamentului de forţă, în special atunci
când se lucrează cu încărcături sunt:
- iniţierea antrenamentului cu o încălzire orientată în special către grupele
musculare care vor fi angrenate în efort;
- varierea încărcăturilor de lucru pentru evitarea dezechilibrelor musculare;
- respectarea principiului gradării încărcăturilor;
- atenţie ca mişcarea care se efectuează să fie corectă din punct de vedere tehnic;
- stabilirea timpilor de refacere în acord cu intensitatea şi obiectivul stabilit;
- după pauze lungi de antrenament efortul este crescut progresiv;
- în stare avansată de oboseală se evită eforturile de mare intensitate.

4.1. Antrenamentul forţei maxime

Pentru antrenarea forţei maxime se urmăresc două obiective principale:
dezvoltare musculară (hipertrofie) şi dezvoltarea coordonării intramusculare.
a. Antrenamentul pentru dezvoltare musculară
Acest tip de antrenament reprezintă cea mai folosită metodă de creştere a
forţei maxime, având ca obiectiv principal creşterea secţiunii transversale a
muşchiului, fiind cunoscută sub denumirea de “metoda eforturilor submaximale
repetate până la refuz”. Elementele constitutive ale muşchiului vizate prin
această metodă sunt: creşterea recrutării unităţilor active, coordonare intra- şi
intermusculară, solicitare crescută a rezervelor energetice intramusculară,
adaptare progresivă a tuturor structurilor pasive ale muşchiului şi articulaţiilor.
Intensitate 60 – 80%
Repetări 8 – 12
Viteza mişcării constantă, lentă, fără întreruperi
Serii 3–5
Pauză 3 min
Dezavantajele utilizării acestei metode sunt: oboseala acumulată are efect
negativ asupra calităţii transmisiei neuromusculare, este costisitoare din punct de
vedere energetic, dezvoltarea forţei maxime are evoluţie lentă, creşterea
exagerată a masei musculare are efect negativ asupra mobilităţii, de aceea sunt
indicate exerciţii de întindere musculară pe parcursul utilizării acestei metode.
b. Antrenamentul coordonării intramusculare
Acest tip de antrenament are ca efect creşterea rapidă şi accentuată a
forţei maxime, fără însă a produce şi o hipertrofie musculară. Pentru realizarea
acestui obiectiv se utilizează metoda eforturilor maximale şi supramaximale.
Această metodă presupune utilizarea unor eforturi reprezentând 90 – 110% din
posibilităţile maxime, contracţiile musculare fiind concentrice în cazul
eforturilor maximale sau excentrice (de cedare) în cazul eforturilor
supramaximale. Eficacitatea acestei metode provine din calitatea excitaţiilor
neuromusculare pe care le generează şi din solicitarea unităţilor neuromusculare,
îndeosebi la nivelul fibrelor rapide.
Intensitate 90 -110 %
Repetări 1–5
Viteza mişcării lentă – rapidă (în funcţie de intensitatea
efortului)
Serii 6–7
Pauzele între serii 2 – 3 min.
Dezavantajele utilizării acestei metode: slabă influenţă asupra volumului
muscular; limitează coordonarea intermusculară, eforturi foarte mari la nivelul
SNC, articulaţiilor, ligamentelor şi tendoanelor; nu se aplică la începători şi la
tineri sub 21 ani.
c. Antrenamentul combinat.
La baza acestui tip de antrenament stă combinarea celor două tipuri de
posibilităţi de creştere a forţei maxime, adică hipertrofia musculară pe de-o parte
iar pe de altă parte ameliorarea coordonării intramusculare. Pentru hipertrofia
musculară este necesar un număr crescut de repetări (durată mare a stimulului),
iar pentru dezvoltarea forţei maxime bazată pe perfecţionarea coordonării
intramusculare numărul de repetări este redus. Ca urmare, în antrenamentul
combinat, numărul de repetări şi intensitatea efortului variază piramidă sau
piramidă dublă:
- piramidă 5 x 75%; 4 x 80%; 3 x 85%; 2 x 90%; 1 x 95%
- piramidă dublă 4 x 80%, 3 x 85%; 2 x 90%; 1 x 95%; 1 x 95%; 2 x 90%; 3 x
85%; 4 x 80%
Tabel 2 – Intensităţi, repetări şi număr de serii în antrenamentul Fmax
Antrenament Intensitate Repetări Serii
Antrenament 60 – 80% 8 -12 3–5
pentru hipertrofie
Antrenament 90 – 110% 1–5 6–7
pentru coordonare
intramusculară
Antrenament 60 – 100% 1-8 3-5
combinat

4.2. Antrenamentul forţei explozive.

Ca obiectiv principal în antrenamentul forţei explozive avem dezvoltarea
vitezei de contracţie a grupelor musculare importante în creşterea randamentului
în jocurile sportive. Pentru antrenarea forţei explozive trebuie adoptată
următoarea succesiune de obiective:
- dezvoltarea forţei maxime;
- antrenament de forţă explozivă adaptat specificului fiecărui joc sportiv în parte
pentru a recupera viteza de contracţie sau pentru a o creşte.
În antrenament bune rezultate dă următoarea abordare metodică: un
antrenament de forţă explozivă după un antrenament combinat de dezvoltare a
forţei maxime.
Tabelul 3 – Antrenament de dezvoltare forţă explozivă combinat cu antrenament
de dezvoltare Fmax
Ziua Luni Joi
Intensitate 8 x 60%; 6 x 70%; 4 x 30%
80%; 2 x 90%; 1 x 100%
Repetări - 10
Serii 2 4
Viteză de execuţie constantă, uniformă explozivă – contracţie
lentă – relaxare
Pauză între serii 4 minute 5 minute

Altă metodă de dezvoltare a forţei explozive este metoda încărcăturilor

reactive (antrenamentul pliometric), aceasta bazându-se pe ciclul întindere-
scurtare a fibrei musculare.
Dezvoltarea forţei explozive prin această metodă este condiţionată în
proporţie de 54% de dezvoltarea forţei maxime (Harre, 1986). Unii autori
(Harre, 1994) o numesc forţă elastică sau reactivă, o consideră o calitate de sine
stătătoare şi va fi antrenată folosind încărcături reduse.
Acest ciclu rapid alungire – scurtare permite realizarea unor forme de
tensiune foarte asemănătoare tensiunilor care se realizează în timpul
competiţiilor. Metoda pliometrică este bazată pe sărituri în înălţime sau
adâncime, înălţimea săriturilor în adâncime fiind corespunzătoare celei mai mari
înălţimi la care se ajunge prin săritura în înălţime.
Această metodă se aplică respectând următoarele norme:
- antrenamentul se va realiza pe fond de odihnă după o bună încălzire;
- se execută 5 – 8 repetări pe serie, 3 – 5 serii;
- pauza minimă după o serie este de 2 minute;
- este contraindicată celor care au probleme musculare;
- se organizează de maxim 2 ori pe săptămână;
Pentru sportivii consacraţi înălţimile de lucru sunt 70 – 110 cm, iar pentru
juniori variază între 40 – 70 cm.
4.3. Antrenamentul forţei în regim de rezistenţă
Ca metodă principală pentru antrenarea acestei forme de manifestare a
forţei este antrenamentul în circuit. Regimul de lucru al muşchilor este dinamic
iar intensitatea este 40 – 60% din Fmax.. Ritmul de lucru trebuie să respecte
ritmul din competiţie.
Durata, în cazul mijloacelor executate cu încărcături variază între 30 –
150 s, iar durata pauzelor este de 30 – 90s. Dacă această metodă reprezintă o
parte a antrenamentului numărul de repetări este de 10 – 12 pe atelier, iar dacă
antrenamentul este dedicat în întregime acestei metode se poate ajunge la 40 –
50 de repetări pe atelier (Platonov, 1996)
Intensitate 40 – 60%
Repetări 10 – 12 sau 40 – 50
Ateliere 6 – 12
Serii 3–6
Pauza după atelier 1 min
Pauza după serie 3 – 4 min
5. Evaluarea capacităţii de forţă
Evaluarea forţei maxime este deosebit de importantă pentru că toate
eforturile utilizate în antrenarea formelor de manifestare ale forţei se exprimă în
funcţie de nivelul acesteia.
Pentru evaluarea Fmax se poate proceda în modul următor: dacă vrem să
evaluăm spre exemplu, Fmax a bicepşilor pentru mişcarea de flexie a antebraţului
pe braţ se încarcă aparatul specific acestei mişcări, cu o greutate oarecare şi se
numără repetările efectuate de sportiv. Dacă numărul de repetări este între 2 – 9
se utilizează următoarea formulă:

Fmax =
iar dacă sportivul realizează mai mult de 9 repetări se utilizează datele din
următorul tabel.
Tabelul 4 – Echivalarea Fmax cu numărul de repetări
 % Fmax Nr. repetări

80 11
75 16
70 22
65 25
60 30
55 35

Pentru evaluarea forţei explozive la nivelul membrelor inferioare se pot

utiliza: testul Sargent, săritura în lungime de pe loc, testul Ablakov, testul squat
jump, testul Margaria. Forţa explozivă poate fi testată şi indirect măsurând
timpul necesar unui sportiv pentru a executa o mişcare specifică disciplinei sale,
împotriva unei încărcături riguros definite.
6. Planificarea şi programarea antrenamentului de forţă
Planificarea anuală în jocurile sportive este formată în general din două
cicluri cu câte trei perioade. În cazuri excepţionale, pentru sportivii de elită,
planificarea cuprinde trei cicluri. Un ciclu cuprinde o perioadă de pregătire, o
perioadă competiţională şi o perioadă de tranziţie.
Metoda eforturilor submaximale mobilizate de un număr maxim de ori
este programată în perioada pregătitoare, partea de pregătire fizică generală,
importanţa acesteia scăzând pe măsură ce ne apropiem de perioadele mai
specifice ale antrenamentului, pentru ca în perioada competiţională să nu mai fie
utilizată.
Tabel 5 – Organizarea pregătirii de forţă într-un ciclu
Nivel Perioada de pregătire Perioada Perioada de
competiţională tranziţie
Începători Forţă generală Forţă generală
Forţă
dirijată
Avansaţi Forţă generală Forţă generală
 Forţă dirijată
Forţă
specială
Seniori Forţă Forţă
generală generală
Forţă dirijată

Forţă specială

Metoda eforturilor maximale şi supramaximale va fi utilizată în

perioadele de trecere de la pregătirea generală la cea dirijată. Se pot organiza
maxim două antrenamente de acest tip săptămânal situate la distanţă una de
cealaltă pentru a permite organismului să se refacă.
Metoda antrenamentului combinat se utilizează în perioada de pregătire
specială, pentru menţinerea nivelului Fmax, o singură dată pe săptămână.
Metoda antrenamentului pliometric este introdusă în pregătire în perioada de
pregătire dirijată şi în perioada de pregătire specială. Metoda antrenamentului în
circuit este introdusă în pregătire în perioadele de pregătire dirijată şi specială.
Încercăm, în continuare, să exemplificăm prin următorul program lucrul
de forţă într-un ciclu complet de pregătire pentru seniori.
Perioada pregătitoare – 9 săptămâni
- microciclu de angrenare (1 săptămână) – intensitate medie şi volum mare,
lucru pentru grupele musculare mari;
- subperioada principală (de pregătire generală – 5 săptămâni) – creşterea
volumului şi intensităţii, dezvoltare forţă maximă, pentru ca din săptămâna a
treia să înceapă lucrul pentru dezvoltarea forţei explozive;
- subperioada de transformări (3 săptămâni) – mijloace dirijate spre forţă
explozivă şi forţă în regim de rezistenţă, un antrenament săptămânal pentru
menţinerea Fmax.
Perioada competiţională – 12 săptămâni
- scade volumul şi se menţine intensitatea;
- sunt utilizate metodele antrenamentului pliometric, antrenamentul în circuit şi
metoda combinată.
Perioada de tranziţie – 4 săptămâni
- scade volumul şi intensitatea, iar în partea a doua se introduc mijloace pentru
dezvoltare musculară.
7. Concluzii
Pregătirea fizică, în general, şi pregătirea de forţă, în particular,
reprezintă necesităţi ale antrenamentului modern. Dintre factorii
antrenamentului (pregătire tehnică, tactică, fizică, psihologică, etc) singurul care
nu lipseşte în nici o perioadă a ciclului de pregătire este pregătirea fizică.
Scopul pregătirii de forţă nu este numai o creştere a indicilor generali de
forţă ai sportivului, ci este orientată spre creşterea capacităţii de utilizare a
acestor indici în acţiunile din concurs în armonie cu necesităţile tehnico-tactice
ale jucătorilor. Această armonie este necesară dacă se doreşte ca forţa să aibă o
influenţă apreciabilă asupra nivelului rezultatelor.
Bibliografie
1. Anton, J. L. (1994)– Balonmano – Metodologia y alto rendimiento, Ed.
Paidotribo, Barcelona
2. Bosco, C. (1994)– La preparazione fisica nella pallavolo feminile, Societa
Stampa Sportiva, Roma
3. Bompa, T. (2001)– Periodizarea – Teoria şi metodologia antrenamentului
sportiv, CNFPA, Bucureşti.
4. Cerretelli, P. (2001) – Fisiologia Dell’ Esercizio, Sport, Ambiente, Eta,
Sesso, Societa Editrice Universo, Roma
5. Cerrulo, C. (2004)– Schedario teorico-pratico per una preparazione atletica
senza rischi per il calcio e per gli sport di squadra, Ed. Calzetti-Mariucci,
Perugia.
6. Cervar, L. (1998) – La pallamano secondo me, CONI – Scuolla dello Sport,
Roma.
7. Cristea, G. (1980) – Elemente fundamentale de fizică, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca.
8. Harre, D. (1977) – Teoria dell’allenamento, Societa Stampa Sportiva, Roma.
9. Harre, D. (1986) – Schnellkraftraining, SdS rivista di cultura sportiva, Roma.
10. Hantău, C. (2000) – Handbal, Ed. Alpha, Buzău.
11. Hantău, C. (2002) – Handbal – Jocul în apărare, Ed. Printech, Bucureşti.
12. Hantău, C. (2004) – Handbal – Antrenamentul copiilor şi juniorilor, Ed.
Printech, Bucureşti.
13. Kunst-Ghermănescu, I., Gogâltan, V., Jianu, E., Negulescu, I. (1983) –
Teoria şi metodica handbalului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
14. Manno, R. (1996) – L’allenamento della forza, Societa Stampa Sportiva,
Roma.
15. Marela, M. (2004) – Il libro dei test. Le prove di valutazione fisica per tutti
gli sport, Ed. Correre, Milano.
16. Nicu, A. (1992) – Planificarea antrenamentului sportiv – modele, CCPS,
Bucureşti.
17. Nicu, A. (1993) – Antrenamentul sportiv modern, Ed. Editis, Bucureşti.
18. Platonov, V. (1996) – Allenamento sportivo, teoria e metodologia, Ed.
Calzetti-Mariucci, Perugia.
19. Platonov, V. (2004) – Fondamenti dell’allenamento e dell’attivita di gara,
Ed. Calzetti-Mariucci, Perugia.
20. Platonov, V. (2004) – L’organizzazione dell’allenamento e dell’attivita di
gara, Ed. Calzetti-Mariucci.
21. Pradet, M. (2000) – Pregătirea fizică, vol. I, CCPS, Bucureti.
22. Roattino, J.P. (1986) – Petit guide physiologique et medical du handball,
ADIS, Marseille.